Starețul Efrem Filotheitul; Îndrumări duhovnicești--Rugăciunea minții alungă pe diavol din noi

Scopul pe care îl are rugăciunea minții este să Îl aducă pe Hristos în inima omului, scoțându-l afară de acolo pe diavolul și stricând toată lucrarea acestuia, pe care a înmulțit-o acolo prin păcat. De aceea S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, pentru ca să nimicească lucrările diavolului, spune ucenicul cel iubit al Mântuitorului, adică Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Diavolul cunoaște puterea de negrăit a acestor cinci cuvinte: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă, de aceea cu nebunie de fiară se opune și luptă împotriva acestei rugăciuni (de fapt a celui care o folosește).

De nenumărate ori prin gura celor demonizați, înșiși dracii au mărturisit că sunt arși și nimiciți de lucrarea rugăciunii.

Când eram la Nea Skiti (adică Schitul cel nou, din Sfântul Munte Athos), trăind pe vremea aceea și Starețul meu, Cuviosul Iosif Isihastul, a venit la noi într-o zi un tânăr demonizat. Din milă, Starețul îi primea pe acești nefericiți. Ei rămâneau în schit oricât voiau și plecau când doreau ei. Însă nu putea să rămână multă vreme într-un singur loc. Toți cei care nu au în ei rugăciunea către Dumnezeu umblă din loc în loc și de la un om la altul, căutând ceva, fără să găsească. Acest tânăr avea un demon care fusese înainte într-o femeie desfrânată. Când avea crizele demonice, tânărul își schimba vocea, si ea devenea ca o voce „obișnuită” de femeie și vorbea despre ceea ce este cu nerușinare a și grăi, conform Sfântului Apostol Pavel. De meserie acest tânăr era dogar (adică făcea butoaie). Lăsăm deoparte numele lui, nu îl vom menționa aici.

Așadar, a rămas în obștea noastră destul de mult timp, și în orele de lucru venea să ajute și el la rucodelia pe care o făceam, așa cum putea. A treia zi după ce a venit tânărul mi-a spus: Părinte, nu mă înveți și pe mine să fac peceți? (este vorba de peceți care se folosesc pentru prescuri, ca să se imprime pe ele cele necesare pentru Proscomidie). Butoaiele acestea pe care le fac sunt o muncă grea și am și demonul acesta în mine, care continuu mă sfâșie și mă chinuie cumplit. Fratele meu, te voi învăța, să fie binecuvântat! Iată, să faci așa și așa, uneltele sunt aici, lemnul este aici, modelele sunt în fața ta, pe această bancă să lucrezi. Numai că, după cum vezi, aici în obște niciunul dintre părinți nu vorbește, și ei spun întotdeauna Rugăciunea mintii.

Spunând aceasta voiam să mă feresc pe cât posibil de vorbirea în deșert și să nu pierd legătura neîncetată cu rugăciunea. Însă în acea clipă mi-a apărut și un alt gând în minte. Oare, m-am gândit eu, demonizații pot să spună rugăciunea minții? Așadar, ne-am apucat de lucru și de rugăciune. Nu au trecut decât câteva minute, și demonul s-a dezlănțuit înlăuntrul său. Tânărul și-a schimbat vocea și a început să strige, să înjure, să amenințe, să vorbească urât. Să piei, căposule, spunea el dinlăuntru. Să piei! Încetează cu murmurul acesta. Ce spui și iară spui aceleași cuvinte continuu? Încetează să spui aceste cuvinte, m-ai amețit! Eu stau bine înlăuntrul tău. De ce vrei să mă răzvrătesc împotriva ta?

O vreme a spus astfel de cuvinte, diavolul îl chinuia. Apoi l-a lăsat. Iată, vezi ce îmi face?, mi-a spus tânărul cel nefericit. Iată, aceste lucruri le îndur continuu. Răbdare, frate, i-am spus, răbdare! Nu îi da importanță. Acestea nu sunt cuvintele tale, nu îți fă griji! Tu ai grijă de rugăciune.

Am terminat cu lucrul și ne-am dus spre Stareț, și mergând spre el, tânărul mi-a spus: Părinte, să fac vreo rugăciune și pentru cel pe care îl am înlăuntrul meu (adică pe diavolul), ca să îl miluiască Dumnezeu și pe el? Ei, ce erau aceste cuvinte pe care le-a spus sărmanul tânăr?! De îndată l-a luat diavolul, I-a ridicat în sus și l-a trântit la pământ. S-a zguduit tot locul acela. Tânărul și-a schimbat vocea și a început să spună: Căposule! Termină, ți-am spus! Ce sunt aceste cuvinte pe care le spui? Ce milă? Fără milă! Nicio milă! Eu nu vreau milă, nu! Ce ți-am făcut eu, ți-am cerut eu milă? Dumnezeu este nedrept! Pentru un păcat mic, pentru o mândrie m-a lepădat de la slava Lui. Nu noi suntem de vină, El este de vină! El să se pocăiască, nu noi! Departe de noi să fie mila Lui!

Diavolul l-a chinuit mult, L-a lăsat apoi ca pe o cârpă, fără nicio putere. Eu m-am înspăimântat de cele spuse de demon și am înțeles din experiența dobândită în câteva minute lucruri care ar fi fost imposibil să le înțeleg citind mii de cărți despre demoni. Ne-am continuat drumul spre Stareț. Acesta l-a primit și i-a vorbit, ca întotdeauna, cu multă dragoste. Și întotdeauna Starețul Iosif era liniștit în timp ce vorbea cu tânărul respectiv. Se ruga mult pentru el, cunoscând prin ce martiriu trecea acesta, datorită demonilor.

Și Starețul ne spunea: Dacă noi, care îi avem pe demoni în afara noastră, suntem chinuiți atât de mult prin gânduri și prin patimi, ce martiriu suferă acei nefericiți care îi au pe demoni, zi și noapte, înlăuntrul lor?! Și, clătinându-și capul, cu părere de rău, el continua: Probabil că oamenii aceștia trec prin iad încă de aici, însă vai de cei care nu se vor pocăi, pentru a-i certa cu milostivire Dumnezeu, într-un fel sau altul, în viața aceasta! Și a menționat cuvântul unui Sfânt care zice: Dacă vezi un om care păcătuiește și nu se pocăiește în chip vădit sau pefață și că apoi nu i se întâmplă nimic rău în viața aceasta, până în ceasul morții, să știi că examenul sau cercetarea acestui om va fi fără milă în ceasul judecății. Și spunând Starețul acestea, noi îl priveam cu din ce în ce mai multă compătimire pe fratele cel ispitit de satana.

Acest tânăr nu mergea la slujbe în bisericuță, cu părinții, ci se învârtea pe afară, cu metanierul în mână, printre stânci, și striga continuu rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Răsuna locul acela de rugăciunea lui. Dobândise experiența faptului că rugăciunea îl arde tare pe diavolul. Și acolo, în timp ce se învârtea printre stânci, el spunea rugăciunea fără încetare, însă dintr-odată își schimba vocea și începea demonul să strige: Încetează, ți-am spus, încetează! M-ai nenorocit, m-ai rupt în bucăți! De ce stai aici și te învârti printre stânci și murmuri! Du-te împreună cu ceilalți și lasă murmurul! Ce tot zici și iar zici aceleași cuvinte, zi si noapte, și nu mă lași nicio clipă să mă liniștesc? M-ai amețit, mă arzi, mă chinui, nu înțelegi lucrul acesta?

Și după ce trecea ceasul ispitei, tânărul începea din nou să se roage cu metanierul: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Înțelesese tânărul respectiv foarte bine ceea ce diavolul credea că el nu va putea să înțeleagă și era o durere sufletească și o nădejde să îl vezi cum suferă, cum se luptă, cum rabdă. În fine, a rămas multă vreme la noi și, schimbându-se foarte mult în bine, apoi acesta a plecat. Nu l-am mai văzut din nou. Dumnezeu știe ce s-a întâmplat apoi cu el.

Ai văzut puterea rugăciunii și faptul că demonii nu se pocăiesc? Ei sunt arși cu totul de ea și strigă așa: Nu vrem milă! Și Îl judecă și îl condamnă neîncetat pe Dumnezeu. O, ce mândrie luciferică! Și tu te miri că nu poți să te înțelegi cu anumiți oameni, să îi înțelegi ce vor să spună. Însă gândește-te cât de mult se deosebesc un egoist, un om nepocăit până la sfârșit de un demon? Cât de mult se deosebește de acesta cineva care nu vrea să ÎI mărturisească pe Hristos ca Dumnezeu și ca Om și să ceară în vremea vieții lui mila și milostivirea Lui?

Înțelegi acum sensul cel mai adânc al rugăciunii? Cum ea descoperă oamenilor cum este fiecare dintre oameni, aproape sau departe de Hristos?

Cu toate că Hristos este Lumina lumii, cei care nu II văd, cei care nu cred în El cu certitudine sunt orbi. Dimpotrivă, oamenii care merg spre lumină sunt toți cei se luptă sau se străduiesc să respecte poruncile lui Hristos. Aceștia ÎI mărturisesc pe Hristos si se închină Lui și ÎI adoră ca fiind Dumnezeu. Iar cel care mărturisește și ÎI are pe Hristos ca Domn și Dumnezeul lui este întărit prin puterea chemării numelui Lui pentru a face voia Lui. Dar dacă el nu se întărește în rugăciune este clar că ÎI mărturisește pe Hristos numai cu gura, dar cu inima lui este departe de Acesta.

Așadar, cu cât rugăciunea ne unește mai mult cu Hristos, cu atât mai mult ea ne desparte, ne îndepărtează de diavolul. Și nu numai de diavolul, dar și de cugetul lumii, care naște și cultivă patimile înlăuntrul nostru.

Starețul Efrem Filotheitul; Îndrumări duhovnicești