INTRAREA ÎN

 

Ziua de 13 noiembrie a marcat Lăsatul Secului de Crăciun, deschizând un interval de timp marcat de sacralitate, cu profunde semnificații rituale. Vestind nu numai Nașterea Mântuitorului ci și sfârșitul anului, Postul Crăciunului poartă amprenta unor străvechi sărbători solare, dominate de ritualuri de purificare, de magie premaritală, de nenumărate practici oraculare și de propițiere.

Vreme înainte, fetele din Maramureș adunau câte o surcică de lemn în fiecare zi de post iar în Ajunul Crăciunului făceau cu ele un foc mare, la care fierbeau crupe fără sare. Odată fierte, le așezau pe masă şi așteptau miezul nopții, când credeau că umbra ursitului venea pe cahlă și se ospăta. Printr-un act de magie anticipativă, ele încercau să ghicească cărui fecior îi vor fi sortite.

La rândul lor, femeile adunau toate resturile de la ultima masă de dulce iar a doua zi le aruncau spre răsărit, printr-un gest magic de „legare” a ciocului păsărilor, spunând așa: „Păsările cerului, eu vă dau hrană de la masa mea spre a fi îndestulate și de la holdele mele oprite!”. Apoi, spălau toate oalele și le așezau cu gura în jos, pentru ca familia și casa să le fie păzite de pagube pe durata postului.

În Bucovina se crede că cine ține post negru de luni până joi, în săptămâna cea dintâi a Postului Crăciunului, va ştii cu trei zile înainte când o să moară.

Ţăranii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei și postesc pentru că „postul lungește zilele omului”.