Dorul care te locuiește, după lume sau după Dumnezeu, acela te și stăpânește Sfântul Chiril Fileotul

 

Când dorul după Hristos nu biruiește în tine într-atât încât să fii nepătimitor în tot necazul tău pentru bucuria cea întru El, cunoaște că lumea trăiește în tine mai mult decât Hristos. Și când boala, sau lipsa, sau nimicirea trupului, sau frica de cei care-l vatămă pe el tulbură mintea ta de la bucuria nădejdii tale și de la grija cea curată după Dumnezeu, cunoaște că trupul trăiește în tine, și nu Domnul.

Să ne temem nu de boală, ci de păcatele pentru care vine boala, și de boala sufletului, nu a trupului. Căci dacă nimeni nu ar mai muri, răutatea ar rămâne nepedepsită. Boala este piedică trupului, iar nu sufletului, dacă tu nu voiești. Ologirea este piedică piciorului, iar nu voii libere. Ia pe fiecare dintre cele ce ți se întâmplă și vei afla că acestea sunt piedică pentru orice altceva, dar nu pentru sufletul tău. Dacă ne punem toată râvna și toată grija ca să scăpăm de moartea trupească, cu cât mai mult suntem datori să ne străduim să scăpăm de omorârea sufletească? Fiindcă nu este nici o piedică pentru cel care vrea să se mântuiască, decât numai nepurtarea de grijă și lenevirea sufletului. Căci fiind întrebat cineva: „Cât timp este bine ca un om să trăiască pe pământ?”, a răspuns: „Până ce va înțelege că a muri este mai bine decât a trăi”. „Și care dintre morți e cea mai rea?”, a zis: „Cea dusă dincolo de legi”. Preferă să mori, decât să trăiești în chip rușinos. E mai bine să mori, decât să-ți înnegrești sufletul prin neînfrânare. Vai celui care nu este mort păcatului, cu ajutorul lui Dumnezeu, că acela se va muta de la moartea cea vremelnică la cea veșnică. Și Iisus a zis către cel care I-a spus: „Îngăduie-mi să mă duc să îngrop pe tatăl meu”: „Lasă morții să-și îngroape morții lor”. Sunt două feluri de moarte. Căci este mort care este mort pentru că nu se mișcă și nu lucrează. Și este mort cel omorât cu sufletul pentru că nu urmează vieții harului. Nu moartea pierde sufletul, ci viața rea. Pentru aceea și prorocul zice: „Moartea păcătosului este rea”, fiindcă, la cei drepți, este o moarte care nu este rea prin fire, ci bună. Cei care mor împreună cu Hristos sunt în moarte bună și cei care au murit păcatului au murit cu moarte bună și mântuitoare. Iar moartea păcătoșilor este rea. Căci îi așteaptă pe ei osânda, precum și pe bogatul cel îmbrăcat în porfiră și vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.

Așadar, când dorul după Hristos nu biruiește în tine într-atât încât să fii nepătimitor în tot necazul tău pentru bucuria cea întru El, cunoaște că lumea trăiește în tine mai mult decât Hristos. Și când boala, sau lipsa, sau nimicirea trupului, sau frica de cei care-l vatămă pe el tulbură mintea ta de la bucuria nădejdii tale și de la grija cea curată după Dumnezeu, cunoaște că trupul trăiește în tine, și nu Domnul. Căci dorul care te biruiește și stăpânește întru tine, acela este care trăiește întru tine.

(extras din Viața Sfântului Chiril Fileotul*, traducere de Laura Enache, în pregătire pentru Editura Doxologia)

*călugăr trac de la anul 1100

 

Dorul dumnezeiesc biruiește orice durere

Sf. Porfirie Cavsocalivitul

Capătul virtuții este iubirea lui Dumnezeu, care este desăvârșită și absolută. Când sufletul nostru este mistuit de dorul dumnezeiesc, atunci buna-pătimire a trupului se veștejește.

Dumnezeiescul dor biruiește orice durere, și astfel orice durere se preface în iubire a lui Hristos. Iubiți-L pe Hristos și vă va iubi și El. Toate durerile vor trece, vor fi biruite, vor fi preschimbate. Atunci toate devin Hristos, toate devin Rai. Dar, ca să trăim în Rai, trebuie să murim, să murim pentru toate. Atunci vom trăi într-adevăr, vom trăi în Rai. Dacă nu murim omului celui vechi, nimic nu se face.

Cel ce iubește puțin, dă puțin; cel ce iubește mai mult, dă mai mult. Iar cel ce iubește foarte mult, ce are vrednic de dat? Se dă pe sine însuși!

Ne vorbește Părintele Porfirie, Ed. Bunavestire, Galați, 2003

Noi, creştinii, postim de dorul Mirelui Hristos

 

Perioada postului în care am intrat este una de intensă pregătire duhovnicească în vederea curăţirii sufletului prin pocăinţă sinceră, exprimată prin rugăciune, fapte bune şi abţinerea temporară de la mâncăruri de origine animală. Toată această pregătire are menirea de a ne ţine departe de păcat şi mai aproape de Dumnezeu, este o întărire a voinţei în conlucrare cu harul dumnezeiesc, o fortificare a sufletului care ne face mai puternici în faţa ispitelor. Aşadar, în post, chiar dacă slăbim trupeşte, ne întărim duhovniceşte.

Abţinerea de la mâncarea de dulce este un semn al libertăţii, al biruinţei voinţei asupra înclinărilor spre rău ale trupului, dar şi o jertfă pe care credinciosul o aduce lui Dumnezeu. Temeiuri despre post găsim atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie. Prorocii Moise, Ilie, David, Ioan Botezătorul au practicat postul, Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a postit 40 de zile înainte de ieşirea Sa publică la propovăduire. După ce a postit şi a fost ispitit de diavol „...a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Totodată, Hristos-Domnul ne arată în Predica de pe Munte care sunt condiţiile adevăratului post. „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii (...). Tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-17).

O frumoasă sinteză a învăţăturilor despre post o găsim la Sfântul Vasile cel Mare, care zice: „Dacă lumea ar posti, nu s-ar mai face arme, n-ar mai fi războaie, tribunale şi închisori. Postul i-ar ajuta pe toţi să se înfrâneze, nu numai de la mâncare, ci să izgonească iubirea de arginţi, lăcomia şi orice vicleşug. Postul ne face asemenea îngerilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur arată originea divină a postului în Rai, prin interzicerea dată de către Dumnezeu protopărinţilor noştri de a mânca din acel pom din mijlocul Edenului: „Dacă Adam şi Eva ar fi postit, dacă s-ar fi înfrânat, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum. Ne-am îmbolnăvit prin neascultare şi trebuie să ne vindecăm prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare)”.

Nu întâmplător Mântuitorul Iisus Hristos a început propovăduirea Evangheliei Sale prin îndemnul hotărâtor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”, deoarece numai în stare de pocăinţă sinceră (care trebuie înţeleasă nu ca simplă remuşcare pentru păcatele săvârşite, ci ca o reală convertire), omul se poate împărtăşi de lumina cea neapusă din Împărăţia lui Dumnezeu. Perioada Postului Mare este un timp prielnic pocăinţei intense, rugăciunii şi milosteniei, adică reorientării puterilor noastre sufleteşti spre cele cu adevărat folositoare şi nepieritoare. Atunci când ne referim la pocăinţă trebuie să ştim că aceasta este necesară omului întreaga sa viaţă. Pocăinţa/metanoia trebuie să îl însoţească pe om în toate zilele vieţii sale. Metanoia în limba greacă înseamnă schimbarea minţii, deci nu este vorba numai despre un simplu regret faţă de păcate, ci despre transformarea interioară a omului, a perspectivei sale de acţiune în lume ca dar al lui Dumnezeu.

Totodată, Postul Mare este un timp al mărturisirii păcatelor în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei. Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază într-una din scrierile sale că omul primeşte harul dumnezeiesc numai după ce i se iartă păcatele în urma pocăinţei, a mărturisirii păcatelor şi a lacrimilor. Şi tot el precizează faptul că pocăinţa este o lucrare fără hotar. „De la pocăinţă ne vine spălarea întinăciunii faptelor ruşinoase. După ea primim împărtăşirea de Duhul Sfânt. Dar nu în chip simplu, ci după credinţa, simţirea şi smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul. Însă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai înainte, primită de la părintele care ne-a luat asupra sa. De aceea, bine este să ne pocăim în fiecare zi, pentru porunca ce s-a dat. Căci îndemnul «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor» ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără hotar” (Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cele 225 de capete teologice şi practice”, în: Filocalia, Vol. 6).

Vorbind despre aspectele postului, ieromonahul Makarios Simonopetritul sublinia că acesta atrage restaurarea firii, el fiind începutul pocăinţei. Căderea primilor oameni a însemnat o ruptură a postului, de aceea, această acţiune şi perioadă de curăţire a sufletului prin pocăinţă şi cerere a harului dumnezeiesc, exprimată în mod curent prin abstinenţă şi rugăciune smerită, este o reîntoarcere a omului în Rai, postul adevărat fiind acela care ridică mintea spre contemplaţia cerească.

Astăzi, postul este cu atât mai necesar de practicat, cu cât răutatea şi păcatele s-au înmulţit peste tot. Însă, în lumea aceasta materialistă, postul parcă nu mai are trecere. Pentru adevăraţii creştini, Postul Mare este o călăuză, un timp sfânt al pocăinţei, al mărturisirii păcatelor, al iertării şi al unirii cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. Totodată, Postul Sfintelor Paşti este o perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului, de aceea Părinţii Bisericii numesc Postul Mare ca fiind urcuş interior spre Înviere. Separat de rugăciune şi de Sfânta Euharistie, neînsoţit de fapte bune, postul devine o simplă dietă, care poate conduce adeseori la tensiune interioară şi dezechilibru. Având numai un scop trupesc, „postul” acesta nu are nimic de-a face cu postul creştin.

Dacă citim însă cu atenţie Sfintele Evanghelii vom vedea că ele ne oferă o învăţătură înaltă despre post pe care nu o întâlnim în iudaism, în islam sau la alte religii. Noi, creştinii, postim de dorul Mirelui Hristos. Postului creştin Însuşi Mântuitorul îi va da o semnificaţie eshatologică. „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan zicând: Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot, oare, fiii nunţii să fie trişti cât încă mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti” (Matei 9, 14-15). Aşadar, până la revenirea Mântuitorului Iisus Hristos întru slavă, adevăraţii creştini aşteaptă cu mult dor pe Mirele Care a fost luat de la ei. În tot acest timp de sfântă aşteptare, postul are rolul său precis, nu doar de înfrânare a trupului, ci el este mai curând semn al aşteptării eshatologice. Înţelegând aceste adevăruri şi noi vom îmbrăţişa cu multă bucurie postul pe care-l vom uni cu rugăciunea şi milostenia.