Toate spusele şi faptele unui om îi vădesc sau sănătatea minţii sau boala acesteia

 Toate spusele şi faptele unui om îi vădesc sau sănătatea minţii sau boala acesteia
 
 
După cădere, mintea s-a întunecat şi s-a îmbolnăvit, încetând de a mai fi desăvârşită. Acest lucru se repetă ori de câte ori omul cade în păcat.
 
Prima războire a diavolului este cu mintea. Atunci când acceptăm căderea în păcat, demonii încearcă să ne subjuge. Iată un text semnificativ în această privinţă: „Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul. Astfel, biruitori fiind, o duc la păcatul cu cugetul. Iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă. După aceasta, cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului”. Interpretând cuvintele Domnului: „Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniel prorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24,15), Sfântul Maxim explică: „Loc sfânt şi biserică a lui Dumnezeu este mintea omului în care dracii, după ce au pustiit sufletul prin gânduri pătimaşe, au aşezat idolul păcatului”.
 
Iată în ce constă boala minţii. Ea nu este numai captivată de cel rău, dar se şi îmbolnăveşte, întrucât „idolul păcatului” rămâne adânc împlântat în ea pururea ca o rană, pricinuind noi și noi păcate. În aceste situaţii, când mintea este stăpânită de diavol şi de patimi, ea cugetă cele ce nu se cuvin, iar cugetarea aceasta o fac arătată cuvintele şi faptele (Sfântul Talasie Libianul). Toate spusele şi faptele unui om îi vădesc sau sănătatea minţii sau boala acesteia. Cei care au darul deosebirii gândurilor pot discerne starea lăuntrică a omului după mişcările sale exterioare şi după cuvintele sale. Alipirea minţii de simţuri o face roabă plăcerilor trupului (Sfântul Talasie Libianul). În loc să se întoarcă spre Dumnezeu şi să se unească cu El, mintea se uneşte cu simţurile, cucerindu-se lor; această robie sau captivitate este o boală care provoacă moartea minţii.
 
Din Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 152-153

 Aşteaptă de la mine ceva echivalent cu acest strigăt: Doamne, vezi că iubesc lucrurile tale, dar nu pot. „Cămara Ta o văd împodobită, Mântuitorule, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu…”. Dumnezeu este dragoste. Mi-am dat seama cândva că, pentru mine, de-a lungul vieţii mele, a fost o dogmă. Şi acum înţeleg un pic şi ce este o dogmă: o chestie neclintită. Nu ştiu de ce, dar aş zice aproape instinctiv, am crezut cuvântul acesta, am crezut în atotputerea şi dragostea lui Dumnezeu şi tot ce am auzit, tot ce am citit, de multe ori smintitor, chiar în Sfintele Scripturi, întotdeauna le-am pus, le-am cercat cu această viziune: dar dacă Dumnezeu este iubire, cum se înţelege asta? N-am încercat să dau o explicaţie de la sine putere, mulţumesc Domnului! Iar instinctiv m-a miluit Dumnezeu şi am avut trăirea asta că am aşteptat şi am căutat până când mi-a venit răspuns.
 
Şi răspuns mi-a venit la foarte multe din acestea şi am văzut cum Dumnezeu este dragoste şi cum, în lumina iubirii lui Dumnezeu, se poate înţelege lucrul acela, orice întrebare, orice dogmă, orice nedumerire. Nu întotdeauna o înţelegere dogmatică sau deplină, dar de multe ori destulă înţelegere ca să poţi trăi mai departe şi să poţi nădăjdui şi pentru tine şi pentru alţii. Să te încredinţezi tu şi pe toţi milei şi dragostei lui Dumnezeu, cum zice ectenia: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dumnezeu este dragoste! Să vă fie dogma neclintită şi nu veţi greşi!
 
Părintele Rafail Noica – Fragment din conferinţa Cuvântul proorocesc şi experienţa harului, Alba Iulia – 15 noiembrie 2007