Balada lupului alb

Feciori din dacă mamă
Pribegi ca două cânturi
Trecând din vamă-n vamă
Sub pălmuiri de vânturi,
Mai blânzi ca o poveste
Din care-i lipsea vina,
Ne-au zămislit din creste
Şi ne-a scăldat lumina
Spălati în ploi şi noime
Curati ca două schituri
Ne-au botezat în doine
Şi ne-au sfintit în mituri
Mai plânşi ca douã lacrimi
Cuminti ca douã stele
Noi dezlegãm de patimi
Şi descântãm de jele.
Din tâmple ningem vise,
Din inimã-dureri,
Sperantele nezise
La porti de învieri.
Ne-am îmbrãcat în soartã
Cumpliti ca o osândã
La daca noastrã poartã
Ca lupii stând la pândã.
Vom însera cu anul
Şi-om deveni pãmânturi
Ne-o tine minte neamul
Frumoşi ca două cânturi.
Vom adormi cu veacul
Şi-om deveni zãpadã ...
Ne-o pomeni sãracul
În plânset de baladã.
Ne vom zidi-n credintã,
În bolta casei noastre
Vom ninge cu vointã
Şi vom ploua cu astre.
Ne-o creşte foc din suflet
Ne-or plânge-n palme macii,
Când ne-om opri din umblet
Feciori ai sfintei dacii

Pavel Corut

Marele Lup Alb și Sântandreiul

 Legătura dintre daci, lupi și Sântandrei este una clară și care nu poate fi tăgăduită.

Din străbuni noaptea Sfântului Andrei mai poartă și numele de Andreiul de iarnă, Andrea sau Indrea. În această noapte se spune că ar fi Anul Nou Dacic, conform ritualurilor păstrate de la daci, căci atunci se trece de la vara cea luminoasă și călduroasă la întunericul și frigul iernii.

Dacii se considerau un popor de lupi neînfricați, având ca totem chiar acest animal neîmblânzit, dar puternic și curajos. Ei se identificau cu lupii, iar alegerea steagului lor, cu corp de balaur și cap de lup, este grăitoare. Însuși Nicolae Iorga, marele istoric, a spus despre steagul dacilor că acesta reprezintă însăși “esența religiei strămoșești”.

Din relatările istoricilor antici, dacii se închinau unicului lor zeu, Zamolxis, iar protectorul dacilor era Marele Lup Alb. Legenda acestuia se aseamănă, după cum se spune, cu a zeului Apollo. Despre Apollo, legenda povestește că își avea templul pe Insula Albă (Leuke) din Marea Neagră. El se retrăgea în fiece toamnă în țara misterioasă a hiperboreilor, rămânând până ce trecea iarna. Apollo era considerat conducătorul hiperboreilor, fiind numit și Lycantropul, Lupul Alb, o divinitate pe care strămoșii noștri o respectau cu multă sfințenie, considerând-o protectorul lor și salvator în clipele de cumpănă, având darul de a putea vindeca rănile, iar prin rugăciuni putea “lega gura lupilor”, apărând astfel și pe oameni, dar și pe vitele, animalele lor domestice.

O legendă referitoare la Marele Lup Alb ne spune că acesta era considerat căpetenia tuturor lupilor și că s-ar fi aflat alături de daci în bătălia contra romanilor, la Sarmizegetusa. Calitățile sale mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea daci-lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă.

Pe scurt, ce spun legendele despre Marele Lup Alb? Spun că acesta ar fi fost un preot devotat al lui Zamolxis, care ar fi renunțat de bunăvoie, pentru totdeauna, la înfățișarea de om, acceptând să fie transformat în cea mai respectată fiară a Daciei, într-un lup. Însă nu orice fel de lup, ci într-unul cu totul deosebit, Lupul Alb. Acesta era mai mare și mai puternic decât oricare lup, iar datoria sa era să adune toți lupii din codri la nevoie spre a apăra teritoriile Daciei.

Astfel, lupii au ajuns să asculte de el, considerându-l conducătorul lor. Și de fiecare dată când dacii se aflau în primejdie lupii se strângeau și le săreau în ajutor. Semnalul era dat de urletul Marelui Lup Alb, la auzul acestuia alergând cu toții să apere pe cei ce le deveniseră frați, dacii.

Însă Marele Lup Alb mai avea o sarcină, aceea de a fi și judecător al dacilor, pedepsindu-i pe lași și pe trădători.

Cum dacii se considerau frați cu lupii, războinicii neînfricați se identificau cu aceștia, numindu-se ei înșiși lupi sau cei asemenea lupilor.

Cu toată vigilența dacilor și a Marelui Lup Alb, se întâmplă la un moment dat că romanii reușiră să sădească în inima unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu, iar cu ajutorul unor trădători reușesc și să se infiltreze printre daci. Urmarea fu că unii daci încep a se teme că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, în timp ce trădătorii cuprinși de frică încep a omorî toți lupii ce le ieșeau în cale, sperând că unul dintre aceștia ar putea fi chiar Marele Lup Alb.

Lupii încep să fugă și să se ascundă în adâncurile pădurilor din munți și nu vor mai reveni nicicând în ajutorul fraților care-i trădaseră. Văzând toată această grozăvie, Zamolxis și Marele Lup Alb se vor retrage în Muntele Sacru, privind de acolo cu multă durere cum dacii sunt învinși de romani din cauza trădării.

Strămoșii noștri au consacrat lupului un adevărat cult magico-mitologic, păstrându-se până la mijlocul secolului trecut anumite reminiscențe etno-folclorice.

Pe măsură ce-și fac apariția primele semne ale creștinismului încep să se risipească din atribuțiile magice conferite Lupului Alb, Sâmedru sau Sfântul Petru începând să se substituie acestuia și căpătând numele de păstori ai lupilor, iar aceste animale vor fi considerate doar câinii acestora. Sfântul Apostol Andrei a fost cel desemnat a duce cuvântul lui Iisus pe teritoriile locuite de traci, deci și pe cele locuite de geto-daci. El a botezat primii locuitori pe țărmul apusean al Mării Negre și este considerat ocrotitorul României.

O explicație pentru legătura dintre sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei și credințele populare ale românilor referitoare la puterea lupilor ar putea fi cea oferită de Dumitru Manolache: “În puzderia de obiceiuri și tradiții, numele Apostolului Andrei apare mai întotdeauna legat de cel al lupilor. Animalele care, mai mult decât oricare altele, au strâns în jurul lor cele mai multe legende, mituri și povești. Fără să greșim, putem spune că lupul este singurul animal care nu poate fi niciodată dresat sau îmblânzit total. Unii cercetători cred că el ar fi fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind adorat cu sfințenie, tainicul Lup Alb fiind considerat căpetenia lupilor. Unele legende uitate spun că Lupul Alb a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei. Se povestește, de asemenea, că spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre peștera care avea să-i ofere adăpost”. (din vol. “Andrei, Apostolul Lupilor”, Edit. Dacica, București, 2008)

Calendarul păgân a fost ascuns strategic în spatele celui creștin, acesta consemnând de-a lungul întregului an multe zile dedicate lupilor, una dintre acestea fiind și cea corespunzătoare în calendarul creștin a Sfântului Apostol Andrei. Dar vechile credințe și ritualuri ale populației precreștine au fost înglobate în noua religie.

Unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, ajunul Sfântului Andrei (sau Sântandreiului) este unul marcat prin dezlănțuirea forțelor malefice, dușmani vechi, tradiționali, ai țăranului. Noaptea de 29 spre 30 noiembrie este considerată un fel de sabat al srigoilor și lupilor, când spiritele ies în lume, lupii vorbesc cu grai omenesc spunând lucruri îngrozitoare și cei ce vor fi atacați în această noapte se vor transforma în vârcolaci. Fie că sunt oameni (strigoi vii sau morți), fie că sunt animale (lupi), aceste forțe malefice, dăunătoare țăranului, își au corespondentul în tulburările anotimpului ce și-a intrat în atribuții și al cărui reprezentant este Sântandreiul, numit și “cap de iarnă”. Viscolul și șuierăturile crivățului au fost deseori asociate sufletelor neliniștite ale morților necurați, considerându-se că acum li s-a dat putere de a se desfășura nestingheriți pe pământ. În ajunul Sântandreiului se crede că este momentul potrivit pentru practici magice cu caracter oracular.

În noaptea Sântandreiului, considerată și prima noapte a Anului Nou Dacic, se crede că cerurile se deschid și se întâlnesc cele văzute cu cele nevăzute, lumina cu întunericul, moare haosul și se naște armonia atât din om cât și din univers, așa încât ce e înăuntru e și în afară. Iar această noapte puterea lupului este cea mai mare, la fel ca și cea a duhurilor malefice(strigoi, moroi sau pricolici) și sosesc printre oameni spre a le face rău și a le pricinui neajunsuri. Datorită transparenței granițelor dintre lumi se zice că se pot dezlega secrete, descoperi cei ce au comis crime sau furturi.

Este o sărbătoare foarte îndrăgită de români, dincolo de amenințările duhurilor malefice, o sărbătoare cu multe obiceiuri frumoase și interesante. Acum se coc pentru belșug plăcinte cu dovleac și turte de mălai, se ung ușile și ferestrele cu usturoi, se ascund coasele și se evită ieșirea pe ulițe, casele se protejează cu usturoi pus la intrare și prin candele aprinse în case, se taie ramuri din copaci și se plantează grâu ce se păstrează până la Anul Nou.

Aceste practici indică atât obiectivul patonat de Sântandrei al trecerii dacilor la noua religie, cât și caracterul profund popular al acestora. În lumea satului românesc, pe lângă practicile menționate mai au loc și altele legate de măritiș sau ursită. Pentru alungarea spiritelor rele, se pune usturoi nu doar la intrarea în casă ci și la intrarea în staule, iar animalelor li se pune busuioc în mâncare și câteva picături de agheasmă în apă. Grâul pus la încolțit va da prognoze despre recolta din anul ce urmează, precum și asupra prosperității casei și familiei.

Ziua Sântandreiului fiind sub semnul lupilor găsește în majoritatea tradițiilor populare o serie de interdicții a căror respectare conferă protecția de lupi.

În noaptea Sfântului Andrei fetele nemăritate au și ele ritualurile lor. Se strâng la casa uneia dintre ele spre a face turta de aflare a ursitului, aducând cu ele doar apă neîncepută. Trebuie însă să țină post negru toată ziua de ajun. Pentru turtă se pune în egală măsură apă, sare și făină, măsurate cu o coajă de nucă. Fiecare fată își coace turta pe vatră, apoi o mănâncă, peste noapte zicându-se că-și vor visa ursitul în persoana celui care în vis va veni să le dea apă spre a-și potoli setea.

Colacul de Sântandrei (un alt obicei) este făcut din aluat de pâine dospită, în mijlocul lui punându-se un cățel de usturoi. Colacul se duce acasă și se pune într-un loc călduros, fiind lăsat acolo pentru o săptămână. Dacă usturoiul din mijlocul colacului va răsări este semn că fata va avea noroc de un bărbat bun. Dacă nu răsare înseamnă că bărbatul așteptat va veni în anul viitor. Tot pentru aflarea ursitului, în unele zone, fetele pun sub căpătâi patruzeci și unu de fire de grâu pe care le descântă astfel: “Voi, patruzeci și unu de fire de grâu/ Eu voi adormi/ Și voi hodini./ Dar eu ma  rog lui Dumnezeu,/ Să-mi trimită îngerul meu,/ Să-mi arate pe ursitorul meu,/ Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!”

Tot grâul se mai folosește și spre aflarea norocului. Toți cei ai casei pun grâu la încolțit în câte-o strachină cu pământ. Cel căruia grâul îi va răsări cel mai bine și frumos va fi cel mai sănătos și-i va merge cel mai bine. În alte zone, grâul se pune doar în apă curată și dacă va răsări, va vaea noroc. În loc de grâu, în alte părțise pun în apă ramuri cu muguri, crenguțele înflorite fiind apoi folosite ca sorcove la Sfântul Vasile.

O altă practică rituală este păzirea usturoiului. Mai mulți flăcăi și fete se strâng împreună la o casă și pun pe o masă mai multe căpățâni de usturoi. În jurul acestora pun tămâie, smirnă și câteva lumânări de la Paști, aprinse. Apoi, așezați în jurul mesei, mănâncă, vorbesc și râd până-n zori. Fetele împart între ele usturoiul, apoi a doua zi la biserică îl sfințesc și apoi îl pun la icoană, fiind bun de făcut “de dragoste”. Sau, îl pun primăvara în pământ, acesta fiind bun de leac atât pentru oameni cât și pentru vitele bolnave.

Ca să nu se ia mana de la vaci, țărăncile le înconjoară în noaptea Sântandreiului, după mersul soarelui, presărând în jurul acestora semințe de mac. La vitele de parte masculină li se lipește o cruce de ceară de cornul din dreapta.

Înainte de Sântandrei, femeile fac un colac și câte două lumânări pe care apoi le duc la biserică. O lumânare o iau înapoi, iar în seara Sfântului Andrei, cu ea aprinsă, înconjoară curtea și oborul vitelor ca să fie ferite de grindină, de boli și ca să nu le mănânce lupii.

Credințele poporului spun că așa cum va fi vremea în această noapte, așa va fi și iarna. Dacă va fi lună plină și cer întunecat, dacă ninge sau plouă, peste iarnă vor fi zăpezi mari și grele. Dar dacă noaptea va fi senin și cald, iarna va fi blândă. În schimb va fi iarnă grea, dacă noaptea va fi ger.

Un obicei ce atestă suprapunerea sărbătorii creștine peste cea precreștină, respectiv a Sântandreiului peste Anul Nou Dacic, este cel numit Bocetul Andreiului, un obicei ce a fost atestat la românii din Transnistria. Fetele confecționează o păpușă din cârpe, pe care o numesc Andreiu, această păpușă simbolizând anul cel vechi.Așează păpușa pe o laviță sau pat, apoi se așează în jurul ei și o jelesc ca pe un mort. Din constatările etnografilor se deduce că ar lipsi jertfa ritualică a animalului ce personifica divinitatea (în ritualurile precreștine), specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradițiile ce au migrat de la Anul Nou Dacic la Anul Nou din zilele noastre, celebrate la solstițiul de iarnă, să fie sacrificiul porcului, ce a substituit sacrificiul inițial al altui animal. Dealtfel, unul din numele purtate de lup în zilele în care este celebrat, gădineț, în special la Filipi când începe împerecherea, este purtat și de poecul tânăr, numit popular și godin, godineț.

Întorcându-ne la Andreiu cel bocit, constatăm deci că el este văzut ca anul cel bătrân ce trebuie să moară spre a lăsa locul celui mai tânăr. Există în calendarul popular mai mulți sfinți bătrâni, moși, între ei situându-se și Moș Andrei. În acest calendar popular acești sfinți moși (Moș Crăciun, Moș Ajun, Moș Nicolae, Moș Andrei) sau babe, cum avem pe Baba Dochia, indică începuturi preistorice de an sau anotimpuri. Divinitățile ajunse la vârsta senectuții sunt praguri ale timpului care marchează, în mos simbolic, moartea anului sau anotimpuluivechi și nașterea unuia nou.

Apariția celor doi sfinți-moși, Moș Andrei urmat îndeaproape de Moș Nicolae, începutul iernii și punerea în mișcare a haitelor de lupi sunt semnele îmbătrânirii și degradării timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie la starea simbolică de haos, cea de dinaintea  creației, care prevestește nașterea unei noi lumi în care să domnească armonia, adică se restabilește ordinea.

sursa 

Istoria cu Mari

Activați pentru a vizualiza o imagine mai mare.

• 
  

Număr anunț în flux 2

SoftServeSoftServe Promovat