Învăţăturile duhovnicului Arsenie Boca pentru lupta cu diavolul: răbdarea este cea mai mare putere asupra răului în lumea aceasta

Părintele Arsenie Boca, supranumit şi „Sfântul Ardealului”, a lăsat posterităţii o serie de învăţături, menite să îi ajute pe oameni, la care cu timpul au fost adăugate şi mărturiile despre personalitatea sa. Despre diavol, spune că umblă pe valurile acestei lumi şi că are peste 800 de corăbii sau hristoşi mincinoşi, ca să atragă lume.

Lupta cu diavolul este o temă pe care părintele Arsenie Boca  a abordat-o în multe dintre lucrările sale. Iată câteva sfaturi de mare profunzime ale părintelui Arsenie Boca:

„Calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca Om adevărat ca să ne dea nouă îndrăzneală. Ceea ce era odinioară corabia lui Noe, astăzi este Biserica lui Hristos Cel cu Crucea.

 Ea umblă pe valurile acestei lumi şi cheamă pe cei prigoniţi. Arca lui Noe avea uşile încuiate pe dinafară, Biserica, însă, le are deschise. Diavolul umblă pe valurile acestei lumi, are peste 800 de corăbii sau hristoşi mincinoşi, ca să atragă lumea.Cum ajunge cineva pradă înşelăciunii? Aici răspund celor ce se ţin mai presus de Biserică şi sfinţi. E destul să le aducem aminte de înşelăciunea în care au căzut jidovii, ucigătorii drepţilor, primii călători la iad cu Scriptura în mână. Nu după Scripturi au răstignit ei pe Dumnezeu? Scriptura e de vină? Mintea lor cea strâmbă care nu-i lasă să creadă şi nici să înţeleagă Scriptura!

Mântuitorul a întemeiat numai o singură Biserică, nu 800… Unii s-au învrednicit încă de aici să petreacă nevăzut cu Sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului şi de puteri cereşti şi chiar pe Domnul să-L vadă.
(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediţie revizuită, Editura Agaton, Făgăraş, 2009, p. 21)

Păcatul este înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău

Părintele Arsenie Boca considera că de la rău vin toate lucrurile mărunte, grija şi teama pentru ziua de mâine ori cum ne descurcăm într-o anume problemă. O caracteristică a diavolului e că este cel mai mare pisălog pe capul omului, obsedând mintea chiar şi în vis cu „învăţăturile” lui.

„Păcatul este înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea, toate gândurile trebuie spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse, le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.

Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia. Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce întocmirea sufletească şi trupească a omului până la neputinţa de a se mai împotrivi sau chiar până la a nu vrea să se mai împotrivească.

Lucrarea împotriva firii i se face omului „a doua fire” – firea fărădelegii sau legea păcatului (Romani 7, 7). Asta e totuna cu pierderea libertăţii voinţei.

Totuşi, omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată pruncii vaviloneşti erau micuţi şi îi lua în glumă, acum s-au făcut bărbaţi şi îi simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinţei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi n-asculta povaţa, iar acum, când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tinereţii o dă cui nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă să o dea lui Dumnezeu” (Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 126)

„Şi tot cel ce-i plin de iubire are în sine pe Dumnezeu, iar cel ce nutreşte ură are în sine pe diavolul“. (Arsenie Boca).

„Iar dacă Dumnezeu este iubire, atunci ura este diavolul”. (Arsenie Boca)

„Cine nu iubeşte certarea sau sfătuirea n-are minte.
Pe vârful limbii călăreşte satana.
Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.
Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă.
Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o” (Arsenie Boca)

Răbdarea este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta

„Cei ce biruie lumea (I Ioan 5, 4) nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii Împăratului, care prin răbdarea Crucii au biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor (Apocalipsa 13, 10), putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta” (Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 142-143).

Diavolul, marele sforar al relelor

„Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.

Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.

Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbra de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră”. (Părintele Arsenie Boca - Despre lupta postului cu relele - Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942).

Cine a fost Arsenie Boca

Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 din părinţi creştini ortodocşi, Iosif şi Creştina, în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului, în partea de sud a Munţilor Apuseni, sat ce aparţine comunei Vaţa de Jos. A fost părinte ieromonah, teolog şi pictor de biserici, stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop.

Odată cu instaurarea regimului comunist în anul 1945, Arsenie Boca a intrat în atenţia Securităţii ca opozant al regimului. Până la sfârşitul anilor 1950, stareţul a trecut prin calvarul anchetelor şi al arestărilor. A fost închis la Securitatea din Braşov, apoi dus la Canal. A ajuns în închisoarile Jilava, Timişoara şi Oradea. După eliberarea din temniţele comuniste, Arsenie Boca nu şi-a mai putut relua activitatea de preot. A trecut la Domnul pe 28 noiembrie 1989, la Sinaia.

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca

• Dacă aveţi minte, bine e să luaţi aminte!

• Păcatul este o conspiraţie a minţii omului cu diavolul împotriva Legii lui Dumnezeu, este călcarea legilor vieţii printr-un abuz de libertate. Păcatul e înfrângerea sufletului de către „eu”.

• Fii în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei tale limpede ca un pârâiaş, dar nu-i lăsa pe cei vicioşi să se uite în sufletul tău, că privirea viciului întunecă sufletul. Cu oamenii să te împaci dar cu păcatele să te cerţi.

• Dumnezeu iartă dar nepedepsit nimic nu lasă.

• Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.

• Nu e un biruitor mai mare pe pământ decât acela care se biruieşte pe sine însuşi şi domneşte asupra patimilor sale.

• Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

• Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.

• Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.

• Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu este să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă.

• Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.

• Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

• Dumnezeu coboară între oameni şi suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.

• Doar Sfânta Liturghie mai ţine lumea.

• De cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde ajungem.

• Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

• Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea este ispitită să se ciocnească de Iisus.

• A găsi în tine pe Hristos Cel cu Cruce, temelia ta dumnezeiasca, şi a clădi pe ea viaţa ta, acesta este învierea cea din morţi înainte de învierea cea de obşte. Fericit şi sfânt este acela ce are parte de învierea cea din morţi.

• Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbia răutăţii. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă.

• Învierea este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă.

• Mulţi îl urmează pe Iisus până pe muntele Fericirilor, dar foarte puţini până pe muntele Golgota, până pe cruce. Până pe cruce n-a străbătut decât iubirea maicii Sale şi a ucenicului iubirii… Mai mult v-a înflori viaţa ta dacă vei fi un erou al iubirii divine şi nu o victimă a iubirii păcatelor.

• Sunt multe chipuri de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus.

• Iisus e singurul Împărat pe pământ Care nu Se mai pogoară de pe cruce, dar şi singurul Împărat care nu vorbeşte oamenilor de pe tron, ci de pe cruce.

• Nu este cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor, decât calea Crucii. Dacă ar fi fost alta Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea.

• Prin cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atât mai sigur, cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.

• Aşa să vă tâlcuiţi crucea pe care o aveţi fiecare dintre voi! În Cruce, Dumnezeu a ascuns o taină: taina mântuirii fiecaruia.

• Fiecare creştin care doreşte mântuirea sufletului este dator să fie gata a suferi cu dragoste şi cu răbdare toate necazurile şi durerile vieţii, îngăduite de Dumnezeu pentru mântuirea lui „Precum focul curăţă arama de rugină, aşa boala curăţă păcatul omului”.

• Mântuirea este roada ascultării până la umilinţă a Mântuitorului.

• Ar trebui ca aşa de zornic să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar pe cât ne zoreşte foamea şi setea celor pieritoare.

• Cea mai grea cruce e lepădarea de sine şi nu poţi urma pe Iisus fără lepădarea de sine. „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”.

• Nu sunteţi şi voi căutând pe Iisus?

Voi ştiţi despre Iisus o mulţime de lucruri, dar încă nu-L ştiţi pe El.

Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine,

Nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii.

Unde Îl găsim pe Iisus? : 1 Ascuns în poruncile Sale. 2 Descoperit în Tainele Sale. 3 Nevăzut de faţă în orice suferinţă în viaţă, în orice cruce a vieţii. 4 Întreg în Biserică, în marea obşte a credincioşilor.

• Găsind pe Iisus ne găsim pe noi înşine, destinul şi veşnicia noastră.

• Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte decât prin Iisus Hristos, Care-I calea noastră la Tatăl.

• Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit – afară de păcat – şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat.

• Sfinţii au zis: “Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Biserică nu este mântuire.”

• De crezi în Dumnezeu Îl vei sluji împlinindu-i poruncile, slujindu-L Îl vei cunoaşte, şi cunoscându-l Îl vei iubi.

• Eu nu vă dau neapărat canoane, mătănii, rugăciuni şi post, ci vă îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-i mulţumiţi Lui Dumnezeu pentru crucea care v-a dat-o.

• Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, că mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările vă veţi bucura. O veţi face?

• Adevarul este fiinţă vie.

• Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

• Creştinismul nu e numai o afacere de Duminică, ci e o strădanie de toată zilele.

• Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului.

• Un creştin e mai presus de orice încercări.

• Să jertfim propria noastră avere – păcatele, ca să ne facem vrednici de darul dragostei.

• Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.

• Dacă nu e sănătate e scăzută şi credinţa.

• Viaţa înfrânată duce la redobândirea sănătăţii încât să poţi deosebi binele de rău.

• Câtă vreme omul nu iese din poftă, nu se poate apropia de Dumnezeu.

• Niciodată să nu asculţi de poftă. Cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul.

• Din lăcomia stomacului se naşte şi curvia.

• Rugăciunea e respiraţia sufletului, iar postul e apa care stinge văpaia patimilor.

• Toate patimile slăbesc puterea de împotrivire a sufletului, pustiind şi trup şi suflet şi pierzându-le pe amândouă pentru totdeauna.

• Rugăciunea şi postul scot dracii a poftei şi mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele din noi.

• Cea mai grea luptă în viaţa aceasta nu este alta decât biruirea de sine. Căci biruirea de sine duce la propăşirea binelui.

• Înclinarea sufletului face interferenţă cu înclinarea trupului în care a fost trimis.

• Spovedania deasă la Preot, postul trupului şi al minţii, rugăciunea şi pocăinţa sunt cele mai puternice arme în lupta împotriva desfrânării.

• Rugăciunea tâlharului a fost scurtă, dar a străpuns cerul. Până aflăm asta, ne purtăm ca tâlharii.

• Orice unealtă e cu două tăişuri. Dacă nu o foloseşti cum trebuie, în loc să taie, ea te taie, în loc să clădească, te dărâmă. Deci, fii cu nădejdea în Domnul când foloseşti uneltele Lui.

• Cum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor asemenea!

• Fericţi cei ce mor în Domnul căci fapele lor vin cu ei şi trăiesc în veşnicie.

• Lumea e impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă pe care fiecare are să-şi ascută facultăţile sale spirituale.

• Lumea este pomul cunoştinţei binelui şi răului – pomul de încercare a omului.

• Când cel ce vede nu mai judecă pe cel ce nu vede, ci-l iubeşte şi cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, dovada lui Dumnezeu.

• Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. De aceea: „Binecuvântaţi pe cei care vă blesteamă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi, şi rugaţi-vă pentru cei care vă supără şi vă prigonesc pe voi”.

• Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

• Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură decât observaţie.

• Nu-l judeca pe cerşetor că fumează.

• Sfârşitul beţivului e în şanţ sau în casa de nebuni; iar sufletul îi este în iad încă de aici.

• E bună dreapta socoteală, însă dragostea e Dar de sus.

• Cu cât vei cunoaşte mai mult şi mai bine, cu atât vei fi judecat mai aspru, de nu vei trăi cu sfinţenie.

• Fără îndoiala, la ziua judecăţii nu vom fi întrebaţi ce-am citit, ci ce-am făcut, nici dacă am vorbit cu dibăcie, ci dacă am trăit cum se cuvine.

• Meritul omului în faţa lui Dumnezeu nu stă în ceea ce ştie ci în ceea ce face.

• Dorinţa de a şti a pierdut pe omul dintâi, el căuta cunoaşterea, care hrăneşte trufia, şi a găsit moartea.

• Trufia l-a pierdut pe om, însă smerenia îl ridică şi-l aşează din nou în împăcarea cu Dumnezeu.

• O, Adevăr, care Dumnezeu eşti, fă să fiu una cu Tine într-o dragoste veşnică.

• A nu te crede lucru mare şi a cugeta că alţii sunt mai de seamă decât tine, e o mare înţelepciune şi o mare desăvârşire.

• Aproape întotdeauna cei care se plâng de alţii ar trebui să se plângă de ei înşişi, căci fiecare e artistul vieţii sale şi viaţa pleacă dinlăuntrul nostru, adică din sentimentele, din voinţa şi din cunoştiinţa noastră.

• Toţi suntem şubrezi – dar crede că nimeni nu-i mai şubred decât tine.

• Placă-ţi să trăieşti necunoscut şi să te socoteşti drept nimica. Ştiinţa cea mai înaltă şi folositoare iat-o: să te cunoşti deplin – şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi.

• Ne întâlnim în prezent cu... viitorul trecutului; şi de multe ori cu un trecut ancestral, de multe generaţii.

• Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.

• În codul genetic, arhiva vieţii noastre, în care sunt şi resturi de arhivă de la înaintaşii noştri de milenii chiar, avem scrise şi înscriindu-se în flux continuu tot ce gândim, vorbim şi facem ca pachete de energie virtuală, informaţia genetică, în genele cromozomilor noştri - factorii eredităţii noastre spre viitor.

• Compotamentul, purtarea omului, se consemnează şi se înscrie ca informaţie în codul genetic. Transcrierea e în flux continuu: a binelui sub Har şi a răului sub Judecată sau recesivitate.

• Toată înfăţişarea noastră fizică, toate faptele, vorbele şi gândurile, - deci de la expresia cea mai materială până la cea mai mică undă de energie a unui gând – se transcriu, în flux continuu, în constituenţii fondului genetic, în sămânţa de om, ca energii virtuale, sau ca recesiuni – defecţiuni - , care, în cursul devenirii au să ajungă actuale, fie ca un plus de viaţă, fie ca un minus de existenţă.

• Paradox: trecutul se ţine de noi ca prezent şi ne aşteapă ca viitor; prezentul poate frâna trecutul şi modifica viitorul; viitorul poate fi anticipat în prezent şi poate frâna, chiar stinge trecutul.

• Dacă nu poţi vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.

• Să nu vă certaţi cu copiii voştri pentru păcatele lor, ci să vorbiţi cu Dumnezeu despre ei, despre îndreptarea lor.

• Omul se roagă lui Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să părăsească păcatul.

• Se plâng oamenii că tare e grea viaţa pe pământ, că tare-s multe boli, multe pagube, multe sudalme, beţii, bătăi şi toate păcatele. „Fiii mei aţi spus că tare e grea viaţa şi îcărcată de păcate. Atunci nu le mai faceţi!”

• Nouă, toate necazurile vieţii ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie, şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep, că ispăşirea prin necazuri dovedeşte, nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui.

• Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

• Păcatele trebuie ispăşite după spovedanie aici (în viaţa aceasta), prin canon şi prin suferinţe purtate cu răbdare, ca să scăpăm de ispăşirea de dincolo.

• Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, incât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt.

• Numai atât bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el.

• Conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Îl văd aşa mă vede. Glasul conştiinţă însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu. Odată şi odată începe să strige la noi, punându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute.

• Concepţia de viaţă creştină: oxigen (aer bun), glicogen (hrană raţională), somn, să-ţi păstrezi energia vitală (hormonii) şi să ai un program de viaţă creştină.

• E atât de mare sufletul omului, după obârşia sa, încât numai Dumnezeu îl poate umple. Cu orice altceva ai încerca să-ţi saturi sufletul, nu faci decât să ţi-l îngustezi pe măsura dornţei urmărite: asta-i desfigurarea lui!

• Oare ştii, omule, că din prima şi până în ultima zi a vieţii tale tu alergi mereu? Îţi transporţi sufletul spre limanul Împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău. Fii hotărât! Încearcă şi ai să vezi cât poate un om care vrea să fie curat.

• Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri.

• Despre tulburarea duhului: „Nu te grăbi să te întărâţi întru duhul tău, căci mânia sălăşluieşte în sânul celui nebun. Nu spune niciodată: Cum se face că zilele cele de altădată au fost mai bune decât acestea! Căci nu din înţelepciune întrebi una ca asta”.

• Cea mai grea ipită pe care o poate întâmpina omul în calea mântuirii este ispita „nopţii din Ghetsimani”, adică aparenta lăsare în prăpastie din partea lui Dumnezeu. Dacă rezistă cineva la această probă, acela a dobândit desăvârşirea.

• Dumnezeu e pretutindeni doar că trebuie rugat. Uneori chiar o rugăciune scurtă făcută însă din tot sufletul şi cu toată inima te ajută dacă o zici cu putere.

• Agonisiţi-vă dragostea de Dumnezeu şi toate bunătăţişe se vor adăuga vouă.

• În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare “că de acum vremea s-a scurtat”, cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucându-le de zor dărâmarea în întindere şi în adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremurilor noastre n-au mai urmarit-o ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină. Aşa se face ca, “lipsind preotului conoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de buna credinţă ca aceea (desfrânarea dintre soţi) nu-i păcat.

• Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la minte şi la obraz, şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz, iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor.

• Fericit este acela care poate spune cu Sfântul Grigorie de Nissa: „Doamne, fă cu mine ceea ce fac eu cu alţii”.

• Nu va putea avea omul pace pe pământ de nu va avea pace cu Dumnezeu. Aşadar în numele lui Hristos vă rugăm ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu.

Parintele Arsenie da marturie prin trairea sa duhovniceasca, prin nestramutata iubire pentru Hristos de insemnatatea misiunii cu care a fost incredintat. Pe langa preotul si slujitorul sfantului altar, in persoana Lui putem zari si un adevarat marturisitor al Evangheliei, un profet al neamului si un luptator pentru apararea dreptei credintei. Ca si dreptul din vechiul Testament, desi prigonit si intemnitat, parintele ne cheama pe toti cei din neamul "crestinesc si iubitor de Dumnezeu" sa gustam din Lumina lui Hristos.


Daca tu nu ierti, nici Dumnezeu nu te iarta !

"De obicei, oamenii nu se intorc la Dumnezeu decat atunci cand dau de primejdii, adica atunci cand ii ajunge dreptatea dumnezeiasca din urma si trebuie sa dea seama de ce au facut. Nu e rau sa te intorci la Dumnezeu nici chiar atunci, in ceasul al unsprezecelea; insa ar fi cu mult mai bine sa vii, de buna voie, la rosturile tale vesnice, si nu tras de maneca sau palit cu prajina din urma. Daca am fi noi mai simtiti, am vedea ca Dumnezeu, Preamilostivul, ne imbie cu iubire, inca din dimineata vietii, la Taina Sfanta a pocaintei, ca sa nu ajungem catre seara vietii asa de imblatiti de rele. Taina pocaintei este judecata milostiva, ce o face Dumnezeu cu noi pacatosii, cand mergem noi, de buna voie, si ne marturisim greselile".

Mare este Taina Pocaintei, nu numai ca te face din rau, bun, din vrajmas al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci si pentru ca un lucru asa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fara de margini a Tatalui, ca sa scape pe fiii Sai de judecata cea aspra, a dreptatii dupa fapte, le trimite, coborand din ceruri, pe Fiul Sau cel Unul Nascut, sa le faca o judecata milostiva si fara nici o infricosare, si iarasi sa-i impace cu Sine. In Taina Spovedaniei rogi pe Dumnezeu, caruia I te marturisesti, de fata fiind si sluga Sa, talmaci al voii Sale catre tine si chezas al tau catre Dumnezeu, sa-ti ierte multimea relelor ce le-ai facut, insirandu-le pe toate, dupa cum te ajuta constiinta. Si bun e Dumnezeu, caci te iarta de toate datoriile tale, dar numai daca ierti si tu din inima, greselile fratilor tai. Daca tu nu ierti, nici Dumnezeu nu te iarta. Si trebuie sa iertam la nesfarsit, pe toti, din toata inima." (Cararea Imparatiei, ieromonah Arsenie Boca)

Iata, fiule, Hristos sta nevazut



Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta ?
- Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu protivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.
Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.
Dar să ne întoarcem la noi: abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!
Nu-i vorbă - trebuie să înţelegeţi şi aceasta - că dintre toate suferinţele, care turbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.
O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!...
Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, însemnează să o păţeşti la sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.
- Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi...
Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem? Fricoşii - scrie - că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.
Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu, trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.
E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea - încă în lume fiind - în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

Scrisoarea lui Valeriu Gafencu catre Parintele Arsenie Boca



Hristos a inviat!

Prea Cucernice Parinte iubit de sufletul meu, In lupta cu puterile intunericului, cu gandul la Dumnezeu, mi-am gasit pacea in rugaciune. Si-ntotdeauna ma gandesc ca Bunul Dumnezeu, in dragostea-I nemarginita pentru oameni, ne trimite incercarea suferintei, ca prin ea sa ne purificam de pacate, sa ne invatam a renunta cu bucurie la tot ce-i trecator si sa ne indreptam cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mantuitorul nostru.
In suferinta m-am putut cunoaste pe mine insumi, mi-am putut cunoaste goliciunea si nimicnicia. Azi ma vad un pacatos, cel mai pacatos om.

Si cand am privit in adancul inimii mele, am gasit acolo darul nepretuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtutilor, pe care Dumnezeu l-a sadit in om spre cultivare si desavarsire. Si eu, ca un rob ticalos, am nesocotit o viata intreaga acest dar (…).Azi multumesc din tot sufletul pentru toate suferintele si umilintele prin care mi-a fost dat sa trec, caci ele m-au adus la constiinta pacatului si m-au facut sa inteleg ca singura cale care duce la mantuirea Neamului este Calea evanghelica: Hristos.

Cu fiecare mica jertfa de iubire traiesc o bucurie mare, unica. Din renuntari imi culeg multumirea si sufletul mi-i insetat de daruirea totala pentru Hristos (…). De multa vreme am luat hotararea de a trai curat, in Duh crestin.

Sunt fericit, caci daca mi-i ingradita libertatea fizica de catre legile omenesti, prin zidurile inchisorii, in schimb Dumnezeu mi-a daruit libertatea sufletului prin trairea Iubirii – si aceasta libertate este bunul suprem pe care l-as fi putut castiga in lumea aceasta plina de desertaciuni (…).

Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca. Caci unul singur e drumul care duce la Inviere: Golgota, jertfa de buna voie pentru Iubire si Adevar.

V-am marturisit, Parinte, gandurile acestea , cu bucurie a inimii mele. Stiu ca sufletul Sfintiei Voastre le primeste pe toate cu bucurie si multumire in Domnul (…). Gandul meu de iubire vi-l transmit cu toata caldura sufletului, caci in rugaciunile Sfintiei Voastre imi gasesc odihna.

Aici, in Galda, suntem vreo 70 de detinuti. Printre ei sunt oameni care si-au pus la modul cel mai serios problema mantuirii. In Aiud, anii acestia de suferinta si de grele incercari au contribuit in chip unic al zidirea launtrica a neamului a omului nou: Crestinul. Numai Dumnezeu stie.

Aici la Galda sunt tocmai cei care inteleg si staruiesc pe calea mantuirii. Ar fi o bucurie sufleteasca rara daca Sfintia Voastra ar veni intr-o duminica aici. Ne-am folosi mult toti de cuvantul pe care ni l-ati marturisit. Cu dragoste in suflet, Va sarut mainile, Valeriu Gafencu

Galda, 19 Mai 1946 

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127)