https://ciornablog.wordpress.com/wp-content/uploads/2011/06/noi-minuni-ale-sfantului-nicolae.pdf
Ajutătorul celor aflaŃi în necazuri
Mi s-a întâmplat ca în 1922 să predic în una din bisericile de pe Taganka, nu departe
de cimitirul Rogojisk. Vorbeam despre Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi despre
minunile săvârşite de el, despre grabnicul său ajutor.
După slujbă, s-a apropiat de mine un bărbat bine îmbrăcat, de vreo 45 de ani. S-a
prezentat ca fost proprietar al magazinului de haine de pe Petrovka, P., şi m-a invitat la el la o
cafea, pe care o păstrase încă din perioada de dinainte de război. Mi-a mai spus că predica
mea l-a înduioşat până la lacrimi şi că dorea foarte mult să-mi povestească două întâmplări
despre ajutorul minunat al Sfântului Nicolae.
Am acceptat invitaŃia. P. împreună cu soŃia sa locuiau nu departe de biserică. Nu aveau
copii; după lucrurile din casă, se vedea că odinioară fuseseră oameni înstăriŃi.
Iată ce mi-a povestit gazda mea binevoitoare: „Locuiam într-un orăşel mic din
gubernia Voronej. Tatăl meu se ocupa cu comerŃul. Cumpăra din satele de prin împrejurimi
cânepă, in, piei şi altele. Eram săraci, familia era numeroasă.
Odată, în decembrie, când împlinisem 10 ani, tata a hotărât să mă ia cu el după marfă
în satele aşezate la 25 de verste de oraş. Aveam o iapă bătrână şi o sanie uşoară. Era o zi
frumoasă de iarnă. Soarele încălzea, drumul era bun şi nici nu am observat cum trecuseră
primele zece verste. In jurul nostru erau doar câmpii, iar în cale, niciun sat.
Deodată, a început brusc să bată vântul, cerul s-a înnorat şi a început să plouă. Ploaiane-a udat până la piele. Apa ni se scurgea pe după gulere. Şi apoi, la fel de neaşteptat, s-a
schimbat şi vântul. A devenit tăios. S-a lăsat gerul şi a început să viscolească. Pentru o astfel
de regiune, în câmp deschis, viscolul este destul de periculos. Tata îşi făcea griji. Biciuia din
răsputeri calul, care abia se mişca pe drumul înzăpezit. Viscolea din ce în ce mai tare. Hainele
ude de ploaie îngheŃaseră pe noi. La un moment dat, calul şi-a încetinit pasul şi s-a oprit. Ne-a
învăluit o căldură plăcută. Eu am adormit.
In vis, am zărit în depărtare o luminiŃă care se apropia de noi, mărindu-se pe parcurs
ce se apropia, luând o formă ovală. In ea am văzut un bătrân cu o barbă scurtă şi părul
întunecat, însă alb la capete.
Acest bărbat m-a privit cu severitate şi mi-a spus: «Vasea, trezeşte-l pe tata!» Am
încercat să mă ridic, pentru a face ce mi-a spus el, însă trupul refuza să mă asculte. Nu puteam
să mă mişc. Bătrânul din nou a strigat la mine: «Vasili, Ńie îŃi spun! Trezeşte-l pe tata, că veŃi
îngheŃa!» Din nou am încercat să mă mişc, dar în zadar. Am observat că mâna mea era peste
mâna tatălui meu. Din răsputeri mi-am înfipt atunci unghiile în mâna tatei.
Tata s-a trezit şi în aceeaşi clipă, în apropiere, s-a auzit un lătrat de câine. El s-a ridicat
în picioare, s-a însemnat cu semnul crucii şi a spus: «Slavă Domnului, suntem salvaŃi!» A
coborât apoi din sanie şi s-a îndreptat spre locul de unde s-a auzit lătratul.
Imediat a dat de un gard. Câinele a început să latre şi mai tare. Tata s-a apropiat de
casă. Un bărbat a ieşit în prag şi tata i-a explicat că ne rătăcisem.
Cinci minute mai târziu, m-am pomenit într-o casă bine încălzită. M-au frecŃionat cu
vodcă încălzită, m-au înfăşurat şi m-au culcat pe cuptor. Samovarul deja fierbea. Mi-au dat
ceai şi am adormit pe loc. A doua zi ne-am trezit târziu, dar sănătoşi. Am hotărât să ne
întoarcem acasă.
Eu uitasem cu desăvârşire de vedenie, crezând că nu fusese vorba decât de un vis, şi
nu am povestit nimănui despre ea.
Pe 1 ianuarie, mama mi-a spus: «Vasea, astăzi este ziua numelui tău. Să mergem la
slujbă! Te vei împărtăşi cu Sfintele Taine ale lui Hristos!» După slujbă, mama a mai rămas în
biserică să-şi caute pomelnicul. Eu, între timp, mă plimbam prin biserică şi deodată, spre
uimirea mea, am văzut pe stâlpul drept care sprijinea turla bisericii chipul acelui bătrân care
apăruse în momentul când eu şi tata îngheŃaserăm în timpul călătoriei noastre nereuşite.
Aceasta m-a tulburat atât de mult, încât nu-mi mai puteam lua ochii de la acel chip, pictat
chiar pe perete.
Printre altele, pictorul zugrăvise ceva care nu poate exista în realitate: bătrânul avea
părul negru, iar pe la vârfuri, alb. Exact aşa îmi apăruse şi mie acel bărbat. Sfântul era pictat
în picioare, pe un fundal luminos, în formă ovală - aşa cum îl văzusem.
Mama mă striga să plecăm. Eu însă, emoŃionat, îi făceam semne să vină la mine. I-am
povestit ceea ce ni s-a întâmplat în timpul călătoriei.
Povestirea mea a impresionat-o mult. Ea mi-a spus: «Acesta este Sfântul Nicolae,
Făcătorul de minuni. El v-a salvat viaŃa, Ńie şi tatălui tău!»
Mama a cerut să fie chemat preotul din altar, i-a povestit totul si i-a cerut să facă o
slujbă de mulŃumire şi să citească Acatistul Sfântului Nicolae.
Sfântul Nicolae mi-a salvat viaŃa şi a doua oară, mulŃi ani mai târziu. Mă stabilisem în
Moscova şi îmi deschisesem un magazin destul de bun, care putea să concureze chiar cu cel al
lui Mendel. Era prin anul 1920.
Bântuia foametea. Nu se putea face rost de ceva mâncare decât din sate, în schimbul
hainelor sau al obiectelor preŃioase. łăranii le considerau pe acestea foarte ieftine. In schimb,
produsele lor erau foarte scumpe.
In ianuarie sau februarie am luat nişte bucăŃi de stambă, ceva haine şi alte obiecte
preŃioase şi am plecat cu trenul în regiunea Tuia, într-o localitate unde cunoşteam câŃiva Ńărani
înstăriŃi. Am coborât la una din staŃii şi am ajuns în satul vecin, unde locuia un Ńăran pe care îl
cunoşteam de mulŃi ani. I-am spus pentru ce venisem şi l-am rugat să-mi împrumute calul ca
să pot ajunge în satul unde mi se promiseseră trei saci de cartofiłăranul s-a învoit şi a doua zi am plecat la drum. Acolo am reuşit să schimbăm stamba
şi costumul pe cartofi. După ce m-am odihnit puŃin, am pornit înapoi. La mijlocul drumului,
trebuia să urc un deal. De ambele părŃi ale drumului erau plantaŃi mesteceni şi din această
pricină nu se vedea bine drumul.
Pe neaşteptate, de după o cotitură a apărut un car mare, încărcat. Nu demult căzuse
zăpadă şi pârtia era destul de îngustă. Am vrut să fac loc carului. Am tras căruŃa mea la
stânga, încercând să merg pe lângă mesteceni, dar nu am băgat de seamă la povârniş. Am
simŃit mai întâi cum sania s-a înclinat, iar apoi a alunecat în jos, trăgând după ea şi calul.
M-am pomenit sub sanie, într-o râpă plină de zăpadă moale. Calul era culcat pe o
parte, peste hulubă. Incercările lui de a se ridica erau zadarnice, deoarece zăpada era foarte
mare şi el nu avea în ce să se sprijine. Din aceeaşi cauză, nici eu, deşi cu greu îmi scosesem
capul de sub sanie, nu reuşeam să ies de sub ea şi să mă ridic în picioare. Căci, neavând de ce
să se sprijine, picioarele îmi alunecau neputincioase şi se îngropau tot mai mult în zăpada
moale.
In timp ce mă zbăteam eu să ies de sub sanie, vântul s-a răcit şi s-a lăsat gerul. Mi s-a
făcut frig, deşi la început, tot încercând să mă eliberez de sub sanie, de prea mult efort
transpirasem. Calul continua să stea nemişcat.
Am avut aceeaşi senzaŃie ca şi cu 25 de ani în urmă, când împreună cu răposatul meu
tată eram cât pe ce să îngheŃăm. M-au trecut toŃi fiorii. Aceeaşi căldură plăcută mi-a învăluit
însă trupul şi sub freamătul crengilor de brazi m-a luat somnul. Din nou am pornit să fac
mişcări disperate, încercând cu tot dinadinsul să mă ridic în picioare, dar fără rezultat. Atunci
am început să strig. Strigam atât de tare, încât cred că vocea mi se auzea la o mare depărtare.
In curând, deasupra capului meu, pe povârnişul înalt pe unde trecea drumul, s-au auzit
scârŃâitul carelor şi voci omeneşti. Am strigat şi mai tare.
ScârŃâitul a încetat. Am auzit cum doi oameni îşi făceau cu greu drum până la mine. In
sfârşit, m-au zărit. Au ajuns până la mine, m-au privit cu compătimire şi au încercat să ridice
calul, bătătorind zăpada în jurul carului. Dar nu au putut face nimic şi au plecat în cele din
urmă, strigându-mi: «Suntem patru oameni, dar oricum nu te putem lua cu noi, iar ce să facem
cu calul tău, nu ştim. Noi venim de departe. Mai strigă, poate te vor auzi cei de aici şi te vor
scoate. Rămâi cu bine!»
Vântul se înteŃea tot mai mult. A început să ningă. S-au ridicat nori grei de zăpadă.
InŃelegeam că mi se apropia sfârşitul. Dar mi-am amintit cum în copilărie, fiind într-o situaŃie
asemănătoare, m-a ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Căzut în râpa plină de zăpadă,
m-am adresat marelui ierarh, cerându-i ajutorul.
łin minte, îşi continua istorisirea P., că m-am rugat ca un copil, cu lacrimi: «Sfinte al
lui Dumnezeu! Acum 25 de ani, copil fiind, mi-ai salvat viaŃa. Mijloceşte şi acum pentru mine
şi cu rugăciunile tale, sfinte, salveză-mi viaŃa, nu mă lăsa să mor fără pocăită, într-un loc
pustiu! Tu eşti ajutătorul grabnic al celor care cu credinŃă te cheamă. Ajută-mă, că pier!»
De-abia am reuşit să spun aceste cuvinte, că am şi auzit deasupra mea scârŃâitul unor
care şi voci omeneşti. Am strigat din ultimele puteri. In curând, am văzut nişte Ńărani care se
îndreptau spre mine. Zăpada le ajungea aproape până la brâu. Erau patru sau cinci oameni. Ei
au ridicat calul şi, luându-l de căpăstru, l-au scos la drum.
Peste trei sferturi de oră eram deja la prietenul meu, care, văzând că începuse vijelia şi
se întuneca, iar eu nu veneam, îşi făcea griji pentru mine.
Când am ajuns la el, am mulŃumit Domnului şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de
minuni, pentru salvarea mea”, şi-a încheiat el povestirea, adăugând că de atunci îl cinstea în
mod deosebit pe acest sfânt.
Iată, a concluzionat P., si mai spune lumea că nu există minuni; dar eu cred că m-a
salvat Dumnezeu prin rugăciunile Sfântului Nicolae!"
Istoria acestui om nu a putut să nu mă impresioneze.
Protoiereul Konstantln Rovins
