Sunt unii oameni care săvârșesc păcatul și poartă răul în ei cu voia lor liberă, sunt însă alții care săvârșesc păcatul împotriva voinței lor. Ce înseamnă aceasta?

 

Noblețea omului - Sfântul Macarie Egipteanul

Cunoaște-ți, omule, noblețea, demnitatea și valoarea!

Ești frate al lui Hristos, prieten al Împăratului, mireasă a Mirelui celui ceresc! Pentru că acela care poate să cunoască demnitatea sufletului său, poate să cunoască și puterea și tainele Dumnezeirii, dar și mai mult să se smerească; pentru că prin puterea lui Dumnezeu își vede cineva atât demnitatea, cât și căderea sa. După cum Domnul, trecând prin suferințe și răstignire, a fost slăvit și așezat de-a dreapta Tatălui, tot așa trebuie ca și tu să suferi împreună cu El, să te răstignești împreună cu El, pentru a fi ridicat și a sta pe același scaun împreună cu El, pentru a te uni cu trupul lui Hristos și pentru a împărăți împreună cu El în acel veac. Că „dacă pătimim împreună cu El, vom fi și slăviți împreună cu El” (Rom. 8, 17).

Toți aceia care pot să învingă și să treacă zidurile răutății intră în cetatea cea cerească, cea pașnică și plină de multe bunătăți, unde se odihnesc duhurile celor drepți. Se cuvine, deci, ca pentru acest lucru să ne trudim și să ne luptăm mult. Că nu este drept ca Mirele, Care a venit pentru tine, să pătimească și să se răstignească, iar mireasa, pentru care a venit Mirele, să fie leneșă și ușuratică. După cum în viața de toate zilele desfrânata se dă tuturor, fără frâu, la fel și sufletul se dă oricărui demon și e stricat de duhuri.

Sunt unii oameni care săvârșesc păcatul și poartă răul în ei cu voia lor liberă, sunt însă alții care săvârșesc păcatul împotriva voinței lor.

Ce înseamnă aceasta?

Cei care poartă în ei răul printr-o liberă alegere sunt cei care lasă voia lor pradă răutății, leagă cu ea prietenie și se complac în această stare. Aceștia au pace cu satana și nu duc război cu diavolul în cugetele lor. Pe când cei care au păcatul în ei împotriva voinței lor, îl au, după cuvântul Apostolului Pavel, „luptându-se împotriva lor, în mădularele lor” (Rom. 7, 23). Puterea și acoperământul cel întunecos este în ei împotriva voinței lor, nu găsesc plăcere în acestea și nu li se supun; dimpotrivă, vorbesc și lucrează împotriva lor și se mânie pe ei înșiși. Aceștia sunt cu mult mai buni și mai de cinste înaintea lui Dumnezeu decât aceia care cu voia lor se lasă pradă răutății și găsesc plăcere în ea.

Să presupunem că un împărat întâlnește o fată săracă, îmbrăcată în zdrențe și, fără să se rușineze de ea, o dezbracă de hainele ei cele murdare, o spală de negreala de pe ea, o împodobește cu haine strălucitoare și o face părtașă la masa împărătească; tot așa și Domnul, aflând sufletul rănit și acoperit de vânătăi, a pus pe rănile lui doctorii, l-a dezbrăcat de hainele cele înnegrite și de răutatea cea rușinoasă și l-a îmbrăcat cu haine împărătești, cerești, dumnezeiești, luminoase și strălucitoare, i-a pus cunună pe cap și l-a făcut părtaș la masa împărătească, pentru a se bucura și veseli. Să presupunem, de asemenea, că există o grădină cu pomi roditori și binemirositori, cu multe locuri încântătoare, pline de frumusețe, de balsam și de odihnă, și că oricine trece pe acolo se desfătează și se odihnește; la fel este cu sufletele în Împărăția cerurilor. Toate se bucură și se veselesc, toate sunt împărați, domni și dumnezei. Că s-a scris: „Împărat al împăraților și Domn al domnilor” (Apoc. 17, 14).

Creștinismul nu este un lucru oarecare; „taina aceasta mare este” (Efes. 5, 32); cunoaște-ți deci noblețea ta; cunoaște că ai fost chemat la demnitatea împărătească, chemat să fii „neam ales, preoție și popor sfânt” (1 Petru 2, 9). Taina creștinismului este străină de lumea aceasta. Astfel, pe când slava și bogăția împăratului sunt lucruri pământești, stricăcioase și trecătoare, acea Împărăție și acea bogăție sunt lucruri cerești, pline de slavă. Or, creștinii domnesc împreună cu Împăratul cel ceresc, în Biserica cea cerească. Și fiindcă „El este întâi-născut dintre cei morți”(Col.1,18), și ei sunt întâi-născuți. Dar, deși sunt astfel văzuți înaintea lui Dumnezeu, ca niște oameni aleși și încercați în virtute, în ochii lor sunt cei de pe urmă și vrednici de disprețuit. Iar faptul acesta, adică de a fi smeriți și de a se socoti de nimic, a devenit pentru ei o a doua natură.

Oare ei nu știu că au dobândit un dar pe care nu-l aveau, un lucru străin de firea lor?

Îți spun: nu înseamnă că nu sunt încercați în virtute, că n-au sporit și că nu știu că au dobândit ceea ce nu aveau. Dar așa fiind, venind harul, îi învață să nu țină în mare cinste sufletul lor, să nu creadă despre ei că au sporit, ci să se considere, în mod firesc, de disprețuit. Așa se face că, fiind plini de cinste înaintea lui Dumnezeu, sunt de disprețuit înaintea ochilor lor; sporind în virtute și în cunoașterea lui Dumnezeu, se arată ca și când n-ar ști nimic; fiind bogați înaintea lui Dumnezeu, sunt săraci înaintea ochilor lor. Că dacă Hristos, „luând chip de rob” (Filip. 2, 7), a învins pe diavol prin smerenie, șarpele, la început, prin îngâmfare și mândrie l-a pierdut pe Adam. Același șarpe, ascunzându-se acum înlăuntrul inimilor, surpă și pierde neamul creștinilor prin mândrie.

După cum atunci când cineva, liber, nobil și bogat în această lume, sporind în bogății, își pierde capul, își pune nădejdea în sine, ajunge nesuferit, calcă pe toți în picioare și se poartă urât, tot așa unii, fiind lipsiți de dreaptă socotință, de îndată ce li se împlinește cât de puțin rugăciunea și află odihnă, încep să se îngâmfe, să-și piardă capul, să judece pe alții și cad în cele mai de jos ale pământului. Pentru că același șarpe care prin mândrie l-a scos pe Adam odinioară din Rai, zicând: „Veți fi ca niște dumnezei” (Fac. 3, 5); același seamănă acum în inimi mândria, zicând: „Ești desăvârșit, cele de până acum îți ajung, te-ai făcut bogat, n-ai nevoie de nimic, fericit ești”.

Sunt însă alți oameni care, deși sunt bogați în această lume, deși bogăția le aduce multe roade, arată dreaptă socotință, nu se mândresc și nu-și pun încrederea în ei înșiși, ci rămân aceiași, pentru că știu că după belșug poate urma sărăcia. De asemenea, când ajung la pagubă și ananghie, nu se întristează, ci rămân ca mai înainte, pentru că știu că iarăși poate urma belșugul. Căpătând, deci, o lungă experiență, nu sunt niciodată surprinși; de aceea, când se află în belșug, nu se mândresc, iar când vine peste ei paguba, nu sunt cuprinși de mirare.