Cu cât rugăciunea ne unește mai mult cu Hristos, cu atât mai mult ea ne desparte, ne îndepărtează de diavolul.

 

Diavolul obișnuiește să arate înșelarea sa începătorilor sub chipul luminii, prefăcând vicleniile sale cum că ar fi duhovnicești. Și de multe ori, în milostivirea Sa, Domnul, văzându-ne cutezători spre cele înalte, îngăduie să fim ispitiți, ca fiecare, cunoscându-și înșelarea, să se întoarcă mai înainte de a se face de batjocură dracilor, de râs și de plâns oamenilor.

Demonii sunt vicleni: ei sunt în stare să ia feIurite înfățișări și chipuri. Deseori se înfățișează cântând psalmi, rămânând nevăzuți, și amintesc cuvintele Scripturii. Foarte des, atunci când noi citim, ei repetă îndată cele citite, asemenea unui ecou. Când dormim, ei ne scoală la rugăciune, ca să nu ne lase deloc să ne odihnim prin somn. Uneori, luând chip de monahi, la arătare cât se poate de cucernici, intră în vorbă ca să amăgească prin nălucirea veșmântului și chipului și să-i atragă unde vor pe amăgiți. Fie că îmboldesc la rugăciune, fie că îndeamnă să nu mâncăm nimic, fie că ne învinuiesc și ne dau în vileag păcatele pe care ei știu că le-am făcut, ei fac asta nu cu scop de evlavie ori virtute, ci cu scopul de a-i aduce pe cei mai simpli la deznădejde. Ei înfățișează viața nevoitoare ca pe o viață lipsită de folos, insuflă dezgust față de petrecerea monahală ca și cum aceasta ar fi de o greutate nesuferită; ei lucrează cu scopul de a pune toate piedicile cu putință acestei viețuire.

Demonii nu pot înfățișa adevăratul chip al Stăpânului Hristos, spune Varsanufie cel Mare, dar, ca să amăgească, pot înfățișa chipul unui simplu om. În același loc, Varsanufie cel Mare spune că dracii nici în vis nu pot înfățișa chipul Crucii Domnului, și Sfânta Biserică înalță cântare: Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o nouă, că se îngrozește și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei.

Din anumite istorisiri ale Părinților, care se găsesc în Proloage, vedem că dracii nu pot rosti Rugăciunea lui Iisus, fiindcă ea, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, este armă preaputernică împotriva lor.

Cei care simt prezența divină cu bucurie în inimă și își închipuie în gând prezența lui Dumnezeu, a îngerului păzitor, precum și prezența sfinților în chip simțit lângă el, este în mare primejdie. Trebuie să ne temem de fenomenele acestea. Sfântul Apostol Pavel spune că satana ia chip de înger de lumină — bineînțeles, ca să-i înșele pe cei lipsiți de experiență în viața duhovnicească. Și Sfinții Părinți, care ne-au descris semnele după care deosebim fenomenele duhovnicești, le interzic cu strictețe începătorilor să aibă încredere în asemenea lucruri fără multă cercetare și sfătuire cu cei încercați în viața duhovnicească.

Cuviosul Grigorie Sinaitul spune: „Tu, vrând să fii cu Dumnezeu, niciodată să nu primești dacă vezi ceva simțit sau gândit, lăuntric sau în afară, chiar dacă este chipul lui Hristos, fiindcă mintea noastră are din fire însușirea închipuirii. Drept aceea, ia aminte să nu crezi unor asemenea arătări, învoindu-te cu ele degrabă, chiar de par bune, înainte să te sfătuiești cu oameni iscusiți și să le cercetezi mult, ca nu cumva să te vatămi. Mare osteneală e să ajungi la adevăr limpede și să fii curat de cele potrivnice harului, fiindcă diavolul obișnuiește să arate înșelarea sa începătorilor sub chipul luminii, prefăcând vicleniile sale cum că ar fi duhovnicești. Dumnezeu nu Se mânie pe cel ce se teme de înșelare, chiar dacă acesta nu va primi cele ce vin de la El fără sfătuire și cercetare multă, ci mai vârtos îl va încununa ca pe un înțelept.”

În treapta a șaptea, Cuviosul Ioan Scărarul scrie: „Leapădă cu dreapta smereniei, ca fiind nevrednic, bucuria care îți vine, ca nu cumva, fiind amăgit de ea, să iei lupul în loc de păstor.”, fiindcă adevărata bucurie duhovnicească este, după cuvântul Apostolului, roadă duhovnicească și vine la mari măsuri duhovnicești. Mai înainte trebuie să dobândim pace din partea gândurilor, pace din partea patimilor și desăvârșită împăcare cu Dumnezeu. Așadar, pe acest temei, nu trebuie deloc să aveți încredere în păruta bucurie duhovnicească. Cuviosul Ioan Scărarul spune despre sine în treapta a cincisprezecea: „Fiind eu ispitit astfel de lupul acesta (dracul curviei), simțeam că el, în chip înșelător, pricinuiește în mine o bucurie necuvântătoare și lacrimi și mângâiere în sufletul meu — și eu, fiind prunc duhovnicește, credeam că am roada harului, nu vătămarea înșelării.”

Sfântul Simeon Noul Teolog, spune de-a dreptul că de la asemenea vedenii părute omul cade în înșelare diavolească. Și Sfântul Isaac Sirul scrie că „cele dumnezeiești vin de la sine, fără să le căutăm noi și să năzuim spre ele silnic, dar numai dacă inima noastră este curată. Dacă, spune în continuare sfântul, lumina ochiului tău este necurată, să nu cutezi a căuta la soare, ca să nu rămâi lipsit și de vederea cea puțină, care este alcătuită din simpla credință, și din smerenie, și din mărturisirea inimii, și din faptele cele mici care stau în puterea ta, și vei fi lepădat în întunericul dinafara lui Dumnezeu, ce poartă chipul iadului, ca cel ce a cutezat să intre la nuntă în haine întinate„.

Cei ce cred că au rugăciunea minții și a inimii și o fac mai presus de măsura duhovnicească și așezarea duhovnicească trebuie să păzească cu de-amănuntul curăția conștiinței față de Dumnezeu, față de oameni și față de lucruri pentru a nu fi înșelați de diavol. Pe lângă asta, este neapărată nevoie de un îndrumător duhovnicesc. Un mare lucrător al rugăciunii minții, Cuviosul Grigorie Sinaitul, spune: „Nu este de mirare dacă se înșală cineva începător fiind și în osteneli multe, căci rugăciunea minții este mai înaltă decât toate lucrările, și cei ce fără de rușine voiesc să intre la Dumnezeu, și să-L mărturisească curat, și se silesc să-L dobândească în sineși, lesne sunt omorâți de către draci, dacă va îngădui Dumnezeu, căci cu îndrăzneală căutând cele mai presus de starea sa, cu îngâmfare se silește a le dobândi înainte de vreme. Și de multe ori, în milostivirea Sa, Domnul, văzându-ne cutezători spre cele înalte, îngăduie să fim ispitiți, ca fiecare, cunoscându-și înșelarea, să se întoarcă mai înainte de a se face de batjocură dracilor, de râs și de plâns oamenilor. Că al celor puternici și desăvârșiți este a se împotrivi dracilor și a întinde pururea asupra lor sabia duhovnicească, altfel spus, cuvântul lui Dumnezeu. Iar cei neputincioși și începători, care fug cu evlavie de războiul cel mai presus de măsura lor, necutezând a se oști înainte de vreme, scapă de moarte.”

Cel care străbate calea rugăciunii minții și a inimii mai presus de măsura și așezarea sa, ajunge la împrejurarea în care este războit de dracul curviei. În predoslovia la capetele Cuviosului Filotei Sinaitul se spune: „Trebuie să recunoaștem cu simțirea minții și acea căldură de la rugăciune care este stârnită de către diavol, care, pornită din arderea poftei, aprinde mădularele și inima cu patimă a dulceții curvești, robind mintea spre gânduri necurate și atrăgând la împreunarea trupească.” Și Calist patriarhul spune: „Mai întâi încep în trupul celui ce ia aminte la rugăciune niște mișcări ca niște săltări sub piele; vine și căldură de la rinichi, ca și cum i-ar încinge. Acestea sunt lucrări ale firii, născute din nevoința ei. Dacă cineva slăvește acestea cum că sunt de la har, iar nu de la fire, aceasta este cu adevărat înșelare. Vine și altă căldură, de la inimă, și dacă face mintea să coboare în gânduri de curvie, înșelare este cu adevărate”.

Pentru a nu fi înșelați de diavoli trebuie să ne recunoaștem neputința sufletească, și să ne smerim, iar în locul căii înalte și primejdioase să alegem o cale de mântuire bineștiută și potrivită situației noastre, fiindcă Domnul grăiește în Evanghelie: Dacă vrei să intri în viată, păzește poruncile (Mt. 19, 17). La fel învață și toți Sfinții Părinți. De pildă, Cuvioșii Calist și Ignatie spun: „Multe sunt căile ce duc în viață, și multe sunt căile ce duc în moarte. O singură cale duce la viață, și aceasta este păzirea poruncilor lui Hristos: în aceste porunci vei afla virtuțile de tot felul, dintre care mai ales sunt acestea trei: smerenia, dragostea și milostivirea. Fără acestea nimeni nu-L va vedea pe Domnul; acestea trei sunt arme nebiruite împotriva diavolului, pe care ni le-a dăruit nouă Sfânta Treime și la care nici nu poate căuta toată mulțimea dracilor. Cu armele acestea să ne întrarmăm, că cel întrarmat cu ele nu este biruit de potrivnici.”

Despre smerenie, dragoste și milostivire, Cuvioșii Calist și Ignatie spun: „Această frânghie întreită, pe care Sfânta Treime a împletit-o, o vedem a fi și trei, și una: trei sunt numele, dar una este puterea și lucrarea ei.”

Să vă mai spun ceva, cu privire la dorințele părut bune. Dumneavoastră vi se pare că dracii cei reci și întunecați și răi nu pot stârni în om dorințe ce par bune și sunt foarte puternice, dar învățătura Sfinților Părinți se împotrivește părerii dumneavoastră. Sfântul Isaac Sirul spune: „Dumnezeu nu trimite în inima omului orice dorință bună, ci doar dorința care-i folosește (adică cea potrivită cu împrejurările lui dinăuntru și dinafară, care, ca atare, poate fi împlinită, chiar dacă nu fără osteneală); și de la diavol vin dorințe care par bune, – continuă același sfânt, – dar care nu-i aduc folos omului” — fiindcă diavolul, chiar dacă pare a-i insufla omului ceva bun, acel lucru este întotdeauna nepotrivit cu situația lui sau înainte de vreme (prematur) și mai presus de măsura lui, ca omul, neavând putința de a-și împlini acea dorință, să se chinuie și să se tulbure fără dreaptă socoteală, ceea ce este o adevărată vătămare sufletească; iar câteodată prin cele ce par bune diavolul îi întinde omului cursa unei înșelări adânci.

Omul este dat pe mâna dracilor spre batjocorire pentru trufie și pentru viețuirea potrivnică poruncilor lui Dumnezeu. Așadar, și doctoria potrivită împotriva acestei nenorociri este smerenia și viețuirea potrivită poruncilor lui Dumnezeu, nu lucruri înalte, care vă pot arunca în cea mai mare înșelare, mergând până la vătămarea minții.

Ce înseamnă adevărata smerenie nu se poate zugrăvi în cuvinte. Totuși, Sfinții Părinți arată ca semn vrednic de crezare al ei faptul că cel smerit, împlinind toate poruncile și săvârșind toate virtuțile, se simte în sufletul său mai rău și mai păcătos decât toți. Străduiți-vă și dumneavoastră să vă apropiați pe cât puteți de smerenie, aducându-vă aminte de propria păcătoșenie, și să nu lăsați nicidecum să se cuibărească în dumneavoastră gândul că sunteți bun creștin și mai grozav decât alții.