SFÂNTUL ISAAC SIRUL CUVINTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI

 Înălţatu-te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie
făcând Ucenicilor cu făgăduinţa Sfântului Duh, încredinţându-se
ei prin blagoslovenie, că Tu eşti Fiiul lui Dumnezeu, Izbăvitoriul
lumii.

 Năstrapă Sfinţită şi Masă, Sfeaşnic cu raze de aur, Chivot de Lumină Pur-
tătoriu, şi Scaun Sfânt, Cort neajuns şi nefăcut de mână, Rug nears, Cadilniţă
cu totul de aur, Cămară şi Sălaş cu Roşu Împodobit, Scară Însufleţită, Lână
Roorată şi Munte Umbrit cu Duhul Sfânt, Leaspede Scrisă de Dumnezeu,
Toiag odrăslit şi Pod ştiindu-te noi, credincioşii, pre Tine, Preasfântă Fecioară
Născătoare de Dumnezeu, ne rugăm, în daru mântuiaşte-ne pre noi.

Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită

^{Cuvantul 1 ↑}

Scrisoare despre felurite lucruri privitoare la vietuirea in linistire [isihie]

1. Inceputul intregii vieti in Dumnezeu, fratele meu, e sa ai o credinta tare pe drumul vietuirii tale [ascetice], ca sa poti suge toata dulceata pe care a asezat-o Duhul in cartile sfinte.

Nu vorbesc de credinta cu care-L marturisesti pe Dumnezeu, fiindca e de prisos sa aduc aminte acest lucru celor ce au lasat lumea si au iesit din ea ca sa urmeze lui Dumnezeu.

As vrea sa te intaresc printr-o credinta neindoielnica doar in nadejdea lucrurilor bune asezate pe aceasta cale, lucruri care ne-au fost predate de cartile sfinte si pe care nevoitorii [ascetii] le-au atins si le ating si astazi.

2.  Cand auzi marturiile Parintilor despre slava vietuirii pline de taine a vietii singuratice pe care Duhul Sfant a asezat-o in scrierile lor drept imbold, cand vei auzi ca au fost cei dintai, nu te descuraja […] caci si tu vei dobandi aceste lucruri […] fiindca e deja cu tine, caci Duhul a asezat de o vreme in tine o pregustare a lor. Ele vor fi ale tale la vremea lor, dar aceasta n-a venit inca. Domnul stie vremea cand e potrivit sa ti le dea, caci aceste lucruri bune sunt pastrate de El pentru tine si pentru cei asemenea tie. Acum sau mai incolo ele vor fi negresit ale tale, numai sa fii inlauntrul staului potrivit dorintei Celui care intr-o zi iti va da cununa. Caci si El vrea sa ti le dea, dar nu esti inca in stare sa le primesti cum ai vrea pana ce n-a venit vremea lor, si atunci Insusi Domnul va face sa straluceasca in tine cunoasterea lor fara sa-L fi rugat aceasta.

3. Pazeste-te sa nu ajungi necredincios atunci cand, cautand aceste lucruri, nu le gasesti la indemana, ca nu cumva de aici sa se nasca in tine ceva ce nu cauti si nu cunosti, caci necredinta primeste pedeapsa. Nu spune: ” Cat nu m-am ostenit si n-am gasit nimic!” sau : „Realitatea nu se potriveste cu maretia cuvintelor!” Fereste-ti gandirea de un asemenea cuget, caci pedeapsa urmeaza indeaproape necredinta; inima necredincioasa e vrednica de osanda. Care va fi pedeapsa? Faptul de a cadea in deznadejde prin parasirea de Dumnezeu pricinuita de necredinta ta; deznadejdea te va preda lincezelii [akediei], lancezeala te va preda nepasarii, iar aceasta te va scoate din nadejde. N-ar putea fi un rau mai mare care sa vina peste tine.

4. Fratele meu, prieten drag al sufletului meu, cunoaste ca linistirea [isihia] si toate vietuirile [ascetice] isi vor aduce roada pe masura timpului si staruintei in ele. Cum spunea un batran: „Linistirea si odihna din chilie atârna de sârguința in ele si de pazirea lor”. Daca esti lipsit de sârguință si staruinta in lucrarea lor, nu te astepta la adevarata mangaiere care vine de la ele. Or tu nu esti bine intemeiat in obisnuinta lucrarii lor, care in mod normal desfiinteaza plictiseala care este in ele. Si fiindca nu faci decat sa incepi mereu, si din pricina departarii de ele, nu te deprinzi in nimic: inainte ca un lucru sa-si aduca roada lui, ai si ajuns departe de el.

5. Orice vietuire nestatornica si de scurta durata va fi lipsita de roade. Nu spun asta ca sa te dojenesc, ci ca sa-ti arat telul si calea. Ia drept pilda un pom care tocmai a fost sadit: daca acela care l-a sadit e neiscusit si-l lipseste de obisnuita udare atunci cand se ivesc primele frunze si primii muguri, pomul se ofileste si se usuca. Si va fi nevoie de mult timp pana sa-si traga in el din pamant puterea apei si sa revina la viata. Sau poate ca acela il muta adeseori dintr-un pamant in altul si, pentru ca sa faca aceasta, ii misca radacinile si il misca neincetat. Dupa care se mira ca pomul nu aduce roade! Asa stau lucrurile si cu omul lipsit de iscusinta: nu judeca lucrurile sale plecand de la vietuirea lui, ci cere de la Dumnezeu ceea ce crede el ca-i este potrivit, pentru ca socoteste ca n-are nimic din ce i-ar trebui. Las deoparte lucrurile ascunse ale gandirii, din care Dumnezeu a facut scopul potrivit omului; El va cere de la noi si lucrurile din afara ale vietuirii [ascetice], vrand sa stie daca le-am pus in lucrare potrivit treptei noastre.

6. Fiindca omul lipsit de cele de trebuinta pentru vietuirea sa nu-si poate savarsi alergarea in liniste, nici primi cununa [2 Tim 4,7-8], caci in vremea incununarii tocmai ceea ce ii lipseste ii va tulbura gandirea si va semana in ea frica. Ci se cade ca vietuirea [ ascetica] sa fie bine potrivita cu tot ceea ce e nevoie, fie in trup, fie in suflet.

7. Asa cum capitanul unei corabii nu va putea iesi pe mare nici macar pentru un scurt drum daca ii lipsesc instrumentele de navigatie si pana nu are la locul lor pe corabia lui toate cele de trebuinta, tot asa si cel ce calatoreste pe calea vietuirii singuratice si doreste sa se bucure de roadele ei si sa vada nadejdea in Dumnezeu in sufletul lui: daca ii va lipsi chiar si un lucru marunt din cele de trebuinta calatoriei lui, atunci cand va avea nevoie de el, acest lucru mic pe care a uitat sa-l ia il va lipsi de orice folos.

8. Inainte de orice, vietuirea aceasta [singuratica] cere timp si staruinta. Caci daca nu e cu putinta sa invatam mestesugurile acestei lumi fara sa staruim mult timp cu sarg in ele, pana cand gandirea va fi deprins rostul si modul de infaptuire a mestesugului pe care si-a pus in gand sa-l deprinda, cu atat mai mult in ce ne priveste. Si daca un mestesug vazut cu ochii cere atata timp si sarguinta pentru a-l deprinde, cu cat mai mult mestesugul Duhului pe Care ochiul nu-L poate vedea, unde cel care invata nu stie de la cine invata si e nevoie de multa curatie. Invatatorul este aici Duhul, mestesugul e ascuns, iar cei care ne impiedica de la el sunt [fapturi] netrupesti; el cere mult timp si o lucrare statornica, iar in cursa deprinderii lui va incerca sa ne insele si trupul, iar piedicile pe care le pune in calea lui sunt multe si nenumarate.

9. De aceea, omule, aceasta vietuire cere inainte de toate timp si staruinta; apoi rabdare pentru a indura ostenelile si a starui in singuratate si in chinurile ei; acesta e lucrul cel mai anevoios si aspru al acestei vietuiri din pricina multimii luptelor legate de izolarea de tot si de toti. Nu trebuie sa schimbam insa numaidecat ceea ce am inceput, ci sa staruim in el ca o mama care naste in dureri si staruie in ele pana cand ele inceteaza.

10. Mai trebuie ca vietuirea sa fie echilibrata, astfel ca in feluritele osteneli vietuirea sa fie egal cumpanita, ca nu facem doar una sau doua osteneli care ne plac, dupa dorinta noastra, in dauna altor osteneli de care avem mai multa nevoie. Ci mai degraba vietuirea sa fie echilibrata in mod egal in toate ostenelile care duc la viata cea mai buna. Cum va fi timp pentru citire, va trebui sa fie si pentru slujba ^[1]cum va fi pentru slujba, va trebui sa fie si pentru ingenunchieri; cum va fi pentru ingenunchieri, va trebui sa fie si pentru post; cum va fi pentru post, va trebui sa fie si pentru ostenelile noptii, si, impreuna cu acestea, pentru lucrarea ascunsa a gandirii, ca inima sa nu se relaxeze si sa fie lasata singura atunci cand trupul se osteneste, si pentru ca puterea rationalitatii din inima sa-si dea seama de ce este ascuns in cele vazute si cum toate cele facute in cele vazute se fac spre folosul celor ascunse.

11. Cand demonii vad pe cineva mergand in lumina mintii lui prin echilibru faptuirii lui si ostenelile lui masurate, se lupta cu el prin dezechilibre, ca el fie sa micsoreze, fie sa sporeasca una din aceste osteneli, pentru ca ambele lucruri sunt deopotriva de vatamatoare. Alcatuirea armonioasa a trupului sa-ti slujeasca drept pilda pentru alcatuirea armonioasa a vietuirii [ascetice]. Caci atunci cand e un dezechilibru intr-una din partile lui, acesta pricinuieste o dereglare in tot trupul, de unde provine boala; la fel si cu sanatatea sufletului: atat sporirea, cat si eliminarea lucrurilor care o garanteaza duc la acelasi efect.

12. Prin sporire si prin micsorare intra deopotriva intunecime in suflet, caci demonii tremura puternic in fata a tot ce-i masurat. Cand nu pot stavili zelul cuiva prin tot felul de pretexte, ca sa-l faca sa-si opreasca alergarea ori sa-si intineze vietuirea, atunci vor lupta impotriva lui prin zelul lui, incarcandu-l cu excese ca sa-l faca sa se prabuseasca sub povara lor. Omul intelept insa se va pazi deopotriva de ceea ce-i usureaza ca si de ceea ce-i sporeste povara.

13. Tot ceea ce se face cu masura se lucreaza cu randuiala. Dar cand cineva trece dincolo de acest hotar, se iveste tulburarea, iar omul tulburat nu mai stie ce face.

14. Singuraticul are nevoie si de o anume neluare aminte la tot ce priveste trupul, pentru ca sa pastreze simplitatea in tot ceea ce-l priveste, fara a-l sacai sau a-i pretinde o ordine stricta in toate detaliile […]; are nevoie mai degraba de o neluare-aminte fata de lucrurile de aici; implininid numai cele ce sunt de folos; caci daca se va preda doar acestora, nu se va mai putea ocupa si de toate celelalte lucruri de aici.

15. Singuraticul mai are nevoie si de o largire a inimii, pentru ca sa nu-si piarda nadejdea cand vin peste el tot felul de schimbari vrajmase pentru a-l pune la incercare si a-i spori cunoasterea. trebuie sa fie intelept atat in cele de-a dreapta, cat si in cele de-a stanga, fiindca lui Pavel ii place ca omul lui Dumnezeu sa fie ” desavarsit si gata spre tot lucrul bun” [2 Tim 3, 17], un tel care e atins doar prin exercitiu in rabdare: ” de aceea sufera raul ca un bun ostean a lui Hristos” [2 Tim 2, 3]. Caci nimeni nu biruie in lupta fara intelepciune, nici nu poate dobandi intelepciune fara lupta, asa cum spune Evgarie: ” Pe cat inainteaza sufletul in virtute, pe atat intalneste potrivnici puternici”^{. [2]}.  Dar sufletul care nu cunoaste lupta este si lipsit de virtute, fiindca aceasta si-a primit numele de la faptul ca a triumfat si s-a invrednicit de cununa in feluritele ispite care obisnuiesc sa vina peste ea.

16. Singuraticului i se cere si multa indelunga-rabdare ca sa nu se topeasca cand asteapta si nu primeste, sau cand cere si nu i se da ce isi inchipuia, ori cand asteptarea unui raspuns se prelungeste. Sa nu se strecoare atunci in nadejdea lui indoiala, ca sa nu ajunga abatut, mahnit si bolnav in constiinta sa.

17. Dupa toate acestea – si inainte de toate si mai mult decat ele toate, cum spuneam la inceput – are nevoie de linistea trupului si de o credinta sigura in suflet, fiindca acestea cuprind in ele toate cele de care am vorbit si le desavarsesc daca se sarguieste in ele. Aceste lucruri trebuie sa le ceara de la Dumnezeu in rugaciune si cu lacrimi ca sa ii fie date, si ca linistea si credinta sa ramana cu el. Caci prin ele se savarseste si desavarseste lucrarea tuturor acestor virtuti, ca si toate cele care n-au fost pomenite. Dar fara ele nu se poate face nimic din cele spuse.

18. E nevoie de linistire, fiindca ea pazeste simturile de zarva din afara si da prilejul potrivit pentru ostenelile trupului si ale sufletului, facand aceasta prin pacea care o da gratie zabavei din ea si gratie vigilentei asupra trupului si a sufletului pe care o ingaduie oprind prilejurile ce se napustesc in mod obisnuit asupra cuiva, fie de bunavoie, fie din intamplare, in cele din afara.

19. E nevoie si de credinta care sa-l intareasca in nadejde, ca sa indure cu desfatare toate primejdiile care vin peste el din pricina lucrurilor dumnezeiesti; ca sa nu tremure nelinistit in fata mortii, nici sa sufere durere ca o fiinta trupeasca, ci ca unul care are o nadejde ce trece dincolo de trup. Sa aiba o inima curajoasa, al carei curaj e in Dumnezeu, asteptand zi de zi plecarea din trup si suferind in fiecare clipa in gandul ei durerile nasterii nadejdii viitoare, pentru care se chinuie si indura de bunavoie aceste lucruri atat de grele, ca sa ajunga teafara la invierea si iesirea din mormant.

20. Dulceata nadejdii nascuta de credinta ii ingaduie sa treaca peste toate greutatile. Caci pe cat sporesc ostenelile, pe atat se revarsa si harul, daca ostenelile sunt insotite de staruinta. Pe cat creste asteptarea, pe atat se micsoreaza patimile. Pe cat straluceste intelepciunea, pe atat omul intra in bucurie. Caci prin intelepciune e unit cu Dumnezeu, e invaluit in iubire, e eliberat de legatura cu patimile, si bucuria il face sa depaseasca intristarile, caci e usor pentru bucurie sa uite atat de lume, cat si de trup.

21. Trebuie sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne dea si harul deosebirii duhurilor ca sa distingem descoperirile adevarate de cele care vin de la demoni, si vedeniile puterilor sfinte de cele ale lui satan; ca sa distingem de asemenea in miscarile din vis intre cele care vin de la ingeri, cele care vin de la demoni si cele care vin din suflet, precum si gandurile care se ivesc in constiinta plecand de la aceste trei miscari, pe care, asa cum spun Parintii^{. [3]}, trebuie sa le recunoastem dupa pacea sau tulburarea, dupa bucuria si increderea sau frica si intristarea care le insotesc: cele enumerate la inceput apartin intr-adevar sufletului, celelalte sunt straine de ele, si-i vin fie din ganduri si vise, fie din simtiri si pipait.22. In cazul miscarilor sufletului este evident ca nici una din ele nu le insoteste: nici bucuria, nici teama, nici tulburarea, nici pacea, fiindca e vorba de simple miscari fugare care nu poarta in ele nimic; prin miscari ale sufletului intelege-le pe cele pe care le are inainte de a intra in locul lui natural, care e limpezimea.

23. In cazul miscarilor starnite de trup, fie declansate de pofta, fie venind de altundeva, atunci cand nu le insoteste o lupta din afara, e evident ca n-au legatura cu amagirile intense si violente greu de controlat. E doar firea care-si face cunoscuta linistit nevoile si ale carei miscari sunt pasnice. Caci nu exista dezordine in ceea ce a fost facut de Dumnezeu Care a asezat in fire o masura si o ordine desavarsite.

24. Dar cand in miscarile noastre firesti se amesteca o lucrare straina, fie printr-o simtire care vine de la trup, fie printr-un gand care vine dintr-o amintire, fie din intalniri intamplatoare, le vom intelege, asa cum spuneam, in masura in care le putem adulmeca, atunci cand harul este aproape.

25. Acestea sunt lucrurile pe care prietenii trebuie sa si le aduca aminte cand sunt impreuna si sa le tina in gand meditand necontenit la ele.

26. Postul, rugaciunea si celelalte nevointe sunt cunoscute de toti, desi nu voi uita sa arat la locul sau ajutorul care vine din aceste lucruri care sunt la indemana tuturor, chiar si din cele care multora le par a fi neinsemnate. Chiar daca cei care se ingrijesc de mantuirea lor le au in parte, pentru ca nu le cunosc ratiunile, nu primesc intotdeauna roadele care vin de la ele, cu atat mai mult cu cat nu stiu ordinea in care trebuie sa le faca. De aceea nu este ordine si nu este echilibru in cele faptuite de ei, fie ca acestea intrec masura, fie ca dureaza prea putin, fie ca desavarsirea lor n-are ritm, nici perseverenta

.27. Ce e mai slab decat o picatura de apa? Dar picurand cu staruinta vreme indelungata nu gaureste oare chiar si piatra si crapa chiar si stancile cele mai tari? La fel e si cu lucrarea ascetica staruitoare si necontenita: chiar daca pare neinsemnata, prin staruinta ei strange o uriasa comoara.

28. Iti voi arata acum o regula usoara, folositoare celor slabi, prin care se inainteaza usor iar desfatarea nascuta din ea e de ajuns spre a atrage gandirea spre staruinta, si asa iti vei putea implini lucrarea voios, nesilit si cu sarguinta.

Iat-o: pentru ca trupul slab oboseste stand necontenit in picioare pentru a-si implini inchinaciunile obisnuite, si din aceasta pricina e adeseori impiedicat sa stea la rugaciunile necontenite savarsite cu trupul, si din care se naste rugaciunea in inima, de aceea cazi adeseori cu fata la pamant in locul unde stai cu Scriptura in mana si continua-ti astfel implorarile; in acest fel convorbirea cu Scriptura se va amesteca cu rugaciunea, si lumina pe care o vei primi din amandoua partile va spori spre desfatarea sufletului tau. Rugaciunea iti va fi astfel dulce din pricina citirii, iar in citirea ta vei fi iarasi luminat prin cheile rugaciunii. Caci prin rugaciune se deschide gandirii usa intelegerilor, iar aceste intelegeri minunate starnesc la randul lor mai multa dorinta de rugaciune potrivit contemplarii lor primite [in citire].

29. Rugaciunea pusa in miscare plecand de la contemplare nu e o rugaciune obisnuita: ea inlantuie puternic gandirea, o face sa se adune in ea insasi si da nastere unor rugaciuni fierbinti si curate, libere de orice griji. Din pricina tariei acestor viguroase intelegeri nu poti sta in picioare, nici nu te mai poti folosi neimpiedicat de simturi, caci mai intotdeauna ele sunt prea puternice ca sa te poti intoarce spre tine insuti si sa te folosesti iarasi de rugaciune. Adeseori sufletului nu-i mai ramane destula putere ca sa se intoarca spre simtiri si sa le puna in lucrare, sau pentru a se folosi de trup in chip natural, pentru ca sufletul e coplesit de naprasna uimirii.Nu asa stau lucrurile cu toate intelegerile, fiindca unele dau nastere rugaciunii, iar altele tacerii. Cine a facut experienta lor, va sti care e diferenta lor.

30. Asadar, fratele meu, daca cele inalte nu ne sunt la indemana, sa facem din pricina neputintei trupesti, cum spuneam, sculari in picioare prelungite pe locul nostru, afara de cele sapte ceasuri randuite pentru lauda, pe care nu trebuie sa le lasam nici chiar dupa ce am primit ajutor, fiindca trandavia naste moartea, chiar si in caz de slabiciune.

31. Deci, asa cum scriam mai sus, cazi de multe ori cu fata la pamant langa locul unde sezi. Si daca ai in maini o carte sau alt lucru, pune-l jos, cazi cu fata la pamant si petrece o vreme in implorare. Aceasta sa-ti fie o regula toata viata ta pretutindeni si in orice loc te-ai afla, in pustie ca si intr-un loc locuit, de indata ce esti singur cu tine insuti. In ticalosia mea nu sunt in stare sa-ti arat nici in zece mii de carti ce se va naste in tine din aceasta lucrare.

 32. Nu de frica ne savarsim ostenelile trupesti si ne silim sa avem un suflet treaz, ci pentru ca stim ca relaxarea trupeasca ne departeaza de Dumnezeu si impiedica gandirea noastra sa se gandeasca la El, pentru ca de aici se naste in sufletul nostru dragostea de El.

33. Ne scarbim de imprastiere si ne sfiim de contactele cu cinstitii si iubitii nostri frati nu pentru ca-i dispretuim sau pentru ca n-ar fi mai buni ca noi, caci in toate zilele cautam scapare in rugaciunile lor, ci pentru ca atunci cand suntem necontenit impreuna cu oamenii, suntem taiati de desfatarile impreuna cu Domnul. Caci viata singuratica ne uneste cu Dumnezeu.

34. Asadar, nu de spaima de pedepsele gheenei pazim aceste reguli amanuntite si ne ingrijim atat de mult de ele savarsindu-le cu zel, ci pentru ca in ele se ascunde putinta de a fi impreuna cu Dumnezeu si intretin in noi aducerea-aminte de El, caci in tot ceea ce se face pentru El si de dragul numelui Sau, aducerea-aminte de El ne inalta la El. Atentia neincetata la aceste amanunte ne face sa ne gandim la El necontenit. Aceasta inseamna ca nu trebuie sa lasam vremea rugaciunii fara vreo necesitate constrangatoare si, daca se intampla sa o facem uneori, sa n-o facem fara suferinta^{. [4]}.

35. Trebuie sa ne silim sa facem ingenunchieri in timpul slujbei, chiar daca suntem bolnavi, ba chiar atunci cand suntem in pat sau mergem sa ne culcam, cu trezvie si sfiala. Si cu indrazneala si durerea inimii sa strigam multa vreme la Dumnezeu sa ne pazeasca de ganduri necurate si de vise spurcate, si sa ne silim ca somnul sa ne ia purtand inca gandul la El in inima noastra. La toate ceasurile slujbei sa sedem cu sfiala si sa pazim numarul rugaciunilor noastre ca si cum moartea ar bate la usa. Nu mai vorbesc de faptul ca trebuie sa fixam un timp anume pentru gustarea hranei sau ca nu trebuie sa incepem sa mancam tot ce ne cade sub mana in afara orei cuvenite, ori ca trebuie sa punem masa doar o data pe zi si ca tot restul timpului trebuie sa ne oprim gura de la orice gustare, afara de cazul unei mari slabiciuni ivite dintr-o boala. Nici ca nu trebuie sa ne descoperim trupurile si sa cercetam cu curiozitate madularele lui dezgolite sau ca nu trebuie sa ne atingem necontenit trupul cum fac cei usuratici la inima si needucati. Nici ca trebuie sa pastram necontenit tacerea cand se intampla sa fim in afara sau ca, daca e cineva cu noi, trebuie sa restrangem la minimum cuvintele necesare reducandu-le doar la cele ce sunt de folos si renuntand cu totul la cele de prisos, la glume, la ras. Nici ca privirea trebuie sa fie neincetat adunata in sine si ca trebuie sa ne pazim simturile si sa aratam o fata grava ca si cum am privi necontenit patimirile Domnului.

36. Caci prin ele ne ridicam spre aducerea-aminte a ceea ce a indurat El pentru neamul omenesc si a iubirii pe care ne-a aratat-o si spre fagaduintele pe care ni le-a facut, precum si spre nadejdea harazita in lumea cea noua neamului omenesc, si mai cu seama multimii crestinilor, precum si spre tot ceea ce s-a aratat la venirea lui Hristos in lume; caci “prin El avem apropierea de Dumnezeu” , cum spune Apostolul [Ef 5,2], ” fiindca Unul Singur a murit pentru multi” [2 Co 5, 14] si “prin jertfa sangelui Sau a impacat lumea cu Tatal” [Evr 10, 10], ne-a izbavit din robia demonilor si ne-a eliberat de sub stapanirea tiraniei lor.

37. De aceea, simtindu-L pe Creatorul nostru, slujim lui Dumnezeu. Si slujindu-L si inchinandu-I-ne in tot locul, nu ne mai temem de nimic, cum era in generatiile dinainte pe care le infricosau demonii. Ce nadejde ni s-a propavaduit! De aceea de acum inainte omul e beat de bucurie nemaistiind nici unde este, nici ce este aceasta cunoastere de care s-a apropiat in Hristos.

38. Dupa care intorcandu-se spre sine, vede cum cu toate acestea Dumnezeu e respins de noi, cum Il dispretuim in ceea ce El iubeste si in cele pe care Le-a  poruncit, macar ca ele sunt spre mantuirea vietilor noastre si ne ajuta sa traim unii cu altii. Aducandu-ne neincetat aminte de acestea, o durere se va putea vedea revarsandu-se pe fata noastra, fie ca suntem singuri, fie ca suntem impreuna cu altii. Aceasta durere ne va feri de relaxare si aceste ganduri vor tine inimile noastre in reculegere.

39. Acestea si altele asemanatoare ti le amintesc, fratele meu, nu pentru ca Dumnezeu ne-ar cere indeosebi sa ne ingrijim de ele, ci pentru ca unii se cred intelepti fara sa cunoasca ratiunile lor si, nevazand decat latura lor din afara, ii dispretuiesc pe fratii cu viata curata din pricina ca pazesc acestea si le spun: “Oare Dumnezeu te va arunca in iad din pricina lor ?” sau: “Oare te vor ridica in Imparatia cerurilor daca le pazesti?”, iar pe cei care le savarsesc ii numesc fatarnici si necultivati. Dar noi, care am simtit ce se naste in suflet din ele, sa le savarsim cu ravna fiindca ne umplu de bucurie; si pentru ca stim ce folos ne vine din ele, sa ne bucuram in pazirea cu sarguinta a ostenelilor noastre pentru Dumnezeu, asteptand multele binefaceri care ne vor veni de la El inca in aceasta lume in toate ostenelile mici si mari indurate pentru Numele Sau.

40. Daca unul din Parinti ne spune ca si numai sezand fara ocupatie in chilie, sezand adica fara nici cea mai mica lucrare si nefacand nimic altceva decat sa privim zidurile ei pentru Numele lui Hristos, trebuie sa avem mare nadejde, cu cat mai mult cel care arata in el toate aceste nevointe [ascetice] ca sa-si aduca aminte neincetat de Dumnezeu!

41. Sa nu ne uitam, frate, la faptul ca El nu cere de la noi lucruri mici si dispretuite, ci sa ne minunam mai degraba de faptul ca atunci cand savarsim aceste lucruri mici, El ne ridica prin ele la lucruri atat de mari. Ceea ce descoperim prin aceste lucruri mici e tot asa de mai inalt si mai slavit cum este focul fata de cremenea si fierul din care tasneste. Ele nu ne feresc numai de caile subtile care prin nepasare ne duc spre rau, ci ne si inalta spre lucruri slavite.

42. Atentia necontenita data acestor lucruri marunte si neinsemnate face sa se nasca in noi gandirea la El, si prin aceasta atentie obisnuita ni se pare uneori ca intram intr-o convorbire luminoasa cu EL. Ochii ni se umplu de lacrimi si sufletul nostru salta de bucurie, iar uneori ni se pare ca stam deja in mijlocul invierii dreptilor; uimirea ne napadeste, iar prin contemplare suntem scosi afara din aceasta lume, din aceasta viata si din aducerea-aminte de lucrurile pamantesti si ne unim cu Dumnezeu in unirea duhovniceasca care e mai presus decat lumea. Astfel, ca urmare a atentiei neincetate la el si a convorbirii neincetate cu El, in sufletul nostru se naste iubirea, iar prin aceasta iubire suntem tot timpul amestecati cu Dumnezeu, viata noastra e amestecata cu Duhul Lui si anticipam vietuirea noastra viitoare.

43. Cel ce s-a invrednicit sa aiba o atentie necontenita la Dumnezeu e vrednic si de o neincetata minunare inaintea Lui.

44. Foloseste-te de citire; nu de cea care ar face din tine un invatat, ci de cea care-ti omoara patimile si-ti arata calea scurta care duce la Dumnezeu, care te inalta repede si fara […]^{. [5]}. spre lucrarea luminoasa pe care o urmareste vietuirea ta singuratica. E vorba de citiri care nu se exprima in chip confuz sarind de la un lucru la altul si care nu introduc lucruri vatamatoare care sa tulbure meditarea ta duhovniceasca la cele de dincolo de lume. Nu citi nici ceea ce e exprimat oricum, nici ceea ce se adreseaza fara deosebire atat tie, cat si tuturor oamenilor [atat monahilor, cat si mirenilor], nici ceea ce invata deopotriva pe toti, nici ceea ce te-ar face sa deprinzi arta disputei orale, ori cea a intelepciunii lumesti, nici ceea ce te informeaza despre treburile si controversele care au avut loc in Biserica, sau despre legile si treburile regilor, despre biruintele si faptele lor, nici opere polemice sau aparari si respingeri de o parte si de alta. Toate acestea si cele asemanatoare acestora sa le lasam celor sanatosi. Iar noi, cei bolnavi, sa ne folosim de leacuri si de ceea ce a fost cules si strans pentru tamaduirea patimilor noastre: vietile sfintilor de odinioara si ale celor care au vietuit singuratic mai presus de lume, relatarile descoperirilor si invataturilor pe care le-au primit de la Dumnezeu despre randuiala acestei vietuiri, despre patimile si luptele pe care le-au dus spre povatuirea lor si a celor ce umbla pe urmele lor, si despre biruintele si infrangerile de tot  felul, despre caderile si ridicarile pe care le-au indurat. Pe scurt: sa citim doar carti inchinate caii vietii monahale, randuielii si formelor ei.

45. Nici macar painea, care e atat de hranitoare, nu poate ajuta un stomac bolnav; acesta va fi pus mai bine pe picioare de alte alimente si leacuri. Nu ca painea nu e sanatoasa, ci e bolnav stomacul care o primeste. E bun tot ce e la locul lui, dar nu orice e de folos pentru noi.

46. Cel care inainte de a-si fi stapanit gandurile si a-si fi stavilit imprastierea, care are inca simturile bolnave si constiinta infirma, se apuca de citiri care-l arata un erudit, un savant si un exeget plin de idei, desi e inca plin de patimi, acela e mistuit de dorinta slavei desarte si de nestiinta. Ce cunoastere e mai buna decat curatia?  Ea este cea care descopera inteligentei tale toate, daca te ingrijesti cu toata ravna sa o dobandesti, si ea te va apropia de darul vederii lui Dumnezeu.

47. Sarguieste-te sa inveti tot ceea ce face ca aceasta lume vazuta sa fie dispretuita in ochii tai si care te va inarma cu intelepciune impotriva demonilor care sunt gata sa te piarda, o intelepciune care-ti va pregati gandurile de luminare, care te va face sa iesi neincetat din trup si care te va izbavi de placeri prin aducerea-aminte de lumea viitoare a carei contemplare o ofera vederii tale.

48. Scoate-ti gandirea din amintirea placerilor, ca sa faca loc in tine descoperirii lucrurilor slavite ale lui Dumnezeu, ca ea sa se imbogateasca cu bogatia Duhului, iar tu sa fii robit neincetat de iubirea fata de Dumnezeu.

49. Uimirea in fata descoperirilor Lui ii imbata pe drepti de iubire pentru El. Cum bine spune unul din sfinti: “Cei care-L vad pe Dumnezeu uita pana si locul unde salasluiesc”. Vorbind de vederea a carei aducere-aminte imbata sufletul, el spune: “Vederea naste iubirea – spunea cineva din cei imbracati in Dumnezeu – si potrivit fagaduintei Domnului aceasta vedere se dobandeste prin curatie [cf. Mt 5,8]“.

50. Curatia insa nu vine din faptul de a cunoaste lucruri de prisos sau de a ingramadi multe cunostinte; gandirea curata vine din putinele aduceri-aminte de lucrurile omenesti si din sarguinta in lucrarea linistirii: multimea gandurilor si desele aduceri-aminte de noutatile nascute din invataturi si diverse studii duc la risipirea ei.

51. Nu-ti lasa sa scape lucrurile de pret napustindu-te spre cele care te umplu doar de slava desarta. Scopul nostru nu e de a cunoaste multe, ci sa facem aceasta cunoastere sa straluceasca din vietuirea noastra. Spunand aceasta, nu fac elogiul ignorantei, ci vreau sa stavilesc alergarea spre cele de prisos, care nu sunt necesare pentu calea noastra si a caror cautare impiedica ravna pentru curatie.

52. Uita-te bine la boala ta si foloseste leacurile care i se potrivesc; intelege care e calatoria ta si pregateste-ti proviziile de care ai nevoie pentru ea; priveste la lupta care-ti sta inainte si deprinde-i mestesugul; intelepteste-te in deprinderea lui si cauta povatuitori in el.

53. Chiar daca povatuitorii tai sunt foarte luminati, toiagul sa fie tot timpul in mana ta. Nu intra in mare fara toiag [cf Is 14, 16] si nu umbla in intuneric fara bat, ca sa alungi cainii, sa zdrobesti serpii, sa sondezi marea si sa scapi de fiarele salbatice. Fericitul Ioan Il numeste pe Dumnezeu “Toiagul celor slabi”. Reazama-te de El si nu vei cadea niciodata, fiindca nimeni nu te va putea ajuta ca El, iar cei care bat cu sarguinta la usa Lui vor primi de la El toate [Mt 7, 8].

54. Fericit cel care oriunde s-ar afla isi va duce aminte sa nu fie cu nepasare fata de rugaciunea neincetata si aducerea-aminte necontenita de El. Cine se roaga neincetat, isi aduce aminte neincetat de Dumnezeu; iar cine-si aduce aminte neincetat de Dumnezeu e salasul Duhului. Gandul la Dumnezeu e rugaciune, si o gandire in care se rotesc necontenit miscari privitoare la Dumnezeu e mereu in rugaciune, si nici o clipa nu sta fara lucrare.

55. Rugaciunea nu sta numai in repetarea unor cuvinte, ci in miscari spre Fiinta [dumnezeiasca] tasnind din adancurile inteligentei. Meditand necontenit la ele, gandirea e din cand in cand mai transformata privindu-le plina de minunare, miscarile ei fiind unite cu Duhul, si Il scruteaza pe Dumnezeu indeaproape in chip nespus. Fericit cel care stie sa stea necontenit la usa Lui fiindca nu va fi rusinat.

56. Nu te bizui pe cunoasterea ta, ca sa nu fii lasat pe mainile demonilor, care te vor duce in cursele lor incalcite si te vor coplesi de spaima zapacindu-te pana acolo incat nu mai stii unde te afli.

57. Fara o rugaciunea mai inainte nu pune piciorul sa pleci la drum, mai cu seama daca lucrul e intunecos. Implorarea sa nu inceteze in gura ta, dar uneste cu ea marturisirea slabiciunii si a neputintei tale, si asa vei fi sprijinit de mila macar pentru smerenia ta, chiar daca nu esti vrednic de ea. Acolo unde lucrarea lipseste, smerenia si marturisirea sunt pe deplin primite de Dumnezeu in locul ei, iar cine s-a aratat smerit va fi rasplatit pentru cele pe care nu le-a facut.

58. Mai drag lui Dumnezeu e cel care sta in smerenie pentru ca e lipsit de ceea ce i se cere decat cel care prin multele sale fapte crede ca-I face o favoare. Dar cel care are atat lucrarea, cat si smerenia, acela a asezat inauntrul sau doi mari luminatori de care se va desfata el insusi si-L va bucura tot timpul pe Dumnezeu.

59. Unde lipseste cea dintai [lucrarea], superioritatea celei de-a doua [smereniei] va implini cele ce lipsesc. Puterea prin care smerenia poate controla sufletul sta in zdrobirea care vine din ostenelile de bunavoie nascute din aducerea-aminte de pacatele savarsite; fara aceasta [zdrobire] nu putem scapa din pacatele de zi cu zi, nici primi iertarea celor trecute. Dar chiar daca n-avem osteneli, intotdeauna putem simti strapungere in gandirea noastra, intotdeauna ne putem aduce aminte de pacatele noastre, ne putem socoti nimic in fata lui Dumnezeu, putem fi blanzi si pasnici fata de semeni, putem cinsti pe toata lumea, putem fi adunati in noi insine, putem rade sau barfi arareori, putem avea o vorba buna pentru toti, putem multumi in inima noastra in mijlocul incercarilor, putem pastra o tacere inteleapta si madulare bine randuite, si ne putem aduce aminte ca, orice s-ar intampla, suntem muritori si intr-o zi va trebui sa lasam aceasta lume. Toate acestea nu cer neaparat osteneala trupeasca, ci sunt o podoaba a gandirii. Dar cine e nepasator chiar fata de cele care in el insusi nu tin de osteneala trupeasca, care nu cer chinuirea si vigoarea trupului, ci pot fi dobandite si in neputinta, acela s-a predat nepasarii gandirii si va fi pe drept cuvant mustrat de Dumnezeu.

60. Caci Dumnezeu n-ar nevoie de o faptuire mare cat de o dorinta nobila. Dumnezeu n-alege un suflet virtuos plecand de la faptele lui, ci de la dorinta lui nobila indreptata spre El si de la o inima plina de zdobire. Cum nu-l desparte de El pe pacatos plecand de la faptele lui; fiindca adeseori faptele sunt impiedicate de felurite pricini, si multe fapte bune sau rele sunt savarsite fara dorinta celor ce e savarsesc. Dumnezeu Se uita mai degraba la dorinta vointei sa vada in ce anume isi gaseste acesta placerea. Asa ca dorinta unui suflet ii este de ajuns chiar si fara fapte, daca savarsirea lor e cu neputinta, cum spune fericitul Talcuitor [Teodor al Mopsuestiei]: “Cand da legi, Domnul pare sa cerceteze mai riguros dorinta sufletului decat faptele lui”. Iar altundeva, plecand de la cuvintele Lui, vorbeste ca in numele Domnului: “Cercetez dorinta, si nu cercetez atat faptele, fiindca un suflet care se alipeste de virtute cu dorinta desavarsita imi este de ajuns. Cei de sub Legea lui Moise trec prin sita faptele lor, desi constiinta le e ranita de o multime de lipsuri, chiar si marunte. Dar cei care tin la Legea Mea raman in bucurie, chiar daca se intampla sa lucreze rau ca niste oameni ce sunt, de vreme ce stiu ca in constiinta lor au optat pentru virtute“^{. [6]}

61. Nu e nevoie sa-ti aduc aminte de golirea de sine, caci scopul meu nu este sa vorbesc despre toate, si de altfel nu vorbesc cuiva care nu cunoaste Scripturile, fiindca stii bine ca fara ea aceasta vietuire [singuratica] nu poate fi desavarsita. Calea ei e cea a saraciei, caci e limpede ca la cel care nu-si pune credinta in Dumnezeu in cele vazute, gandirea e foarte departe de nadejdea celor viitoare si de multe alte lucruri a caror putere si realitate nu e simtita decat de o gandire insufletita de credinta. Tocmai acestea sunt lucrurile pe care le urmaresc cuvintele noastre de la inceput si pana acum, caci aceasta vietuire e desavarsita de nadejde. Pentru ca, asa cum sta scris, “cine poarta povara lucrurilor pamantesti nu poate zbura spre cer”. Caci nimeni care e legat de lucrurile acestei lumi nu poate sa placa Celui Care l-a ales. Iti voi aduce aminte aici doar ce e necesar.

62. Daca ai ales sa lucrezi virtutea, nu-ti ingadui vreodata sa te uiti la o femeie, nici sa treci prin vecinatatea ei. Caci aducerile-aminte de ea sunt vrajmase gandului tau, fiindca tu esti un singuratic a carui gandire trebuie sa se inalte mai presus decat toate cele supuse stricaciunii. Daca si numai gandul la o femeie tulbura gandirea, cu cat mai mult nu o tulbura vederea fetei ei sau sunetul vocii ei. Nu te bizui pe batranetea ta sau pe inaltimea gandirii tale; nu pentru ca ai fi altfel decat altii, ci pentru ca e lucru folositor. Nu incerca sa faci o experienta pe care atatia altii au facut-o deja, ci sezi in chilia ta si ingrijeste-te de mantuirea vietii tale, asteptand iesirea ta din aceasta lume, pentru ca stii ca esti muritor.

63. Poarta de grija de gandurile tale si nu te gandi la altii. Nu socoti pe cineva drept rau, caci alta data il vei vedea altfel pe cel care acum ti se pare rau. Nu urmari, asadar, ganduri care par sa-ti arate ce vor ei, caci de este iubire, aceasta ascunde greselile lor [Iac 5, 22], in vreme ce lipsa iubirii vine din intunericul sufletului.

64. Cine nu-l iubeste pe aproapele sau, dar spune ca-L iubeste pe Dumnezeu [ cf 1In 4, 20], acela se insala in sufletul sau fara sa stie. Nimic nu infurie atat de mult pe Dumnezeu si nu-L supara atat ca acela care, sezand in chilia lui, se gandeste la tovarasul sau prefacand chilia sa intr-un tribunal in care judeca si condamna greselile altora, desi se socoteste un penitent si repeta mereu in rugaciunea lui: “Cum am iertat, iarta-ma!” Daca cel care-i judeca pe cei care i-au gresit se expune unei aspre osande inaintea dreptatii lui Dumnezeu, care va fi soarta noastra, a celor ce judecam chiar si fapte indepartate. Daca nu poti vedea, nici suporta lipsurile si slabiciunile altora, atunci pleaca altundeva! Dar cum e cu putinta sa-i socotim buni pe toti oamenii daca n-avem linistiea [isihia]?

65. Fii pasnic si smerit ca sa-i gasesti pe toti prieteni. Imprejurarile exterioare se schimba o data cu lucrarea inimii, dupa cum e indreptata spre bine sau spre ispite.

66. Nu fi mustratorul, nici indreptatorul greselilor cuiva. Nu fi zelos cu un zel rau care agita sufletul tau; cel plin de un asemenea zel si a carui gandire e necontenit agitata pentru altii nu se va invrednici niciodata de pacea duhovniceasca in care se misca intelegeri privitoare la bunatatea lui Dumnezeu fata de [ambele] lumi [vazuta si nevazuta]. Un astfel de zel intra in cineva prin imprastierea gandirii, careia i s-a ingaduit sa hoinareasca uitandu-se la faptele altora ca o corabie fara carmaci. Cel care se imprastie astfel si face pe zelosul cu faptele rele ale fratilor nu poate ajunge mort pentru lume.

67. In doua feluri se poate sadi in chip statornic in cineva un zel fata de vietuirea altora: din mandrie sau din prostie. In afara acestor doua lucruri, nimic nu poate pricinui un astfel de zel. Fie ca-n ochii lui propriile lui defecte sunt mai mici decat cele ale oricui altuia – sau poate chiar crede ca n-are nici unul – si drept urmare se crede in stare sa aduca la adevar pe toata lumea; fie isi inchipuie ca se face prieten a lui Dumnezeu daca-i uraste pe pacatosi, ceea ce e semnul unei minti neghioabe si cu totul straine de orice cunoastere a lui Dumnezeu. Unul ca acesta nu pare sa stie ca sfintii au primit sa moara in tot felul pentru a-i aduce pe ticalosi si ucigasi pe calea lui Dumnezeu prin iubire. Cei care stiu planul lui Dumnezeu si s-au invrednicit sa implineasca voia Lui se vor lasa omorati pentru pacatosi asemenea Fiului lui Dumnezeu.

68. Hristoase, ale Carui desfatari si nadejdi sunt mai presus decat gandul omenesc, seamana nadejdea Ta in gandurile mele, ca, simtindu-Te, gandirea mea sa inceteze a privi la cele pamantesti. Caci asa cum nu poate inceta sa fie imprastiata de acestea decat daca e imprastiata de Tine, tot asa nu poate vedea pe cineva rau daca nu e cu totul straina de cunoasterea nadejdii Tale si nu-si are privirea tintuita de pamant ca un sobolan^{. [7]}. Invredniceste-ma, Doamne, sa mor fata de toate, ca prin aceasta moarte sa ma invrednicesti sa simt taina vietii celei noi! Doamne, cei ce vietuiesc pentru lumea aceasta nu s-au invrednicit niciodata da simta aceasta cunoastere, ci numai cei care au murit in timpul vietii lor de dragul nadejdii adevarate care le e gatita, si care-si aduceau in fiece clipa lui Dumnezeu rugaciunea si lacrimile lor rugandu-L cu iubire fierbinte ca nimeni sa nu fie lasat in afara acestei desfatari.

69. Aceasta e gandirea sfintilor, acesta e motivul pentru care durerea se revarsa neincetat in gandirea lor, si aceasta e rugaciunea pe care o aduc necontenit lui Dumnezeu. Din pricina acestei dorinte a lor ei primesc din bogata vistierie de comori a lui Dumnezeu darul cu care nimic de pe lume nu se poate asemana.

70. Fericit cel care stie ce se naste din iubirea de oameni si pana la ce inaltimi ale compasiunii ridica ea sufletul.

71. Pazeste acestea, frate, si vei vietui intr-un trup muritor viata ingerilor. Mai afla si acestea, frate: pentru un om al lui Dumnezeu lucrul de capetenie intre toate lucrurile bune ale acestei lumi e rugaciunea curata.  Dar cine nu moare pentru toate cele ce tin de om si nu staruie cu sine insusi in linistire asemenea unui mort in mormant, nu o va putea dobandi. Fiindca rugaciunea curata cere golirea de toate pentru ca omul sa poate sa stea la rugaciune curat inaintea lui Dumnezeu fara imprastiere, gandirea fiindu-i adunata in el din toate partile, privind numai la Dumnezeu in linistirea miscarilor ei. Aducandu-si aminte de maretia Lui, sufletul va incepe sa straluceasca si va fi inaltat pana la slava Fiintei Lui si, aducandu-si aminte de harul pe care Acesta l-a revarsat peste neamul fiintelor rationale, se va revarsa pe pamant in uimire si bucurie. In fata necuprinsului Fiintei lui Dumnezeu se va umple de lauda miscat fiind de miscari sfinte in frica si iubire fata de Firea si maretia Dumnezeirii Lui, a Carui Fiinta o slavesc zeci de mii de fiinte spirituale, fara sa poata strabate cu privirea norul intunecos al Sfintei Sfintelor ascunzimii Lui; Lui Care a adus la fiinta lumi nenumarate si firi nemarginite, Care a creat din nimic nenumarate legiuni de ingeri, Care salasluieste  singur in fiinta Lui fara sa fie nimeni care sa-L imboldeasca la aceasta, pentru ca nu exista nimic, a bineplacut voii si harului Sau sa vrea sa vina la existenta lumi ca sa-L simta, si asa, prin harul Sau, a savarsit creatia si a socotit lucru vrednic sa ne faca mestesugul Sau creator si pe noi oamenii, tarana din pamant, fire muta, fapturi in stare de rationalitate, ca sa putem sta inaintea Lui si sa vorbim cu El in rugaciune si sa ne impartaseasca prin mintea noastra slava Firii dumnezeiesti, in cazul in care vietuirea noastra e vrednica de aceasta, ca sa rivalizam pe pamant cu forma [modelul]  fiintelor netrupesti.

72. Dar pentru ca toate lucrurile bune si aceasta maretie ne vin din trezvie si curatie – pentru ca trezvia e pricina curatiei –  , sa staruim in linistire, sa ne facem morti fata de toate, sa ne adunam gandurile din imprastiere in orice clipa aducandu-ne aminte de acestea, ca la vremea slujbei si a rugaciunii sa putem aduce mintea inapoi in noi insine si sa o oferim lui Dumnezeu spre folosul nostru.

73. Sa nazuim sa atingem cunoasterea lui Dumnezeu adresandu-I cereri neincetate; sa dorim sa-L simtim pe Dumnezeu in sufletul nostru in vremea rugaciunii. Caci e limpede ca daca vom dori aceasta si ne vom ingriji cum se cuvine de acest lucru, Bunul si Milostivul Dumnezeu nu ne va amagi, pentru ca vedem ca El vrea din inima sa ne dea toate aceste lucruri bune.

74. Inainte de a incheia aceasta scrisoare, as vrea sa astern in scris pentru tine cateva rugaciuni. Mi s-a parut necesar sa o fac, pentru ca ele sa-ti fie o materie pentru rugaciune, ca prin intelegerile din ele gandirea ta sa dobandeasca smerenia si sa inceteze a se mai imprastia in zadar multumita simtamintelor de cainta pe care le cuprind. Cand mergi sau bei, cand stai in picioare sau sezi, cand te culci sau faci altceva, ba chiar cand mergi pe cale si te gasesti in mijlocul unei multimi, cuvintele de rugaciune pe care ti le scriu aici sa fie ocupatia ta in locul ascuns al inimii. La fel si cand faci inchinaciuni. Dupa ce ai facut rugaciunile obligatorii, vei putea continua cererile in felul urmator:^{. [8]} .

75. Dumnezeule, fa-ma vrednic sa simt nadejdea harazita dreptilor la a Ta Venire, cand vei veni iarasi in trupul nostru sa faci cunoscuta lumilor slava Ta!

76. Dumnezeule, Care ai adus iubirea Ta lumii, desi ea nu Te-a cunoscut, si Care prin adumbriri si descoperiri Te-ai descoperit in parte dreptilor din toate generatiile, invie miscarile moarte in mine ca sa Te pot simti si sa ma grabesc sa vin la Tine fara sa ma opresc, pana ce moartea va pune capat alergarii mele la limanul tacerii.

77. Hristoase, limanul milei, Care Te-ai descoperit intr-o generatie pacatoasa, pe Care dreptii Te asteptau in generatiile lor, si Care Te-ai descoperit la vremea Ta spre bucuria intregii creatii, da-mi alti ochi, alte urechi si alta inima, ca in locul lumii sa aud, sa vad si sa simt tot ceea ce ai tinut deoparte pentru clipa in care-Ti vei descoperi slava neamului crestinilor printr-o vedere, un auz si o simtire care vor fi in afara celor obisnuite.

78. Doamne, starneste in mine gustul simtirii Tale, ca sa ma invrednicesc sa trec din aceasta lume spre Tine, pentru ca prin ceea ce vad din ea aceasta lume ma tine prizonier departe de Tine. Caci cata vreme ochii mei vad lucruri la fel de supuse stricaciunii ca si privirea care le vede, si gandirea mea are o intelegere trupeasca a unor lucruri trupesti, nu pot fi cu totul liber de miscarile slabe si supuse stricaciunii care ies din ele.

79. Fa-ma vrednic, Doamne, sa dobandesc vederea care nu va mai fi supusa stricaciunii, ca dobandind-o si uitand lumea si pe mine insumi, formele trupesti sa se stearga din fata ochilor mei.

80. Hristoase, desfatarea neamului nostru [omenesc], mangaierea saraciei noastre, sprijinul firii noastre cazute jos si care se clatina, nadejdea celor fara de nadejde, a Carui cinstit Nume s-a facut cunoscut intre neamuri, fie-Ti mila si ma ridica din caderea mea, da inviere mortii mele, trezeste in mine simtirea vietii, scoate sufletul meu din temnita nestiintei  ca sa se marturiseasca Numelui Tau [Ps 141, 7], sufla in madularele mele ceva din aerul vietii celei noi, cerceteaza fiinta mea stricata in mormant, scoate-ma din locul intunericului, fa ca aurora descoperirii Tale sa ma cerceteze in mijlocul iadului [seolului] nestiintei unde firea mea cuvantatoare a tacut; starneste, Doamne, inca o data puterea ei de viata naturala, caci “iadul [seolul] nu Te va marturisi si cei ce se pogoara in mormant nu vor lauda Numele Tau” [Ps 6, 5]. N-am gura sa spun mai multe. Fie ca viii sa Te laude pe Tine [Ps 113, 25-26] cum o fac eu acum.

81. Simturile mi-au asurzit, miscarile au tacut, gandurile au secat, toata lucrarea firii din mine e lipsita de viata adevarata. Pomenirea Ta nu e in mine, in iadul in care sunt nimeni nu se marturiseste Tie, iar in sufletul meu pierdut nu mai rasuna vuietul vesel al laudelor Tale. Toate madularele mele moarte asteapta durerile de nastere ale invierii. Nimeni nu vine la mine in parasirea iadului.

82. Dumnezeul meu, fa-ma sa aud glasul Tau care invie in chip tainic toate; fa cu mine in chip tainic ce ai facut ca prefigurare cu prietenul Tau Lazar. Stiu, bine, Doamne, ca desi n-am fost vazut nicicand drept un prieten al Tau devotat totusi fac parte din turma Ta, iar dusmanul m-a insfacat si umilit pe pamant. Dumnezeule, fa-ma vrednic sa ma impartasesc de lucrurile marete pe care le-ai gatit pentru prietenii Tai in lumea cea noua, si sa simt si sa cunosc iubirea Ta, unirea nedespartita si legatura nedesfacuta a desfatarii care vine din privirea mea asupra Ta.

83. Doamne, nu opri harul Tau de la mine, ca sa nu fiu lipsit de cunoasterea Ta plina de nadejde. Doamne, izbaveste-ma de intunecimea sufletului meu.

84. Milostive Hristoase, bucura-ma cu nadejdea Ta. Seamana nadejdea Ta in gandurile mele si fa-ma vrednic de milostivirea Ta, cand va straluci pe cer aratarea Ta. Doamne, sa nu fiu chemat la judecata pentru greselile mele cand vei veni intru slava Ta!

85. Prin harul Tau, Doamne, m-ai adus la existenta si tot prin harul Tau vei face trupul meu vrednic de inviere. Cand ma voi ridica din tarana, fie sa nu fie pentru judecata, nici pentru rusinea fetei mele. Sa nu fiu trezit, Doamne [din somnul mortii], ca sa fiu supus judecatii si sa fiu despartit de Tine, ci scoala-ma din tarana spre desfatare si spre slava pentru care voia Ta a avut in gand de la bun inceput sa creeze fiintele rationale de cand le-ai plasmuit.

86. Doamne, nu m-ai creat pentru gheena, nici ca sa ajung vas al pierzaniei – pierzanie e sa fie cineva lipsit de vederea Ta care da bucurie tuturor.

87. Invredniceste-ma, Doamne, sa inteleg motivul nadejdii pentru care m-ai plasmuit cu voia Ta de la bun inceput, ca sa vad slava Ta vesnica. Caci mai inainte ca sa existam ai vrut in iubirea Ta ca faptura creata sa existe ca sa Te simta pe Tine!

88. Iata ce trebuie sa ceri in rugaciune si de ce lucruri trebuie sa te ocupi cand faci cereri. Lasa-te miscat de un dureros avant, roaga-te fierbinte si incalzeste la rugaciune inima ta cu aceste miscari si cu altele asemanatoare, pana ce dragostea de Dumnezeu se va aprinde in flacari in tine si patima ei fierbinte se starneste in inima ta.

89. Cu aceste convorbiri si altele asemanatoare, mintea se strange in ea insasi in desfatare, incetul cu incetul uita de imprastiere [vagabondare], e inghitita in intelegeri si e eliberata de imagini. Unul ca acesta sufera in rugaciune, iar in gandirea lui se revarsa o suferinta amestecata cu credinta; inima lui se bucura in Domnul, dantuieste de bucurie si salta in iubire; se umple de nadejde si se trezeste ca din somn. La vremea rugaciunii sufletul sau e in mare desfatare din aceasta indeletnicire ce tine de rugaciunea intelegerii.

90. Maretele miscari care se nasc in el in timpul cererii vin dintr-o nazuinta coplesitoare, din multele meditari ale gandirii si din neincetata indeletnicire a unei rugaciuni care-l insoteste pe om pretutindeni in cugetarile sale, ca si din scopul obisnuit al cererii.

Sfarsitul scrisorii

^{Cuvantul 2 ↑}

Al aceluiasi frate Mar Isaac.

Care e semnul ca razele firii noastre rationale au inceput sa se arate in suflet.

1. Manifestarea distinctiva a rationalitatii in fiintele rationale e neincetata lauda a lui Dumnezeu; de asemenea starea creata a sufletului, atat de minunat in firea lui, crearea lui de catre Bunul Creator n-are alt scop decat ca el sa se desfateze de cunoasterea slavei dumnezeiesti, asa cum puterile nevazute [ale ingerilor], inrudite cu sufletul, se desfateaza neincetat de slava slavitei Sale Fiinte. Astfel sufletul, ocupat neincetat cu laudele dumnezeiesti, sta in starea naturala a creatiei lui. Fiindca Dumnezeu a adus la existenta creatia Sa numai pentru ca sa-L cunoasca si sa-L laude si asa sa fie inaltat la desfatarea slavei Sale vesnice pe care nimeni nu o poate rosti nici cuprinde; fiindca slava dumnezeiestii Firi se descopera sufletului prin neincetata indeletnicire cu lauda lui Dumnezeu.

2. Lumea creata cu multele si variatele ei fiinte a fost si ea adusa la existenta tot pentru ca slava lui Dumnezeu sa fie cunoscuta de inteligenta fiintelor rationale, iar nu numai pentru mancare, bautura si casatorie, desi in prostia lor multi cred aceasta. Fiindca Dumnezeu i-ar fi putut aseza pe oameni in starea firilor spirituale, fara sa aiba nevoie sa-si perpetueze existenta unii din altii si, ca si acelea, sa n-aiba nevoie pentru cresterea lor de elementele lumii materiale. Dar e limpede ca nu acesta e scopul creatiei oamenilor, cum spun ei, fiindca ei nu vor fi lasati pe veci in aceste lucruri, caci toate aceste lucruri socotite placute si slavite in lumea aceasta vor inceta, iar Dumnezeu ii va aseza pe oameni intr-o alta stare, prin care lumea va cunoaste scopul spre care a vrut Dumnezeu sa conduca creatia de la bun inceput, si care n-a fost acela de a cinsti animalitatea dispretuita de altfel de multi chiar si aici. Ci Atotinteleptul Dumnezeu a asezat aceasta creatie vazuta inainte de toate pentru ca prin aceste lucruri vazute oamenii si toate fiintele rationale sa inceapa sa se apropie de cunoasterea slavitei Sale Firi.

3. Caci nu este potrivit ca acela care preda cunoasterea elevilor lui sa-i aduca inca de la inceput la cunoasterea desavarsita a lucrului predat, fara sa-i fi deprins mai intai in chip desavarsit literele alfabetului si rostirea lor; pentru ca e un lucru foarte rau ca lucrurile inalte sa fie infatisate inainte de a fi fost deprinse cele umile. De asemenea cine vrea sa cheme la un ospat multa lume, arata mai intai vasele mai modeste si felurile de mancare gatite mai simplu, si abia mai apoi, treptat, aduce vasele stralucitoare la vedere si felurile de mancare care trezesc admiratia. La fel face si Dumnezeu, Stapanul a toate: Isi descopera puterea intelepciunii si iubirii Lui in plinatatea celor cuprinse in aceasta lume vazuta si care e nespus mai prejos decat ceea ce se vedea dupa ea; fiindca Dumnezeu a pastrat pentru sfarsit slavita fericire si uimitoarele vederi ale minunatei lumi pe care uriasa Lui putere si marea Lui iubire le-a pregatit ca sa fie aduse spre a fi vazute de toti.

4. De aceea, cum spuneam mai sus, cand printr-o necontenita indeletnicire cu El sufletul e miscat spre desfatarea slavei Lui si gaseste usurare cand ramane asa neincetat, inseamna ca prin harul Duhul Sfant simte deja ca o arvuna si pe cat ingaduie limitele firii sale starea in care se va imbraca la sfarsit si ca s-a invrednicit anticipat ca intr-o arvuna de [adevarata] libertate.

 

^{Cuvantul 3 ↑}

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.

^{Intaia suta a capitolelor despre cunoastere ↑}

1. Dumnezeu e cu adevarat un parinte pentru fiintele retionale pe care le-a nascut prin har ca sa devina mostenitoare ale slavei Sale in veacul viitor si ca sa le arate comorile Lui, care vor fi desfatarea  lor nesfarsita.

2. Adevarul e ascuns in Fiinta [ousia] Lui de ochii a tot ceea ce a creat, iar fiintele rationale aduse la existenta de El locuiesc departe de El, la mare distanta. La timpul cuvenit adevarul li se va descoperi si lor dupa bunaplacerea Lui, dar nicidecum sfarsitul/capatul sau, care e ascuns in Fiinta Lui^{. [9]} .

3. Orice cuvant rostit despre ceva vorbeste despre trei feluri de lucruri: fie despre ceea ce este acesta, fie despre ceea ce e mai presus de el, fie despre ceea ce e sub el. Despre Dumnezeu insa,  cuvantul si gandirea nu pot vorbi decat despre una singura dintre ele [despre cele ce sunt sub El]; nici una din cele create nu-si poate pune in miscare cunoasterea dincolo de aceasta limita, ci trebuie sa se intoarca din drum plina de spaima si indoiala.

4. Vederea fiintiala a celor povatuiti deja in cunoasterea celor sase zile [ale creatiei] sta in intelegeri exacte privitoare la acelea. Aceste intelegeri, care se numesc miscari si fac parte din starea naturala a mintii, sunt subzistente lipsite de fiinta^{. [10]}, de care insa voia lui Dumnezeu se slujeste pentru a se arata in chip sensibil, cum s-a facut trimiterea lui Pavel [FA 9,3-6].

5. Putem deosebi patru prefaceri bune^{. [11]} ce se petrec in firea rationala. Prima sta in trezirea dintr-o vietuire fara minte, a doua sta in trecerea mintii de la ratacire la simtirea adevarului care e in fiintele secunde; a treia e trecerea prin cunostinte duhovnicesti de la treapta dinainte la miscarile creaturalitatii ei naturale; iar a patra sta in primirea miscarilor care vin de la Viata vesnica potrivit contemplarii evanghelice.

6. Cei care sunt primii in cinste sunt si primii in prefaceri si le-au condus. De aceea silinta [cf Mt 11. 12] incepatorilor e mai mare decat a primitorilor.

7. Aratarea timpurilor merge mana in mana cu miscarile corpurilor. Caci unde nu sunt corpuri, acolo nu sunt nici prefaceri, iar unde nu sunt prefaceri, acolo nu este timp, iar unde nu este timp acolo nu sunt corpuri; iar unde nu sunt corpuri, acolo nu sunt susuri si josuri in aceeasi persoana, ci e egalitate in fiecare persoana, potrivit egalitatii fiintelor necompuse. Dar daca aici nu e egalitate in cele distincte, exista insa forme si culori prin care va trece contemplarea fiecarei persoane individuale.

8. Firile rationale au fost invatate de Creatorul sa se foloseasca de sunetul sensibil al cuvantului inca de la inceput;  si prima lui folosire a fost sa aduca lauda Creatorului pentru lucrurile Sale, cum sta scris in cartea lui Iov [38, 7]^{. [12]}. Si noi, oamenii, am primit tot de la Creatorul in chip sensibil sunetele cuvantului sensibil de care sa ne folosim, si el ajunge la noi transmitandu-se din tata in fiu.

9. Cei care spun ca vederea Mantuitorului in aceasta lume a alta decat cea a contemplarii sunt tovarasii celor care spun ca in lumea viitoare desfatarile Imparatiei Sale se vor gusta in chip sensibil si acolo se va face uz de elemente si de grosimea substantelor. Si unii si altii sunt insa departe de adevar^{. [13]}.

10. Toti fratii [Mantuitorului] vor ajunge la asemanarea cu El, atat cei de-a dreapta, cat si cei de-a stanga Lui [cf Mt 25,33], numai ca vor fi trepte si deosebiri in slava [ cf 1Co 15,41]. Dupa asemanarea Lui, ei vor fi atunci ridicati de la formele lor pamantesti la o forma slavita, fara ca trupul sa fie tagaduit pentru ca va fi cinstit din pricina prefacerii pe care o va fi primit, fiind inaltat fata de forma lui dinainte. Evagrie, martorul credincios al Cuvantului, spune: “Daca trupul omenesc face parte din aceasta lume, iar forma acestei lumi trece [1Co 7,31], e limpede ca va trece si forma acestui trup”^{. [14]}.

11. Harul, care poarta de grija de vietile noastre, poarta de grija ca, in inima celor care in libertatea purtarii lor, prin vointa lor buna si ravna lor, s-au invrednicit sa se faca fii ai lui Dumnezeu, sa puna miscari care-i fac sa I se adreseze ca unui Tata al lor; in cei care in lucrarea lor sunt robi, pune miscari spre Dumnezeu care-i fac sa I se adreseze ca unui Stapan; iar in cei care feluritele lor lucrari sunt straini de El pune prin maretia Lui miscari care-i fac sa I se adreseze ca unui Judecator. Vezi, asadar, cum insasi Evanghelia mantuirii randuieste aceste trei feluri de legaturi cu Dumnezeu: aici e numit Tata, acolo Stapan al casei, iar altundeva Imparat si Judecator.

12. Omul primeste luminarea potrivit purtarii sale fata de Dumnezeu; in masura in care e atras spre cunoastere se apropie si de libertatea sufletului, si in masura in care are o inteligenta din ce in ce mai libera, trece de la o cunoastere la alta cunoastere, mai inalta.

13. Lumina, care nu e a inteligentei, e lumina ca element material, dar in lumea noua va rasari o lumina noua, si nu va mai fi nevoie de ceva material si sensibil. Lumina inteligentei e inteligenta luminata de cunoasterea dumnezeiasca care se revarsa neimpiedicat in fire[a omeneasca]; in lumea Duhului insa lumina va fi duhovniceasca. Nu seamana intunericul acela cu acesta, nici acea lumina cu aceasta.

14. Nu discuta in contradictoriu despre adevar cu cine nu cunoaste, si nu ascunde Cuvantul de cel care vrea sa-L cunoasca.

15. Pe cel care nu se poate folosi de cunoastere, foloseste-l mai mult cu tacerea ta decat cu cuvantul cunoasterii. Coboara-te cu el la masura neputintei lui si dupa treapta la care se gaseste zburatoarea vorbeste cu el pe o limba asemanatoare lui ca sa-l vanezi cu buna stiinta spre viata.

16. Nu te tulbura pentru cuvintele celui care vorbeste impotriva adevarului nu din invartosarea inimii, nici pentru cel care vorbeste rau nu din rautate, ci pentru ca-l chinuie nestiinta; ci ele sa-ti intre pe poarta urechilor ca ganguritul unui prunc.

17. Dupa calcarea poruncii, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Judecator. In descoperirile din mijloc [ dintre izgonirea din rai si venirea lui Hristos] s-a descoperit rangul Sau de Domn, ca lui Noe, lui Avraam si celor de dupa el, caci sta scris: “robul Meu Avraam” si “robul Meu Moise”. Dar de la venirea lui Hristos si dupa El descoperirile arata rangul Sau de Tata, si ca e cu adevarat Tata neavand nici o dorinta de a fi pentru noi nici domn, nici judecator.

18. E bine sa spunem: Vai noua! De ce contemplare ne lipsim prin nepasarea noastra!

19. Vai noua, caci nu cunoastem ce dorinta a avut Creatorul cu noi si de ce maretie ne va invrednici, de vreme ce petrecem in cele pamantesti si in duhoarea lor! S-ar fi cuvenit sa ne imbatam de nadejde si sa fim neincetat prezenti prin aducere-aminte in acest maret si minunat salas al nostru, si sa iesim necontenit cu gandurile noastre acolo unde Creatorul ne va salaslui la sfarsit. Salasul nostru va fi in cer [cf. Flp 3, 20] si vom deveni ceresti in viata care nu va avea nici sfarsit, nici schimbare. Acesta e lucrul pe care Dumnezeu l-a randuit mai dinainte pentru noi si a carui nadejde a semanat-o in noi prin Hristos, cum spune fericitul Talcuitor [Teodor al Mopsuestiei] in cartea sa “Despre firmament”: “Acum deci, fiind in starea de acum, locuim in acest loc, adica intre cerul vazut si pamant; dar in starea viitoare, cand vom ajunge straini de stricaciune si de orice inclinare rea, vom locui in cer, unde Hristos Domnul nostru, Care a fost luat din noi si pentru noi, este acum, aratandu-ne in acest fel ca aici e salasul nostru^{. [15]}.”

20. Nu socoti ca e trandavie multa ingenunchiere in inchinare inaintea lui Dumnezeu, caci nici macar rostirea de psalmi nu e la fel de mare ca ea. Nu e lucrare mai mare intre toate virtutile savarsite de oameni. Dar ce vorbesc aici de virtuti, cand inchinarea intrece toate virtutile atunci cand se prelungeste la Dumnezeu? E semnul mortii fata de lume si, potrivit cuvantului Talcuitorului, e calea exacta a intoarcerii [caintei]; e smerirea trupului si a gandirii, oprirea gandurilor rele, smulgere dorintelor, pregatirea in taina [simbolica] a sufletului pentru iesirea sa desavarsita din trup [pentru moarte], o imensa nazuinta spre iubirea lui Dumnezeu: in ea sunt adunate toate cele bune de aici si viitoare. Sa nu fie, asadar, mica in ochii tai aceasta lucrare. Daca poti, savarseste-o neincetat si staruie numai in ea, tagaduim orice altceva si chiar pe tine insuti. Daca te vei fi predat ei, atunci nu vorbi de fericirea ta cu o limba pamanteasca, fiindca, iti spun tie, cele ce se vor face in tine vor fi lucruri de negrait si uimitoare. E cu adevarat iesirea desavarsita din aceasta lume sau mai degraba din vietuirea supusa stricaciunii. E sfarsitul tuturor ostenelilor, rostul tuturor poruncilor si implinirea oricarei virtuti.

21. “Tu esti Preot in veac” [Ps 109,4]. “In veac” inseamna ca Hristos Domnul nostru este Preot si savarseste lucrarea preotiei ca ispasire pentru noi si acum, adica neincetat, pana ce ne va fi  facut sa urcam la El pe toti. Caci atunci nu va mai fi nevoie ca El sa savarseasca preotia Sa pentru noi prin jertfe de impacare din pricina desavarsirii pe care o va primi prin El intreaga fire, ci va revarsa peste noi din belsug darurile Tatalui. Fiindca jertfele si rugaciunile sunt acolo unde e pacatul si aplecarea spre cele rele^{. [16]}.

22. Preotia lui Hristos sta in rugaciunea pe care o infatiseaza Firii dumnezeiesti, Care locuieste in El, pentru intreaga fire a fiintelor rationale. Daca atunci cand locuia pe pamant facea acest lucru cu sarguinta, cum se vede din multe locuri din Evanghelie, acum o face inca si mai mult. Martor e Apostolul care scrie: ” A intrat aici [in Sfinta Sfintelor din cer] ca sa Se infatiseze pentru noi inaintea lui Dumnezeu” [Evr 9, 24]. Prin acest “pentru noi” intelege ca pentru noi toti a urcat Cel dintai, a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi. Si nu numai pentru fiii oamenilor, ci si pentru sfintii ingeri; fiindca ei au partasie cu El prin sufletul Lui, dar noi avem in El o parte mai mult, fiindca avem partasie cu El in amandoua: atat prin suflet, cat si prin trup. Nu in zadar a luat Dumnezeu dintre noi Pârga pe Hrisos, L-a facut sa urce in cer inainte de vreme si L-a asezat de-a dreapta Lui, fiindca asa ne va da prin El bunatatile care prisosesc inca de acum ca sa-L cunoastem si prin simturile trupului si prin miscarile sufletului. Fiindca Dumnezeu le descopera inca de acum prin Duhul, celor in care-Si gaseste placerea;^{. [17]}.

23. Dupa saturarea pantecelui e cu neputinta sa nu se apropie ispite in ganduri si sa nu starneasca miscari in madulare. Tu insa sa fugi de acestea, precum sta scris: ” Ca sa nu uiti de Domnul si sa nu savarsesti o nelegiuire”. Caci prin tulburarea inteligentei care vine pe neasteptate in tine de la un pantec ghiftuit, mintea rataceste usor si consimte la fapte rusinoase. Sa nu ne amagim: desavarsirea nu sta in pantec. Ghiftuielii ii urmeaza dispretul din pricina motivelor de rusine care urca dinlauntrul nostru; iar stomacului gol ii urmeaza veghea si cumintenia, o veghe care nu priveste doar trupul,  ci si mintea.

24. Veghea dobandita in contemplare face mintea libera de opiniile privitoare la Dumnezeu si intareste in ea desfatarea aflata intr-o certitudine exacta si sigura.

25. Cei care rapesc si stapanesc cunoasterea prin stradanii proprii sunt la randul lor rapiti si stapaniti de mandrie, si cu cat studiaza mai mult, cu atat se intuneca mai tare. Insa cei in care cunoasterea intra si se salasluieste in miscarile [sufletului] lor, aceia coboara in adancul smereniei si primesc in ei insisi  ca pe o lumina certitudinea sigura care da bucurie [cf Col 2, 2]

26. Rapesc cunoasterea cei care urca la ea fara faptuire [a poruncilor], si in locul adevarului rapesc o asemanare a acestuia. Adevarul locuieste de la sine in miscarile [sufletului] celor ce si-au rastignit viata [Ga 6, 14] si au nazuit dinauntrul mortii spre viata.

27. Schimbarea purtarilor schimba in miscarile [sufletului] fiilor oamenilor, gandurile lor despre insusirile lui Dumnezeu. Cand sunt adanciti in lipsuri, gandesc despre Domnul a toate ca e aspru. Acest lucru vine de la har, care stie ce hrana sa dea fiecarei firi. “Nu-i sta bine celui fara minte sa traiasca in desfatari, nici ca sluga sa stapaneasca peste capetenii”, spune Solomon [Pr 19, 10]. Cei care se inalta pana la o purtare ferma, vor gasi ca insusirea proprie lui Dumnezeu e forta represiva; caci sta scris: “Nici un strain si netaiat imprejur sa nu manance din Taina Pastelui!” [Is12, 43. 48].

28. Veghea in contemplare si vietuirea cunoscatoare [gnostica] il fac pe acela care a implinit ostenelile trupesti, care s-a apropiat de batranete si al carui trup s-a linistit acum, sa se apropie de vietuirea [treptei] duhovnicesti; sunt de ajuns pentru aceasta despartirea de oameni, terzvia si sarguinta mintii. In aceasta se implineste neincetat ceea ce s-a spus: “Si noaptea va lumina ca ziua” [Ps 138, 12]. In aceasta vietuire va mai trebui sa vegheze putin impotriva ispitei blasfemiei. Daca se va gasi in el smerenie, va fi eliberat usor de lumina credintei care se inalta in el prin har. Dar, daca va starui in risipire si legaturi lumesti, atunci contemplarea lui se va intuneca si va rataci si, apropiindu-se de aceasta vietuire [a treptei duhovnicesti], va fi ispitit de blasfemie. Caci nimic nu vatama atat de mult linistirea ca legaturile lumesti si imprastierea simturilor.

29. Lumina contemplarii merge mana in mana cu linistirea neincetata si cu taierea impresiilor care vin din afara; fiindca atunci cand inteligenta e goala, sta necontenit in picioare si asteapta sa vada ce contemplare se inalta in ea. Cine contesta insa aceasta nu numai ca-i face sa rataceasca si pe altii, dar fara sa-si dea seama se abate el insusi de la cale, alergand dupa o umbra in inchipuirile mintii sale.

30. Cand vine vremea luptei si a intunericului, sa staruim indelung in rugaciune si ingenunchieri, chair daca suntem imprastiati. Cand insa nu e o lupta apasatoare, nici un intuneric adanc, ci sunt doar imprastierile obisnuite aduse de ganduri intamplatoare, atunci partea citirii sa o intreaca pe cea a staruirii in rugaciune. Sa le amestecam, asadar, una cu alta: sa luam un leac din Scriptura si sa ne apropiem si de rugaciune.

31. Demni de admiraţie sunt cei care se aruncă pe mâncauri ca să se ghiftuiască cu ele şi pot să-şi păzească fecioria fără să-i tulbure ruşinea, ca să nu mai spunem nimic de miş­cările dumnezeieşti date gândirii lor. Negreşit ei nu mai sunt îmbrăcaţi în trup, nu mai au în el umori şi amestecul [tempe­ramentul] lor, ci au deja un trup duhovnicesc. Vei putea oare controla şi gândurile, ca ele să nu fie puse în mişcare de ghiftuială, lucru cu neputinţă sau doar cu anevoie? Şi ce vei face cu trupul tău când dulci mişcări se vor înălţa în mintea ta în mijlocul acestei tulburări, când nu atârnă de voia ta ca ele să se pună sau nu în mişcare, sau când mişcările întinate se vor preface în mişcări virtuoase? A ţine în frâu gândurile stă în puterea noastră. Se înşală deci cine spune că e nepătimaş cu burta plină. Să stăruie, aşadar, în paza acestor lucruri!

32. Curăţia e ştergerea aducerilor-aminte printr-o inteli­genţă plină de multe contemplări. Dar nefiind fără trup, nici aceasta nu e scutită de ispita mişcărilor; e însă ispitită, nu şi robită. Nu luptă cu ele, ci le dispreţuieşte; e biruitoare, dar nu luptătoare. Stârnirile devin îndrăzneţe, dar nu în aducere-aminte unde nu lipseşte nimic, nici mişcările care se scurg în afară fără ca nimic să le corespundă în trup. Se întâmplă atunci să existe o întunecare, nu şi luptă, fiindcă aceasta e împiedi­cată de limpezimea făptuirii ascetice.

33. Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi din pricina beţiei inteligenţei pricinuită de slava sufletului.

34. Zi şi noapte să nu înceteze în inima ta această rugăciune: “Doamne, izbăveşte-ma de întunericul sufletului!” Căci acesta e scopul întregii rugăciuni proprii treptei cunoaşterii. Un suflet întunecos e un al doilea iad [şeol], dar o inteligenţă lumi­nată e tovarăşa serafimilor.

35. Fericit cel a cărui inimă s-a deschis şi a simţit ce anu­me va face Dumnezeu neamului fiinţelor raţionale. E minunat să vezi cum, întrucât cunosc cu exactitate această nădeje, firile lor înţelegătoare aşteaptă această bucurie unde sunt chemate şi ele, cum suntem chemaţi şi noi.

36. E uşor să spui fratelui tău: „Iubeşte pe Dumnezeu!” Mai trebuie să ştim şi cum anume. Dintr-o liniştire neamestecată şi o făptuire unită cu smerenia se naşte în inimă făptuirea proprie treptei sufleteşti care se numeşte vieţuirea ascunsă in gândire. Ar fi multe de spus despre lucrurile ascunse pe care le naşte în suflet liniştirea. Am vorbit despre diversele lor aspecte în secţiunea care explică lucrarea vieţuirii [ascetice]. Prima ei sămânţă e durerea inimii care duce la bucurie. Făptuirea proprie treptei sufleteşti ne apropie de făptuirea proprie treptei duhovniceşti care e minunarea în Dumnezeu. Aceasta e simţirea tainelor Lui care pune sufletul în clocot, în vreme ce mişcările lui sunt cufundate ca într-un nor întunecos; si dacă ar fi să vorbim în prefigurări [biblice], e ca norul care-l ascundea pe Moise [Iş 20,21], şi înăuntrul căruia a pierit pentru lume. Tot ce s-a petrecut atunci în chip sensibil se petrece acum în chip inteligibil [spiritual] şi aşa se întăreşte in noi o credinţă cu certitudine deplină. Aceasta aprinde în om un foc din creştet până în unghii[le de la picioare]. Forţa naprasnică a acestui foc e iubirea care aduce aminte neîncetat sufletului să lase cele pământeşti şi să umble prin mişcările sale în Dumnezeu.

37. Vieţuirea proprie treptei duhovniceşti e o lucrare fara simţuri; potrivit Părinţilor care o numesc „minte goală”, ea este inteligenţa aflată în comuniune cu Dumnezeu prin descoperirea tainelor Lui. Alţi [Părinţi] o numesc „vedere dincolo de trup”, aşa cum scrie cineva: „Atunci omul vede în el însusi lumina frumuseţii sufletului său, iar la vremea rugăciunii vede în el vederi cereşti”^[18], adică slava lui Dumnezeu care e vederea tainelor Lui.

38. Vorbeşte de „vedere a slavei lui Dumnezeu” pentru că atunci se pune în mişcare în om o înţelegere a măreţiei Firii Lui. Prin simţirea acesteia, această înţelegere îl face să iasă din lume şi-i dă confirmarea nădejdii viitoare. Aceasta e cer­titudinea gândirii de care vorbeşte Pavel [Col 2, 2].

39. Binele e aşezat în firea sufletului, aşa cum focul e aşezat în firea cremenii şi a fierului; are nevoie de cineva care sa-l pună în mişcare, adică de harul lui Dumnezeu şi râvna omului. Harul lucrează în chip firesc şi invariabil, dar râvna omului cere o voinţă neatâmată şi liberă, nelegată de nici o necesitate.

40. Câtă vreme omul nu se teme de rău şi nu se opreşte de la cele rele, iubirea de bine nu se pune în mişcare în el cu dulceaţă şi aprindere.

41. Cei ce vor da peste această carte şi vor vedea unele din capitolele despre cunoaştere scrise deasupra rândurilor, să nu creadă că e vorba de o greşeală, fiindcă aceste capitole despre cunoaştere slujesc drept lămurire pentru multe din cele spuse în această carte, sunt ca o cheie pentru înţelegere şi o uşurare bogată pentru cititor. Fiindcă această carte a fost alcătuită de noi ca o aducere-aminte pentru noi înşine plecând de la plină­tatea contemplării Scripturilor, cum stă scris în capul cărţii, plecând puţin şi de la încercările care au venit peste mine. Am scris deci pe deasupra [rândurilor] aceste capitole despre cunoaştere ca să luminăm gândirea acolo unde citirea cărţii se dovedeşte cu anevoie de înţeles. Căci în ele sunt cuvinte care la prima lectură au un sens, dar înăuntrul lor au ascuns un altul, diferit^{. [19]}“.

42. Lipsită de contemplare, rugăciunea e plină de lânce­zeală [akedie] şi nu se face decât cu de-a sila. Aceasta din pricina unei întunecimi de nepătruns care, la rândul ei, vine din pricina unei mari risipiri a simţurilor care duce la risipirea mintii, din care iese în gândire o întunecime de nepătruns, un smârc întunecos. Cine se roagă însă în contemplare sălăşluieşte în desfătare, se roagă cu dulceaţă şi rămâne în rugăciune fără luptă.

43. Aşa cum în sfinţii îngeri se vede posibilitatea de întelegere [inteligibilitate] a Tatălui, aşa în fiii oamenilor se vede posibilitatea de inţelegere [inteligibilitate] a lui Hristos.

44. Cine locuieşte în liniştire şi-şi găseşte desfătarea în contemplarea însuşirilor lui Hristos, moşteneşte încă de aici in arvună impărăţta viitoare.

45. Relaxarea orbeşte omul, fiindcă atunci nu mai priveste la cele dumnezeieşti cu frică şi minunare, ci le scrutează cercetare deşartă.

46. Minunarea gândirii îi insoţeşte pe cei ce şed în singuratate fără împrăştiere, căci plecând de la constrângerile situatiei şi ostenelile ascezei, aceasta [şederea în singurătate] pune in mişcare stârniri aprinse şi pline de uimire prin înlelepciunea pe care o face să se nască în gândire.

47. Ce este udarea pentru plante aceasta e tăcerea necontenită pentru sporirea cunoaşterii.

48. Ce este flecăreala despre inţelepciune aceasta e ca goliciunea pentru mădularele unui trup feciorelnic.

49. Hristos Domnul e fie Intâiul-Născut, fie Unul-Născut, dar acestea două nu sunt într-o singură Fire; fiindcă El S-a facut Întăi-Născut între mulţi fraţi [Rm 8, 29], dar este Unul Născut [In 1, 18] pentru că nici înainte, nici după El nu mai este nici o altă naştere [din veci din Tatăl]. Aceste două lucruri se adeveresc într-un singur Dumnezeu şi intr-un singur om, care s-au unit într-o singură persoană, fără ca însuşirile firilor să se amestece din pricina unirii^{. [20]} .

50. Când gândirea noastră se învârte în cerc şi e zdruncinată în simtirile ei din pricina ameninţărilor Scripturii şi a osândelor ei la adresa păcatelor noastre, n-avem nici o scăpare de această teamă decat gândul că Dumnezeu S-a Impăcat cu noi prin moartea Fiului Său pe cand eram noi păcătoşi [Rm 5, 8]. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut într-o vreme când nu era nici urmă de frică de Dumnezeu in lume; caci stă scris: ..Am fost găsit de cei care nu M-au căutat şi M-am lăsat căutat de cei care n-au întrebat de Mine” [Is 65, 1].

51. Cuvântul „Judecăţile Tale sunt adânc mare” [Ps 35, 7] are acelaşi inţeles cu cuvântul: “Intuneric sub picioarele Tale” [Ps 17, 10]. Prin „sub picioarele Tale” psalmistul arată lucrurile care îl depăşesc, fiindcă într-adevăr de nepătruns sunt contemplările Judecăţii, Proniei şi Economiei Sale faţă de fiinţele raționale.

52. „Intunericul” propriu treptei duhovniceşti e atunci când mintea e înghiţită de minunare şi primeşte în Duh o înţelegere care cade pe neaşteptate peste sufletul său şi-i ţine mintea nemişcată, în timp ce toate cele văzute se ascund privirii ei intr-o necunoaştere şi nesimţire a lucrului pe care încearcă să-L privească. Acest întuneric face ca mintea să rămână nelucrătoare ca atunci când un nor invăluie un lucru şi-l sustrage vederii ochilor trupeşti.

53. Mucenic viu e cel ce se căieşte cu adevărat. Prin lucrările lor, lacrimile întrec sângele, iar căinţa întrece mucenicia. Mucenicia lacrimilor vine înainte muceniciei sângelui atunci când vom primi cununa. Mucenicii sângelui vor primi cununa o dată cu ceilalți, mucenicii lacrimilor o vor primi înaintea celorlalţi. Cine se căieşte cu adevărat pare aşadar să primească o dublă cunună.

54. Scopul rostirii de psalmi să fie o convorbire liniştită cu Dumnezeu într-o implorare tăcută şi neincetată. Să nu inmulțim ca neghiobii rostirea lor atunci când ne lăsăm găndurile să hoinărească prin gunoi, dar să nu ieşim din ele decât atunci când suntem lipsiti de bunătăţile pe care o minte înţeleaptă obişnuieşte să le strângă în acele clipe.

55. Vrei dar să te făleşti cu trupul rugându-te, stând în picioare ca un viteaz ascet, sau cauti bucuria inimii tale? Scris este: „Spune cinci cuvinte cu ințelegere” [ 1 Co 14, 19] și opreşte-te de îndată ce te simti cuprins de betie. Dar dacă urmăreşti o stare în picioare mai bună, se poate, chiar ținând limba tăcută, să o prelungim într-o veghere lungă, fără a împiedica rostirea. Atunci inima inaintează în înţelegere din pricina marii odihne pe care i-o aduc cele spuse.

56. Toată cunoaşterea se imparte în două: într-una ce tine de simturi [sensibilă] şi alta care tine de intelegere [inteligibilă]. Cea dintâi se numeşte făptuire [practică], şi este virtutea, cea de-a doua se numeşte vedere [contemplare]. Cea dintâi se împarte la rândul ei în două: într-o făptuire materială şi una imaterială; cea materială e lucrată în legătură cu ceilalți oameni, cea imaterială e cea pe care omul o lucrează cu sine însuşi.

57. Genurile făptuirii materiale sunt: slujirea bolnavilor primirea străinilor, spălarea celor osteniti, milostenia dată celor lipsiţi, mângâierea celor indurerati şi intristati în inima lor [Mt 25, 35-36], a da o invătătură folositoare creşterii semenilor noştri împreună cu celelalte, prin care se împlineşte iubirea de aproapele potrivit voii lui Dumnezeu.

58. Genurile făptuirii imateriale sunt toate cele care nu se pot săvârşi în afara noastră: fecioria, postul, lacrimile, citirea, slujba, liniştirea, rugăciunea şi cele asemenea acestora. Prima parte se numeşte jumătatea unei părti; a doua se numeşte partea părtilor, fiindcă imbrătişează toată partea făptuitoare. Partea materială nu e de-ajuns insă pentru a elibera mintea de materialitatea gândurilor care stă în mişcarea patimilor. Partea a doua însă curătă sufletul de mişcările materiale şi îl apropie de partea mai bună care se numeşte contemplare. De aceea, adevăratii singuratici se străduiesc să lucreze neîncetat această parte materială mai bună pentru ca, odată curătiti de aceasta, să fie inăltati cu uşurintă de la gândurile materiale la contemplare.

59. Există o rugăciune particulară şi una generală: o rugăciune generală e, de exemplu: „Facă-se voia Ta” [Mt 6, 10], una particulară e, de exemplu: „Şi pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul” [2 Co 12, 8]. Fiindcă avem un potrivnic, firea noastră are nevoie de multe [rugăciuni]. Suntem imbrăcati într-un suflet aplecat spre alunecare, şi nu e de aiuns intotdeauna să ne rugăm la modul general. Nici măcar cei desăvârşiti nu pot stărui multă vreme în aceasta. Vedem că şi sfintii cunoşteau diverse forme de rugăciune, cum arată fericitul Pavel şi ceilalţi Apostoli. Si Sfintii Părinti au aşezat în Biserică psalmii lui David pentru că în ei sunt diverse forme de rugăciune. De aceea, la începutul tuturor Ceasurilor rânduite au aşezat ca temelie a mântuirii rugăciunea care ne-a fost dată de Mântuitorul; după ea vin rugăciunile pe care Duhul le-a alcătuit spre povătuirea şi desfătarea noastră prin gura fericitului proroc [David], şi care sunt cântările [psalmii] lui; iar apoi, pentru ceasurile care rămân, ne potrivim rugăciunile cu ceea ce ne arată firea noastră, potrivit bolii ei care ne sileşte sa-L chemăm în ajutor pe Creatorul nostru. O rugăciune variată ajută o gândire slabă şi neputincioasă şi învată să iubim firea. Dar în vremea când inteligenta va fi sănătoasă şi se va ridica la o treaptă înaltă, dorinta se va rostogoli fără greutate spre Dumnezeu.

60. Aşa cum e cu neputintă ca urechea să audă un cuvânt fără să se fi scos un sunet, tot aşa nici inteligenta nu se poate ocupa înăuntrul ei de patimi fără o materie oarecare.

61. Aşa cum e cu neputintă ca firea demonilor să se arate ochilor noştri fără a lua o asemănare potrivită simturilor cu care suntem imbrăcati, tot aşa e cu neputintă ca ea să-şi pună in mişcare gândurile înăuntrul inimii, nici sa îndrepte spre ele privirea inteligenţei, fără inchipuirile produse de simturi şi de lucruri.

62. Îndrăznesc să spun că scopul final al contemplării din lumea viitoare, când noi toti vom deveni dumnezei prin harul Creatorului, e vizibil in fiintarea sfintilor îngeri. Fiindcă acesta a fost de la început scopul Său: să aducă întreaga fire a fiintelor rationale la o egalitate, în care să nu mai fie diferentă între unele şi altele, nici prin dualitate, nici prin simplitate, fără să fie desfiintat însă trupul natural. Dar atunci asemenea lucruri nu vor mai fi supuse cercetării.

63. Multi sunt cei care, atunci când îngenunchează şi face o rugaciune curată şi plină de zdrobire, opresc mişcările şi pun capăt ingenuncherilor pline de rugăciuni folositoare la găndul că au lăsat rostirea psalmilor sau dorinta de citire pentru multa zăbovire în această mare lucrare [a rugăciunii] de al carei folos nu sunt incredintaţi. Nu ştiu minunaţii aceia că pentru această [rugăciune] săvârşim şi psalmii şi citirea, ca prin rostirea acelora şi meditarea la ei gândul să se curete de imprastiere şi să fie limpede mişcat de rugăciune, care e convorbirea cu Dumnezeu pentru care există orice alt lucru.

64. Credinta e o mişcare plină de certitudine care urcă in inteligenţă prin harul lui Dumnezeu cu privire la lucruri ce nu pot fi incredintate hârtiei şi literelor, dar pe care o inteligenta credincioasă le poate cunoaşte. Dar şi acestea se descopera  celor sănătoşi; celor bolnavi şi a căror hrană sunt legumele, nu li se dă hrana celor sănătoşi.

65. Inchină-te pana la pământ inaintea lui Dumnezeu, ca te facă să guşti dulceata pe care o primesc asceţii la ceasul slujbei şi al rugăciunii. Ei dobândesc certitudinea vietii gătite pentru cei drepţi după înviere atunci când mintea lor se întinde înainte în liniştirea care cade peste ei de la Dumnezeu in vremea rugăciunii, în afara oricărei voinţe, libertăţi şi închinări a firii. Când stau în picioare la rugăciune, minţile lor, devenite strălucitoare din pricina liniştirii păzite, sunt îmbracate în slava lui Dumnezeu nu numai noaptea, dar şi ziua.

66. Intăreşte-ti inteligenţa la slujbă cu strălucirea imbracata de ea şi care-i vine de la flacăra pe care o aprinde în ea citirea.

67. Meditează cu dulceaţă la cărţile care-ţi vor face cunoscut scopul creaţiei lui Dumnezeu şi care la vremea rugăciunii trag mintea spre minunare^{. [21]}.

68. Există două feluri de contemplări ce ţin de intelegerea firilor rationale. Una e contemplarea a ceea ce vedem ascuns in tainele legate de ceasul venirii lor la existenţă, şi alta cea care arată în aluzii modurile lor de viaţă şi darurile naturale pe care le-au primit de la Creatorul. Una arată taina invierii generale a creaturilor: în ce ordine şi în ce clipită se va face actul tainic al învierii; cealaltă arată în aluzii vieţuirea nouă care va fi cea a fiinţelor raţionale în acea viată şi cum i-a bineplăcut harului nemăsurat al Creatorului să le învrednicească de acest loc duhovnicesc. Ca plecând de la fiecare din aceste contemplări să ni se descopere în chip nedesluşit tainele lumii celei noi pe care le poartă acele fericite fiinţe; taine pe care i-a bineplacut Creatorului să ni le arate şi vestească dinainte, încă de la începutul acestei lumi: cele pe care le va face creaţiei la împlinirea timpului, starea cea bună a celei de-a doua existenţe pe care o va primi aceasta, în ce fel va veni aceasta şi cum va fi ea în acea nouă stare.

69. Iubitor de osteneală nu e cel care nu iubeşte trupul, ci cel care nu iubeşte obişnuintele trupeşti.

70. Când prin viata în liniştire slăbesc şi tac patimile din suflet, atunci li se vine de hac şi poftelor trupului.

71. Nu toţi care se ostenesc putin sunt şi iubitori de odihnă, nici toti care se nevoiesc puternic sunt şi iubitori de osteneală. Unul se nevoieşte putin, dar are sufletul plin de căinţă; acesta compensează prin osteneala inimii ostenelile trupului pe care le lasă deoparte din pricina neputinţelor lui; printr-o neincetată rămânere în sine însuşi, acesta îşi înfrânează gândurile ca patimile trupului să nu-l atace prin simţuri. Altul se osteneşte mult după puterea sădită în trupul său, dar din când în când compensează ostenelile sale prin relaxări şi destinderi care urmează acestora umblând încoace şi incolo. Unul ca acesta nu scoate nici un folos din ostenelile sale, pentru că, pe de o parte, ostenelile făcute in salturi sporesc in el mândria, iar, pe de altă parte, relaxarea trupească care urmează acestora face sa crească în el răscoala şi poftele trupului.

72. Scopul ostenelilor celui ce făptuieşte corect lucrul sau [ascetic] e acela de a-si face mintea de nebiruit pentru patimi, sănătoasă şi nemişcată, iar scopul cunoaşterii lui e acela de a apropia mintea de darul vederii dumnezeieşti care e implinirea contemplării.

73. Când potrivnicul vede că sufletul singuraticului e hotarât în lupta împotriva lui, si ca-l provoacă cu dârzenia lui orice lucru, atunci foloseşte orice prilej ca să lege gândirea lui de cele lumeşti fiindcă nu ştie cum să-i întindă o cursa mai mare. Si aşa îl face, după cum vrea, fără oprire şi fara greutate, robul patimilor celor mai puternice: desfrâul, invidia şi mânia. Dacă singuraticul s-a lăsat o vreme prins de ele, are mâinile şi picioarele legate, e impiedicat şi cade mereu în una din ele; şi atunci e prea tarziu ca să se îngrijească din nou de paza poruncilor şi de rugăciunea curată.

74. Cuprins de slavă deşartă e nu cel care se complace in laude atunci când este lăudat, ci acela care-şi pregăteşte el însuşi prilejurile lor.

75. Gândire smerită are cel care nu se complace in lauda nici atunci când este lăudat pe bună dreptate.

76. Simţirea harului cu mintea se descoperă în lucrarea  caintei cu mintea.

77. Lucrarea căinţei cu mintea e plânsul omului ascuns, vărsat în inimă când inţelege iubirea Tatălui său, iar nu când teme de osândă; aceasta e ocupatia lui în meditarea sa necontenită la Dumnezeu, în implorarea ascunsă a gândirii care-i poartă durerea ca pe o jertfă şi nu incetează să se gândeasca la El in orice clipă.

78. Simţirea mentală a minţii care are loc în lucrarea linistirii [practica isihiei] e desfătarea de nădejdea bucuroasa a cărei gustare ţâşneşte în inimă în mijlocul intristării care vine dintr-o inimă îndurerată; e ceea ce se spune: „Fericiţi cei plâng, că aceia se vor mângâia” [Mr 5, 4].

79. Aşadar, când cineva in făptuirea sa pe calea virtutii ajunge la bucuria nădejdii, orice întristare încetează şi povara făptuirii lui se uşurează pentru el. Acum el lasă făptuirea fricii şi incepe făptuirea iubirii; se dezbracă de frica şi de spaima căii şi inima lui începe să fie pusă în mişcare neîncetat de incredere. Inima sa găseşte sprijin, găndirea lui saltă şi nu mai vede nicidecum această lume. De acum înainte in inima lui se pune în mişcare o nădejde cu privire la cele viitoare. E plin de bucurie necontenit şi lumea aceasta e ascunsa de ochii lui fară să ştie cum. Sufletul său saltă în fiece clipă ca şi cum ar sta deja în lumea cea nouă. Acestea şi altele ca acestea le vede necontenit în sufletul său în liniştirea lui. Căci, aşa cum spuneam, ele vin în vremea în care sufletul a început să se despartă de părtăşia cu păcatul, iar prin liniştirea necontenită inima lui a inceput să se cureţe de feluritele aduceri-aminte care năşteau o diversitate de imagini care înviau mădularele omului celui vechi.

80. Când în gândirea unui asemenea om a început această mişcare a nădejdii şi in inima lui încolţeşte pe neaşteptate, fără motiv şi neîntrerupt bucuria care vine de aici, atunci el nu mai cunoaşte osteneală, nici povara lâncezelii [akediei]. nici frica de moarte. Ştiu cu adevărat, frate, că acesta a ajuns aici pentru că era cu totul beat până acolo încât atunci când voia să-L slăvească pe Dumnezeu şi să-şi mărturisească bucuria, limba i se frângea şi nu mai reuşea să binecuvânteze pe Dumnezeu, ci gângurea ca un prunc şi vorbea cu Dumnezeu ca un copilaş cu tatăl său. Această bucurie îmbată omul intreg. Despre o asemenea bucurie spunem că face inima limpede, că e uşa de intrare în descoperirile mentale ale mintii, care sunt cele văzute la rugăciune. Aceasta e prima gustare prin care intrăm in portul dumnezeiesc, împlinirea căinţei şi măngăierea făgăduită în Evanghelie. Din când în când însă îi este luată, ca să se smerească, şi atunci îl năpădesc îndoieli, tulburări şi întuneric. După care se bucură şi se desfată din nou. Aceasta se intâmplă, frate, printr-o liniştire neîntreruptă şi o tăiere desăvârşită a oricăror legături cu fiii oamenilar, când ne ocupăm de citiri şi de altele asemănătoare.

81. Dumnezeu să mă învrednicească să gust din desfătarea aşezată in căinţa adevărată, din care se hrănesc în fiecare zi cei ce se căiesc cu adevărat, care nu dispretuiesc plânsul, nici întristarea, şi nu le numesc o osteneală pentru tineri, fiindca mănâncă din fagurii de care vorbeşte Scriptura [1 Rg 14, 27].

82. Alături de vederea duhovnicească la mare cinste la Parinti era şi plânsul. Despre avva Arsenie se spune că pleoapele ochilor săi erau păzite desăvârşit de un plâns neîncetat. Dar ce vorbesc de Părinti, când ochii fericitului Pavel, uriaşul, vasul desăvârşit al Duhului, n-au încetat să plângă trei ani zile, cum spune despre el fericitul Luca în cartea Faptelor [Apostolilor; 20, 31].

83. Câtă vreme omul n-a ajuns pe calea vieţuirii sale sa simtă gustul credintei, e neputincios şi slab, se simte nenorocit în faţa patimilor sale şi orice osteneală a virtutii îl apasa.

84. Doamne, Care cu puterea dreptei Tale m-ai făcut să ies din lumea aceasta în chip simtit, învredniceşte-mă să ies din ea şi cu mintea prin dezbrăcarea de mişcările lumii trupesti, ca să-Ti urmez în întregime şi afară de Tine să nu mai văd nimic altceva decât umblarea în ascunsul slăvitelor Tale taine. Curătă, Doamne, inima mea de orice cugetare la cele pămanteşti şi tine-mi mişcările [sufletului] îndreptate cu tărie spre nădejdea viitoare.

85. Omorârea trupului înseamnă ca omul să se facă strain de toti cunoscutii lui, de tara, de familia şi de neamul lui [ Fc 12, 1] şi să locuiască într-un pământ străin, să-şi aleagă un loc liniştit, unde orice zgomot încetează, şi să locuiască în el in sărăcie, în lipsuri trupeşti, singur, ferindu-se de orice amestecare cu oamenii, de orice legături şi mângâieri văzute; şi aici să-L roage pe Dumnezeu cu străpungerea inimii, lacrimi si o inimă infrântă să-l crute de orice părtăşie cu păcatul şi sa-l dezbrace de mădularele omului vechi, păcătos, care sunt miscările lumeşti. Această omorâre [a trupului] dă naştere omorârii sufletului.

86. Unule-Născut din sânul Tatălui, ale Cărui Fiintă şi straluciri tin lumile duhovniceşti intr-o minunare necontenita, Care din iubire pentru cei muritori Ţi-ai ascuns slăvita stralucire sub acoperământul unui trup făcut din mădularele noastre şi Te-ai arătat lumii în chip umil, învredniceşte-mă, Doamne, prin harul Tău să uit lumea cea vremelnică dorindu-Te pe Tine şi să nu-mi mai aduc aminte de trupul supus stricăciunii, in care mă tine încă stăpânitorul acestei lumi a întunericului. Desenează, Doamne, în inteligenţa mea ascunsă cu trăsături duhovniceşti tainele ascunzimii Tale, şi în ascunsul meu ma voi bucura de Tine prin mişcări care văd cu ochi simpli [necompuşi].

87. Omorârea sufletului înseamnă ca omul să nu mai năzuiască în inima sa după bunătăţile acestei lumi şi odihnele ei trecătoare, să nu se mai complacă în pofta lucrurilor pământeşti, in împrăştierea gândurilor, ci să aibă gândirea năzuind şi aşteptând neîncetat nădejdea celor viitoare, iar inima meditând, indeletnicindu-se şi umblând în ceea ce va fi starea fiilor oamenilor după înviere, în viaţa cea nouă; la acestea trebuie să mediteze şi să privească în toată vremea, pentru ca, prin multa râvnă a mişcărilor sufletului în acestea, sufletul său să fie cu luare-aminte la ele chiar şi în somn şi să-şi închipuie că umblă în ele chiar şi în mişcările somnului său. Aceasta e adevărata omorâre a celui mort împreună cu Hristos, adică mort cu moartea lui Iisus Care e învierea tuturor lumilor. La această omorâre nu se poate ajunge fără lucrarea şi ajutorul Duhului, şi ea ne naşte spre omorârea duhovnicească.
88. Hristoase, Care în iubirea Ta ai murit pentru noi, fă-mă să mor păcatului şi dezbracă-mă de omul cel vechi, ca să stau înaintea Ta în toată vremea cu o gândire înnoită, ca şi cum aş fi în lumea cea nouă. Dumnezeule pe Care nu Te încap cerurile şi cerurile cerurilor, Care Ti-ai ales dintre noi un templu cuvântător [umanitatea lui Hristos] ca să locuieşti în el, invredniceşte-mă să mă fac locaş al iubirii Tale. Simtindu-Te pe Tine, sfintii s-au uitat pe ei înşişi şi au ajuns nebuni după Tine; în betia lor s-au amestecat în fiecare clipă cu Tine şi din dragoste pentru Tine nu s-au mai intors înapoi. Căci pe cei care au băut din acest izvor pentru că însetau de iubirea Ta, i-ai imbătat cu minunarea în fata tainelor Tale.

89. Omorârea duhovnicească înseamnă că inteligenta s-a inălţat la vederea celor negrăite şi dumnezeieşti prin lucrarea Duhului, înseamnă că în ea au tăcut toate gândurile pămanteşti şi, în uimire, se găseşte în mijlocul prefigurărilor lumii viitoare şi în inţelegerile lucrurilor care nu tin de lumea muritorilor, primind ca arvună Impărătia în simturile duhovniceşti, urcând spre sălaşurile care nu sunt făcute din trup şi sânge. Aceasta inseamnă cuvântul: „Vină Impărăţia Ta inainte de vreme”^{. [22]}, lucru pe care ni s-a poruncit să-l cerem în rugăciune, la care trebuie să medităm în fiecare clipă şi spre care trebuie să năzuim neîncetat; şi pe care Mântuitorul ne-a poruncit să-l implinim cu sarguintă.

90. Tu, Taină ascunsă, Care Te-ai arătat în trupul [cf. 1 Tim 3, 16] nostru îmbătrânitor, arată în mine taina înnoirii sfinţilor care primesc încă de pe acum ca arvună începutul bunătăţilor viitoare; Tu, Care prin dezbrăcarea trupului Tău ai dezbrăcat începătoriile şi puterile [Col 2, 15] şi ai îmbrăcat firea noastră cu veşmântul nestricăciunii [1 Co 15, 53-54], dezbracă-mă, Doamne, de omul cel stricăcios prin taina înnoirii şi stâmeşte în mădularele mele ascunse mişcările omului nou [Col 3, 5] în care m-ai îmbrăcat tainic la Botez şi care-mi fi dat efectiv în lumea viitoare spre desfătarea tuturor celor ce iubesc bunătatea Ta şi au suferit aici chinuri pentru Tine.

91. Cuvântul despre unitatea credincioşilor în Tatăl şi în Fiul sub forma rugăciunii adresate Tatălui de Fiul în ceasul patimii Lui [In 17, 11. 21-23] e o vestire mai înainte a tainelor ce se vor săvârşi aievea în lumea viitoare, când cele de aici se vor implini şi va începe starea aceea. Când Domnul Se va inălta cu cetele puterilor cereşti care prăznuiesc măretia Sa şi, după ce va fi judecat pământul cu o judecată amestecată cu milă, atunci toti cei vrednici vor fi inăltaţi împreună cu El din acest tinut de mijloc spre tinutul veşnic, unde sunt veşnic  Tatăl, Fiul şi Duhul împreună cu Iisus Mijlocitorul, Omul luat dintre noi, în care am văzut în chip nevăzut Treimea ca într-o oglindă [1 Co 13, 12] şi prin Care vom primi toţi desfătările care ţaşnesc din izvorul vieţii [Ps 35, 10]. Prin El se vor apropia atunci de Dumnezeu Tatăl toate fiintele rationale, cele dintâi şi cele de pe unnă, şi aici vom primi bucuria neimpărţită şi veşnică.

92. Părinţii ne-au predat că, în ceasul în care sfiniii vor fi răpiţi [1 Tes 4, 17] la un semn al lui Dumnezeu ca să intre în fericire prin intalnirea cu Domnul, viaţa din El îi va atrage aşa cum atrage magnetul bucăţile de fier. Atunci toate oştirile puterilor cereşti şi cetele fiilor lui Adam se vor aduna într-o singură Biserică şi se va împlini gândul Creatorului pe care l-a avut încă de la începutul existentei lumii când a adus la existentă creaţia prin har. Spre acest deznodământ ţintea tot mersul acestei lumi cu toate feluritele prefaceri pe care le-a rânduit în slujba fiinţelor raţionale ca şi cum ele ar fi stăpânul lor. Cele risipite acum departe de Impărăţie [In 11, 52] se vor bucura atunci de o lume care nu va avea sfârşit şi ale cărei viaţă şi desfătări nu vor cunoaşte schimbare.

93. Jertfa materială e trupul jertfă cu care sufletul se uneşte printr–o voinţă virtuoasă.

94. Jertfa imaterială e sufletul jertfă cu care trupul se uneşte printr-o supunere cuviincioasă.

95. Jertfa fără prihană e adorarea inteligenţei care printr-un cuvânt imaterial scrutează Duhul şi cu toate mişcările ei îşi pleacă capul înaintea maretiei aceleia.

96. Cunoaşterea imaterială la rugăciune e mai bună decât rugăciunea lipsită de întipăriri.

97. Cunoaşterea imaterială la rugăciune e simţirea duhovnicească la rugăciune. Rugăciunea curată e cuvântul material lipsit de întipărire în ^{. [23]}.

98. Există un cuvânt material lipsit de întipăriri materiale la rugăciune, şi există un cuvânt imaterial lipsit de intipăriri materiale la rugăciune. Cu unul din ele are părtăşie Duhul Sfânt, cu celălalt are părtăşie virtutea unei voinţe ferme ca si harul care ajută în ascuns, pe nesimţite, şi când cunoaşte nu simte nimic^{. [24]}.

99. Chiar şi în meditările cele mai înalte sunt mişcări starnite de lucruri. Ele n-au loc numai în patimi, ci şi în lucrurile limpezi şi nobile. Nu însă la rugăciune.

100. Orice intipărire a unui lucru e o vătămare pentru minte la rugăciune. Când vine din slăbiciune sau de la creaţie, mintea nu e vinovată de ea. Dar dacă se formează cu consimtamântul ei, fiindcă mintea a fost depăşită fără luptă, atunci singuraticul e vinovat înaintea lui Dumnezeu, fie că starea sa în picioare [la rugăciune] e pătimaşă sau nu, afară numai această întipărire se află în inteligenţă dintr-o reflecţie nobila.

Sfârşitul primei sute a capitolelor despre cunoaştere.

^{A doua suta a capitolelor despre cunoastere ↑}

1. Aşa cum mişcările aerului arată prin schimbările lor ca cineva le conduce, tot aşa şi gândirea arată prin schimbarile ei opuse, de-a dreapta sau de-a stânga, că luptele şi ajutorul harului îi insoţesc neîncetat mişcările care încetul cu încetul ii îngăduie zi de zi să înainteze în ucenicia unor lucruri noi.

2. Există un cuvânt îmbrăcat în materie, dar care nu poarta întipărirea materiei, şi unul imaterial, dar care nu poarta o întipărire; mai există însă unul care e atât de simplu încât nu poartă nici o întipărire. Atunci când în rugăciune se pune mişcare un cuvânt simplu şi lipsit de întipărire, el conduce spre sfârşitul său cuvântul imbrăcat în materie şi-l întoarce chiar spre Cel care e mai întâi decât toate şi conduce spre sfârşitul lor toate.

3. Subzistenţa a doua^{. [25]}, în care toate fiinţele vor fi conduse spre egalitate, L-a făcut pe Dumnezeu să pună în mişcare starea primă a acestei lumi cu multe diferenţe în ea în vederea implinirii prevăzute dinainte în gândul Semănătorului, făcându-L să se pună în mişcare cu sârg spre aruncarea seminţelor cu privirea aţintită pronietor spre deznodământul final pe care l-a pus în mişcare dinainte spre a deveni intr-o zi realitate.

4. Primul glas a fost cel al contemplării Fiinţei divine, al doilea a fost cel al contemplării tainei distincţiilor a Persoanelor Fiinţei care a semănat.

5. Săvârşind vieţuirea virtuţii numai în partea ei materială, vedem doar distincţiile proprii acestei părţi; săvârşind-o în partea ei imaterială, vedem toate distinctiile ei. Mai bună decât amândouă e făptuirea fără nume care lasă vieţuirea virtuţii pentru a se inălţa mai presus de toate distincţiile ei.

6. Întâiul vestitor al primei Lumini a fost lumina sensibilă şi aceasta i-a condus pe cei luminaţi de ea spre Lumină.

7. Vezi cum după ce a pus în mişcare mai întâi prin limpezimea ei egală şi frumuseţea ei primele sfere [ale îngerilor] spre lauda întai-nascuţilor primei Lumini, aceeaşi [Lumină] i-a intunecat şi lipsit de lumină pe fraţii ei de-al doilea [pe oameni] in multele lor distincţii parţiale, atrăgând spre ea lauda primei contemplări; şi tot ea va fi la sfârşitul lumii haina Celui pentru care au fost făcute toate ca ea să-L cunoască^{. [26]}.

8. Cei din vechime care vorbeau de contemplarea Monadei au primit invăţătura prin intermediul corpurilor. Urmaşii lor insă au avut drept Invăţător Monada insăşi, dar în asemănarea trupului pe care-l imbrăcaseră. Slavă măretiei iubirii Tale, nemăsurate! Slavă minunii harului Tău neasemănat! Slava pogorârii Tale nespuse, care a făcut fiinţele duhovniceşti sa stea în picioare lovite de o minunare neinţeleasă şi care la sfârşit le va face să intre prin adevărul trupurilor lor în contemplarea gândului veşnic cu privire la alcătuirea lor!

9. Găndiţi lucruri mari despre nădejdea voastră, muritorii! Dobândiţi o inaltă conştiinţă de voi înşivă pentru lucrurile care vi se vor întâmpla şi care acum vă sunt ascunse. Creatia voastră nu e doar o întâmplare exterioară, şi nu e puţin lucru, nici uşor de inţeles ceea ce Economia dumnezeiască face cu voi din prima zi şi până acum cu măreţe prefaceri!

10. Pe cât inteligenţa gustă diversele contemplări prime si duhovniceşti ale Monadei^{. [27]}, pe atât sporeşte în ea indrăzneala spre cauza datorită căreia e primită contemplarea şi lângă care rămâne. Orice inteligenţă are îndrăzneală pe măsura distinctiilor diverselor daruri şi luminări care-i sunt date sau mai degrabă potrivit multimii [cantităţii] luminii [de care e inundata]. Putinătatea sau măreţia nu există însă în aceste distincţii: putinătatea sau măreţia luminii, modestia sau sublimitatea există in inteligenţa care le primeşte. De aceea, uneori aceste distinctii o apropie de limita minunării, alteori o pun în mişcare in chip modest. De aici se arată belşugul sau modestia lumii în cel care o primeşte, adică in inteligenţa lui, ca şi limpezimea mai mare sau mai mică a vederii lui.

11. Darul luminii şi desfătarea bucuriei nu urmează indeaproape orice întuneric, asprime a luptei sau intunecare. Acestea însă vin negreşit inaintea oricărui dar, fie cu un ceas, fie cu o zi, fie cu câteva luni sau cu căţiva ani, pe măsura acestuia. E cu neputinţă ca binele să vină înainte ca în gândire să se fi pus in mişcare tulburarea unei mari întunecimi şi ispite. De aceea, de fiecare dată când mintea e pe cale să dobândească darui unei odihne, e mai întâi chemată la o mare luptă şi la nenorociri, la capătul cărora doar se intrezareşte lumina. Pe măsura apăsării încercării vor fi şi puterea şi inălţimea darului. Această rânduială o vedem la toţi sfinţii, mai ales la inceput, fiindcă atunci când se apropie în chip simţit de darul dumnezeiesc trec printr-o mare ispită: unii intră în luptă cu demonii, altii îndură încercări ascunse. Fericit însă cel care n-a ajuns la lenevire şi care nu s-a predat legăturilor cu cei din lume şi relaxării; care nu fuge de liniştire intr-o destindere ca să scape un moment de asemenea incercări^{. [28]}

12. Părinţii spun că atunci când omul începe să se despartă de păcatul care sălăşluieşte în el şi să iasă de sub stăpânirea duhului acestei lumi, se intâmplă cu el ce se întâmplă cu femeia ce stă să nască [In 16, 21]: zi şi noapte păcatul îl tulbură, sufletul stă gata să piară şi mii de ispite vin asupra lui. Dar când văzduhul dinaintea lui începe să se insenineze şi vede de departe nădejdea lui, inima lui se intăreşte înaintea potrivnicului care-i stă în faţă şi dobândeşte o biruinţă desăvârşită asupra păcatului. Cu fiecare zi ce trece îl intămpină bucuria şi diferiteIe greutăţi care vin peste el i se par acum uşoare, până ce incetul cu incetul ajunge în portul milostivirii, pe care toţi  sfintii l-au atins după lungi osteneli, fiind intristaţi şi chinuiti pentru Dumnezeu.

13. Flacăra care cade în inimă la vremea rugăciunii cand mădularele sunt ca paralizate, când simturile se strâng, limba e slăbită, şi orice mişcare a minţii încetează, iar omul stă ingenuncheat multă vreme in acelaşi loc, e o flacără pe care ne-o face cunoscută citirea cu o cunoaştere care arată limpede adevărul exact. Când omul se apropie de rugăciune, aducerea-aminte de cuvintele sănătoase privitoare la Dumnezeu la care a meditat puţin înainte, aprinde mintea care se roagă prin inţelegerile pe care i le-au adus aceste cuvinte.

14. Până ce omul nu s-a învrednicit de descoperirea tainelor dumnezeieşti cunoscute de minte într-o curăţie desăvarşiţă prin lucrarea Duhului Sfânt, până atunci măngăierea minţii e gustată de cei ce umblă pe calea cunoaşterii în vederea acestei descoperiri. Fie că meditează la psalmi, fie că se sârguiesc în citire şi rugăciune, sau inteligenţa meditează, totul are un singur scop: să se învrednicească de lucrarea [Duhului] în minte. Ei care pentru cunoaşterea lui Dumnezeu intră în fiecare zi în mari încercări şi se pregătesc cu bucurie de moarte, al căror duh nu se întristează şi care nu lasă liniştirea, se desfată de bucuria care e în Dumnezeu intr-o uimire parţială şi in beţia inimii, in inţelegerile pe care le primesc din când în când în chip nedesluşit.

15. Frica născută în om în vremea când corabia lui pluteşte liniştit împinsă de adierile bucuriei şi înţelegerilor care înaltă inima, frică pricinuită de grija lui Dumnezeu şi poate de frica de greşeală, produce în suflet o întristare dumnezeiască, dar care în realitate întăreşte sufletul. Din ea se nasc rugăcini curate şi pătimaşe, purtătoare atât de bucurie, cât şi de intristare, atât de nădejde, cât şi de teamă. Fiindcă el îşi spune: poate mă abat de la drum!, sau: nu cumva rătăcesc pe neaşteptate departe de Dumnezeu, pe una din cărările rătăcirii? De aici el dobândeşte o mare smerenie în gândirea lui, flindca această frică îi împiedică inima să se înalţe din pricina binelui la care a ajuns deja.

16. Credinţa în Domnul e refugiul sufletului în vremea incercării şi a intristării; mărturisirea slăbiciunii e refugiul făptuirii lui.

17.  Cei care s-au întărit în nădejdea viitoare şi s-au invrednicit de bucuria în Duhul nu mai caută să rămână în această viaţă, ci câtă vreme n-au părăsit-o, inima lor freamătă şi suspină tânjind după fericirea de acolo. Ştiu bine ce spun cei pe care acest gând i-a făcut nebuni şi pentru care lumea e răvăşită de desfătările cu anevoie de suportat care s-au pus în mişcare in ei şi au umplut toată inima lor, astfel încât certitudinea primită de gândirea lor le-a luat orice îndoială. Gândirea lor e atunci înflăcărată şi ei se întreabă când anume vor lăsa trupul şi vor vedea moştenirea lor. Prin harul lui Dumnezeu s-au învrednicit de această bucurie de la Cel Care revarsă darul unei asemenea credinţe în cei ce sunt în Hristos nu pe măsura ostenelilor lor, ci pentru nemăsurata Sa bunătate, şi Care-i face să se desfăteze din belşug de ele încă din această viaţă tristă şi stricăcioasă. Câtă vreme ne găsim pe acest pământ ce s-ar putea asemăna cu această credinţă a inimii dată în dar din când în când spre desfătarea unora din prietenii Lui?

18. Cât de slabă e puterea cernelii şi urma literelor pentru a arăta exact toate acestea într-o carte faţă de cunoaşterea celor care s-au învrednicit prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu să li se dea darul desfătării de bunătăţile duhovniceşti!

19. Slavă Celui ce S-a făcut pentru noi Mijlocitorul acestor bunuri şi prin Care ne-am învrednicit să primim, să cunoaştem şi să simţim în credinţă ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit [1 Co 2, 9], toate cele bune, Cel Intâi-Născut Care e luat dintre noi şi Care este cu adevărat Chipul Celui Nevăzut [Col 1, 15]. Căci Firea dumnezeiască a unit cu Ea ceea ce a luat de la noi spre nădejdea fiinţelor raţionale, nădejde al cărei obiect era păstrat în El de la început şi pe care ni l-a făcut arătat acum. Pe unele cuprinse în acesta ni le-a făcut cunoscute prin El pentru a ne asigura de celelalte păstrate pentru noi, pentru înnoirea pe care această stare [a noastră] o va primi atunci prin El.

20. Mişcarea de mânie din firea noastră nu e reproşabila atunci când se datorează unui impuls natural, ca în cazul patimirii foamei sau al freamătului poftelor care nu sunt niciodată fără motiv: firea însăşi se mişcă prin ele şi mişcările ei nu sunt reproşabile. Tot aşa nici mânia nu e blamabilă cand se pune în mişcare din pricini care se află în noi, dar devine aşa atunci când ne slujim de ea în faptele noastre sau îi facem loc în noi ca să întârzie în conştiinta noastră, pentru ca gândirea noastră să mediteze Ia ea. Nu suntem deci vinovaţi pentru că încercăm mânie, ci numai dacă o arătăm în afară în vreo faptă, aruncând de pildă un cuvânt nechibzuit care răneşte pe cineva sau făcând un gest de mânie care, chiar dacă e foarte bun în sine, e totuşi vinovat dacă-l facem faţă de cineva imboldiţi de mânie. O mânie deasă, uşor de stârnit şi prelungita e semnul unei boli serioase a sufletului. La cei care se ingrijesc de ei înşişi, ea devine o obişnuinţă plecând de la lâncezeală [akedia] şi mâhnirea conştiinţei lor, fiindcă ei îi dau drumul fără ca sufletul să le fie vindecat şi fără să fi dobândit îndelungă-răbdarea în cele care le pricinuiesc mâhnire. La începători însă ea devine o obişnuinţă plecând de la marea iubire faţă de poftele lor. Iar la alţii mânia e pusă în mişcare de mândrie sau de slava deşartă.

21. Cât despre patima desfrânării, dacă n-o pune în mişcare o cauză exterioară, firea nu obişnuieşte să îndrepte spre noi cu repeziciune impulsuri arzătoare şi nestăvilite. Acest lucru ni se întâmplă totuşi, fără vreun prilej din afară, printr-o parasire de Sus în scopul luptei. Dar o astfel de părăsire nu are loc fără aceste două pricini: fie pentru că invinuim şi dispretuim pe cineva în această privinţă, fie din cauza unei păreri de noi înşine care a rămas o vreme în conştiinţa noastră, părere potrivit căreia fie am învins acest gând, fie suntem convinşi de puterea noastră şi credem că l-am biruit prin strădaniile noastre necunoscând că lucrarea lui Dumnezeu săvârşeşte în noi orice virtute printr-un dar al Lui. Sunt Părinti care spun că şi demonul ne trimite această patimă din invidie. Dar e greu de crezut ca el să poată face aceasta sau orice alt lucru care ne încearcă din propria lui vointă, fără o părăsire care vine dintr-un plan dumnezeiesc. Căci altfel nu ne-ar fi dat liniste nici măcar un ceas. Este cu noi o Călăuză care ne însoţeşte, iar pricinile acestei părăsiri vin de la Ea. Ispita desfrânării vine fie din această părăsire, fie dintr-o cauză exterioară care ne vine prin simţuri, fie dintr-o aducere-aminte sau dintr-o plăcere. Nimic n-o face să tacă mai repede ca rugăciunea insotită de ingenunchere, căderea prelungită la pământ înaintea crucii unită cu durerea şi smerenia inimii, şi o foamete autoimpusă.

22. Chiar dacă se întâmplă să-l biruie pe luptător şi să-l rănească cu loviturile ei, nici o patimă pe care o urăşte cu adevărat şi a cărei teamă nu părăseşte nici inima, nici gândirea lui, oricare şi oricum ar fi, nu-i va fi socotită drept păcat dacă el continuă să o urască, fiindcă Dumnezeu este drept. Fiindcă atunci rănii nu întârzie să-i urmeze părerea de rău a sufletului, iar aceasta e un leac înaintea căruia nici o rană nu poate sta. Că urăşte cu adevărat această patimă se poate vedea din spaima şi suferinţa născute în mădularele lui chiar şi numai la aducerea-aminte de ea.

23. Smerenia e virtutea unei gândiri sănătoase; cât timp rămâne în om, acestuia nu i se va întâmpla să fie părăsit de Dumnezeu in nici una din ispitele care-i pun la încercare trupul sau conştiinta prin patimi sau suferinţe trupeşti şi sufleteşti.

24. Să fim siguri că printr-o hotărâre dumnezeiască orice patimă am iubi şi pe care am indrăgi-o e pasibilă de osândă şi e socotită o vină chiar dacă n-o punem în practică. Vom primi, aşadar, pedeapsa ei fie aici, fie în lumea viitoare ca şi cum am fi săvârşit-o efectiv, fie că e vorba de pofta desfrânării, de invidie, de răutatea faţă de cineva sau de orice altă patimă, pentru că ne-am complăcut în inima noastră într-un lucru despre care ştiam foarte bine că e contrar voii lui Dumnezeu şi pentru că l-am îndrăgit şi-l iubim încă în amintirea noastra.

25. Când slava deşartă sălăşluieşte într-un cuget trupesc, ne predă patimii desfrânării; când sălăşluieşte într-o conştiinţă sufletească, ea face să crească în noi ciuma mândriei: pe una [desfrânarea] o hrăneşte linguşind trupul, iar pe alta [mândria] prin inălţimea virtuţilor şi a cunoaşterii ei.

26. Dobândirea şi descoperirea de către inteligenţă a intelepciunii duhovniceşti se vede din grabnica conştientizare a lipsurilor proprii. Cunoaşterea exactă a lipsurilor proprii ne arată măsura în care simţim cu adevărat intelepciunea duhovnicească, aşa cum absenta acesteia e arătată uşor de faptul că nu ne simtim lipsurile.

27. Când într-una din ostenelile dumnezeieşti [ale ascezei] sau ale încercărilor care le însoţesc, vezi în sufletul tău o putere şi o răbdare neobişnuită prin care rezişti cu blândeţe fara să fii tulburat, aşa cum obişnuieşte firea, ba chiar o veselie insoteşte inima ta şi o încurajează, in aşa fel incât poverile si asprimile ostenelilor slăbesc şi se domolesc, iar gândirea ta devine iarăşi plină de râvnă, intelege că atunci lucrarea [lui Dumnezeu] e aproape de tine şi că Dumnezeu e gata să ajute cu bunăvointă în lucrul tău.

 28. Când vezi că una din patimi, chiar dacă o urăşti, sau un gând, oricare ar fi el, se mişcă în tine neobişnuit de des, teme-te, căci lucrul nu se întâmplă fără motiv. Căci pentru suferinţa unei rugăciuni care-i este adusă cu sărguintă, puterea Domnului, pentru Care toate sunt uşoare, poate să facă să treacă de la noi lucrul in care am căzut din nepăsarea noastră şi să inteleptească inima noastră ca să cunoască aceste lucruri ascunse ajutându-ne să ieşim cu bine din ele^{. [29]}

 29. Există o durere care-şi închipuie că are drept cauză pe Dumnezeu, păcatele noastre sau lucrurile dumnezeieşti pe care nu le avem şi a căror lipsă ne face să suferim, în timp ce ea este o cursă a satanei care o ascunde gândirii care pare că se îndeletniceşte frumos cu frica de Dumnezeu, precum este scris: „In calea aceasta în care am umblat ascuns-au curse mie” [Ps 141, 3] şi: „Pusu-mi-au cei mândri cursă şi funii pe cărările mele” [Ps 139, 6]. Căci prin întristarea pentru Dumnezeu vrea să ne lipsească de bucuria şi de desfătarea pe care o avem in El, iar prin frica de păcat[ul comis] vrea să ne ducă la deznădejde. Să ştim bine, deci, că orice frică de păcat[ul comis] şi orice intristare pentru virtute[a nedobândită] neamestecate cu nădejdea milei lui Dumnezeu, şi care merg neschimbat in una şi aceeaşi direcţie şi nasc în noi deznădejdea, toate acestea sunt aprinse în noi în chip vădit de satan.

30. Hristoase, Mântuitorule a toate, Care fiind ascuns în Dumnezeirea Ta ochilor serafimilor Te-ai arătat lumii în trup omenesc spre îndreptarea stricăciunii fiilor oamenilor, intelepţeşte-mă pe calea Ta. Dă-mi întelepciune să ştiu cum să mă apropii de măreţia Ta! Astâmpără în inima mea nădejdea pe care mi-am pus-o în Tine, ca să mă îmbăt de ea în fiecare clipă şi în desfătarea ei să uit lumea muritoare. Invredniceşte-mă, Dumnezeule, prin mişcările stârnite de nădejdea mea în Tine, de uitarea care se lucrează în fiece clipă în sfintii Tăi.

Cu adevărat, fratilor, credeti-mă că nu mint dacă vă spun că atunci când inima e luminată de acest gând, în om se vede ceva asemenea unei nebunii.

31. Singurătatea ne face părtaşii unei inteligente dumnezeieşti şi ne apropie în putină vreme şi fără nici o piedică de limpezimea gândirii.

32. Când lumina apune şi te înăbuşi din lipsa aerului, atunci foloseşte-te cu râvnă de cele din afară: de îngenuncheri, de implorări prelungite ş. a. m. d. Căci aerul se va limpezi pe neaşteptate, soarele se va ridica din nou fără veste şi uneori îşi va trimite razele până la jumătatea bolţii cereşti.

33. Prin marile lui lipsuri, un loc pustiu ne face să dobândim omorârea inimii, ne dă o inimă de copil şi o amestecă cu Dumnezeu prin privirea atintită neîncetat spre El în chip neabătut zi şi noapte.

34. Smerenia e recapitularea reculegerii mintii. Ori de câte mintea se împrăştie, i se taie mădularele smereniei. Dacă spui că se intâmplă ca ea să-şi adune gândurile chiar şi aşa, gandeşti rău. Arată-mi o singură patimă rea care se inaltă în minte fără imaginile lucrurilor. Dacă mintea e modelată de imagini care-i vin de la materie, nu va exista în ea reculegere; dar dacă reculegerea [in jurul materiei] e risipită, e limpede că şi mintea e liberă de imaginile pătimaşe.

35. Liniştirea înseamnă a sta în fata adevărului in suflet, fiindcă adevărul e cunoscut fără imagini. Adevarul e limpezimea gândirii la Dumnezeu care se inaltă în minte.

36. Orice gândire întipăreşte în minte lucrul spre care se mişcă. Dar fiindcă e lipsit de imagini, adevărul nu întipăreste nimic în minte atunci cand aceasta se găndeşte la el, nici o materie, nici o alcătuire de gânduri. Bine a spus un cunoscător [gnostic] îmbrăcat in Dumnezeu [Evagrie]: ,,Mintea care vede pe Dumnezeu e liberă de întipăriri şi de materie”^{. [30]} . Orice imagine care se află în minte e aşadar mai prejos de adevăr. Gândirea la Dumnezeu aşază mintea mai presus de imagini.

37. Patima nu mai domneşte intr-o gândire moartă fată de lume. Moartea fată de lume e o aşteptare neincetată a mortii. Când există iubirea pentru un lucru oarecare, amintirea lui se misca repede si in chip aprins in gândire, iar când iubirea de el dispare, amintirea lui rămâne multă vreme; dar chiar si atunci când rămâne, rămâne în chip rece şi simplu şi nu ne mai tulbură. Aceasta e moartea de care vorbeam: când nici o iubire fată de ceva anume nu se mai găseşte în noi, atunci patima lui se stinge, şi nu mai suntem tulburati nici de amintirea, nici de vederea lui. Atunci însă când amintirea şi vederea lui ne tulbură, e evident că patima lui e încă vie în noi din pricina iubirii pe care i-o purtăm.

38. Mila omului e arătarea [imaginea] milei lui Dumnezeu dată ca un dar al măruntaielor [lui Dumnezeu] celor a caror inimă e îndreptată spre ea şi care urăsc lumea şi o tăgăduiesc pentru Numele Lui. Căci e cu neputintă ca oamenii care sunt robii lumii, ai slavei ei, ai stăpânirii ei, ai odihnei ei sau ai posesiunii ei^{. [31]}să se invrednicească de minunatul dar al milei, fiindcă acesta se mişcă numai în limpezimea conştiintei. N-am văzut vreodată pe cineva robit in gândul său de patima unuia din lucrurile de mai sus in care să se găsească o milă desăvârşită. Unii sunt însă lipsiti de ea din neştiintă. Cu cât gandirea lor e acoperită de unul din aceste lucruri, cu atăt sunt impiedicati de la aceasta. In măsura în care însă le lasă, această virtute neasemănată se mişcă in ei prin apăsarea pe care le-o produce această lăsare şi, în măsura in care se curătă de orice legătură cu lumea, se mişcă în măruntaiele lor şi mila. Lipsa milei ca şi ticăloşia vin, aşadar, din marele număr al patimilor, fiindcă acestea invârtoşează inima şi n-o lasă să fie mişcată de milă. Unul ca acesta nu ştie să aibă compătimire de cineva, nu ştie să sufere în lipsurile lui, nici să se intristeze pentru cei ce cad în păcat; ci, din pricina patimilor spuse mai sus, mânia şi invidia sunt încă tari şi puternice în el, iar uneori, mişcat de un zel nebunesc, se intâmplă să fie cuprins în sufletul său şi de o dorintă de răzbunare în locul lui Dumnezeu. Se intelege că in sufletul său nu e loc pentru milă. Diferitele lucruri despre care a fost vorba în acest capitol le vei găsi în orice om. Faptul de a da săracilor e doar partea cea mai mică şi neinsemnată a milei şi nu pretuieşte nimic în fata părtilor ei principale, care au loc în inimă şi de care conştiinta se impărtăşeşte prin gustarea durerii pe care o încearcă inima. Dar de ce să facem ca şi cum n-am avea acum nici măcar această mică parte? Chiar şi atunci când cineva dă altuia o bucată de pâine, cine îl vede priveşte la aceasta ca la un lucru mare. Sigur e însă că Dumnezeu nu o va primi pe aceasta [milostenia exterioară] făra cea dinainte [mila lăuntrică].

39. Bagă de seamă să nu te laşi stăpânit de patima celor ce se imbolnăvesc din dorinta de a-i îndrepta pe altii şi vor să fie cu de la sine putere cenzorii şi indreptătorii tuturor defectelor celorlalti. Aceasta e o patimă deosebit de aspră şi ea se vede mai ales la cei părăsiti de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mai ales dacă nu eşti egumen, nici întâi-stătător, ci una din slugi şi mai sunt şi altii ca tine. Fiindcă acest lucru e treaba egumenilor. Dacă-mi vei spune: „Fac asta din iubire”, atunci nu cere de la tine această iubire. Căci e mai bine să cazi în desfrânare decât în această boală. Nu vorbi de rău pe nimeni, nici nu fă aluzie la greşelile lui în faţa altora, chiar dacă acestia iţi vor spune: „Trebuie să cunoşti bine slăbiciunile lui”. Spune-le acestora: „Nu cunosc acest lucru. Şi chiar dacă as fi auzit câte ceva, din pricina rănilor sufletului meu nu mi-as fi ingăduit să le păstrez în amintire sau să mă gândesc la ele”. Dacă iubirea lui Dumnezeu e în tine, pregăteşte în rugăciune tămăduirea sufletului său şi lasă îndreptarea lui pe seama lui Dumnezeu Care e mai inţelept decât tine. Dacă Dumnezeu, nu ajunge să-l îndrepte atunci când te rogi, cu atât mai putin o vei putea face prin propriile tale puteri. Dacă e ucenicul sau slujitorul tău, spune-i atunci un cuvânt, o singură dată, şi dacă nu se îndreaptă, desparte-te de el. Aceasta-i calea urmată de singuraticii desăvârşiţi care-şi păzesc sufletul. Dacă e prietenul tău şi se ascunde de mai mulţi şi de oameni incercaţi, depărtează-te de el, mai ales dacă-şi cunoaşte defectul şi îşi ştie ruşinea, dar dispretuieşte mustrarea^{. [32]}.

40. Oriunde te-ai afla, fii singuratic în conştiinţa ta, singur şi străin în inimă, neamestecându-te cu nimeni.

41. Nu asemăna toată vieţuirea [monahală] şi minunatele ei osteneli cu absenţa notorietăţii, cu lipsa de renume şi de toate. Această fugă va creşte şi va fi păzită de lipsa de notorietate.

42. Dacă orice intalnire a ochilor şi urechilor sporeşte gandurile lăuntrice, atunci nici o osteneală nu va fi prea mult pentru cei care aleargă cu sârguinţă după cele văzute şi vor in acelaşi timp să silească la tăcere cele auzite.

43. Nu mulţi inţeleg, nici nu sunt convinşi că noi, singuraticii, nu ne încuiem în spatele unei uşi pentru a practica virtutea, ci, din contră, pentru a muri până şi pentru virtute. Iată ceea ce e ascuns pentru cei mai mulţi. Virtutea o practică cei vii şi ea poate fi practicată şi în mijlocul mulţimii. Dar dacă noi in liniştire căutăm virtutea şi fraţii noştri incercaţi în viaţa de obşte fac la fel, atunci de ce la mormântul chiliei să mai adăugăm fuga? De la liniştire ne aşteptăm să primim un lucru cu neputinţă de găsit în mulţime, chiar dacă am rămâne spânzurati de pleoape [din cauza epuizării]? Dacă ne-am sârgui spre practica virtuţii, ce piedică e atunci pentru virtute locuirea împreună cu cei mulţi? Convieţuirea cu cei mulţi n-a impiedicat niciodată postul, slujba, milostenia sau alte fapte asemenea acestora. Ba chiar duce la o practicare şi mai mare a lor, şi de altminteri nu ştim ca virtutea să existe în afara acestor lucruri.

44. Din contră, desfătarea duhovnicească dăruită într-o lucrare ascunsă nu e socotită virtute, pentru că e stăpâna virtuţii. Virtute e orice faptă săvârşită pentru Dumnezeu în afară şi cu trupul simtit. De aceea virtutea o practicăm în comunitate, şi numai după ce am fost formaţi în ea intrăm în liniştire aşteptând să fim vrednici de ea. E limpede că liniştirea o tulbură până şi cântecul unei păsărele, cu atât mai mult oamenii care intră şi ies neîncetat şi pe care suntem nevoiţi să-i vedem. Vedem că mulţi părinţi duhovniceşti, al căror trup nu-i mai ajută să practice ostenelile virtuţii, nu vor să slăbească cu nimic liniştirea, ci prăvăliţi cu faţa la pământ în chilia lor cu uşa încuiată în urma lor, rămân singuri în liniştire. Ar fi fost drept ca ei să slăbească liniştirea pentru că nu mai aveau de ce să practice ostenelile ascezei? Dar dulceaţa singurătăţii nu le îngăduia să fie expuşi neîncetat privirilor unei adunări.

Căci o singură rugăciune adusă lui Dumnezeu în singurătate, cu închinare în inimă şi într-o dulce smerenie şi umilintă, e mai desfătată pentru ei decât zece mii de osteneli şi rugăciuni aduse lui Dumnezeu în afara chiliei şi decât toate vederile şi cele mai bune legături cu lumea, şi decât orice procesiuni şi praznice. Scopul virtuţii e viaţa singuratică cu Dumnezeu şi meditarea tăcută a minţii la El.

Pentru singuratic nu există Praznic pe pământ; praznicul lui e plânsul său, şi în locul ostenelilor [ascetice] cu care altii se slăvesc între ei nu fără placere, cunoaşte apăsarea liniştirii.

Spune-mi, frate, oare faptul de a fi tăiat de legăturile cu altii, de a simti plânsul şi durerea gândirii, sau revărsarea inimii de fiecare clipă, ingenuncheat in fata lui Dumnezeu nu sunt o osteneală?

Sau crezi că e osteneală doar postul sau rostirea multor rugăciuni?

Oare o osteneala inimii şi stăruirea în singurătate nu sunt şi ele o nobila osteneală?

Nu e oare fericit şi aproape de Dumnezeu cel care, chiar dacă mănăncă şi doarme toată ziua, rămâne în fiecare zi în sălaşul singurătătii lui, ceea ce este singura osteneală anevoioasă?

Şi care stă închinat la pământ în fata lui Dumnezeu, chiar dacă, fiind suferind, se odihneşte o dată pe zi?

Spune-mi: cum se face că mulţi sau aproape toţi creştinii suportă uşor şi cu curaj ostenelile trupeşti şi practică cu bucurie toate virtutile de care am vorbit, dar nu se încumetă la aceste osteneli?

Nu te mâhni, frate slab la trup în liniştire, dacă n-ai osteneala trupului, fiindcă partea ta e mai mare decât toate ostenelile şi toate virtutile practicate în afara liniştirii. Mare e darul pe care ti l-a dat Dumnezeu şi care stă în stăruinta in iubirea de liniştire, care e un dar mai mare decât darurile trupeşti date lor.

Am lungit acest capitol peste obiceiul respectat în celelalte capitole fiindcă văd că de la această opinie vine multora un defect nu mic: deşi din pricina luminării primite, a marii inflăcărări şi a dispretului de lume pe care-l au, păzesc liniştirea, totuşi cad în deznădejde pentru că, neputând posti, priveghea sau să-şi chinuie trupul cum fac multi altii, nu mai practică ostenelile trupeşti.

Intr-adevăr, multi smintiti şi mândri în trup ii impiedică prin cuvinte deşarte să se dedice lucrului atât de mare şi minunat al zăvorârii şi liniştirii cu ei înşişi dat în dar de Dumnezeu numai unora, ca să suporte în slăbiciunea mădularelor lor povara singurătătii şi osteneala durerilor inimii care tulbură şi înspăimântă oameni nobili si curajoşi.

Într-adevăr, osteneala a o sută de frati care postesc şi fac slujbele în mijlocul zarvei lumii şi a oamenilor nu cantăreşte cât lucrarea unui singur singuratic care în slăbiciunea lui şade în liniştire, dacă se păzeşte de orice legături cu oamenii şi stăruie neincetat [în chilie] îndărătul uşii ei, fără ca nimeni să nu intre şi să nu iasă din ea.

E limpede că nu vorbesc aici de cei care nu păzesc liniştirea decât cu numele, în timp ce toată ziua la ei se intră şi se iese şi se ajunge la ei cu uşurintă, ci vorbesc de cei care nu-şi deschid uşa de la o duminică la alta, care nu vorbesc, nici n-au legătură cu cineva şi care săptămâni întregi şed cu uşa desăvârşit închisă, ori care tot anul nu intâlnesc pe nimeni afară numai [când se impărtăşesc] de mântuitoarele Taine, şi care nu se apropie nicidecum de procesiunile praznicelor şi de adunările lor.

Dacă există un singuratic în stare de acest har şi care a primit acest dar de la Dumnezeu, dar pe care egumenii sau intâi-stătătorii mănăstirilor din pricina relaxărilor lor, a insistentei lor pe practicile trupeşti sau din gelozie îl impiedică să şadă aşa, aceştia vor avea de-a face cu Dumnezeu şi vor da seama înaintea tribunalului lui Hristos^{. [33]}.

45. Trupul sufletesc [psihic] propriu sufletului e dreapta cunoaştere a firii sănătoase în care vei căuta scăpare în vremea întunecării, a gandurilor blasfematoare, a mişcărilor neruşinate care întinează gândirea, a intâmplărilor neprevăzute, a găndurilor nerecunoscătoare ş. a. m. d.

De aceasta este neapărată nevoie pentru a găsi replica corectă ce trebuie dată intr-o anume situaţie, pentru ocrotirea ascunsă şi odihna inimii şi pentru încurajarea gândirii în mişcările de întristare care năpădesc de obicei sufletul din pricina marii încercări şi a ispitelor singurătătii sau din alte motive care vin de altundeva.

Atunci găsim în ea o mare uşurare. Nu intotdeauna, dar adeseori le facem să tacă prin rugăciune, ori se intâmplă ca din pricina râvnei sale gândirea să n-aibă destulă răbdare ca să se multumească doar cu rugăciunea. Faptul de a intelege numaidecât ce poate să o sustină e propriu unei firi sănătoase şi intelepte şi se datorează în acelaşi timp ajutorului harului, aducerii-aminte de Scripturi sau mişcărilor intelepte ale firii care intăresc mintea.

Sufletul nu va fi insă atunci cu totul nelucrător, ci doar pentru o vreme, până ce această lucrare ne ajută in ascuns inăuntrul inimii, nu printr-un glas auzit din afară, ci printr-un efort lăuntric, ca să nu fim batjocura demonilor care intetindu-se împotriva noastră mai mult decât obişnuiesc, ar pune capăt rugăciunii şi dulcii meditări a mintii în convorbirea ei cu Dumnezeu^{. [34]}.

46. Cuvântul tâlharului de-a dreapta [lui Hristos pe cruce; Lc 23, 42] are în el chipul credintei şi al căintei [intoarcerii]. Cei care cred şi se roagă ca el nu vor fi fără îndoială departe nici de părtăşia împreună cu el la făgăduinta pe care a primit-o acesta, chiar dacă ar fi ucigaşi sau desfranati, cu conditia să pună capăt purtărilor lor dinainte.

47. Cunosc puterea Proniei dumnezeieşti, care invată, pazeşte şi călăuzeşte tineretile noastre, aceia care cerceteaza neîncetat în chip subtire mersul gândirii: cum anume ni se întâmplă adeseori să ne educăm, să ne pregătim şi să făgăduim, dar când vine momentul ne descoperim nenorociti şi deşerti în toate făgăduintele noastre, capitulând adânc umiliti si deznădăjduiti. După care ne găsim dintr-o dată ageri în orice osteneală şi virtute, luminati şi inflăcărati în toate mişcările noastre, fără ca începutul căii noastre să fii semănat cumva cu aceasta; căci am început în neputintă şi slăbiciune, în mişcari stricăcioase şi cu o inimă împovărată. Din asemenea schimbări se cunoaşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu care lucrează pentru a-i face să crească pe cei care se dedică virtutii, cum îi călăuzeşte în chip amestecat, ca şi aerul care se schimbă. De-abia ce încep să sporească în duh şi în desfătare, că-i face să se apropie de cunoaşterea iubirii Lui şi-i face să simta Călăuza ascunsă Care este cu ei; îi face să cunoască împreuna cu darurile şi harismele Lui neîncetate şi neputinta lor, şi asa vor dobândi smerenia pentru a nu se trufi şi a cădea sub judecata lui satan. Dar atunci când în această vietuire muritoare cele bune nu încetează, ele ne apropie mai degrabă de pierzanie decât de desfătare şi ajutor.

48. Pentru păcatele lor oamenii vor primi pedeapsă, dar pentru amăgirea şi trufia mintii vor fi pedepsiti de demoni; căci amândouă acestea sunt pricini de blasfemie. Din judecata asupra celor dintâi vine indreptarea, dar din acestea din urmă vine pierzania desăvârşită.

49. Nu voi ca în purtarea ta să fii eliberat de robia legii şi de jugul poruncilor până când n-ai simtit fără putintă de indoială că zapisul de eliberare din această robie a fost scris în inteligenta ta, iar sila mişcărilor libertătii te vor sili cu o silă uimitoare, fără să vrei, să laşi treapta la care ai ajuns. Păzeşte-te insă de cei care se eliberează cu de la sine putere, fiind încă robii mişcărilor lor, chiar dacă nu mărturisesc acest lucru. Pentru că nu cunosc desfătarea celor ce rămân în robia Domnului, şi care constă într-o supunere blândă şi dulce: în fiecare clipă ei plătesc potrivnicului birul mişcărilor bolnave care-i atrag uşor.

50. Bagă de seamă să nu te laşi amăgit de nălucirile pe care ţi le arată demonii vrând să-şi bată joc de tine. Asemenea lucruri se întâmplă tot timpul cu două feluri de oameni:

– sau cu cei simpli şi neciopliti^{. [35]}, şi a căror gândire se inaltă de trufie; aceştia sunt demonii care le arată năluciri la priveghere sau în somn, iar uneori îi fac să audă glasuri amăgitoare care-i fac să cadă în inşelăciune până ce ajung in mâinile lor;

– sau cu cei care au dobândit marea osteneală a privegherii şi stăruie în liniştire: la început demonii îi înspăimântă prin frică, dar văd apoi că prin credinta lor în Hristos aceştia îi dispretuiesc pe ei şi vedeniile lor, pentru că sunt convinşi că demonii n-au nici o putere nici măcar asupra firii neinsufletite, şi se ştiu inconjurati de care şi de cai de foc care-i păzesc, ca acelea care s-au arătat fericitului Elisei, când sfântul proroc s-a rugat, pentru încurajarea slujitorului [4 Rg 6, 17], ştiind şi că incercarea vine de la Domnul Care i-a părăsit pentru a-i pune la încercare şi să-i vadă biruind asupra ei, pentru ca obrăznicia demonilor să fie ruşinată şi să se arate celor ce au ochii deschişi să vadă puterea ajutorului Domnului, cum îi insoteste, îi ocroteşte şi-i înconjoară in mijlocul tuturor duşmanilor lor.Atunci, fiind infrânti prima oară, demonii se întorc arătându-li-se într-o nălucire măreată în asemănarea unui impărat [ceresc]  imbrăcat in flăcări şi ocrotit cu mare fală de adunările demonilor ca de nişte îngeri.

Multi părinti din vechime au fost inşelati în acest fel şi cei care n-au fost biruiti de frică au fost biruiti de umbra adevărului şi s-au lăsat duşi în rătăcire spunand că au văzut pe Hristos intr-o descoperire de foc şi ca li s-au arătat îngeri.

Noi însă să nu ne lăsăm inşelati de ei, ci să ne tinem de smerenie şi ne vom mântui ca acel intelept bătrăn care i-a spus diavolului care i se arăta: „Un inger si vină la mine? Poate ca ai fost trimis la altul? Eu sunt un pacatos şi nu caut să-L văd aici pe Hristosul meu.”

51. Sfintenia inseamnă să fii sfintit de rugăciune şi de puterea sfintei lucrări a Duhului.

52. Câtă vreme inima noastră n-a fost sfintită de Duhul Domnului, nu suntem în stare să desluşim limpede între mişcările ascunse venite din lucrarea demonilor, a ingerilor sau a firii şi cele care vin de la Duhul Sfânt.

53. Câtă vreme cuvântul nostru n-a fost sfintit de puterea Duhului, el n-are putere asupra demonilor, nici nu i se supun firile, fie cele rationale, fie cele mute.

54. Câtă vreme nu ne-am curătit de lucrarea păcatului, lucrarea Duhului Sfânt nu sălăşluieşte în noi, ca să ne facem vase ale sfinteniei pe care să le adumbrească Domnul.

55. Când te scoli în picioare pentru slujba psalmilor, iar trupul şi sufletul tău sunt gata cu toată sfiala – fiindcă e o lucrare în care se ascund mii de comori pentru cei care o săvarşesc cu discernământ -, cere mai întâi în ascuns lui Dumnezeu în inima ta să-ţi deschidă mai întâi înainte izvorui vietii care obişnuieşte să taşnească în acele clipe în sufletele care s-au lepădat de lumea trecătoare şi văd în fiecare clipa inăuntrul lor moartea lui Iisus în mădularele lor ascunse.

După care spune psalmii în linişte, neavand alt scop decât rugăciunea, fără să te îngrijeşti de numărul lor, ca să se dea cheia fie şi nu mai a unui singur verset pentru ca să intri în vistieria intelegerii lui duhovniceşti deschisă de harul Duhului Sfânt.

Dar e nevoie de durere[a inimii] şi de tăcere ca să vorbeşti inaintea Lui cu mintea ta mare şi să primeşti de la El cele de care are nevoie sărăcia ta. Căci pentru a da slavă lui Dumnezeu şi a primi intipărirea Duhului în ceasul rugăciunii e nevoie de o minte trează şi de o inimă pregătită, ca mintea să lase tot ce tine de trup şi să fie inăltată până la aducerea-aminte de măretia lui Dumnezeu şi printr-o convorbire prelungită cu El să se trezească la cunoaşterea slavei Lui. Spunând acestea, află că nu vreau să impiedic prelungirea rugăciunii din pricina feluritelor intelegeri aşezate în versetele Duhului. Căci rugăciunea poate fi prelungită trei zile şi trei nopţi plecând de la un singur cuvânt. Şi nimic nu l-ar putea impiedica pe un singuratic ca în toate zilele vieţii lui să se slujească de un singur verset pentru rugăciunea sau slujba sa, fără să poată fi socotit vinovat de vreo greşeală. Dar pentru că prin desele schimbări ale psalmilor avem o diversitate de sensuri prin care mintea e stârnită spre minunare inaintea lui Dumnezeu, de acum trecem adeseori şi fără nici o tulburare de la un psalm la altul.

56. Incepătorilor în această vietuire sau celor incă tineri nu li se cade să se apropie de aceste lucruri, nici chiar dacă inaintea lor li s-ar deschide portile, pentru ca încetarea psalmilor să nu-i umple de gânduri rele fiindcă nu cunosc altă cale sau scop. Nu li se cade nici să-şi plece mintea spre o gândire asupra versetelor, ci să se ostenească deplin în repetarea lor cu vocea până ce ating această măsură, ca trupul lor să nu-şi piardă viaţa ascetică. Această osteneală unită cu liniştirea seamănă în ei o sămânţă duhovnicească. Vă mărturisesc adevărul: chiar dacă se înhamă de la început în toate ostenelile vietii singuratice, cei ce se lipsesc de liniştirea necontenită nu se vor învrednici să se apropie de aceste taine.

 57 Orice dar venit de la Dumnezeu, şi a cărui putere e recunoscută printr-un semn evident in cel care-l primeşte, e dat pe măsura vietuirii treptei trupeşti; şi orice dar privitor la cunoaşterea lucrurilor inteligibile şi a tainelor duhovniceşti e dat pe măsura curătiei gândirii. Cel dintâi lucru nu e impiedicat în lucrarea lui de amestecul şi familiaritatea cu multi, ci numai de vointa şi libertatea proprii omului^{. [36]}. În ce priveşte cel de-al doilea, multe sunt piedicile şi dese obstacolele care pot opri dobândirea curătiei; căci păzirea multă vreme [în chilie] e răsturnată intr-o clipă de o singură privire, şi chiar un glas rămas nevăzut poate pune în mişcare inima singuraticului făcându-l să iasă din pacea gândului său.

58. Când cazi cu fata la pământ în fata crucii în rugăciune înainte de a începe slujba, roagă-te lui Dumnezeu şi cere-I cu inimă îndurerată să-ti dea răbdare să poti stărui fără lâncezeală [akedie] în repetarea versetelor, fără să ai de luptat în tine cu tulburarea, zicând: „Doamne, în timpul acestei slujbe dă-mi mişcări luminoase, ca să privesc la Tine în versetele ce ies din gura mea!”

59. Mustră-i pe cei care la rugăciune îşi fac o imagine sensibilă în mintile lor şi în locul unui gând unic, simplu şi singuratic, o inţelegere a faptului că Mântuitorul e necuprins, se desfată cu închipuirile [fantasmele] gândirii lor. Noi insă să-i lăsăm pe aceştia şi pe cei asemenea lor, amăgiti de inchipuirile [fantasmele] lor, şi, când rugăciunea ajunge puternică, să ne pregătim cu toată reculegerea să ne indreptăm simţurile sufletului nostru spre Duhul lui Dumnezeu în simplitatea inimii, neţinând nici o formă alcătuită din gânduri compuse pe care le suscită gândirea, ci aşteptând cu credinţă să urce în inima noastră adevărul cunoaşterii lui Dumnezeu, atunci când ştie El, în gânduri limpezi despre măretia Lui aşezate în noi, aşa cum spune Pavel: „fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu” [2 Co 12, 2].

Căci treapta acestei descoperiri e foarte subţire şi mişcările ei sunt mai inalte decât imaginile aducerilor-aminte ale lucrurilor văzute şi decât orice gând, reflecţie sau cunoaştere pe care le gândeşte, de care-şi aduce aminte şi de a cărui asemănare se foloseşte în lumea aceasta. Cele intâmplate cu fericitul Pavel s-au făcut spre povăţuirea tuturor făpturilor, căci cele văzute de inteligenţă la rugăciune şi cele pe care le va vedea în lumea cea nouă nu seamănă deloc cu simţurile cu care suntem imbrăcaţi, nici cu vederea, culoarea şi forma stihiilor [elementelor] acestei creaţii. De aceea, atunci când ne rugăm, spunem că aşteptăm cele viitoare – rostind potrivit poruncii Domnului: „Vină Impărătia Ta [cf. Mt 6, 10] pe care o aşteptăm!”^{. [37]} — gândirea nu îndrăzneşte să-şi imagineze potrivit cunoaşterii noastre pe Cel ce este de necuprins [neinteles] pentru creatură; căci stă scris: „Nimic semănător nu s-a urcat la inima omului şi limba nu ştie să spună ce a pregătit Dumnezeu să dea prietenilor Săi” [1 Co 2, 9; Is 64, 3] şi pe care le furişează în chip neinteles în inimile noastre prin Duhul Care le descoperă celor care le aşteaptă.

60. Dar poate că unii vor spune uimiti: „.Nu e oare mai bine să privim la acele lucruri în mintea noastră decât să rătăcim in ganduri rele?” O, intelepti nepricepuţi! Ca şi cum toată calea şi mişcările sufletului ar fi una din acestea două: fie întârzierea în asemănări alcătuite din imagini şi forme, fie rătăcirea în gândurile rele!

Unde e atunci suferinţa pe care gândirea o primeşte când inţelege sensul versetelor [Scripturii] şi care cade peste om şi-l străbate din creştet până în tălpi ca o flacără şi a cărei mişcare incălzeşte tot trupul asemenea unui cuptor aprins, lipindu-l de pământ prin apăsarea insuportabilă a emoţiei dureroase care-i chinuie inima până acolo incât din pricina durerii ascuţite a rugăciunii strânge pământul în dinti?

Cunosc într-adevăr pe unii care, prăvăliţi la pământ din pricina intensei suferinţe pe care le-a pricinuit-o rugăciunea, odată căzuti cu faţa la pământ şi-au pierdut limba din gură şi au umplut-o de praf, după care au spălat-o şi bagat-o inapoi.

Unde e atunci bucuria revărsată pe neaşteptate in inimă şi care inundă asemenea unui val toate mişcările, care rapeşte inima într-o beţie negrăită într-atât încât singuraticul nu mai seamănă cu un om, ca şi cum prin risipirea inimii in valul acela ar fi fost inăltat în afară de trup şi nu mai stă pe pământ?

Unde e atunci intelegerea care-l face pe neaşteptate să scruteze [lucrurile lui Dumnezeu], care face limba să taca în uimire şi-l tine în picioare fără aduceri-aminte, nici gând, lovit de uimirea care s-a abătut peste el plecând de la simtirea neobişnuită pe care o primeşte mintea de la versete[le Scripturii], şi care fac nemişcate simţirile şi inteligenta lui?

De toate acestea se lipsesc cei care la rugăciune se leagă de imagini şi forme. Dar unde sunt şi cei care spun că nu e nevoie de slujba psalmilor?Spun adevărul ca înaintea lui Dumnezeu: ştiu un om care s-a învrednicit prin mila şi harul lui Hristos să facă experienta tuturor acestor lucruri plecând de la slujba psalmilor, şi nu numai o dată sau de două ori; şi erau oameni slabi şi lipsiti, asemenea nouă, pe care Dumnezeu ne mângâie din când în când în meditările şi rugăciunile noastre nu din pricina vietuirii noastre, ci din pricina milei Lui. El ne mangâie cu lucruri mărete care nu sunt ale unor oameni lipsiti cum suntem noi, ci mai degrabă ale unor oameni insemnati care au atins harul curătiei şi cărora li se dau descoperiri mari şi taine negrăite în simţirea minunată a lucrurilor lumii viitoare şi în desfătările unei cunoaşteri mai presus de fire.

61. Lângă orice om este, prin urmare, o Putere. Ori de cate ori Aceasta se depărtează de el, frica se apropie numaidecât de inima lui, puterile inteligentei lui slăbesc şi orice cunoaştere sărăceşte în el cu totul; şi atunci omul e cu totul lipsit de încrederea credintei, iar gândurile îi devin asemenea celor ale, unui copil mic. Dar când Aceasta se apropie din nou de el, curajul intră numaidecât în sufletul său, inima i se face mai tare ca un munte şi nu se mai teme de nici o făptură; nimic nu mai înspăimântă inima lui, nici teama de demoni, nici cea de fiarele sălbatice, nici cea de oamenii răi şi ticăloşi, nici bolile trupului, nici goliciunea, nici lipsa de hrană, nici chiar moartea de care se teme şi firea. Pe scurt, omul se îmbracă în râvna [zel] ca în nişte cărbuni aprinşi, şi nimic din creatia lui Dumnezeu nu mai înspăimântă gândirea, vederea şi amintirea lui.

62. Cred că aceasta era Puterea prin care fericitii mucenici au biruit suferinta chinurilor lor şi au călcat vitejeşte în picioare torturile prigonitorilor lor. Şi tot prin ea şi părintii singuratici au dispretuit grelele ispite ale demonilor.

63. Unii mucenici au văzut această Putere în chip sensibil, şi in culmea chinurilor lor multi au văzut-o cu ochiul liber. Unii au văzut-o ca pe o mantie întinsă peste ei, altii ca o mână de om care-i umbrea de sus, altii ca un tânăr chipeş stând lângă ei. Iar prin această vedere nu numai că dobândeau curaj, dar deveneau cu totul insensibili la toate chinurile ce se abăteau asupra lor. Când li se tăia un mare număr de mădulare şi trupul le era sfâşiat şi plin de sănge, când li se tăiau incheieturile şi li se smulgeau carnea şi pielea, gândirea lor nu suferea nimic, căci adeseori li se lua până şi durerea trupului. Aşa cum povesteşte unul din ei, când i s-au tăiat şi smuls mai multe mădulare ale trupului său, era plin de betie ori de câte ori i se tăia unul din ele, şi cu gura plină de râs şi bucurie inălta lui Dumnezeu un imn de bucurie. Dar când i s-a tăiat unul din membrele de jos, şi anume un genunchi, a simtit durerea. Iar când a fost întrebat de ce la toate celelalte mădulare a rămas tăcut şi se bucura, iar la acesta a strigat — ceea ce i-a făcut pe prigonitori să-şi recâştige puterile, ca şi cum mucenicul lui Hristos ar fi slăbit în luptă le-a răspuns adevărul: „Să ştiti că pentru toate celelalte pe care le-ati tăiat n-am suferit nici o durere şi gândirea mea era cu totul în cer, dar la acest membru am fost părăsit de Dumnezeu Care m-a lăsat să sufăr, ca să-mi aducă aminte că sunt om şi că nu o putere a firii m-a sustinut până acum.”

64. Aceasta e Puterea care în pustia înfricoşătoare îi păzeşte pe singuratici în chip nevăzut de vătămările demonilor. Deşi aceştia nu ştiu cum e cu putintă firii omeneşti să locuiască patruzeci sau cincizeci de ani împreună cu fiarele sălbatice şi să rămână în lupta cumplită cu demonii fără ca gândirea lui să se vatăme sau să se descurajeze deloc, şi inima lui să salte zi şi noapte plină de bucuria îngerilor, ca şi cum ar locui încă de aici în cer. Văd cu inteligenta această Putere singuraticii care se păzesc pe ei înşişi în toate luptele ostenelilor lor. Dacă vrea cineva un semn, să ştie că poate simti întotdeauna când anume acesta se depărtează şi când se apropie de el. O simte după schimbarea care are loc în el: căci simte pe neaşteptate în el o putere negrăită în ciuda slăbiciunii firii, până ce dupa putin timp aceasta scade şi schimbarea dispare. Prin ea sporesc singuraticii în făptuirea poruncilor. De multe ori ea schimbă atăt gândirea, cât şi alcătuirea trupului. Cine a simţit aceasta să inţeleagă. Se cade, fratilor, să medităm cu grijă la întelegerea lucrurilor, căci prin această privire necontenită ne apropiem de cunoaşterea desăvârşită şi de simtirea negrăită. Cine se deprinde în această cunoaştere dobândeşte o smerenie mare şi nesfirşită şi o credinţă neclintită în Dumnezeu.

65. Stă scris [că Hristos e] „mai întâi născut decât toate fapturile” [Col 1, 15] decât cele rationale văzute şi nevăzute, fiindcă El Cel dintâi S-a născut la viaţa lumii de dincolo prin învierea din morţi.

66. E pe drept cuvânt „mai întâi născut” fată de noi, fiindcă înainte de El nimeni nu se născuse sus, şi bine se numeşte „mai întâi născut” nu numai faţă de noi, ci şi faţă de firile netrupeşti, fiindcă şi creaţia lor tinteşte spre această naştere.

67. Dacă Ierusalimul e „cetatea marelui impărat” [Ps 47, 3] şi el se numeşte cu numele Ierusalimului din cer [Evr 12, 22] cu care-l numeşte Scriptura – căci Ierusalimul pământesc era într-adevăr o prefigurare -, atunci numele de „chip [al lui Dumnezeu]” dat în chip nepotrivit lui Adam [Fc 1, 26] ţintea spre implinirea efectivă a adevărului său [în venirea lui Hristos Chipul Dumnezeului nevăzut; Col 1, 15], când avea să se împlinească acest cuvânt de mai înainte [al Scripturii].

68. Se cădea ca întreaga creaţie să se închine Chipului Impăratului [cf. Evr 1, 3]. Până atunci nu S-a văzut ca un om să fi primit închinare de la îngeri. Numele de Chip se potriveşte foarte bine Celui spre Care priveşte toată creaţia văzută şi nevăzută, Căruia i se închină Şi pe care-L cheamă cu numele de Dumnezeu; prin El vor fi infătişate lui Dumnezeu toate, iar prin trupul Său văzut am văzut ascunzimea neinţeleasă.

69. În ce priveşte existenţa, nici unul dintre sfintii ingeri nu e mai bătrân în firea lui creată decât tovarăşii lui; fiindca abia după venirea lor la existenţă le-a impărtit Domnul aşa cum a vrut, după trepte şi cinstiri felurite. În ce priveşte cunoaşterea şi înflăcărarea iubirii, unii sunt mai întâi, alţii la mijloc şi alţii mai pe urmă; nimeni însă din cei de pe o treaptă mai de jos nu precede în descoperire şi cunoaştere pe cei aflaţi pe o treaptă mai sus decât ei, nici măcar în ceea ce acestea întârzie să inteleagă din ceea ce după rang se află pe trepte mai prejos decât ale lor.

70. Între toate cinurile firilor inteligente există zi de zi urcuş, nicidecum coborâre, fără să existe capăt al urcuşului care merge de la cel mai vechi şi mai intâi până la cel din urmă, căci de când au fost create şi până acum ele urcă în frecare zi.

71. Transmiterea existenţei şi creşterea treptată a trupurilor noastre în prima noastră stare [în existenţa noastră actuală], amândouă lucruri plăcute, au loc in sfintele cinuri [ale ingerilor] în inteligenţă, potrivit naturii lor inteligente şi creşterii lor care tine de inteligenţă. La noi transmiterea existenţei are loc de la un trup la altul; la ele însă fiecare inteligenţă primeşte creşterea de la altă inteligenţă. Ele cresc în toate ca nişte invătăcei in taină, noi însă creştem în chip văzut.

72. Când mintea primeşte simţirea frumusetii ei, creşte în acelaşi fel în care cresc în chip tainic îngerii. În descoperirile primite de inteligenţa ei, se învredniceşte de comuniunea cu ingerii; fiindcă stă în rânduiala dintăi a creaţiei firii sale, ea primeşte şi contemplarea Prototipului ei.

73. Prima plăcere a inteligenţei în primirea unei descoperiri inteligibile stă în contemplarea purtării de grijă a lui Dumnezeu a Cărui putere şi călăuzire mintea o simte în evenimentele sensibile. Vine apoi plăcerea care stă în contemplarea purtării Sale de grijă faţă de cele ce sunt [fiinţe]. A treia plăcere a ei e cea care stă în contemplarea lucrării Sale creatoare. A patra plăcere a ei e cea care stă în contemplarea intelepciunii Lui în cele ce sunt. Necuprinderea planului Său e cu atât mai puternică cu cât feluritele Lui judecăţi sunt inegale. În prima vedere,  plăcerea pleacă de la puterile omeneşti; aceasta e prima credintă a mintii. În a doua vedere ea se bizuie pe încrederea în Creatorul şi e intărită de aceasta. In a treia vedere, plăcerea e mistuită de iubirea Lui ca un prunc care-şi vede tatăl. In a patra vedere, plăcerea e ascunsă în întunericul „intelepciunii Sale in multe chipuri” [Ef 3, 10]. În a cincea pornire, plăcerea stă în înlemnirea gândului într-o neintelegere lipsită de orice explicatie.

74. Duhul e povăţuit de aceste cinci vederi distincte intr-o simtire duhovnicească din clipa în care a început să fie luminată în cele ascunse şi, imbrăcată în aceste trepte, stă în prima rânduială a firii ei create. De-a lungul tuturor acestor trepte urcă şi coboară neîncetat, potrivit râvnei sau nepăsării, a intunericului sau luminii care ne vin de aici.

75. Aceste cinci schimbări diferite în creşterea minţii sunt cuprinse în piscul unic al cunoaşterii duhovniceşti. Ele o conduc până la cea de-a doua treaptă a cunoaşterii în Duhul, care e treapta creaţiei dintâi, inrudită cu descoperirea firilor inteligibile şi numită stare naturală. Acelaşi lucru îl spune un intelept în descoperiri, căpetenie a cunoscătorilor [gnosticilor]: „Creşterea fiinţelor raţionale e în vederea celor stricăcioase şi nestricăcioase: ucenicia ei e în cele stricăcioase, desăvârşirea ei e in cele nestricăcioase”^{. [38]}.

76. Intr-adevăr Părinţii spuneau că omul care se invredniceşte să vadă la rugăciune lumina sufletului său, acela se invredniceşte în inteligenţa sa şi de taina descoperirilor cereşti şi de descoperirea celor neinţelese. Ei numesc lumină a sufletului strălucirea lui^{. [39]}, fiindcă atunci când e curăţit de orice părtăşie cu păcatul, ea se ridică asupra sufletului la vremea rugăciunii ca un soare; prin ea străluceşte sufletul în mişcările lui la rugăciune şi la slujbă şi, plecând de la ea, e atrasă gândirea printr-o lucrare a Duhului cu un fel de înţelegere spre cele dumnezeieşti şi tainice. Această strălucire se numeşte creatia dintâi a sufletului; uneori se numeşte lumină, alteori strălucire.

77. Părinţii numesc cunoaştere simplă a tainelor cea care a fost deprinsă numai prin invătătură şi citire, şi prin auzire. Numesc duhovnicească însă cunoaşterea celor care au fost pusi in mişcare spre ea prin stârnirile minunate care freamătă in minte cu săltarea negrăită a inimii. Să scrutăm sufletul nostru când vedem că în el se mişcă aceste lucruri, ca să ştim de unde vine în noi cunoaşterea pe care ne-o aduc, în ce ordine se mişcă spre ele mintea noastră, cum şi cu ce uimire le priveşte ca pe un lucru negrăit şi cum se avântă şi se aprinde inima intr-o bucurie pe care nimic n-o poate stăvili şi pe care omul de-abia o indură. Cine poate inţelege să inteleagă, dar nu numai nişte simple cuvinte lipsite de orice gustare [a realitatilor pe care le exprimă ].

78. Că gândirea a ajuns acum subţire şi departe de orice cugetare groasă şi că a inceput să întâlnească lumina poţi să intelegi din faptul că acum strângi cu uşurinţă minunătiile cuprinse în versete[le Scripturii] fie din rostire, fie din litere, şi de indată inima saltă şi face limba să tacă. Nu căuta însă altă dovadă a întunericului din sufletul tău decăt încetarea săltării de care am vorbit şi care e starnită în inimă de ascultarea sau aducerea-aminte a cuvintelor lui Dumnezeu. Cine va putea îndura dulceata ei? Şi care trup îi va putea sta în faţă atunci când se abate asupra lui cu această stârnire care face inima să zboare?

79. Nu iubi odihna, ca să nu ajungi izvor de intuneric, ca să nu spun un vas de ticăloşii. Nu crede, frate, că fără osteneli ne putem elibera de patimi sau că poate străluci în noi lumina spre desfătarea noastră. Vedem că Dumnezeu dă toate darurile Sale duhovniceşti celor ostenitori. În relaxare nimeni n-a primit vreodată daruri de la Dumnezeu, gândirea nu i-a fost luminată de cunoaştere, inima n-a primit indrăzneala să-L cheme, nici nu s-a pus în mişcare vreodată in el o astfel de inflăcărare. Prin osteneli s-au dezbrăcat părinţii de odinioară de omul cel vechi ticăloşit şi s-au învrednicit de înnoirea sufletului. Când auzi acestea, nu socoti drept osteneală doar infrânarea de la mâncăruri sau starea în picioare. Postul şi rugăciunea singure nu duc pe nimeni la limpezime. Ci mă gândesc aici la abtinerea de la legăturile cu oamenii, la neincetata cădere în fata crucii la care te dedai după puterile tale, la multa smerenie a inimii şi la celelalte lucruri ale vieţuiri; care duc la cunoaştere şi care sunt scrise în cărtile celor luminati şi cunoscători [gnosticil spre creşterea în cele dumnezeieşti şi pe care le vei găsi nu mai putin şi în aceste capitole despre cunoaştere [gnostice].

80. Bagă de seamă să nu fii cu nepăsare fată de nici o slujbă, ci înainte de a te culca osteneşte-ti trupul la slujbă şi in multe rugăciuni, ca atunci când vei adormi, îngerii veghetori să păzească toată noaptea trupul şi sufletul tău de vedenii infricoşătoare, de năluciri necurate şi de vătămările noptii, ca patul şi somnul tău să fie sfintite de descoperirile Duhului şi de osteneala rugaciunii. Afară numai de cazul în care eşti bolnav, când te culci să nu ti se intămple să-ti vezi trupul căzut în pat în mare istovire din pricina mulţimii ostenelilor pe care le-ai îndurat înainte ceasuri intregi în rugăciuni, slujbe şi cântări dese. Căci altminteri nu ne vom apropia niciodată de culcare şi odihnă fără ca demonii răzvrătiti să-şi bată joc de noi.

81. Iată uimitoarea întrebare a unui frate simplu şi răspunsul unui bătrân. Un frate l-a intrebat pe un bătrân: ,,Avvo, îmi plac ingenuncherile prelungite”. Bătrânul i-a răspuns: „Socot că doreşti desăvârşirea, căci văd că-ti pui în gând să ieşi din trup. Ingenuncherile neincetate sunt într-adevăr uşa care duce la desăvârşire. Prin păzirea lor sfinţii ies din trupul lor. Dar dacă-ţi pui în gând să faci acest lucru, implineşte-ti legămantul. Căci acesta e stăvilirea vieţii de aici, precum şi lăsarea şi dispretuirea tuturor celor de aici. Printr-o asemenea vietuire se împlineşte cuvântul: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Tie!” [Mr 19, 27]. Căci e cu neputintă cuiva să înceapă această lucrare ingrijindu-se şi de altceva. Pe cât e cu putintă insă nu-ti lăsa de bunăvoie timpurile [rugăciunii]. Pentru că va veni ceasul când nu-ti vei mai aduce aminte de ele. Căci din când în când vei fi ca un om beat. Nu cere însă acest lucru numaidecât; acesta va veni la vremea lui. Nu mai e mult pănă acolo. Aşadar până ce nu te sileşte vreo necesitate în afara voii tale, păzeşte-ti bine regulile, şi el va veni; căci dacă voi acest lucru, nu ti se va da.” Fericit cel care a început şi a ajuns la bun sfârşit îndurând ispitele care-i vin în această lucrare, şi înaintea cărora sufletul său n-a slăbit, şi pe care nu l-au făcut să-şi lase calea. Incă şi mai fericit e apoi cel care, atingându-şi scopul, n-ajunge nepăsător, nici nu se opreşte sau se intoarce inapoi chiar dacă s-a săturat, căci comoara lui a ajuns mai mare decât un munte, măcar că la inceput i se pare mică şi se tulbură din această pricină, nefiind obişnuit cu cele duhovniceşti; îşi închipuie că e deja sfârşitul şi nu-şi dă searna că era doar mireasma lor. A întălnit multe lucruri minunate şi variate, dar incă n-a intrat înăuntrul lor. Când te rogi, spune aşadar în rugăciunea ta acestea: „Milostive Dumnezeule, trimite-mi din inălţimea sfinţenie Tale darul intoarcerii [căintei], ca să mă apropii de măretia Ta. Dumnezeule, deschide-mi inima ca să simt ce îmi e de ajutor cu o simtire ageră în fata căreia nu poate sta nici un gând de nepăsare, o simtire în stare să tulbure calmul [aparent] al patimilor”.

82. Neputinta trupului nu impiedică agerimea unei conştiinte tari încă în săvârşirea binelui, dacă voinţa nu e trândavă. Iar o piedică din afară în calea faptelor nu împiedică o voinţă plină de mişcări dumnezeieşti să-şi primească răsplata.

83. Ziua pentru firea raţională inseamnă ca ea să-şi aţintească mintea asupra tainei şi să pătrundă tot mai mult în ea; e ceea ce vrea să spună cuvântul: „Si dreptii vor străluci ca soarele în Impărătia Tatălui lor” [Mt 13, 43].

84^[40]. Când şezi între slujbe şi-ţi apleci mintea spre meditarea asupra lui Dumnezeu, adaugă şi acest gând: fă ocolul lucrurilor şi intreabă-te: Cum ai venit la existenţă din ce nu era? Cine te-a făcut să fii ceea ce eşti din cele ce nu sunt? Sau, pentru a vorbi impreună cu Scriptura: Cum ai fost creat la inceput în frumuseţe, şi prin vointa ta ai ajuns rău la sfatul amăgitorului după ce ai mâncat şi mănânci în toate zilele din pom şi te-ai întors spre rău, deşi nu în acest scop ai fost creat de Creatorul? Priveşte incă şi ce ai ajuns prin vointa ta şi ce eşti acum fără a mai putea nădăjdui ceva, dar şi la ce nădejde ai fost pe neaşteptate chemat de bogătia milei Celui Care te-a chemat în Iisus Hristos Domnul nostru, Care te-a făcut să te întorci iarăşi la frumuseţea intăii tale obârşii în Durnnezeu, Şi, deşi ai rămas în neascultare şi ai stăruit în cele în care căzut, El nu te-a trecut cu vederea, ci ţi-a dăruit de la Sine aceste bunătăţi şi a venit să te facă viu, măcar că nu ştiai ceri nimic pentru tine însuţi. Gândeşte-te şi ce eşti acum in această viaţă de aici şi ce vei deveni în puţină vreme, la ce stricăciune va ajunge alcătuirea ta, şi cum vei ajunge atunci când nu vei mai fi, fără amintire şi fără nume, în toate celelalte trepte de devenire ale acestel lumi. Dar cum voi spune şi lucrul minunat? De la ce stricăciune la ce stare slăvită vei trece? De la ce cămară în ce palat vei fi chemat? Ce asemănare există insă între cele de aici şi cele de sus, între viaţa de aici şi cea de dincolo, între păreriIe noastre de acum şi cunoaşterea şi vederea exactă de atunci? Am scris câte ceva despre acestea în cuvantul către un ucenic^[41], care poate sluji drept introducere la o reflecţie utilă vieţuirii în liniştire. In acele clipe îngenunchează necontenit în rugăciune în locul în care eşti, lăudându-L pe Cel Care te-a adus de la nefiinţă la fiinţă, de la o stare stricăcioasă la slava unei vieti înalte şi slăvite.

85. Rânduieşte-ţi cu orice preţ lucrurile astfel încât în fiecare zi, între slujba de noapte şi cea de dimineaţă, să existe un răgaz pentru meditare pentru că ea slujeşte creşterii tale în cunoaşterea dumnezeiască, fiindcă şi ea e o parte insemnată a lucrării privegherii. Nu socoti că toată privegherea stă numai în rostirea [de psalmi] şi nu cuprinde decât starea in picioare [la rugăciune] plecând de la această rostire şi pentru ea, chiar dacă aceasta e temeiul ei. Privegherea singuraticilor are multe forme prin care sufletul trebuie să crească şi să se apropie de cunoaşterea duhovnicească.

86. Cumpăna somnului ţine în chip limpede de cumpăna pantecelui, fiindcă somnul ni-l conducem după voia noastră şi a fost incredinţat mâinilor noastre. Căci atunci cănd am impus o măsură pântecului, ne trezim uşor înainte de ceasul randuit in chip folositor pentru noi, din pricina uşurintei trupului, aşa că e timp pentru amândouă felurile [de rugăciuni].

87. Fă acelaşi lucru şi cu ceasurile zilei şi imparte-le în mai multe părti: una pentru citire, alta pentru slujbă şi alta pentru rneditare. Când acestea vor face loc inaltei limpezimi a mişcărilor, vom ajunge să implinim şi restul. Dacă apoi inteligenţa se întunecă, adaugă o citire potrivită momentului. Căci aici e izvorul bogat din care ţâşnesc asupra lui ape curate în chip limpede.

88. Când meditarea se uneşte cu rugăciunea ajunsă la limpezimea ei, atunci se împlineşte pe deplin cuvântul Domnului Care spune: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” [Mt 18, 20]. Cei trei sunt: sufletul, trupul şi duhul, sau: inţelegerea, meditarea şi rugăciunea. Şi acestea trei ajung la uimire, iar uneori se intâmplă să nu ajungă nici măcar la rugăciune.

89. Câtă vreme puterea Duhului nu se uneşte cu meditarea gândirii, minunarea în faţa lui Dumnezeu nu se amestecă cu mişcările ei.

90. Câtă vreme gândirea nu devine limpede, n-are parte de lucrarea Duhului.

91. Când mişcările încep să devină limpezi, atunci inima se smereşte ca şi cum ar locui un adânc, iar plecând de la această smerenie se apropie de limpezime.

92. Iubeşte singurătatea chiar dacă eşti prea slab pentru toate faptele care i se cuvin. Fiindcă o singură rugăciune adusă lui Dumnezeu de unul singur e mai bună decât o mie de liturghii săvârşite printre oameni. Căci nu se compară osteneala a o sută de zile petrecute în zarvă şi împreună cu mulţi, chiar dacă atunci singuraticul posteşte şi-şi face slujba, cu somnul unei singure nopti pe care o doarme singur. In singurătatea ta roagă-te lui Dumnezeu neîncetat aşa: „Dumnezeule, învredniceşte-mă să am în inima mea durerea plânsului caintei. Şterge din inima mea obişnuintele lumii!” Dacă te vei ingriji să o traduci în faptă, această rugăciune te va inălţa la tainele lui Hristos.

93. În osteneala săvârşită între oameni e mândrie, iar in neputinta trăită în slăbiciune e zdrobirea inimii.

94. În afara liniştirii inima nu e smerită, iar fără smerenie inima nu e aprinsă de multe feluri de mişcări, şi fată de ele toate păzirile făptuirii singuraticului sunt pulbere şi cenuşă.

95. Dispretuieşte-i pe cei ce se slăvesc cu vase impodobite, cu slujbe cântate în adunare şi cu plăcerile mesei.

96. Când vezi că nava ta pluteşte frumos spre port şi o imping neincetat adieri senine şi plăcute, iar negutătoria ta prosperă în mâinile tale, teme-te şi suspină ca nu cumva libertatea ta să nu sufere o schimbare din pricina liniştirii şi să ajungi să-ti faci griji din pricina unui curs contrar al lucrurilor, iar veghea lungului tău drum să ajungă deşartă, pentru că imprejurările te abat spre o înmuiere a vointei.

97. Intr-adevăr, multi au început cu osteneli, cu sărăcia şi omorârea fată de cele trecătoare, cu rugăciunea neincetată, cu lacrimi, cu multele închinăciuni, cu o viaţă smerită şi nepătimaşă, cu lungi zăvorări, cu liniştirea şi înstrăinarea de oameni şi cu toate cele pe care le-am infătişat, dar au sfarşit in relaxare, în faimă, în legături cu bogatii şi în tovărăşia neîncetată a celor din lume; au ajuns procurori, judecători, consilieri şi mijlocitori în afaceri insemnate, unele pentru frati, altele pentru cei de lume; altii au primit să vadă femei, să asculte sfatul şi povătuirea lor, aşa încât chiliile lor au ajuns locuri de intalnire pentru săteni. In locul omorârii [mortificării] dinainte, şi-au ales o viată agitată şi o vietuire care i-a făcut să cadă în orbire, sfârşindu-şi astfel viata în slujirea trupului, şi aceasta după toată asprimea vietuirii lor şi viata strălucită dinainte, când nu-şi ingăduiau să vadă nici măcar o fată de om, iar prin intrecerea lor cu fiintele netrupeşti şi prin râvna lor pentru vieţuirea în liniştire viata lor a sfârşit prin a se asemăna celei viitoare.

98. Pentru fiecare patimă care se mişcă în tine şi care se luptă cu tine, în războiul cu ea te insotesc frica şi întristarea. Chiar dacă uneori se întâmplă să fi biruit, o milostivire e deja pregătită pentru tine, mai ales dacă în înfrângerea ta n-ai slabit şi n-ai dat inapoi, ci plin de durere, întristare şi plâns, te-ai întors deindată şi curajos la luptă împotriva ei, te-ai inarmat şi ai coborât în arenă împotriva ei. Dacă faci aşa, atunci fiecare patimă te va face să intelegi ceva. În schimb sufletul neruşinat şi netemător care e indrăznet în păcat, povătuit de amăgiri ticăloase, şi care nu cunoaşte căinta sau durerea pentru incălcarile lui ci, dimpotrivă, îşi procură neîncetat mijloacele pentru săvârşirea păcatului său, sufletul acesta rămâne prizonier osândei.

99. Durerea pentru Dumnezeu e un leac pentru cel lovit de ea, căci scris este: „Intristarea pentru Dumnezeu lucrează căinta sufletului şi întoarce la viată” [2 Co 7, 9]. Şi pentru el nu e numai nădejde de vindecare, dar în cazul unei pedepsiri a lui, are prieteni care mijlocesc pentru el la Dumnezeu pentru că îl văd suferind şi trist in ea.

100. Dumnezeu vrea să dea intotdeauna vindecare oricui, dacă bolnavul îşi caută scăparea la El. Măretia Lui nu se scarbeşte de bolile grele şi pline de duhori. Cu cât sunt mai grele şi mai pline de duhoare, cu atât mai multă purtare de grijă îi arată Dumnezeu, dacă acesta îşi cauta scăparea şi se intoarce la El. Căci Dumnezeu nu închide uşa şi nu o deschide doar din când în când. Ci ori de câte ori Il cheamă cineva e gata ajute cu purtare de grijă şi nu-l dispreţuieşte din pricina bolii lui reale, ci dacă acesta Il cheamă degrabă, îl invredniceşte de o purtare de grijă încă şi mai mare fată de el din pricina bolilor lui grele care duc spre moarte^[42].

101. Cei care după căderi aspre şi grele au primit darul intoarcerii [căintei] şi prin darul lui Dumnezeu au fost recunoscuţi drept familiarii Lui şi s-au invrednicit de indrăzneala dinainte, aceştia ştiu bine că Dumnezeu are drept scop întoarcerea sufletelor bolnave^[43].

102. Din pricina necuprinderii lor uimitoare, contemplarea Judecăţii şi Proniei lui Dumnezeu e ascunsă in indoială ca într-un nor chiar şi pentru cei duhovniceşti.

103. A intelege în chip dumnezeiesc înseamnă a primi o mişcare aprinsă şi luminoasă ca in cei care, printr-o viaţă fericită potrivit firii şi prin nestricăciunea ostenelilor lor, sunt pe urmele tainelor vieţuirii de după înviere.

104. Cei care au fără stricăciune fiinţarea [originară a firii] lor şi, afară de nemurire, sunt deja dumnezei in sens figurat, aceştia şi sunt ceea ce numele lor spune că sunt.

105. Stricăciunea e a fiinţelor amestecate [din suflet şi trup], nestricăciunea e a fiinţelor simple [ingerilor]. Celor dintâi le aparţine contemplarea naturală secundă, celorlalte le revine contemplarea a ceea ce în distincţiile sale precede ceea ce a fost mai intâi în ce priveşte existenţa^[44].

.

Sfârşitul celei de-a doua sute a capitolelor despre cunoaştere.

^{A treia sută a capitolelor despre cunoaştere ↑}

1. A fost un timp în care nu era nume pentru Dumnezeu şi va fi un timp în care nu va mai fi.

2. Nu suntem muritori pentru că păcătuim, ci suntem împinşi spre păcat pentru că suntem muritori. Puterea libertăţii care a intervenit între timp s-a folosit de acest lucru pentru viaţă sau pentru moarte.

3. Unele fiinte raţionale sunt lipsite de nume, altele au mai multe. Lipsite de nume sunt cele dintâi, mai multe nume au cele create cu naturi corporale.

4. Aşa cum diferenţele corpurilor sunt incredinţate lumii materiale, tot aşa diferenţele spiritelor le vedem în Lumina Vietii.

5. Dacă lumina materială a fost făcută spre folosul corpurilor şi pentru ca simturile să poată distinge lucrurile materiale, şi dacă va fi un timp in care simţurile nu vor mai fi pentru a le distinge, e limpede că şi lumina creată spre folosul simţurilor va deveni şi ea de prisos.

6. Aşa cum toate denumirile şi numele privitoare la Dumnezeu au început la El o dată cu creaţia, tot aşa toate numele şi denumirile naturilor spirituale au inceput o dată cu economia lumii noastre şi atunci au primit un nume de la noi. In lumile naturilor spirituale insă nu există între ele nici nume, nici denumire, nici apelativ în raport cu substanţele lor, ci în lumea lor sunt toate lipsite de nume şi denumire. Toate numele nesfârşite ale lumilor sunt naturi nenumărate şi ele se fac cunoscute unele altora fără astfel de distincţii printr-o cunoaştere mai inaltă lipsită de nume şi de semne. Toţi oamenii vor fi într-o zi, la înviere, alături de ele în aceeaşi taină.

7. Virtutea e prilej de viaţă, dar şi de moarte: de viată pentru cei sârguincioşi, de moarte pentru cei trândavi. In deosebirile în care se arată ele vei găsi cum anume să te foloseşti de ea intr-un sens sau altul.

8. Modul în care simturile se folosesc de lucrurile bune ca şi de cele rele arată egalitatea vieţii. Opozitia lor se va manifesta la nivelul inteligentei. Uneori e la fel de adevărat şi contrariul.

9. Dacă tot ce tine de contemplarea naturală secundă împreună cu toate lipsurile ei vor fi desfiintate în lumea viitoare, căci stă scris: „Chipul acestei lumi va trece” [1Co 7, 31] pe toate planurile ei, atunci este evident că şi contemplarea va fi desfiintată o dată cu ceea ce poate fi văzut.

10. Dacă nu va mai fi nimic care să pună în mişcare contemplarea realitătilor corporale şi mintea nu va mai avea nevoie de simturi, nici de ceva în care să locuiască, ci strângerea lor desăvârşită va precede inceputul lumii celei noi care se va face într-o clipită, atunci este evident că din fire se va stinge cu totul pănă şi aducerea-aminte de cele în care au locuit simturile, şi ea va fremăta atunci întreagă de starea pe care o va avea atunci realitatea.

11. Rugăciune adevărată e cea care ascultă de voia lui Dumnezeu şi e născută in noi de gândirea la legile dumnezeieşti. Prin sârguinta în implinirea acestora, iubirea fată de ele ne impinge să rostim cereri aprinse privitoare la ele. Grija conştiintei pentru implinirea poruncilor e deja o rugăciune curată, cum şi suferinta inimii la dispretuirea lor e socotită şi ea rugăciune curată. Durerea pentru Dumnezeu e rugăciune, sau mai degrabă cuvintele alese şi mişcările grele [de sens] pe care le naşte atunci în gândire rugăciunea. Şi cel a cărui inimă se aprinde şi arde de asemenea gânduri, se roagă chiar dacă nu stă în pozitia dorită, şi toate mişcările lui sunt rugăciuni uimite care se odihnesc în Dumnezeu: durerea din inima lui joacă în el rolul crucii.

12. Cuvintele intelepte puse în mişcare de rugăciune plecând de la marile minunătii ascunse în versete[le Scripturii] trag dulce toate părtile sufletului spre Dumnezeu şi spre iubirea Lui, şi îl tin treaz ca să privească tintă spre Dumnezeu cu înflăcărare.

13. Când spun rugăciune inteleaptă nu mă gândesc la cea rostită plecând de la intelepciunea acestei lumi sau de o invatatura flecară şi neghioabă, care ar face să roşească sufletul inaintea lui Dumnezeu din pricina slavei deşarte pe care o ațâță în el şi care alungă din suflet ajutorul [lui Dumnezeu]: mă găndesc la cuvintele intelepte care tâşnesc în rugăciune plecând de la întelepciunea lui Dumnezeu şi luminozitatea sufletului pe care le fac să urce in inimă mişcări aprinse din pricina iubirii de viata cea adevărată, care premerge rugăciunea şi care, incălzind inima, o face să rostească cuvinte care vin nu din vointă, ci pe care le sileşte să tăşnească aducerea-aminte de Dumnezeu. De câte ori pe acest drum n-au tâşnit lacrimi din aprinderea inimii şi ajutorul lui Dumnezeu. Aceasta e rugăciunea pe care Părintii o numesc rugăciunea curată.

14. In rugăciunea curată gândirea nu e deloc liberă de intipăriri şi de ginduri materiale; altfel n-ar mai fi rugăciune, ci ar avea loc o descoperire. Numai pe această din urmă treaptă e lipsită gândirea de imagini şi asemănări şi se ridică mai presus de întipăriri şi materie, cum spune Evagrie: „Mintea care priveşte la Dumnezeu în rugăciune e liberă de intipăriri şi materie”, ceea ce face din ea o descoperire dincolo de cuvânt. In rest, orice rugăciune care e glas, în măsura în care gândirea rămâne în ea curată, nu poate fi dincolo de întipăriri. Nu stă in puterea noastră să ne oprim să ne gândim sau nu la ele. De câte ori nu se intâmplă ca atunci când ne rugăm curat şi înflăcărat, mişcarea rugăciunii să primească fără motiv şi fără voie o întipărire de la grosimea materiei, chiar atunci când tot timpul curg neîncetat lacrimi şi mişcarea sufletului e îndreptată spre cele viitoare. Rugătorul se luptă, nu în chip pătimaş şi fără ca acest lucru să devină vreodată scopul meditatiei, să scoată gândirea din această grosime [a materiei] şi să rămănă fără a simti nimic în sine. Căci dacă gândirea nu s-a învrednicit să primească in rugăciune o descoperire printr-o simtire duhovnicească, e cu neputintă ca mişcările ei la rugăciune să ajungă dincolo de întipărire. Când e vorba de firea omenească, faptul de a fi mişcată dincolo de cele materiale are loc numai în vietuirea duhovnicească, o treaptă care e dincolo de fire. În măsura în care nu s-a învrednicit de aceasta în viaţa de acum, el nu poate să aducă în amintire ceva din cele ce fac obiectul mişcărilor rugăciunii, şi care e cu totul in afara asemănărilor acestei lumi, afară numai, precum spuneam dacă nu s-a învrednicit de o descoperire duhovnicească in inteligenţa lui. În măsura în care în cunoaşterea şi vietuirea lui umblă incă sub această treaptă, gândurile sale nu pot trece, dincolo de semnul acestei lumi. Chiar dacă la rugăciune isi îndreaptă meditarea spre cele cereşti, el le va putea doar asemăna cu cele pământeşti, afară numai dacă nu s-a invrednicit de vieţuirea duhovnicească care e dincolo de orice chip al lumii acesteia, în care să fi putut simti ceva mai înalt decat conştiinta fiilor oamenilor. Dacă însă rugătorul nu luptă cu mişcările lui, aşa încăt gândirea lui să nu intârzie în inchipuirile care-l năpădesc atunci, dacă e nepăsător şi le lasă să se sălăşluiască în el şi incepe să vorbească cu ele, atunci incetul cu incetul va pierde şi scopul rugăciunii. Or, lucrul rugătorului e să vegheze să-şi ţină curată gândirea în rugăciune şi să o desfacă neîncetat de cele care o leagă de lucruri, până când ajunge la vieţuirea duhovnicească şi rugându-se se va ridica mai presus de luptă pentru că găndirea lui se va fi inălţat dincolo de toate chipurile [formele] acestei lumi.

15. Atenţia la gânduri e odrasla atenţiei la simţuri. Sârguinţa în aceasta din urmă e semnul grijii de cea dintâi. Lăsarea uneia din ele duce în chip necesar la căderea în cealaltă.

16. Jertfa împăcării e smerenia adusă lui Dumnezeu dintr-o inimă moartă din pricina aducerii-aminte de greşelile de care s-a făcut vinovat omul înaintea Celui care este Viaţa lumilor, fie de cele făcute în trecut, fie de cele pe care le face greşind in fiecare zi. Un asemenea om îşi trezeşte sufletul, îl smulge din acestea şi nu încetează să-l îndrepte spre intoarcere [căintă] amintindu-şi in fiecare clipă de milele lui Dumnezeu Căruia această rugăciune îi place mai mult decât toate jertfele şi decăt orice ofrandă^[45].

17. Fără un dar din partea Lui omul nu poate inălta lui Dumnezeu nici măcar o singură ,,slavă” spusă dulce din inimă. Cei mai multi ştiu aceasta din auzite, dar cei care i-au facut experienţa în fapt o ştiu pentru că-i primesc experienţa în rugăciunea lor pentru aceasta. Dumnezeu işi găseşte odihna în sufletele care după ce L-au mâniat se intorc la El ca să-i ceara impacarea.

18. Pana ce omul nu se smereşte, ajutorul lui Dumnezeu nu vine la el. Harul lui Dumnezeu stă necontenit la o oarecare distantă de acesta şi se uită la el, mai cu seamă la rugăciune. Iar când începe să se mişte în el un gand de smerenie, se apropie numaidecât de el cu mii de ajutoare^[46].

19. Ajutorul dat în ceasul rugăciunii e mai mare decât cel care ne vine în orice alt moment în care ne ostenim. De aceea şi demonul luptă cu omul cel mai mult în acest ceas ca să-l impiedice să se apropie de Dumnezeu în gândurile lui.

20. Orice aducere-aminte de înţelepciunea lumii care îi vine sufletului la rugăciune e potrivnică lui şi nu-i aduce decât vătămare. Dar inţelepciunea Duhului smereşte sufletul, îl trezeşte la privirea spre Dumnezeu în minunare şi-l cufundă în adâncul smereniei prin adevărul pe care i-l arată fără văl.

21. Firile nevăzute, creaţia de sus a celor numiţi intâi-născuţi în ceruri [cf. Evr 12, 23], cresc şi se înnoiesc în fiecare clipă. Ele nu coboară niciodată spre ceva mai puţin bun faţă de bunătatea în care locuiesc din prima zi a creaţiei lor. N-au făcut niciodată experienta răului, ci sunt în întregime dincolo de el şi iubesc cele de sus, afară de cele care de când au coborât n-au fost convinse încă să aibă în vedere [din nou] urcuşul^[47].

22. Dacă vrând cineva să se arate inţelept pretinde ca as spune că ele n-ar avea inclinaţii, acesta m-a inţeles gresit. Căci dacă ar fi fost lipsite de inclinaţii, n-ar fi fost supuse schimbării şi ar fi stat la locul lor; necoborând de unde se găsesc, nu vor putea nici urca. Ar fi atunci firi legate şi lipsite de înclinatii, şi n-ar putea face nici o schimbare, nici în sus, nici în jos, neputând nici să crească, nici să scadă. Dar cine poate să crească plecând de la ceea ce este, se poate şi intoarce inapoi, dacă vrea, şi e supus înclinaţiilor; şi e limpede oricine are o asemenea putere şi-şi îndreaptă inclinaţia doar într-o parte, acela o va face plecănd de la prisosul iubirii binelui şi datorită luminării, trezviei şi celorlalte lucruri asemanătoare care-i vin de aici.

23. Cuvântul care spune: „Casei Tale i se cuvine sfinţenie” [Ps 92, 7] are acelaşi inteles cu cuvântul: „Sfinţenia e data sfinţilor”. Căci casa Domnului suntem noi, fiintele rationale. Când ne curătim această casă cum se cuvine Domnului prin indepărtarea de tot ce-i rău, atunci sfinţenia Lui vine să locuiască în noi în unirea voinţelor, fiindcă sfintenia se cuvine sfinţilor.

24. „Casei Tale i se cuvine sfintenie” [Ps 92, 7]. Bine e ca această casă a lui Dumnezeu să fie plină de sfinţenie şi podoabă. Bine e şi ca acela care vrea să se facă sălaş al Duhului Sfânt să-şi cureţe sufletul de orice rău, pentru ca, dacă e cu putintă, să se asemene cerului. Căci aşa cum cerul e curat de orice rău, e tronul lui Dumnezeu şi sălaşul serafimilor şi prisoseşte în tot binele duhovnicesc, tot aşa şi sufletul care doreşte şi se sârguieşte să se facă sălaş al Dumnezeirii se cade să se cureţe de toate mişcările rele şi să se umple de tot felul de laude, şi atunci Domnul se va sălăşlui in el, îl va umple de podoaba sfinteniei Lui şi va fi inconjurat de jur-împrejur de firile spirituale, fiindcă acestea au datoria de a cinsti sălaşul Domnului. Mai intâi omul se curăţă de rău, după care se umple de bună mireasmă şi Domnul îl sfinteşte apoi prin Duhul Său.

25. Sunt vrednici de admiraţie cei care au fagăduit să se abtină până şi de la găndul la femei, dar care le primesc cu usurinţă pe acestea în persoană, deşi ştiu foarte bine că prin femei luptă satana cu sfinţii. Ei pretind că nu mai păstrează nici o aducere-aminte de aceste intâlniri, ca să nu mai spunem nimic de vederea şi convorbirile cu ele. Dar dacă şi numai gândul pus în mişcare pe neaşteptate in jurul unor asemenea lucruri ne aruncă deja în primejdia unei lupte, cu cât mai mult atunci cănd vor sta în faţa simţurilor noastre înseşi aceste lucruri, iar vederea lor aievea pune pe jar gândurile unui ascet celibatar.

26. Singuraticul care primeşte cu uşurinţă vederea unei femei primeşte bucuros inăuntrul său şi aducerea-aminte de ea. Iar cine refuză să o vadă e limpede că alungă departe de gândirea lui şi amintirea ei ca pe nişte cărbuni aprinşi. Inclinaţia spre una trădează plăcerea încercată în cealaltă: inclinatia spre aducere-aminte trădează plăcerea vederii, iar inclinaţia spre vedere trădează plăcerea aducerii-aminte.

27. Curăţă-ţi gândirea de gânduri trupeşti, ca să guşti o dulceaţă care nu cade sub nici o alcătuire a limbii.

28. Nădejdea celor viitoare te face să uiţi cele pămănteşti alungandu-le din găndul tău. Ridică-ţi necontenit gândirea şi aţinteşte-ţi privirea spre sălaşurile spre care vei sfârşi prin a urca.

29. Deznădejdea îl face pe om să iasă din gândurile limpezi şi îngroapă inima sa în pământ. Nădejdea limpezeşte inima şi o îmbată neîncetat, aşa incât dorinţa sa îl face să uite cele pământeşti şi mişcările lui îl fac să hoinărească în sălaşurile cereşti. Căci prin aşteptare inima se face cu uşurintă limpede.

30. Gustarea Impărăţiei e o mişcare veselă spre cele viitoare şi care freamătă în suflet dincolo de puterile lui. In faţa ei toate mădularele trupului se desfac, pentru că nu pot îndura forţa ei care înmoaie oasele şi încheieturile intr-o betie care trece dincolo de rânduiala firii.

31. Câtă vreme omul nu nesocoteşte cele văzute şi supuse stricăciunii şi nu calcă în picioare viaţa vremelnică e semn că inima lui n-a primit încă mişcarea spre cele aşteptate în nădejde. Bucuria şi credinţa care se nasc din gândurile starii sufleteşti sunt puternice, dar acea bucurie nu poate coexista in suflet împreună cu cea legată de cele trupeşti. La cei a căror gândire se bucură şi se intristează de cele văzute, acea bucurie nu se pune in mişcare dat fiind că inima lui e inca ţinută de dezmierdările tineretii, relaxarea trupului o apasă şi frica de a pierde cele de aici o face să nu râvnească să le nesocotească.

32. Pierzându-şi nădejdea în viata trupească şi lăsându-si vechile obişnuinţe, omul dobândeşte cu uşurinţă un suflet care rămâne dincolo de închipuirile simţurilor trupeşti.

33. Când gândul e tare în nădejdea lui, chiar dacă trupul e slab, sufletul nu este biruit, nici nu-şi pierde bogăţia. Cănd însă trupul e doborât şi-şi incetează alergarea, iar mintea e încă slabă, n-ar trebui să inceteze plânsul.

34. Veghează ca neputinţa trupului să nu-ţi împiedice viaţa în singurătate; căci în viaţa de liniştire cu Dumnezeu bucuria ta va fi de două ori mai mare dacă trupul e chinuit. Bagă de seamă să nu te dai celor două boli care nasc moartea veşnică [nemuritoare]: nelucrarea trupului şi slăbirea sufletului prin simţuri. Dar o boală insoţită de veghe nu ne va vătăma deloc.

35. Dreptatea e făptuirea celor bune faţă de oameni potrivit legii firii şi Scripturii. Virtutea e făptuirea celor bune fată de Dumnezeu, săvârşite fără intermediari intre noi şi El, în sărguinţa unei voinţe bune. Cine umblă în cea dintâi e un om drept, cine umblă în a doua e un om virtuos. Dar nădejdea singuraticilor inţelepţi in calea cea dreaptă şi pe care aşteapta să o atingă prin vieţuirea lor e mai lăuntrică decât aceste doua făptuiri: nu se opreşte la dreptate şi nu rămâne la virtute. Acestea sunt anticamere pe care nădejdea le străbate in drumul ei şi de unde pleacă indreptându-şi alergarea spre Cel ce este Cauza [a toate]^[48].

36. Aşa cum etapa a doua e mai bună decât cea dintâi, tot aşa şi a treia e mai bună decât celelalte două. Şi aşa cum, cand am inceput-o pe a doua, nu e nici un motiv să o desfiintăm pe cea dintăi, tot aşa atunci când în vieţuirea noastră se iveşte cea de-a treia nu e nici un motiv ca etapa dinainte să nu-i facă loc şi să dispară inainte de venirea ei. Trebuie să le cinstim însă pe fiecare din ele la timpul şi locul lor, ca libertatea noastră să nu ajungă deşartă din pricina trupului. Căci atunci când n-am făcut încă loc făptuirii etapei a doua, va trebui să ne îngrijim ca trândăvia să nu ne facă să lăsăm nelucrate cele ale etapei dinainte.

37. Lacrimile care curg la vremea rugăciunii, dulceaţa versetelor care cad în inimă şi o îndulcesc, limba care începe să le repete nesătios şi iubitor, fără să fie în stare să-l lase pe unul ca să treacă la altul din pricina dulceţii care este în el, sau bucuria parţială care se iveşte uneori în citire sau meditare, toate acestea şi altele asemănătoare sunt gustarea ajutorului harului lui Dumnezeu, gustat fără să fie cunoscut [limpede] de cei ce se sârguiesc în lucrarea lor ca să întărească şi să facă să înainteze sufletul lor în virtute [în bine] şi ca să sporească vigoarea lui.

38. Când, după ce a stat o vreme liniştită la slujbă sau la rugăciune, pe neaşteptate şi fără să fi vrut aceasta, mintea face trupul să se ridice din rânduiala lui, aceasta e poarta cea mare care începe să se deschidă înaintea lui şi lucrarea darului lui Dumnezeu, şi acesta nu este unul din darurile mici şi mângâierile parţiale date fiecăruia. Spre aceasta să alergăm, frate, şi acest lucru să-l cerem şi să-l fixăm drept scop făptuirii noastre. Căci nu se cade să spunem prea multe despre aceste lucruri; sunt de ajuns câte au fost spuse până aici.

39. Scopul fiintelor raţionale e cunoaşterea celor desăvârsite, o putere ascunsă în ceea ce fiecare simte în chip nedesluşit în orice element al făptuirii lor.

40. Dacă propriu luminii rationale e să conducă fără impiedicare spre prima Lumină, şi dacă acest lucru se întâmplă incă de pe acum în fiintele raţionale prime [ingerii], pe care cuvăntul mântuitor le-a infătişat drept icoană a tainei viitoare [cf. Lc 20, 36], e evident că aceia care se găsesc în lumea netrupească vor primi tot aici şi moştenirea luminii, iar nu in lumea necuvântătoare şi grosolană, cum mint cei groşi la cunoaştere.

41. Aşa cum nepătimirea nu înseamnă că patimile nu se mai mişcă în suflet, ci că stârnirile lor nu mai sunt simtite cu plăcere, tot aşa rugăciunea curată nu înseamnă că nici o inchipuire a unui lucru nu se mai mişcă în minte, ci că aceasta nu se mai uită la ele, nici nu rămâne să vorbească cu ele. E evident că de aici va ieşi o luptă şi că fără luptă rugăciunea nu va putea fi curată decât din când in când, pentru scurtă vreme, cu ajutorul îngerilor. Aceasta e singura odihnă pentru noi în luptele noastre, fiindcă, aşa cum spun Părintii, impotriva mişcărilor firea noastră e întărită în ascuns de lucrarea ingerilor. Nepătimirea nu inseamnă o inăltare dincolo de aceste mişcări şi de închipuirile trupeşti, fiindcă încetarea gândurilor, a mişcărilor şi atacurilor gândurilor şi a stăpânirii lor asupra noastră nu ţine de treapta făptuirii rugăciunii, ci de cea a uimirii şi descoperirii.

42. Rugăciunea curată stă în faptul că gândirea nu mai hoinăreşte în mişcările stârnite în noi fie de către demoni, fie de către fire, fie de aduceri-aminte, fie de o mişcare a temperamentului nostru.

43. Chiar şi în rugăciunea curată sunt mai multe măsuri potrivit măsurilor gândirii celor care o aduc.

44. Cu cât este gândirea mai presus de iubirea celor pământeşti, cu atât are mai multă odihnă de la imaginile lor la vremea rugăciunii. Iar când s-a inălţat cu totul dincolo de iubirea celor de aici, gândirea nu mai rămâne în rugăciune, ci e inălţată dincolo de rugăciunea curată, pentru că în rugăciunea ei se ridică necontenit aurora harului şi prin lucrarea lui sfântă acesta o scoate din când în cand afară din ea.

45. Pe măsura micşorării iubirii de cele trecătoare se micşorează şi gândirea la ele, şi pe măsura micşorării gândirii la ele se micşorează şi gândurile; pe măsura micşorării gândurilor are loc curăţia sufletului, iar pe măsura curătiei lui la rugăciune coboară peste gândire lucrarea [Duhului]. Căci este evident că ea urmează cu necesitate ridicării mai presus de iubirea de cele văzute şi trecătoare, despărtirii de cele trupeşti şi eliberării vădite de ele.

46. Când gândirea e mai prejos de rugăciunea curată, atunci când ea se roagă mişcările sufletului sunt slabe şi rămâne in stăpânirea poftelor trupului. Dar când vietuirea ei a atins cu adevărat curătia rugăciunii, atunci a ajuns la desăvărşirea treptei sufleteşti. Când în rugăciunea ei urcă dincolo de mişcările curate, atunci intră în vietuirea treptei duhovniceşti faţă de care treptele rugăciunii sunt mai prejos, cum sunt mai prejos şi faţă de vietuirea viitoare. Lucrarea rugăciunii şi folosul ei sunt proprii omului atunci când puterea şi cunoaşterea vieţuirii lui sunt cele ale treptei sufleteşti. În lumea aceasta nimic nu e mai înalt şi mai mare [decât rugăciunea] intre toate faptuirile proprii treptei sufleteşti. În lumea cea nouă insa, chiar şi rugăciunea va dispare, fiindcă oamenii vor fi puşi în mişcare pe o treaptă mai inaltă decât cea a rugăciunii. Din când in când această treaptă se lucrează la rugăciune în sfinţii desăvârşiti chiar şi în lumea aceasta.

47. Orice contemplare a sfintilor îngeri de către oameni în lumea aceasta îi conduce până la treapta creaturalităţi lor naturale, contemplare numită cunoaştere secundă şi aflată dincolo de curăţie. Tainele de dincolo de această treaptă nu mai ţin de puterea ingerilor şi de invăţătura dată de aceştia, pentru că până aici ajunge puterea mişcărilor şi treapta cunoaşterii naturale a cetelor spirituale. Fiindcă atunci când se invrednicesc să fie puse în mişcare spre cele aflate dincolo de treapta lor, chiar şi ele pătimesc acest lucru prin har, nu printr-o putere care le-ar fi naturală, nici printr-o cunoaştere care să le fi fost predata.

48. Acestea sunt mişcările prin care îngerii luminează în ascuns sufletul, mişcări care freamătă in noi prin prezenta lor statornică lângă noi şi prin iubirea lor atât de năvalnică fată de noi care face ca firea noastră să inainteze ca şi cum ar fi condusă de o călăuză: mai întâi ele încep prin a ne pune mişcare în ascuns prin frumusetea virtutii, cum fiecare poate simti din când în când el însuşi. Apoi, pe neaşteptate, se starneşte un zel aprins cu o dorintă fierbinte de bine, adeseori chiar şi în lucrări care n-au legătură cu frica de Dumnezeu. După care, fără motiv, taşneşte dinăuntru o părere de rău repede care ne inaltă dincolo de gândurile obişnuite şi care e aprinsă nemăsurat de aducerea-aminte şi de iubirea de cele frumoase. Aceasta se spune că e o lucrare a ingerilor care are loc prin bunăvointa Domnului Iubitor de oameni. Nu numai oamenii virtuoşi, dar şi vameşii, desfrânatele, ticăloşii şi ucigaşii simt în ei o asemenea mişcare prin care îngerii se trag, pe cât le stă în putintă, departe de rău şi spre virtute, ne abat de la cele rele şi ne apropie de curătie. Chiar şi lucrătorii răutătii s-au intors prin ea şi au plăcut lui Dumnezeu, şi se spune că n-au atins numai curătia făptuirii, ci şi curătia conştiintei; nu s-au curătit numai de faptele răutătii, dar şi de gândurile şi reflectiile la ele. Adeseori la cei al căror pământ e bun [cf. Mt 13, 8], focul aprins pe care l-au primit la început nu se va domoli până ce nu vor fi atins prin el treapta desăvârşirii şi vor fi primit o curătie desăvârşită. Îngerii ne împing astfel sa înaintăm de la răutate la virtute, prin virtute ne apropie de curătie, iar odată ajunşi la curătie ne fac să ieşim din ea prin cele două cunoaşteri mai presus decât ea, una din ele tinând de alcătuirea naturală. Acesta e capătul oricărei povătuiri ce vine de la ei, dincolo de care se află, spun unii, vederea Sfintei Treimi care e capătul şi sfârşitul tuturor descoperirilor ce tin de cunoaştere, şi în care [vedere] vor avea loc atât pentru îngeri, cât şi pentru oameni toate mişcările Impărătiei cerurilor intr-o viată fără sfârşit.

49. Orice descoperire a cunoaşterii duhovniceşti care e mai presus de contemplarea celor trupeşti şi a celor netrupeşti vine dintr-o descoperire a lumii viitoare, în timp ce acestea două tin de contemplarea celor ce sunt. Acestea sunt capătul desăvârşirii de aici, in vreme ce cunoaşterea lumii viitoare la fiintele rationale se ridică dincolo de aceste două trepte şi e cunoaşterea Fiintei. Orice deseoperire a tainei pe care, fie ingerii, fie oameni, o primim aici, vine dintr-o descoperire a celei noi. Fiindcă aici nu contemplarea celor ce sunt va mai pune in mişcare fiintele rationale, fiindcă aici mişcările lor vor fi dincol0 de simtire şi cunoaştere, dincolo de cele sensibile şi inteligibile, fiindcă acestea sunt cunoaşteri, nu cunoaşterea. Fiindcă aici inteligenta nu va mai hoinări prin multe cunoaşteri, ci va sta în cunoaşterea Unului într-o uimire neintreruptă. Aici există o ordine în trepte, acolo însă nu va mai fi nevoie de trepte, ci va fi o [singură] mişcare neîncetată spre Dumnezeu, şi firea nu va mai ieşi din ea pentru a privi spre altceva.

50. O rugăciune neinsotită de o vietuire virtuoasă e ca un vultur ale cărui aripi încep să-şi piardă penele.

51. Există o conştiintă curată şi alta duhovnicească. Cea dintăi e atunci când gândurile şi amintirile privitoare la această lume sunt în noi fără patimă, cea de-a doua atunci când, plecând de aceste gânduri şi amintiri, aceasta e pusă în mişcare spre contemplarea acestora. Atunci nu e de ajuns ca ele să rămână in noi în chip curat şi fără patimă, ci trebuie ca o dată cu simtirea mişcărilor lor, să îngăduie ochiului mintii să privească inăuntrul lor, ca să sugă de aici dulceata Duhului. Conştiinta curată poate fi dobândita prin osteneală şi trezvie, iar conştiinta duhovnicească prin exercitiul şi meditarea scopului duhovnicesc al cunoaşterii de către o inteligentă care o cultivă.

52. Una e trupul care cultivă virtutea [nobletea] lui şi alta e inteligenta care cultivă virtutea [nobletea] ei. Cultivarea virtutii trupului curăţă sufletul de trăsătura lui pătimaşă; cultivarea virtutii inteligentei face sufletul să vadă şi-l face să se apropie de la întunericul neştiintei la cunoaşterea adevărului.

53. Nu toti care se ostenesc în virtute dobândesc cunoaşterea care vede adevărul, dar toti pot dobândi făptuirea unui lucru împreună cu un discemământ bun.

54. Nu e cunoscător [gnostic] care să fie lipsit de virtuti în viaţa sa, dar vei găsi multi virtuoşi care nu au cunoaşterea [gnoza]. Să ne grăbim deci să alergăm după aceasta, fiindcă ea face desăvârşită în sufletul nostru şi vieţuirea virtuoasă si face inteligenţa noastră să iasă spre vederea inţelepciunii aflate în cele dumnezeieşti. Dacă sufletul nostru e în intuneric şi lipsit de cunoaştere, nici făptuirea virtuţii nu va rămâne curată în noi.

55. Sunt în noi mişcări ce tin de descoperiri produse în noi de sfintii îngeri, şi altele care ies din lucrarea Duhului Sfant.

56. Descoperirile privitoare la Economia lui Dumnezeu în această lume, mişcările contemplărilor privitoare la cele ce sunt, ca şi inţelegerea şi cunoaşterea privitoare la virtute şi care nu întrec treapta firii noastre create le invăţăm de la sfintele cete [legiuni ale ingerilor] care ne luminează în ascuns la porunca lui Dumnezeu. Dar descoperirea privitoare la sfânta Fire [a lui Dumnezeu] ca şi simţirea şi contemplarea lumii viitoare — lucruri ascunse încă făpturilor în gândul ascuns al Creatorului, până la vremea descoperirii lor rânduite de Dumnezeu, când El o va face să se ridice în faţa întregii creatii şi o va arăta şi lumilor de sus -, descoperirea acestor taine şi a altora asemănătoare e desenată înăuntrul inţelegerii noastre în ascuns de Duhul Sfânt. Acestea nu sunt taine a căror cunoaştere să-şi aibă materia în creaturi şi Scripturi, sau despre care au ştiut să vorbească şi gândească Părintii ortodocşi, nici care sunt în puterea îngerilor sau fac parte din tradiţie, nici din tot ce s-ar putea scoate din inteligenţă sau la care inteligenţa s-ar putea gândi, ci e vorba de o taină pe care o ştie doar Duhul si inteligenta care o primeşte, chiar dacă aceia [ingerii] se desfătează neîncetat de ea, pe când oamenii doar din când în cănd. Acelaşi lucru află că se întâmplă şi cu cetele duhovniceşti. Ele cunosc descoperirile pe care şi le predau unii altora, ingerii şi arhanghelii, de la ceată la ceată, dintre care unele sunt predate şi oamenilor care le invaţă şi sunt luminaţi despre ele unii de la altii.

57. Orice descoperire privitoare la cele de aici şi guvernarea lor şi la câte vrea Dumnezeu să făptuim în această lume spre mântuirea noastră şi ajutorul tuturor se săvârşeşte prin mijlocirea celor [îngerilor] care au fost aşezati slujitori ai voii lui Dumnezeu [cf. Ps 103, 21] in guvernarea a tot ce este aici; ei primesc unii de la alţii şi ceată de la ceată toate cele ce ţin de deznodământul fericit al celor potrivite slujirii creaţiei. Ei sunt luminaţi unul de la altul şi cu privire la tainele raţiunilor lor de a fi şi la înţelegerea acestora. Dar nu e cu putinţă ca ei sa-i inveţe pe alţii sau să invete unii de la alţii descoperirea tainelor cunoaşterii Monadei şi celelalte lucruri de care am vorbit; căci acolo nu e nici ucenic, nici invăţător, ci fiecare din fiintele raţionale învrednicite de această taină primeşte de la ea însăşi aşa cum s-a desenat în inteligenţa ei, fără mijlocitori, spre desfătarea ei, în ascuns, dulceaţa acestei cunoaşteri şi o astfel de descoperire. Până ce această taină se va descoperi, sunt invăţători şi ucenici, mai mari şi mai mici, dar în simţirea acestui har toate cunoaşterile vor fi egale, căci în ea nu va fi nici urcuş, nici coborâş. Aceasta nu vrea să spună că uneori o cunoaştem, simţim şi ne desfătăm mai puţin, iar alteori suntem invăţaţi şi luminaţi mai mult. Nu, ci o primim în toată plinătatea ei, fără nici o lipsă, fără să sufere adaos sau micşorare. O dată ajunşi la această descoperire nu mai e nici mare, nici mic, cum era la celelalte descoperiri, ci toţi vor fi inălţaţi la una şi aceeaşi împlinire, fără schimbare, nici variaţie, fiindcă nu vor fi nici bogaţi, nici săraci, nici dăruitori, nici primitori. Dă mărturie de aceasta fericitul Evagrie în Capitolele sale gnostice în care spune: „In contemplarea naturală secundă există unii puternici şi alţii supuşi celor puternici. Dar în Monadă nu vor fi nici unii puternici, nici alţii supuşi celor puternici, ci toţi vor fi dumnezei”^[49]. Iar despre egalitatea care va fi prima şi ultima descoperire spune: „In contemplarea celor ce sunt există suişuri şi coborâşuri după râvnă şi nepasare. Dar nu aşa va fi în contemplarea Sfintei Treimi, căci aceasta e o vedere mereu egală în care nu va nici urcare, nici coborare”^[50].

58. Unele descoperiri făcute celor curaţi vin prin îngeri, altele printr-o luminare a inteligenţei. Sufletul curăţit poate scruta în chip firesc cele indepărtate ca şi cum ar fi apropiate, şi pe cele ascunse ca şi cum ar fi descoperite; ochii săi sunt asemenea celor ai ingerilor, a căror privire străbate toate trupurile fără să fie impiedicată de ele, ci sunt agere şi luminoase în stare să vadă toate cele ascunse şi îndepărtate. Când sufletul, care e conatural cu ei [ingerii], ajunge egal cu ei prin vieţuire, atunci e luminat şi el să vadă cele ascunse şi nici eroare sau neştiinţă nu-l afectează. Nu există însă descoperire în care cunoaşterea sufletului să o premeargă pe cea a ingerilor, căci în descoperirile făcute sufletului vin după cele făcute îngerilor. Totuşi, pe măsura curăţiei inteligenţei, care e ochiul său, şi el se pune în mişcare şi scrutează cele ascunse prin puterea Duhului Sfânt, în a Cărui lumină vede în acelaşi timp frumuseţea ingerilor şi a tuturor sfinţilor de pe pământ, fiindcă El este lumina tuturor celor duhovniceşti. Aşadar, când sufletul ajunge la această măsură se face văzător al celor ascunse ca şi ei [îngerii], şi uneori invaţă de la ei ceva, alteori scrutează el însuşi lucrurile cu privirea lui curată. Toate acestea se întâmplă după măsura fiecărei persoane şi a fiecărui lucru. Văzătorii cunosc semnele celor două feluri de descoperire, atât ale celor care vin din afară şi sunt primite de la ingeri, cat şi ale celor care-şi revarsă lumina dinăuntru prin forţa limpezimii lor. Descoperirile în simţuri n-au însă nevoie de curătia inteligenţei, ci numai cele care trec prin aceasta, şi aceasta e semnul lor.

59. Potrivit cărţilor duhovniceşti şi invăţăturilor sfintilor care relatează despre ele, toate descoperirile privitoare la lucruri sau evenimente, şi care vin de la sfinţii îngeri, au loc în două feluri: primul se înrudeşte cu somnul cuiva care doarme adânc, celălalt trece în chip vădit prin simţuri şi foloseşte formele văzute într-o vedenie sau o voce simţită, ca în cazul lui Iacob, al lui Isus fiul lui Nun, al lui Isaia şi Daniel, al celor doisprezece [proroci mici] şi al altor, ca şi în cazul lui Iosif [logodnicul Mariei], al preotului Zaharia [tatăl lui Ioan Botezătorul] şi atâtor sfinţi. Unora dintre ei descoperirea făcut printr-o vedere simţită sau prin sunetul unui glas care rosteşte cuvinte, altora li s-a făcut în somn ca în vis, cand cineva le-a vorbit şi le-a descoperit cele ascunse. Acestea sunt cele două moduri rânduite pentru orice descoperire care vine de la îngeri şi priveşte dezvăluirea anticipată a celor viitoare şi invăţătura despre cele ce se vor face mai apoi.

60. Descoperirea care vine de la Duhul Sfânt, în puterea văzătoare a inteligenţei luminate a unui suflet, are însă un singur mod, deosebit de cele dinainte. Ea are loc numai în simţirea inimii, într-o descoperire ascunsă, nu insă în simţurile din afară, cum a fost cu Samuel, Elisei, Petru şi alţi sfinţi văzători care cu ochiul luminat al sufletului lor scrutau cele indepărtate şi inţelegeau uşor, degrabă şi neîntârziat gândurile, mişcările şi lucrările îngerilor şi demonilor; sau ca la mulţi alţi sfinţi care au descoperit şi arătat gândurile, conştiinţele şi dorinţele ascunse ale oamenilor, ca şi evenimente care urmau să se petreacă după ani şi veacuri, şi care nu erau cunoscute decăt de Dumnezeu. Multe din aceste lucruri le găsim în istoriile despre singuraticii care au primit cunoaşterea celor ascunse şi care pot pătrunde adâncurile şi ascunzimile sufletelor. Sfinţii îngeri văd, cu ochi asemănători celor ai sufletelor curate ale sfinţilor, dar mai mult decât ei pentru că s-au învrednicit de comuniunea cu Dumnezeu în descoperirea tainelor Lui.

61. Sufletul singuraticului seamănă cu un izvor de ape, aşa cum l-au asemănat deja Părinţii de demult. Ori de câte ori se linişteşte şi face să înceteze în el toate mişcările auzului şi vederii, singuraticul vede limpede în ele pe Dumnezeu şi pe sine însuşi, şi din el ţâşnesc ape limpezi şi dulci, care sunt gândurile dulci ale stării lui naturale. Dar, dacă se apropie de aceste ape când lasă ca în sufletul său să pătrundă tulburarea, atunci e ca unul care umblă în noapte când văzduhul e acoperit de nori şi nu mai vede nici calea, nici cărarea dinaintea lui, ci rătăceşte uşor în ţinuturi pustii şi vătămătoare pentru el. Dar, când e liniştit în el însuşi, e ca unul peste care suflă o adiere frumoasă şi deasupra căruia văzduhul e senin; atunci incepe să vadă limpede înaintea lui, se vede pe sine însuşi şi intelege unde este şi unde trebuie să meargă, şi vede de departe sălaşul mântuirii. Dar pentru că, fratele meu, generaţia noastră ticăloasă nu mai pune mâna să găsească pe deplin acest lucru adică un loc de liniştire riguroasă, cum făceau generatiile dinainte, de aceea oriunde am ajunge, chiar dacă n-am avea ca să şedem cu sufletul nostru decăt două zile, să sedem, chiar şi numai o singură zi. Şi nu numai când suntem in manăstiri, ci chiar atunci cănd suntem pe calea impărătească, fie şi numai pentru un ceas. Căci a trecut timpul pe care-l cunoşti: nu mai aşteptăm nici o organizare, nici o pregătire, ci zi de zi căutăm [liniştirea], chiar de-ar fi să o găsim sub stâncă sau intr-o răpă şi să rămânem in ea doar puţină vreme. Oriunde aceasta ne cade pe neaşteptate in mâna, să o strangem bine şi să rămânem in ea o zi sau două cu noi inşine. Aşa şi-au căştigat cei intelepti sufletul lor in scurtul timp vietii lor. Fie ca moartea să nu vină peste noi pe neaşteptate acolo unde ne va găsi fără să fi dobândit ceea ce aşteptam^[51].

62. Scurt este, fratii mei, timpul vieţii noastre, lung şi anevoios e meşteşugul nostru, dar bunătătile făgăduite sunt nespuse.

63. Nu este exact că nu putem simti bunătătile duhovniceşti, nici semnele vietii celei noi inainte de a ne fi curătit cu totul, ci, in măsura in care biruim patimile, putem vedea din zi în zi in noi urmările curătiei. Cu fiecare patimă invinsă străluceşte numaidecăt in noi binele opus ei; pe măsura curatiei găsim odihna duhovnicească, şi pe măsură ce găndirea se eliberează de legăturile gândurilor pătimaşe, strălucesc in inima noastră razele cunoaşterii.

64. Să nu-ti fie greu in ochii tăi, frate, atunci cand un gand îţi şopteşte: „Cine poate atinge curătia inimi şi să se bucure de odihna şi fericirea de dincolo?” Căci tocmai din pricina acestui gând acest lucru ne devine greu şi incetăm să-l aşteptăm şi să ne ostenim pentru el. Căci curătia inimii nu e un lucru neinsemnat şi putin şi in ea nu putem să intrăm şi să ne sălăşluim dintr-o dată, aşa cum nu pe neaşteptate şi nu fara să ne dăm seama ajungem la fericirea şi la simtirea tainelor curătiei. Aceasta e un pămant intins şi cu hotare vaste, in care mulţi din cei ce merg spre ea intălnesc, inainte de a o atinge, desfătări minunate, chiar dacă in drum spre ea se războiesc cu filistenti şi nu intâlnesc nici minuni, nici odihnă duhovniceasca. Ştiti că nici fiii lui Israel n-au ieşit din Egipt intr-o clipă, nici n-au intrat şi ocupat numaidecat Pământul F’ăgăduintei, ci au ieşit incetul cu incetul şi până au ajuns să intre in el pe drumul istovitor spre el n-au văzut nici una din bunătătile pământului, şi abia incetul cu incetul au pus stăpânire pe pământul popoarelor pe care le biruiau şi ale căror pământuri bune le moşteneau: pentru fiecare popor nimicit şi pentru fiecare pământ ocupat moşteneau o parte din Pămăntul Făgăduintei locuit de toate acele popoare ale căror nume denumesc patimile. Acest Pămănt al Făgăduintei, al cărui nume desemnează limpezimea, nu este mic, nici un loc ingust. Inainte de a fi intrat in el şi a-l fi ocupat in intregime nu-i vom simti nici bunătătile, nici slava. Pămănturile limpezimii sunt largi şi vaste, bunurile lor sunt imbelşugate şi hotarele lor nu incetează să se mişte. Chiar dacă nu stăpănim decat căteva din cetătile lui şi doar o parte din hotarele lui, şi alte popoare se luptă cu noi, dulcile desfătări pe care le găsim în el nu sunt putine. De aceea, fratilor, să ne imbărbătăm, să privim intr-acolo şi să alergăm spre el. Chiar dacă nu vom ajunge la capătul fericirit pe care Dumnezeu a făgăduit-o Părintilor noştri, suntem siguri măcar că nu vom fi lipsiţi de o parte a ei. Ştiti că Isus fiul lui Nun şi iscoadele pământulut n-au intrat in Ierusalim, in cetăţuia lui, chiar dacă au adus poporului roade slăvite, dar numai ale pământului din jurul lui şi din tinutul lui [cf. Nm 13, 23). Tot aşa şi noi, chiar dacă nu intrăm in cetate, ci locuim in hotarele ei şi în imprejurimile limpezimii, faptul că ocupăm şi punem piciorul chiar şi numai pe o parte din pământul său e un lucru foarte frumos.

65. Dulci sunt, fratilor, prilejurile patimilor, dar nu ca roadele dreptătii. Amare şi triste, iubitilor, sunt prilejurile dreptatii dar nu ca sfărşitul păcatului.

66. Patimile şi virtutile nu sunt subzistente, ci licăresc în sufletul nostru plecănd de la nişte prilejuri. Şi atunci cine a inţeles bine acest lucru cum va putea inmulti oare in afară prilejurile celor dintâi [patimilor] atunci când în gândurile si inăuntrul său le iubeşte pe cele din urmă [virtuţile]?

67. Dulci sunt prilejurile păcatelor, dar amare sunt roade lor. Amare sunt prilejurile care fac să sporească virtutea, dar foarte dulci sunt roadele care strălucesc din ele. Nici dulceaţa celor dintâi, nici amărăciunea celor din urmă nu ţine mult, dar efectul lor in cei care le strâng rămâne.

68. Cine ia lumea aceasta dată ca loc de invăţătură [ca o şcoală] drept adevărata moştenire a odihnei [liniştirii] şi lucrurile ei drept adevărata posesiune a lor, va şti cum a fost batjocorit de ea atunci când va pleca de aici cu mâinile goale într-o călătorie în care nimic din ea nu mai rămâne.

69. Vrednic de închinare e Cel Care în nepătrunsa Lui intelepciune ne-a aşezat mai întâi în viaţa aceasta dată spre invătătură [ca o şcoală], într-o lume trupească, după care a pus capăt prin moarte rătăciritor ei născătoare de chinuri, şi ne-a pregătit o lume slăvită a cărei viaţă nu mai cunoaşte asemenea suferinţe.

70. Dumnezeu a adus lumea la existenţă prin har şi o guvemează cu milă. Si deşi în fiecare zi indurerăm bunătatea Lui prin nebunia noastră intoarsă spre rău, iubirea Lui nu incetează să ne dea zi după zi mari lucruri bune şi să sporească ajutoarele Sale pentru noi, ca şi cum ar fi sigur că ne va inălţa odată spre viaţa viitoare. Atunci vom cunoaşte bogăţia inaltei iubiri a Creatorului, când după purtările de aici care sporesc roadele nimicirii şi aşteaptă pierzania desăvârşită — nu cum să spun mai bine — , după toate acestea, zic, vom vedea în ce strălucire va restaura creaţia noastră scoţând-o din ţărână şi la ce asemănare şi ce slavă ne va trage şi duce pe toţi până acolo încât ne va face dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu. Cât de drept şi de dorit este să ne aducem aminte aici de cuvântul fericitului Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei]: ,.E limpede, aşadar, că Dumnezeu a fost împins la alcătuirea creaţiei fiind pus în mişcare de marea Lui bunătate şi de adânca Sa iubire”. Motivul pentru care ne-a pus mai întâi într-o lume trupească şi în starea de acum e ascuns creaturilor. Cu siguranta insă nu pentru a ne cerceta să vadă dacă suntem buni sau rai, ca de aici să ne dea apoi răsplătiri diferite pentru cele de aici, cum se pare multora. Cum e oare cu putinţă să gândim acest lucru şi să credem că plecând de aici a fost împins la creaţia lumii Cel Care din capul locului, incă înainte de a fi inceput alcătuirea creaţiei, nu numai că ştia ce avea să creeze, dar era conştient şi ce anume vor ajunge toate creaturile, fie oameni, fie firi nevăzute? Motivul exact e ascuns, chiar dacă ceva ne este dat să cunoaştem şi să spunem despre el. Adevărul exact i-a plăcut însă să-l ascundă de noi acum; iar dincolo poate nu va mai fi nevoie de această intrebare.

71. Dacă Dumnezeu, Care a născut totul prin har, e cu adevărat Tată, dacă fiinţele raţionale sunt fiii Săi, dacă această lume e ca o şcoală în care Dumnezeu invaţă în cunoaştere tineretile noastre şi îndreaptă lipsa noastră de minte, şi dacă lumea viitoare e moştenirea hărăzită timpului în care toţi vom fi ajuns la plinătatea maturităţii [în Hristos; Ef 4, 13], atunci va veni şi vremea în care tinerii vor deveni bărbaţi şi în care, in lumea adulţilor, Tatăl va schimba neindoielnic în bucurie ceea ce acum are aspect de pedeapsă, şi când copiii vor fi ajuns la rândul lor mai presus de nevoia de a fi indreptati. „Nepătrunse sunt judecăţile tale!” [Rm 11, 33].

72. Slavă Ţie Care eşti ascuns de toţi şi nepătruns în judecăţile Tale, Care în ştiinţa Ta premergi toate inainte de a fi ele! Deşi iubirea Ta e mai adâncă decât marea, Tu ai întins în faţa dulceţii ei vălul asprimii spre stăvilirea inclinărilor noastre. Căci dacă ai fi vrut să ne dai de la inceput desăvârşirea cunoaşterii, nu ne-ai fi pus în această lume. Acum însă arăţi neputinţei slujitorilor Tăi cele ce nu ţin de Firea Ta ascunzand cele ale Firii Tale, a căror cunoaştere exactă n-ai dat-o nici măcar înaltelor fiinţe cereşti înainte de a veni vremea dezvăluirii ascunzimii lor la sorocul hotărât de gândul Tău cel nepătruns. Creaţia nevăzută suspină pentru noi aşteptând descoperirea nădejdii [cf. Rm 8, 19] pe care au cunoscut-o in Economia săvârşită in Hristos, când ele vor scăpa de constrângerea pornirilor lor, iar noi de chinurile condiţiei noastre muritoare.

73. Cât de uimitoare e, omule, meditarea asupra alcătuirii tale, dar încă şi mai uimitoare e cea asupra tainelor trezirii tale. Şi iarăşi, minunat este pentru cine se gândeşte la el, inceputul alcătuirii tale, dar încă mai mare şi minunată e slava învierii tale. Întristat este sufletul meu până la moarte [cf, Mt 26, 38], dar în credintă mă îmbărbătez din pricina Celui Care, a murit şi a înviat Cel dintâi şi prin invierea Lui a dat neamului omenesc mângâierea nădejdii.

74. Nu te întrista, muritorule, de intrarea ta într-o bună zi în tăcerea mormântului, tu care eşti mai frumos decât toate, dar supus stricăciunii de ocara mortii. Fiindcă Dumnezeu a pus o limită umilirii tale tăcute şi despuierii tale de toate cănd nimeni nu-şi va mai aduce aminte de tine. Pe cât de frumoasă e alcătuirea ta, pe atât de uimitoare e stricăciunea ta. Dar nici pentru acesta să nu te cuprindă întristarea, căci iarăşi o vei îmbrăca arzând de foc şi de Duh şi purtând în ea chipul exact al Creatorului tău. Să nu te tulbure indoieli cu privire la măretia acestei nădejdi, fiindcă despre ea te mângâie Pavel zicând: „El va schimba trupul smereniei noastre întru asemănarea trupului slavei Lui” [Flp 3, 21].

75. Nu te întrista pentru că vom rămâne ani multi în stricăciunea mortii sub ţărână, până ce va veni sfârşitul lumii. Acest lucru nu va fi o apăsare pentru noi, fiindcă tot acest răstimp în care dormim în mormânt va trece ca visul unei singure nopti. Căci înţeleptul Creator a uşurat pentru noi şi moartea, ca să nu-i simtim deloc chinul: pare grea doar cât timp n-am primit-o, dar după ea nu vom simti stricăciunea noastră, descompunerea alcătuirii noastre; toate vor trece ca visul nopti când te trezeşti dimineata. Ca şi cum am atipit la priveghere şi ne trezim dintr-o dată, la fel de uşor va fi pentru noi şi lungul nostru somn în mormânt şi tot atât de putin vor dura anii pe care-i vom petrece în el.

76. Cinci sunt puterile pe care sufletul rational le are unite în fiinta sa: concupiscenta [pofta] naturală a sufletului, irascibilitatea care e ajutorul ei — căci irascibilitatea e făcută ca să se mişte în chip natural pe urmele poftei —, vitalitatea care se mişcă în el neincetat, rationalitatea simplă şi rationalitatea compusa.

77. Printre cele cinci puteri ale sufletului două incetează să existe cu totul la despărtirea lui de trup, şi anume irascibilitatea şi rationalitatea compusă. Fiindcă nici una din ele nu ne mai e de folos în vietuirea viitoare, pentru că acolo nu mai e nimic care să fie povestit prin glas şi nici o impotrivire la bine pentru care să fie necesar zelul. Altele două dintre ele vor fi păstrate fără a fi puse în mişcare pentru timpul de după inviere, pentru că ne vom folosi de ele în lumea viitoare, căci ele cuprind tot ceea ce e necesar pentru viata cerească: una e rationalitatea simplă, mintea care cunoaşte, căci prin ea este pus în mişcare sufletul spre contemplarea Fiintei, în care e intreg sfirşitul Impărătiei cerurilor, şi în care se va aduna în uimirea fată de Ea mintea tuturor fiintelor rationale, a celor dintâi şi a celor din urmă; cealaltă e pofta naturală prin care e pusă în mişcare plăcerea marii iubiri fată de Creatorul in care îşi va găsi desăvârşirea întreaga fire a oamenilor, ca şi a ingerilor, ba chiar şi a demonilor: îngerii se găsesc în ea încă de pe acum în chip deplin, oamenii din când în când, iar demonii nicidecum niciodată, dar şi ei vor fi făcuti desăvârşiţi mai pe urmă prin harul Celui Care i-a creat. Una singură din puterile naturale ale sufletului rămâne impreună cu el în despărtirea de trup până când la semnul puternic al Creatorului îşi va primi înapoi din nou tovarăşul [trupul]: vitalitatea împreună cu mişcarea ei; ea singură va rămâne dincolo împreună cu sufletul, şi cu ea se va pune în mişcare spre lumea cealaltă; căci nu este drept ca sufletul care a păcătuit şi a fost îndreptat împreună cu trupul să primească singur suferinta sau bucuria.

78. Îngerii se mişcă şi ei prin aceste trei puteri care tin deja vietuirea viitoare: vitalitatea, rationalitatea [simplă] şi pofta sfântă a firii lor, care e dragostea aprinsă de Dumnezeu. În lumea lor nu există nici rationalitate [compusă], nici irascibilitate, cum nu există nici în vietuirea lor, fiindcă în ei nu se mişcă nici zel, nici cuvânt, pe care le arată însă atunci când coboară pe pământ, aşa cum tot atunci primesc şi asemănarea simturilor noastre ca să ni se arate aşa, deşi nu le au prin fire. Când ni se arată par a se mânia şi a se folosi de cuvinte, desi se slujesc de ele pentru noi fiindcă în lumea lor n-au ce face cu ele; aşa cum Dumnezeu se slujeşte de mânie şi de cuvant, deşi prin firea Lui e dincolo de mânie şi de cuvânt. In aceeasi taină vor fi şi oamenii la înviere, „după asemănarea puterilor cereşti, a căror creaturalitate locuieşte într-o mare tăcere si in uimire”, cum scrie cineva, sau mai degrabă după asemănarea lui Dumnezeu.

79. Firile rationale au progresat infinit în cunoaştere plecând de la cele pe care le-au inteles din Hristos Domnul si pe care nu le cunoşteau mai înainte, fiindcă El a venit spre izbavirea şi implinirea lor şi a noastră.

80. La început fiintele spirituale, deşi aveau inclinarea spre ea, nu cunoşteau răutatea care curgea în ele, dar pe când stateau în picioare [înaintea Lui] credincioase, au văzut-o pe una din ele, căpetenia cetei, căzând pe neaşteptate din slava care era şi un mare număr din ele căzând împreună cu ea. Frică şi cutremur au căzut peste ele, şi erau acum mişcate de spaima care intrase şi se sălăşluise în ele până într-acolo incat deznădăjduiau de ele însele pentru că gândeau că vor cadea toate şi în ele sălăşluia frica de Creator. Dar atunci Dumnezeu le-a făcut cunoscute măretia puterii Lui şi au ştiut că toate se vor scula la un semn din partea Lui. Această teamă le-a făcut să dobândească o mai mare veghe. Şi începând de atunci si mai încolo, deşi vedeau înclinarea pe care o aveau în ele si căderea care li s-a întâmplat de aici multora din ele, s-au liniştit, măcar că nu ştiau că va veni o vreme în care aveau sa fie izbăvite. Dar după venirea lui Hristos neliniştea lor s-a risipit. Acum poartă cu bucurie povara ei, fiindcă au primit vestea izbăvirii viitoare. Cum stă scris, „acum strigă şi suspină din pricina poverii lor de acum, dar sunt încurajate de ceea ce urmează să vină, fiindcă acum ştiu ceea ce va veni, în vreme ce mai înainte nu ştiau, ca să fie mângâiate de veste ca vor ieşi odată din suferintele şi din teama lor de acum”.

81. După venirea lui Hristos firile rationale au dobândit o mai bună cunoaştere a intelepciunii lui Dumnezeu, văzând cu ce diversitate de mijloace a lucrat Economia Lui pentru noi, pentru le a aduna pe toate într-una prin Economia lui Hristos. Cand vom fi primit toate acestea, vom fi una şi noi, care acum ne sârguim în frica lui Dumnezeu; şi dacă vom stărui, vom ramâne în cer între multi fericiti împreună cu puterile nevăzute şi cu Domnul nostru Iisus Hristos; şi acolo vom fi văzuti toti, fiind o singură Biserică împreună cu Domnul nostru.

82. Toate câte le va săvârşi Dumnezeu în chip foarte bun pentru toată creatia Sa nu-i vor veni în gând doar la sfârşit[ul timpului], ci El a hotărât şi a pregătit punerea lor în lucrare incă de la început, înaintea tuturor generatiilor; dar au rămas ascunse în El şi nerostite. Mai pe urmă, aceste taine au fost descoperite de proroci şi au primit o [primă] ieşire prin Economia lui Hristos Domnul, dar împlinirea lor o vor primi atunci când Acesta se va arăta din cer peste toate, ne va scula din ţărână, va da înnoire şi izbăvire de dureri împreună cu noi întregii creatii, făcându-ne să urcăm toti împreună cu El la sălaşul ceresc.

83. Împlinirea mersului firesc al lumii materiale e inceputul aşezării lumii de lumină, iar împlinirea mersului gândirii în firile create e începutul mişcărilor spre Creatorul, care sunt sfârşitul lumii slavei.

84. O întrebare: De ce toate descoperirile făcute de Dumnezeu sfinţilor se întâmplă în timpul rugăciunii? Pentru că nu există timp mai prielnic pentru sfintenie ca rugăciunea.

85. Când rugăciunea curge înăuntrul hotarelor curătiei, atunci tine de mişcările firii, iar când e absorbită în necunoaştere atunci curge în împlinirea Duhului^[52].

86. În descoperirile sale singuraticul poate să se inalte până la tronul lui Dumnezeu, dar dacă dispreţuieşte psalmii, va fi predat în mâinile demonilor. Pragul mândriei în om începe din clipa în care gândeşte lucruri mari despre el însuşi: „Treapta ta de acum o intrece pe cea a celor ce au nevoie de psalmi” — aşa i-au sugerat satana lui Ptolemeu egipteanul când i s-a arătat intr-o descoperire necurată, zice Paladie în „Cartea Raiului” — „nu-ti pierde timpul în slujirea psalmilor şi nu-ti chinui trupul în osteneli trupeşti, ci lucrează doar ostenelile sufleteşti; uită-te neîncetat la mine în mintea ta şi-ti voi arata slava mea”. Şi aşa demonii şi-au bătut joc de el şi a fost părăsit de Dumnezeu până acolo încât aceştia îl ridicau, îl aruncau la pământ şi-l puneau în fiare. A ajuns chiar să bea apa cu care se spălau fericitii frati. Şi dacă cu ajutorul acestora i-a venit mintea la cap, n-a mai împlinit ceea ce ani indelungati fusese lucrarea şi vieţuirea lui măreată în liniştire pe cănd sălăşluia într-un loc liniştit şi sterp.

87. Ştiti, fratilor, de unde a venit la firile rationale hotărârea de a face răul. Pentru că i s-a părut un lucru mic în ochii ei faptul că era supusă unei reguli potrivit stării ei de creatură, de aceea „steaua diminetii care răsărea în zori” [Is 14, 12] a fost părăsită de Puterea care o sustinea şi „a căzut ca un fulger” [Lc 10, 18] din slava ei.

88. Din dorinta de libertate a început gândul răutătii în creaturi şi în numărul nesfârşit al celor două cete de firi spirituale dintre care una se numeşte căpetenii, iar cealaltă domnii şi stăpâniri. Una a căzut într-o clipită din slava firii ei fericite şi luminoase, din sălaşul ei vecin cu cerurile şi din locuirea împreună cu cele înalte, şi se târăşte în adânc ca o târâtoare dispretuită a pământului. Tuturor celor care, prinse în mrejele ei, aveau să se abată de la calea lor, aceasta le-a cerut mai întâi să iubească libertatea şi să iasă de sub regulă şi lege, ca apoi să poată însământa în ele cât voia lucrurile sale. Fiindca Puterea dumnezeiască ascunsă în ascultare din pricina Domnului nu o lasă să se apropie de ei câtă vreme nu se supun ei de bunăvoie, ci de fiecare dată când vrea să se apropie de ei ca să insământeze în ei acele gânduri, acea Putere suflă spre ea şi o imprăştie de la ei. Atunci ea caută un alt mijloc incercând prin linguşeli să o convingă să iasă din proprie vointa din slujirea sfântă.

89. Să păzim, fratilor, hotarele supunerii, ca să nu cădem în mâinile demonului mândriei şi să fim apoi părăsiti dc putarea de grijă [dumnezeiască] care ne sustine şi ne inconjoară, iar el să ne ispitească prin necurătie şi aşa să invătăm că suntem creaturi şi că nu trebuie să dorim o libertate care se cuvine doar Creatorului. Tinerii şi cei nepăsători n-au nevoie să fie mândri ca să fie ispititi de desfrânare: oprindu-se puţin din ostenelile regulii, ei încep de îndată să gândească lucruri ruşinoase şi se vor strica pe ei inşişi. De aceea regula e bună atât pentru cei desăvârşiti, cât şi pentru cei mijlocii şi pentru incepători: ostenelile ei îi încununează şi seamănă în ei smerenia, şi aşa păzesc nemicşorate bogăţiile dobândite.

90. Sunt gânduri îngereşti şi contemplări cereşti. Gândurile îngereşti sunt cele care ne vin în legătură cu virtutea sau cu o căinţă arzătoare ori cu mişcările de uimire fată de firea lucrurilor, după cum spunea Evagrie: atunci când contemplăm aurul şi ne întrebăm de ce anume este aur. Contemplările ingereşti sunt vederile care ne vin în legătură cu tainele acestora. Cele dintâi [gândurile îngereşti] sunt proprii unei cete întregi de frati puternici, cele din urmă [contemplările îngereşti] sunt proprii doar bărbatilor sfinţi şi mari.

91. Sfintii îngeri ne curătă prin descoperirile lor şi fac din noi temple ale Duhului Sfânt, iar Acesta ne sfinţeşte prin descoperirile Lui. Descoperirile îngereşti nu ne pot sfinţi sufletele, ci le pot apropia doar de curătia de patimi. Nu toate descoperirile care vin de la îngeri ne curătă sufletul, ci numai cele care prin conştiintă îl pun în mişcare spre intelegeri, contemplări şi taine ascunse care descoperă şi fac cunoscute cele prin care sufletul se apropie de cunoaşterea ascunsă. Descoperirile care vin prin simturi, prin imagini şi vedenii nu aduc insă nici o curătire sufletului, chiar dacă nu e puţin lucru ca sufletul să vadă îngeri. Dar nu asemenea descoperiri duc la curătie, ci numai cele ce au loc în inteligentă. Când sufletul a fost curătit prin invătătura şi cunoaşterea celor ascunse, atunci în el se sălăşluieşte Duhul şi e sfintit şi limpezit din sfintenia acestor descoperiri. Sufletul ajunge atunci luminos ca soarele, aşa încât inţelege „înălţimea, adâncimea, lungimea şi lătimea” [Ef 3, 14] oricărei cunoaşteri netrupeşti şi scrutează tainele, cele depărtate şi adâncul gândurilor [dumnezeieşti]. Dar până ce n-a primit descoperirea Duhului Sfânt, nu primeşte nici vederea adâncă a celor ascunse, pentru a putea arăta gandurile oamenilor, mişcările şi lucrările ingerilor, demonilor şi sufletelor, şi pentru a cunoaşte cele ce nu sunt încă.

92. Toate descoperirile privitoare la starea şi existenta lucrurilor şi acţiunilor lor sunt lucrarea puterilor cereşti prin vederi şi forme sensibile menite să ni le facă cunoscute şi să ni le arate. Dar cele ce tin de contemplările lor ni se descoperă în ascuns prin mişcările conştiintei puse în mişcare de lumina pe care o revarsă în noi; fiindcă e evident că ele nu ni se descoperă prin imagini, prin simturi sau invătături, ci prin gânduri pe care le pun in mişcare în noi în tăcere, când sufletul este luminat dintr-o dată, cum spune Sfântul Evagrie, luminatorul inteligentei: „Când se apropie de noi sfinţii îngeri, ne umplu de vedenii duhovniceşti”^[53], adică de luminări, de întelegeri şi contemplări de tot felul. De la Duhul Sfânt Cel vrednic de închinare în firea Lui vine însă un singur tip şi un singur fel de descoperire: numai prin mişcările sufletului. Toate descoperirile care vin de la Duhul cu privire la acţiuni sau lucruri, la cele sensibile sau inteligibile sunt lipsite de imagini şi nu pot fi intelese decât în tăcere, fără a vedea ceva ori auzi un sunet; sufletul e atunci luminat şi vede că primeşte cele ascunse dinăuntru, şi anume o descoperire mai inaltă, ţinând de treapta şi măsura duhovnicească. Când cineva a atins această treaptă, a ajuns om duhovnicesc.

93. Impărătia şi gheena nu sunt răsplătirea faptelor bune sau rele, ci răsplătirea unor voinţe/dorinţe [bune sau rele].

94. Scopul pedepsei din partea lui Dumnezeu nu este o răzbunare asupra celor pe care i-a făcut, ci îndreptarea celor ce greşesc şi povătuirea celorlalti. Acolo unde aceştia n-au nevoie de pedepse şi osânde, Dumnezeu nu face să sufere pe nimeni doar pentru a preveni, fiindcă nu-i place să mustre, ci numai să facă să crească. Dacă se foloseşte de pedepse, e pentru că se teme de inclinările spre rău; dar acolo unde nu e motiv de teamă, nu sunt nici pedepse. Dă mărturie de aceasta fericitul Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei] în cartea „Despre Preotie” unde scrie: „Dumnezeu Se foloseşte fată de noi de invinuiri pentru că avem nevoie de ele şi fac să se nască în toti frica”. După care explică de ce anume e folositoare această frică: „Frica e folositoare pentru vigilenta noastră; dovada e faptul că în lumea viitoare frica va fi desfiinţată; acolo va domni doar iubirea. Fiindcă atunci când Dumnezeu va fi desfiintat păcatul, va fi desfiintat şi pedepsele, iar când va desfiintat pedepsele, va fi desfiinţat şi frica.”

95. Virtutea nu e odrasla unei bune făptuiri, ci a unei vointe/dorinţe bune.

96. Când vointa/dorinţa n-are parte la o faptă bună sau rea, nu-i vine, o dată ce fapta e săvârşită, nici o răsplătire potrivit cu ce se vede in afară.

97. Prin urmare, atunci când voinţa/dorinta e orientată spre ceva, dar în ceea ce se vede din afară omul pregăteşte trupul să lucreze contrariul, el poate câştiga o răsplătire ascunsă care nu e pe măsura făptuirii lui din afară. Acest [discernământ] nu e cu putintă oamenilor nici chiar atunci când răsplata e pe măsura ostenelii fiecăruia. De aceea, lucrul Impărătiei cerurilor şi lucrul gheenei sunt săvârşite în ascunsul inimii, şi nu seamănă cu ceea ce omul face în afară.

98. Una sunt lucrurile frumoase şi alta e dreptatea. De câte ori lucrurile frumoase nu sunt făcute de o găndire stricată! Dreptatea însă e o vointra/dorintă care năzuieşte să fie mereu pe placul lui Dumnezeu.

99. Una e invătătura scoasă din cărti sau cunoaşterea dobândită din studiu, şi alta e cunoaşterea adevărului pe care-l cuprind cărtile. Cea dintăi e întărită de un studiu îndelungat şi de osteneala cu invăţătura, cea din urmă se iveşte din făptuirea poruncilor şi o conştiintă luminoasă intoarsă spre Dumnezeu.

100. Întreg parcursul mişcărilor mintii în mişcarea treptei duhovniceşti se cuprinde în trei feluri de cunoaşteri despre care se poate spune că sunt dincolo de curăţie: în cea dintâi suntem invătati, în cea de-a doua suntem desăvârşiti, iar în cea de-a treia suntem incununati. Două din ele tin de mersul firii: prima se numeşte cunoaştere naturală secundă, cea de-a doua, cunoaştere naturală primă, a treia, care le incununeaza pe acestea două, e cunoaşterea inchinatei Treimi, taina exacta a Duhului.

Sfârşitul celei de-a treia sute a capitolelor despre cunoaştere

^{A patra sută a capitolelor despre cunoaştere ↑}

1. Desăvârşirea căinţei e inceputul curătiei; desăvârşirea curătiei e începutul limpezimii. Calea curătiei sunt ostenelile virtutii, dar dobândirea limpezimii e lucrarea descoperirilor.

2. Curătia e dezbrăcarea de patimi, iar limpezimea e dezbrăcarea de opinii şi prefacerea gândului în cunoaşterea exactă a tainelor.

3. Cele ce pot fi simtite şi cunoscute despre Dumnezeu sunt cele pe care în iubirea Lui le-a luat asupra Sa spre folosul nostru. Sunt figurile sensibile prin care Sfânta Scriptură face cunoscute simturilor noastre cele ce pot fi intelese din lumea nesensibilă, chiar dacă ele nu-L arată în cele ale Lui, ci aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Moise: „Eu sunt Domnul Care S-a descoperit lui Avraam, Isaac şi Iacob în El Şadai [Atotputernicul] Dumnezeu, dar nu le-am făcut cunoscut numele Domnul [Iahve]” [Iş 6, 3]; deosebirea între „El Şadai” şi „Ehie aşer ehie” [„Eu sunt Cel ce sunt”; Iş 3, 14] e că primul apelativ se adresa unor invăticei. Aceeaşi deosebire există şi între cele ce ne spun acestea despre Dumnezeu pentru o cunoaştere exactă a Lui şi adevărul [realitatea] acestei cunoaşteri^[54].

4. Toate întrebările privitoare la Dumnezeu vor inceta inaintea Lui cănd Il vom intalni in adevăr [realitate] şi cu ochiul deschi,. iar mintea singură Îl va cunoaşte acum ca pe Cel Veşnic Care era înaintea ei şi al Cărui adevăr al fiintei nu e intipărit în inteligentă de o materie. Fiindcă Dumnezeu e deja cunoscut de firile netrupeşti care sunt deja în starea mai bună a minţii.

5. Între cele prin care Dumnezeu Se face cunoscut acum în mod natural nici una n-a existat veşnic împreună cu El, fără inceput, şi nici una nu va rămâne împreună cu El aşa cum este El, fără sfârşit.

6. Căci dacă Cel ce este, şi Care nu poate fi închis în timp, poate fi primit prin realităti care prin firea lor sunt indicii alegorice ale Lui şi a căror fire a fost făcută în timp, totuşi în meditarea noastră să nu facem din aceste realităti nişte intermediari prin care să trecem spre Cel al Cărui adevăr e cunoscut fără intermediari.

7. Părintii numesc desăvârşire a mişcărilor inteligentei stabilitatea stării secunde, când mintea descoperă ceea ce pe calea curătiei tine de treapta lucrurilor transmisibile. Dar nu aceste mişcări sunt cununa alergării [2 Tim 4, 7-8] mintii. Cele ce sunt mai prejos de această cunună tin încă de treapta lucrurilor transmisibile şi a primelor intâlniri; sunt ca nişte invătători care invată nişte şcolari.

8. Nu desăvârşirea încununează o minte curată, ci faptul de a tinti spre această desăvărşire.

9. Părintii spun că desăvârşirea şi ceea ce-i premerge sunt regăsiri ale mersului firii în limitele curătiei.

10. Toate cele prin care mintea înaintează treptat şi e atrasă spre desăvârşirea mişcărilor ei vor fi inghitite în Mijlocitorul [Iisus Hristos] atunci când aceasta va ajunge la descoperirea care e capătul tainelor; căci ea nu-şi va mai aduce aminte de ele, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Această rânduială va stăpăni fără sfărşit în viata viitoare.

11. Părintii mai spun că simţirea duhovnicească şi contemplarea firilor trupeşti şi netrupeşti e ceva natural pentru mintea ratională. Când aceasta se apleacă asupra celei de-a doua spun ei, se inaltă la săvârşirea mişcărilor ei naturale; dar se apleacă asupra celei dintai într-un grad secund, se află dincolo de această săvărşire, iar ceea ce se cunoaşte aici se spune că e un dar suprafiresc.

12. Multi au crezut că vietuirea [pe treapta] duhovniceasca e un mare număr de gânduri despre tot felul de lucruri, reflctii frumoase, conceptii bine structurate sau meditări la cutare sau cutare temă; altii au crezut că e o închipuire [a imaginatiei] de care se ocupă reflectia, altii că e o vedenie care se arata ochilor, altii că e sesizarea unei intelepciuni lucrată de o inteligentă adâncă. Aceştia nu ştiu că ea nu e nimic din toate acestea: nici reflectie, nici idee, nici gând, nici meditare, nici vedenie. Altii au crezut că e scurta bucurie stârnită în ei, intr-o scurtă acalmie a patimilor, de o credintă inflăcărată sau de meditarea Scripturilor, şi şi-au închipuit că au atins vietuirea duhovnicească. Ei nu ştiu că fată de vientirea duhovniceaseă toate acestea şi altele asemenea acestora sunt ca un prunc care nu vorbeşte fata de adultul care e în stare să cerceteze şi e instruit în cunoaşterea şi invătătura Scripturilor. Altii au crezut că aveau vieţuirea [pe treapta] duhovnicească prin desele rugăciuni şi multele osteneli care i-au făcut faimoşi; altii din pricina semnelor şi minunilor săvârşite prin mâinile lor; altîi din pricina inainte-vederii celor viitoare şi a darului prorociei pe care le-au primit; altii din pricina vedeniilor si intâlnirilor fată către fată cu îngeri. Toate acestea insă, chiar dacă sunt mari şi minunate iar cel care a primit unul singur din partea lui Dumnezeu ar merita să fie numit fericit, totuşi cântăresc mult mai putin faţă de greutatea măretiei vietuirii duhovniceşti, şi cei care le-au primit sunt la o distanţă infinită şi foarte departe de treapta duhovnicească. Nu oricine a primis aceste lucruri a simtit şi vietuirea [pe treapta] duhovnicească, dar cine s-a invrednicit de aceasta le are negreşit şi pe acelea.

13. Vietuirea [pe treapta] duhovnicească e minunarea în fata tainelor, dar ea nu se invată nici de la oameni, nici de la ingeri, ci se ridică în suflet prin lucrarea Duhului Sfânt la implinirea poruncilor prin inţelegerile privitoare la tainele dumnezeieşti care se mişcă in inteligentă.

14. Când omul se intoarce de la păcatele cu fapta şi a biruit gandurile [rele] prin reflectii care-l imboldesc sa lupte impotriva lor, când s-a curătit de meditările la luptele duse impotriva lor, atunci gândirea începe să stârnească mişcări privitoare la cele ascunse. După aceea depăşeşte şi intelegerile privitoare la lumea trupească, e inăltată dincolo de meditarea la fapturile duhovniceşti, inrudite cu ea, şi stă în uimire în fata lui Dumnezeu nu din pricina minunilor Sale fată de noi, ci din pricina Firii Lui, in liniştirea deplină care cade asupra lui. Aceasta e desăvârşirea sfintilor în această lume, dar care, cum spun Părinţii, e doar o mică gustare a darurilor viitoare care sunt descoperiri ale tainelor slavei lumii celei noi de care firea ratională se va desfăta la inviere.

15. În vietuirea [de pe treapta] duhovnicească nu mai sunt nici osteneli, nici lupte, nici istovirea trupului, nici lupte cu gândurile, nici meditare, nici convorbire cu gândurile, nici preocuparea cu ele, fiindcă ea nu mai tine de libertatea vointei, nici de o reflectie iscată de mişcările sufletului. In orice vieţuire care ţine de vointă sunt lupte şi e nevoie de osteneala trupului şi a gândirii. De aceea, atât făptuirea virtutii, cât şi vieţuirea ascunsă a gândirii, cele două purtări ce tin de vointă pe care le păzesc majoritatea singuraticilor, cunosc osteneală şi luptă; ele au o legătură continuă cu gândurile şi preocupările sufletului şi cer o deprindere şi o sârguintă neîncetate. Mişcarea duhovnicească însă nu e supusă libertătii omului, şi lucrarea ei nu se dobândeşte prin povăţuirea şi invătătura care vin de la altul. Mulţi au pierit pentru că au gândit aceasta, crezănd că stăruinta gândurilor şi iscusinta vointei sunt de ajuns pentru vietuirea duhovnicească, şi că ea ar putea fi dobândită prin invătătură, povătuire, osteneală şi vointă, care i-ar duce automat la treapta duhovnicească pe toti singuraticii care sunt sub cer. Or aceasta stă în curătia inimii dobandită departe de orice osteneală a trupului şi a mintii, şi de aceea în viata aceasta de-abia se găseşte unul din zece mii de singuratici vrednic de vietuirea duhovnicească.

16. Mulţi altii s-au lăsat invăţati de scurte insemnări aşternute în scris în cărţi de oameni inţelepţi care şi-au umflat vorbele şi cizelat cuvintele crezând că au atins efectiv vieţuirea duhovnicească; ei n-au inţeles, nici nu s-au gândit că această lucrare nu poate fi cunoscută de oameni prin cuvinte iscusite, prin exerciţii şi invătătură. Tainele lui Dumnezeu nu se invată prin cerneală şi cuvinte, ci sunt insămânţate de El în inima prin inţelegeri minunate privitoare la măretia Lui şi care se pun în mişcare intr-o inteligentă curată.

17. Toţi cei care au fost invăţaţi despre fagăduinte prin auzire sau cerneală şi au caştigat o cunoaştere a tainelor plecand de la simturi nu pot fi puşi în mişcare spre o intelegere a lumii celei noi decât plecând de la lucrurile simtite. Chiar dacă ar fi foarte invăţaţi, ageri şi subtili, nu vor putea cunoaşte nimic din aceasta dacă n-au avut parte de o descoperire a Duhului.

18. Fericitul Pavel a scris multe despre cele duhovniceşti, dar cine n-a avut parte de Duhul nu poate simţi numai scrisorile lui ce anume a gustat el.

19. Vrednic de Dumnezeu să-ţi pară cine săvârşeşte lucrarea celor dumnezeieşti cu întristare. Dar şi mai vrednic de luare-aminte să-ţi pară cine le împlineşte cu bucurie, fără tristare, şi care, chiar dacă are acea bucurie, e gata şi pentru ascultare.

20. O vieţuire virtuoasă dusă la capăt în odihnă [fără osteneli] de cel numit făptuitor şi inţelept în Dumnezeu va fi satanică, urâtă şi blestemată de Dumnezeu, dacă se aşteaptă sa o primească în odihnă [fără osteneală], deşi atunci când isi lucrează vieţuirea lui e în stare şi de osteneala gândului şi cea a trupului. Să nu creadă că atunci când vin peste el lucruri rele poate spune doar: „Dumnezeul meu!” şi lucrarea sa va fi şi împlinită. Inţelege acest lucru atât cu privire la cele făcute de tine personal şi fară intermediar, cât şi despre cele săvarsite în afară de lucruri sau persoane.

21. Păzeşte-te de gândul demonic care, pe când aştepţi inca bunătăţile [viitoare], te invaţă prostii si-ti arată o piatra de poticneală pe căile dreptei cunoaşteri si lucruri străine de inteleapta Providentă.

22. Cel care nu primeşte cu bucurie la slujbă povara, urâtul [plictiseala], lâncezeala [akedia], înăbuşirea, întunecarea şi celelalte chinuri ale chiliei, purtându-le povara ca şi cum ar fi insuşi lucrul lui Dumnezeu, ci vrea să fie uşurat cu desăvarşire de ele, acesta va fi predat, chiar dacă nu vrea, în mâinile demonului desfrânării şi, în loc sa-i aducă prin ele drept jertfă curată trupul său, aduce în fiecare zi satanei drept jertfe urât mirositoare mădularele lui.

23. Credeţi-mă, fraţilor, lâncezeala [akedia], toropeala, povara membrelor, tulburarea şi înceţoşarea gândirii şi toate celelalte lucruri apăsătoare care sunt soarta asceţilor în liniştire, sunt lucrul lui Dumnezeu. Nu socotiţi că sunt lucrul Lui numai luminarea la slujbă, curăţia gândirii, veselia şi săltarea inimii, mângâierea lacrimilor dulci şi convorbirea luminoasă cu El. Căci potrivit inţelegerii mele chiar şi gândurile de blasfemie [hulă] şi de slavă deşartă, ca şi mişcările urâte ale desfrănării care obişnuiesc să-i atace pe singuratici în liniştire, sau patima pentru ei înşişi, toate acestea, afară de mândrie, pot fi socotite drept jertfă curată şi lucru sfânt al lui Dumnezeu, chiar dacă singuraticul e încă slab in faţa lor, dar le rabdă fără a ieşi din chilie. Făcând acestea, el stăruie în lupta Domnului orice s-ar intâmpla, bine sau rău, stând la postul său, dacă acestea nu-i vin din relaxare sau nepăsare. Căci dacă ele nu-l biruie şi el nu iese din locul luptei sale, care e şederea stăruitoare în chilie, acestea vin asupra lui doar în scop de luptă. Dacă aceste diverse lupte risipite de-a lungul căii singuratice ti se par excesive pentru lucrul lui Dumnezeu, cum vei îndrăzni să aştepţi lucrul bucuriei, dacă nu ţii seamă mai inainte de întristările care trebuie suferite pentru El?

24. Dacă unii singuratici neglijează fără motiv cele şapte laude rânduite canonic drept regulă spre mântuirea celor ce se luptă cu demonii, şi aceştia iţi spun: „Eu nu mai sunt rob duhului desfrânării”, chiar dacă e un bătrân vechi în vieţuirea lui atăt în fapte, cât şi în gânduri, să ştii fară nici o îndoială că te amăgeşte încercând să-şi acopere ruşinea şi să scape de simtirea lui insuşi, pentru a nu lăsa odihna şi a se supune regulii.

25. Există o lucrare dumnezeiască care insoţeşte făptuirea curată a singuraticilor; ea îl umbreşte din cănd în când in liniştea chiliei lui, şi atunci o săltare negrăită cade pe neaşteptate în inima lui, fără să-i ştie pricina, şi-l desparte atunci de toate gândurile obişnuite. Unii Părinţi numesc acest moment „loc limpede”, alţii „văzduhul libertatii”, iar altii „loc curat al firii”, fiindcă atunci omul se afla ca în lumea nouă, beat de Dumnezeu în tot ce săvărşeşte. Unii rămân în această desfătare şi odihnă dinspre lupte zile întregi, mulţi chiar şase ori şapte zile, după care acest dar le este luat şi sunt iarăşi în intuneric; dar după câteva zile găsesc din nou acest dar şi se umplu iarăşi de desfătare. Ori de câte ori stă în acest har, singuraticul nu mai trebuie să se supună regulii nici pentru slujbă, nici pentru rugăciuni, nici pentru citire, nici vreuneia din regulile rânduite pentru creaturi, flindcă acesta nu ţine de voia lui. Dar dacă şi după ce trece acest moment va dispreţui regulile şi obiceiurile rânduite pentru singuratici afară de cazuri de necesitate sau de boală, atunci va fi predat în mâinile demonilor, chiar dacă ar fi un înger în vieţuirea lui, poate nu numaidecăt, dar negreşit la scurt timp după aceasta.

26. Dacă crede cineva că lancezeala [akcedia], întunecarea şi tulburarea gândirii amestecate de purtarea de grijă a Duhului în făptuirea luminoasă nu fac parte din această cale şi sunt o rătăcire, şi de aceea te invaţă şi vesteşte că există o singură cale în care bucuria se revarsă neîntrerupt, află că acesta vrea să te scoată în afara căii lui Dumnezeu şi să te predea amăgirii demonilor.

27. Patimile trupeşti, cum sunt pofta, mânia, dragostea de întâlnirile deşarte ş.a.m.d. sunt domolite prin post, slujba si şederea în liniştire. Patimile sufleteşti, adică risipirea lipsita de cunoaştere, cum sunt invidia, slava deşartă, mândria ş.a.m.d. sunt făcute nelucrătoare prin rugăciune, citire şi cunoaşterea care vine de aici. Cine ar vrea să liniştească patimile trupului şi să biruie neştiinţa inteligenţei fără unele ca acestea, se istoveşte in zadar; prin acestea insă se opresc chiar şi gândurile deşarte născute de întunecarea gândirii.

28. Un trup singuratic naşte o gândire singuratică; şi cu ce se amestecă trupul, cu aceasta se amestecă şi gândirea.

29. Aşa cum un vas nu se curăţă de murdărie dacă nu e spălat şi frecat cu piatră acră şi leşie, tot aşa nici inima nu se curăţă de patimi dacă trupul nu e omorât prin frecări şi singuratate.

30. Există o făptuire care-ţi arată o scurtătură şi a cărei infăţişare şi fel de a fi te invaţă smerenia şi cunoaşterea; ea te face să-L iubeşti mai mult pe Dumnezeu făcând din tine casnicul şi familiarul Lui. Există o alta care, deşi iţi arată multe foloase, te face să te rotesti în cerc pe marginea drumului; ea te pune în faţa unei îndelungate alergări, iar atunci cănd ţi se deschide o portiţă de ieşire, te impiedică s-o vezi şi te face să te invârţi în cerc. Amăndouă merg spre singurul Domn, dar nu toţi o văd pe cea scurtă şi apropiată. Cine citeşte să inţeleagă cum se leagă capitolele între ele.

31. Nimic nu e atât de iubit de Dumnezeu şi cinstit de ingeri, nimic nu umileşte atât pe satana, nu bagă spaima în demoni, nu ingrozeşte păcatul, nu face să ţâşnească cunoaşterea, nu atrage mila, nu şterge păcatele, nu duce la dobăndirea milei, nu inţelepţeşte inima, nu aduce măngâiere şi nu uneşte mintea ca singuraticul îngenuncheat la pământ în rugăciune netincetată. Acesta e limanul intoarcerii spre care năzuiesc cu lacrimi mulţimea gândurilor pocăinţei; aceasta e vistieria tăriei, baia inimii, cărarea curăţiei, calea descoperirilor şi scara minţii: face inteligenţa asemenea lui Dumnezeu şi o face să-L primească în mişcările ei aşa cum Îl vom primi în cele viitoare; răscumpără în scurt timp datoriile unei îndelungate nepăsări; cuprinde în ea multe şi felurite osteneli. Nimic nu e aşa de mare ca rostirea neîncetată şi curată a psalmilor. Dar dacă cineva o nesocoteşte mai mult sau mai puţin timp pentru că e mistuit de dorinţa de a se ruga prăvălit la pământ în inchinăciune, acela să nu fie socotit nepăsător, ci ca unul atras de o treapta mai bună, de un lucru mal mare şi de o făptuire ostenitoare din care va ieşi familiar cu Dumnezeu pentru că a primit un dar mai lăuntric. Dispreţuirea psalmilor e însă obraznică dacă îi oprim din mândrie, sau ne scârbim de ei ca mesalienii eretici, sau dacă nu-i mai rostim din trândăvie. Dar a cuprinde o parte din ei în forma smerită [de rugăciune] a inchinărilor neîntrerupte inseamnă desăvârşirea ostenelii lor, nicidecum încetarea lor; ea zdrobeşte trupul şi povătuieşte gândirea în inţelepciunea unor lucruri noi prin Duhul Care-i dă daruri şi o face sfântă prin sfinţirile Lui. Osteneala inchinării face parte din orice făptuire fiindcă atunci din ele e gata să ţâşnească mângâiere; ea face ostenelile ca un fagure de miere pentru cel care le indură. Pentru cine simte puţin dulceata ascunsă inăuntrul ostenelilor chiar şi purtarea crucii e dulce din pricina ei.

32. Curăţia rugăciunii e tăcerea gândurilor obişnuite cu cele trupeşti şi mişcarea năvalnică a celor ce sunt dulci pentru suflet.

33. Curăţia inimii e gândirea limpede şi fără lupte in care freamătă necontenit şi spontan lucruri ascunse şi ştergerea amintirilor urmelor lăsate în inteligenţă de cele trupeşti.

34. Nu aştepta să te rogi abia după ce te-ai curăţit de imprăştierea gândurilor, ci împrăştierea lor să fie stârpită de stăruinţa rugăciunii şi de marea osteneală pentru ea. Căci dacă aştepţi să te rogi abia după ce ai văzut gândirea ta ajunsă desăvârşită şi mai presus de orice aducere-aminte a acestei lumi, atunci nu te vei ruga niciodată. Căci tocmai plecând de la rugăciune, se spune, se intâmplă aşa ceva celor ce s-au ostenit multă vreme în rugăciune şi au găsit plecând de la ei înşişi o nobleţe exactă, dar şi aceasta cu anevoie, doar pentru puţine ceasuri şi nu tot timpul. Aceste lucruri, cum spun, se întâmplă doar arareori gândirii şi numai prin prelungirea rugăciunii. N-am auzit vreodată să fi cerut cineva gândirii aşa ceva, şi chiar nepătimirea însăşi, înainte de rugăciune. Cine nu se roagă, nu se inchină şi nu imploră inainte ca gândirea să fi fost inălţată dincolo de imaginile a tot ce este aici, acela caută desăvârşirea inainte de a fi trecut de făptuire. Dacă ar fi cu putintă ca gândirea să rămână in tăcere la adăpost de imprastierile care vin de la cele de aici şi de la amintirile lor, atunci n-ar mai fi nevoie de rugăciune, fiindcă gândirea ar fi deja desăvârşită şi ajunsă în Dumnezeu şi Dumnezeu în ea. Spune-mi, deci, tu, care cauţi acest lucru ca pe ceva ce-ţi este la indemână: îl vrei pentru totdeauna sau doar din când în când? Dacă doar din când în când, nu e bine, fiindcă nu ceri decât o parte din ceea ce ar fi cu putintă neîncetat; dacă pentru totdeauna, atunci află că doreşti incă de aici desăvărşirea viitoare, cum cred mesalienii.

35. A nu consimţi la cele ce se arată gândirii la rugăciune stă în puterea noastră. Dar ca, odată îndepărtate acestea, gândirea să rămână în tăcere, dincolo de luptă şi de imagini, intrece puterea firii. Dacă vrei ca gândirea ta să se retragă puţin din împrăştiere ca să facă loc rugăciunii curate, retrage-te din cele materiale, din grijile de prisos şi din risipirea simţurilor; căci în măsura în care aceste lucruri se retrag vei găsi un loc lipsit de orice imprăştiere pentru rugăciunea curată. Acest lucru se va face în parte, nu în chip desăvârşit, dar dacă te sârguieşti neobosit vei putea afla puţină odihnă. Nu vom fi osândiţi pentru că se pun în mişcare în noi imagini şi gânduri, dar vom fi osândiţi sau miluiţi pentru faptul de a fi consimţit sau nu cu ele, sau pentru a fi zăbovit în ele ori a ne fi curăţit de ele.

36. N-am spus asta ca să întind mâna imprăştierilor, pentru a le ingădui gândirii, ori pentru a arăta ingăduinţă pentru rănile care ne vin de la ele, ci pentru ca să nu incetezi rugăciunea din pricina lor. Nu trebuie să incetăm rugăciunea pentru că nu suntem vrednici, nici buni de ea. Dimpotrivă, umiliţi de vederea slăbiciunii firii noastre şi conştienţi de faptul că prin propriile noastre puteri nu suntem în stare de nimic, să ne intristam şi, în acelaşi timp, să ne infăţişăm mereu ca nişte vinovaţi rugăciunile noastre Celui ce poate toate, mărturisind şi strigând împreună cu copiii din cuptor, ei ca nişte nevinovaţi, noi ca nişte vinovaţi: „Păcătuit-am, fărădelege am făcut inaintea Ta. Că a Ta, Doamne, este dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor noastre. Nu putem deschide gura înaintea Ta din pricina ruşinii şi a nelegiuirii păcatelor noastre” [Dn 9, 5. 7]. Iar impreună cu sfântul [proroc] Ieremia să strigăm şi noi, cei necurati: „Tu, Doamne, impărăteşti in vechi şi scaunul Tau in neam şi în neam! Nu ne părăsi pentru totdeauna şi nu ne fa sa rătăcim pentru lungime de zile! Intoarce-Te către noi si ne vom intoarce!” [Plg 5, 19-21]. Făcuti iarăşi vii, să ne rugam mistuiti, să ne rugăm; nevinovati, să ne rugăm; vinovati, să rugăm; intinati de sangele rănilor noastre, să ne rugăm; cazuti, să ne rugăm; în întuneric, să ne rugăm. Niciodată să nu încetăm să ne rugăm sub pretextul că nu suntem vrednici de rugăciune şi aşa cum se cuvine pentru cele pe care le cerem; căci Domnul a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor”[Mt 9, 12]. Să n-aşteptăm să fim sănătoşi ca să venim la doctor, ci întrucât suntem bolnavi, să ne grăbim şi mai mult spre El şi să ne infătişăm inaintea Lui în rugăciune. Dacă suntem imprăştiati, dacă am căzut şi cădem, dacă suntem bolnavi, să incredintăm toate lui Dumnezeu in rugăciune. Incetarea rugăciunii e supunerea fată de cel care ne oprimă. Câtă vreme ne rugăm şi cerem ajutorul lui Dumnezeu, arătăm prin aceasta că nu suntem leneşi, ci dorinta noastră e în intregime indrepta spre cele ale Lui.

37. Putinătatea sau asprimea răsplătirii nu atârnă numai de numărul şi de gravitatea păcatelor, ci mai degrabă de măsura cunoaşterii [păcătosului], precum şi de temperamentul său, de prilejurile şi momentele păcatului. Omul e judecat mai mult după ponderea celei dintâi [a cunoaşterii] decat ale celor din urmă [de numărul şi gravitatea păcatelor comise].

38. Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu şi nici o cerere nu e mai repede auzită cum e rugăciunea prin care omul cere iertarea greşelilor şi putere şi ajutor pentru îndreptarea lor; ea impiedică uşor pedepsirea lor, chiar dacă e vorba de greşeli destul de grave. Cel care poartă de grijă de îndreptarea noastra va primi neindoielnic şi această cerere. Dacă însă în cererile de iertare mintea nu amestecă şi cereri de indreptare, atunci cererile de iertare nu vor fi primite, şi el nu va fi scutit de pedeapsă; chiar dacă inmulteşte rugăciunile, ele nu-i vor fi auzite, ca nu cumva nefiind pedepsit să se facă prilej de imitare şi pentru altii.

39, Orice pedeapsă sau intamplare in chip de osăndă care vrea să facă să piară unele lucruri prin amenintări şi cu forta e plină de curse şi nu duce la nici o schimbare; şi chiar dacă există o schimbare, e spre un rău şi mai mare, nu spre stăvilirea lui. Dar când pedeapsa e şi povătuire şi îndreptare şi poartă semnul milei, atunci în ea se unesc chinul şi uşurarea. O asemenea pedeapsă e promptă dar şi moderată, în vreme ce cealaltă e doar plină de asprime. Intelege aşa şi luptele ascunse: uneori ele ne zdrobesc, alteori ne dau uşurare, uneori ne chinuie, alteori ne odihnesc. Cine e în mijlocul lor să ştie că umblă pe o cale obişnuită, care are în ea şi pavătuire şi invăţătură. Căci o cale în care n-ar fi decât necaz şi întristare, fără [nădejde de] schimbare, e semn de părăsire din partea lui Dumnezeu. Nu vorbesc de luptele care vin din relaxare, nici de intristarea care vine din nepăsare, fiindcă pe acestea nu se cuvine a le numi aceste lupte, ci vorbesc de luptele celor veghetori, care se tin în bună rânduială şi-şi păzesc cu grijă simturile şi gândurile, şi la care luptele vin dintr-o economie [dumnezeiască]. Alte supărări vin de la o gândire neştiutoare, predată intunericului, lâncezelii [akediei], tulburărilor şi intristării; ele sunt fără sfârşit în cel care n-are răbdare, dar o minte înţeleaptă ştie să le îndepărteze prin smerenie şi multumire, ascultând de sfaturile bărbatiIor care au cunoaşterea şi experienta luptelor, chiar dacă fată de altii aceştia par simpli în ce priveşte educatia şi învăţătura dobândită prin scris şi prin cuvânt.

40. Una e cunoaşterea dobândită din lupte şi alta cea dobândită din invătătura şi subtirimea mişcărilor [gândirii]. Cunoaşterea dobândită din lupte are nevoie de încercare. De câte ori cei a căror inteligentă şi intelepciune vin din invătătura lor nu se tulbură când sunt în încercări, dar cei simpli şi needucaţi in ce priveşte cunoaşterea o au prin făptuire.

41. Aşa cum e cu neputintă să inveti meşteşugul trasului cu arcul în mijlocul multimilor şi în piete, ci într-un loc pustiu şi gol, bun pentru cursele de cai şi trasul săgetilor, unde acestea pot alerga neimpiedicat spre ţinta lor, tot aşa e cu neputintă să invete cineva arta luptelor duhovniceşti şi alergarea iscusită spre tinta dumnezeiască, nici meşteşugul gândurilor şi intelepciunea navigării duhovniceşti pe această mare cumplita, dacă nu cunoaşte multele ei resurse şi curse, dacă nu rămane într-o liniştire neîncetată, în locul gol de tot ceea ce tine si imprăştie inteligenta, sau care face să înceteze implorarea necontenită. Cine nu face aşa va cădea.

42. Toată osteneala vietuirii unificate în liniştire stă în trei etape: întâia a inceputului, a doua de mijloc, a treia a implinirii. Întâia e insotită de frica şi durerea ascutită a intristării din pricina aducerii-aminte de cele trecute şi a spaimei care le insoteşte pe bună dreptate. A doua poartă semnul feluritelor imbolduri şi mângâieri, fiindcă prin ele cel ce se pocăieşte cu intelepciune se apropie de darurile lui Dumnezeu datorită curătiei dobândite prin căintă şi lacrimi.

43. Când prin neîncetata liniştire, prin ostenelile vietuirii [ascetice] şi gândul la păcatele care-l apasă şi-l fac să sufere, şi pe care-l insoteşte de obicei şi un plâns îndelungat, ajunge la sfărşitul primei etape, in osteneli potrivite şi o mare căintă, în aducerea-aminte de Hristos nădejdea noastră [1Tim 1, 1], şi începe să inainteze în cea de-a doua, atunci căinta sa se preschimbă în veselie, fără ca el să vrea aceasta, pentru că se teme ca această a doua etapă în liniştire să nu fie o amăgire.

44. Semnul ei e acesta: în gândire începe să se ivească o nădejde şi în căinţă începe să se amestece încetul cu incetul o mângâiere, în el încep să se mişte gânduri de bucurie şi vede că acum îşi poate aduna cu uşurintă gândirea din imprăştieri. Acestea se întâmplă atunci când el a atins pe deplin aceasti etapă, pentru că gândul său se preschimbă într-altul, care nu mai e cel obişnuit, ci unul care nu seamănă cu el, iar cele ce se intâmplă acum în gandire nu mai sunt lucruri naturale. Incepe să vadă intelegerile şi tainele ascunse în psalmi şi citire[a Scripturilor], ca şi în celelalte evenimente sensibile, ca şi in contemplarea ostenelilor făptuirii ei; o dulceată incepe să se amestece în osteneala sa, în postul sau versetele slujbei şi in celelalte osteneli ale făptuirii sale. Si indată ce începe sa se roage, simturile se retrag fără o lucrare a vointei, iar gandurile încep să se adune simtind un văzduh liber de dincolo de lupte, iar el vede nava gândirii plutind frumos şi înaintând, crescand în rugăciune şi virtuti, progresând din zi în zi. Acestea şi altele mai mari încă insotesc această etapă de mijloc, pana ce omul e inăltat de darul milei lui Hristos la vietuirea presus de fire.

45. Aşadar, câtă vreme te găseşti în prima etapă, osteneşte-te mai cu seamă în slujba prelungită a psalmilor, în multa lor rostire şi în osteneala citirii Scripturilor insotite de o foame prelungită care cu înfocarea ei curătă şi lămureşte trupul. Prin asprimea ostenelii ei aceasta poate să câştige iertarea păcatelor mai mult decât oricare altă osteneală; ea dă marea putere a căintei, fiindcă obiceiurile dinainte prin care s-a deprins cu neruşinările incălcărilor legii sunt învinse de foame.

46. Când apoi cu ajutorul cerului te apropii, cum spun Părinţii, de cea de-a doua etapă şi începi să simti în tine că ai ajuns la ea prin semnele arătate mai sus, frindcă vezi unele din ele în suflerul tău, micşorează atunci putin ostenelile dinainte fără să tai însă rădăcinile continuitătii lor, ci schimbându-le pe unele cu altele, ostenindu-te acum mai mult în rugăciuni şi cereri decât în psalmi, nu încetându-i pe aceştia din urmă, ci dând chiar la slujbe celor dintâi un loc mai mare decât rostirii psalmilor, pe lângă rugăciunile făcute la alte ore. De aici vei vedea indrăzneala pe care o vei dobândi zi de zi la rugăciune, vei vedea inima ta biruind asupra găndurilor rele, patimile umilite, iar gândirea ta veselindu-se şi intinerind la rugăciune. Şi te vei vedea pe tine însuti devenind din clipă în clipă altul prin înnoirea pe care o vei primi de la ajutorul care vine de la har, şi puterea lui Dumnezeu care te umbreşte [cf. Lc 1, 35] în liniştirea bine păzită.

47. Din clipa in care omul începe vietuirea proprie treptei gândirii, care stă în meditarea neîncetată la cele dumnezeieşti, şi pănă în clipa în care ajunge la vietuirea duhovnicească care stă în faptul de a fi lovit de minunare în fata lui Dumnezeu, el are nevoie mai mult decât de orice altă osteneală de constrângerea [violenta] rugăciunii insotite de îngenuncheri, fără a lăsa deloc postul, gustând din hrana sa cât e nevoie pentru ca trupul să poată sustine toată această osteneală a rugaciunii. Dar când se va apropia de intrarea în vietuirea celei de-a treia etape şi va fi început să umble înăuntrul ei, vietuirea sa va fi în afara oricărei constrăngeri; fiindcă spre tot ceea ce săvărşea mai înainte prin constrângere e atras acum de constrângerea plăcerii. Punând capăt constrângerii, minunarea îl atrage acum aici fără ca el să vrea acest lucru. Fiindcă din pricina desfătării inţelegerilor pe care le primeşte neîncetat stă ziua întreagă căzut cu fata la pământ, şi rugăciunea lui nu mai cunoaşte nici gând, nici simtire, nici împrăştiere, nici meditare, deşi simte mereu ceva. Nu vorbesc aici de minunarea desăvârşită înaintea închinatei Firi a Domnului domnilor [cf. Dn 10, 17; 1 Tim 6, 15], când inteligenta e înălţată dincolo de cele de jos şi de orice ar putea simţi, ci de minunarea care cade în suflet în faţa Economiei Lui celei în multe feluri [Ef 3, 9-10] care se implineşte în lumi şi generatii, şi pentru ceea ce face ea zi de zi şi clipă de clipă, în ascuns şi pe fată, în tot ce tine de om.

48. Când mintea e pusă în mişcare de har spre cele duhovniceşti, atunci din pricina dulcetii cunoaşterii pune capăt multă vreme oricărui gând şi oricărei amintiri, şi stă liniştită şi uimită. Nu vorbesc aici de reculegerea totală care are loc în contemplarea lui Dumnezeu, când mişcările minţii se preschimbă în uimire sau, mai degrabă, când mintea rămâne lipsită de mişcări o zi întreagă, ba chiar două sau mai multe. Ceea ce se întâmplă dintr-o dată din contemplări sau alte descoperiri nu e incetarea totală a oricărei gândiri, nici ieşirea firii din cunoaştere în necunoaşterea mai înaltă decât cunoaşterea, cum spun Părintii^[55], ci e vorba de pacea şi bucuria care insotesc aici beţia şi înfocarea inimii. Uimirea desăvârşită in rugăciune şi absenta oricărei simtiri a celor de aici n-o întâlnim în nici una din cunoaşterile şi desfătările duhovniceşti afară de aceea singură. De altfel chiar dacă uimirea cade peste cineva şi palatul mintii lui gustă desfătarea duhovnicească, el n-a ieşit totuşi din cunoaşterea de aici, ci gândurile lui sunt strânse inăuntrul său, liniştindu-se doar gândirea obişnuită. Cunoaşterea e, aşadar, mereu prezentă în el: cunoaşte, aude şi simte. E într-adevăr adunat în sine, departe de orice împrăştiere şi nu practică nici o meditare ci, din pricina desfătării intelegerii duhovniceşti abătute peste el, e lovit de minunare, şi, ţinut de constrângerea acestei negrăite dulceţi, rămâne în picioare în tăcere sau stă prăvălit la pământ. Pentru că trupul nu poate să îndure aceasta, iar simţurile sunt strânse înăuntru şi mădularele sunt ţepene, cade fără voie cu faţa la pământ, gândirea sa fiind scoasă în afara celor pământeşti ca şi cum nava lui s-ar odihni deja în viaţa viitoare, deşi în el rămâne o simţire adâncă a celor de aici, dar fără nici o gândire la ele. Toate acestea sunt atrase de dulceaţa înţelegerilor duhovniceşti pe care le vede. Cei care au făcut experienţa acestor lucruri ştiu ce vreau să spun. Aşa stau lucrurile. Ca firea să se afle, cum scriu Părinţii, zile întregi dincolo de gânduri, de cunoaştere şi orice simţire, se întâmplă numai cand avem simţirea lui Dumnezeu. In rest, chiar dacă mintea s-a liniştit, ea continuă să aibă simţirea celor de aici. Dar când Dumnezeu face o descoperire minţii, nu mai rămâne în ea nici o simţire a acestora.

49. Pe măsură ce gândurile lumii ti se împuţinează în gândire, ti se deschide o uşă care duce la bucuria în Domnul. Câtă vreme nu simţi această bucurie gândirea ta nu e în stare să se adune într-o reculegere necontenită în rugăciune. Toţi Sfinţii Părinţi au constatat o scădere a luptei cu gândurile când acestea se impuţinează şi se iveşte în ea o odihnă de orice împrăştiere. Câtă vreme însă gândurile mişună roi în gândire, nimeni nu e în stare prin puterile lui, chiar dacă se luptă dârz cu ele, să se reculeagă la rugăciune până ce impuţinarea lor nu aduce liniştirea. Nu o poţi găsi în întâlnirile neîncetate cu oamenii şi lucrurile lor. Dacă spui: „Nu sunt în stare de o această izolare neîncetată şi neintreruptă, nici de o asemenea indepărtare de lume şezând în chilie”, atunci, frate, nu mai cere cele pe care le dobândesc cei care umblă dincolo de lume, şi anume liniştirea de tulburarea gândurilor, care e obârşia bucuriei şi care constă în concentrarea la rugăciune intr-un singur gând însetat de Dumnezeu, prin care se invredniceşte de curăţia inimii care ne face fără voie să ieşim neincetat din lume, datorită gândirii care se odihneşte neîncetat în Dumnezeu. Căci impuţinarea sau inmulţirea gândurilor, apropierea de curăţie şi luptele mai mici sau mai mari atârnă de locul sălăşluirii noastre.

50. De câte ori nu simte singuraticul că în el se mişcă ganduri mai presus de trup datorită izolării sălaşului său, chiar dacă ostenelile lui se impuţinează. Aceasta din pricina fapţului că e cu totul mort faţă de oameni.

51. Omul primeşte linişte de la gânduri în măsura în care se depărtează de şederea în lume şi pătrunde în locuri singuratice şi pustii, iar inima lui simte depărtarea de orice om. Căci în pustie, frate, chinul care vine de la gânduri nu e mare, cum nu e mare nici osteneala luptei cu ele. Însăşi vederea pustiului omoară în chip firesc mişcările lumeşti ale inimii şi o strânge în ea ferind-o de atacurile lor.

52. Aşa cum nu e cu putinţă să fie limpede vederea celui care stă lângă fum, până ce nu se depărtează de el, tot aşa nu e cu putinţă dobândirea curăţiei inimii şi liniştirea gândurilor fără singurătate, departe de fumul acestei lumi care urcă în faţa simţurilor şi orbeşte ochii sufletului.

53. Nimeni să nu arate o ştiinţă deşartă şi să contrazică acest lucru: când suntem in aşezare omenească, avem gândurile acelei aşezări; când suntem în pustie, avem gândurile pustiei; când suntem într-o mulţime, avem gândurile mulţimii; când suntem singuri şi izolaţi de toţi, avem o minte singuratică. Care sunt gândurile pustiei? Mişcările care ies dintr-o inimă omorâtă, căci nu e cu putinţă ca, fiind morţi pentru lume în mişcările noastre, să nu fim puşi în mişcare de Dumnezeu. Liniştea mişcărilor lumeşti trebuie să facă loc mişcărilor in Dumnezeu, iar necazurile trupului trebuie să ne facă să dobândim o gândire singuratică [unificată].

54. Mistuie-ţi trupul în necazuri şi osteneli în aceste locuri pustii, fiindcă aşa va rămâne în curăţia lui, pentru ca atunci când din obişnuinţă cade iarăşi în trândăvie să nu se umple din nou de patimi. Aşa nu ne vom lipsi de roada ostenelilor noastre dinainte, iar prin liniştea gândurilor cu care ne umbreşte pustia vom intra degrabă în libertatea sufletului de dincolo de lume, vom primi neîncetat în suflet semne dumnezeieşti prin înnoirea inteligenţei şi vom dobândi uşor darul lui Dumnezeu.

55. Daca vei vedea, frate, că sufletul tău slăbeşte din pricina ostenelilor şi a întristărilor liniştirii si singurătăţii, că viaţa aceasta [muritoare] te mâhneşte fiindcă vezi acum trupul tău slăbind şi gata să cedeze şi gândul [la Dumnezeu] slăbind din pricina acestei vederi, opune-i atunci o gândire dreaptă şi o cunştiinţă plină de frica lui Dumnezeu Cel ce este cu adevărat şi mângâie sufletul tău. Află că o viaţă scurtă şi în dreptate după voia lui Dumnezeu e mai bună decât zile îndelungate dar care stârnesc mânia Lui. Adu-ţi aminte de viaţa sfinţilor dinaintea ta, care nu se gândeau la ei înşişi cât la voia lui Dumnezeu şi care au îndurat cu toţii această viaţă în aşezări [omeneşti] sau locuri pustii, până ce au lăsat şi părăsit acest „trup al umilinţei” [Flp 3, 21] prin care au implinit cu osteneală calea fricii de Dumnezeu. Si când se apropia ceasul ieşirii lor din lume, se bucurau mult pentru că prin puţinele necazuri de aici au putut scăpa de relele care lovesc sufletul ca să-l piardă şi în clipa ieşirii lor [din lume] se aflau în intimitatea lui Dumnezeu.

56. Dacă doreşti să te inalţi mai presus de patimi, invaţă mai întâi stratagemele unei asemenea lupte. Iţi voi spune un cuvânt şi să mă asculţi: nu incerca să birui patimile prin luptă, căci patimile nu se biruie prin lupte: ci sileşte-te să le slăbeşti cât poţi, fără să te lupţi cu ele cum fac cei neştiutori. Niciodată să nu intri în luptă pentru curăţia sufletului. Căci acela care vrea să intre în locul curăţiei cu acest gând nu va simti nici măcar pacea dinspre gânduri, fiindcă nu va fi inălţat dincolo de tulburarea gândirii, nici nu va atinge locul limpezimii. Tu însă răpeşte patimilor hrana lor, căci acesta e scopul strategiei. Vezi ce anume hrăneşte fiecare patimă in parte şi fii iscusit când o întâlneşti. Când slăbesc patimile, se impuţinează şi gândurile, care sunt fumul lor; când se impuţineaza gândurile, gândirea încetează şi ea năvala mişcării ei; iar cand se linişteşte gândirea, strângerea [concentrarea, reculegerea] ei în locul ei devine uşoară îngăduindu-i să-şi vadă firea ei, iar prin strângerea [concentrarea, reculegerea] gândirii vom intra uşor in curătie prin darul lui Hristos.

57. Câtă vreme omul e în război şi adaugă luptă la luptă, nu poate să atingă lumina gândirii, nici să simtă pacea gândurilor. „Nu sunt veşti bune în zilele luptei”, spune Ecleziastul [8, 81], căci tot ce se săvârşeşte atunci din cele dumnezeieşti se face cu multă osteneală şi chin şi fără nici o mângâiere în nici una din făptuirile omului. Că se apropie de rugăciune, de slujbă sau de orice nevointă, nu le poate împlini decât silindu-se, căci toată făptuirea lui e încă plină de lâncezeală [akedie]. E mangâiat puţin de citire, dar chiar şi atunci i se întâmplă să fie intunecat, căci făptuirea lui pentru Dumnezeu umblă incă in locul întunericului. E vremea incercării sufletului, în care vointa lui e pusă la încercare de întristările pentru cele dumnezeieşti. Dacă îndură de bunăvoie necazurile care apasă trupul şi gândirea lui pentru adevăr, când prin harul lui Dumnezeu vremea luptei va trece, atunci sufletul său va intra în locul bucuriei şi pe zi ce trece va descoperi în el o schimbare uimitoare, cum spun Părintii. Dar până când nu se va fi inălţat dincolo de locul luptelor, nu va putea găsi adevărata mângâiere şi nu va fi dincolo de vieţuirea dominată de constrângere [violenţă] şi care e încă toată plină de lâncezeală [akedie].

58. Când singuraticul a trecut deci în etapa cealaltă si asimtit odihnă dinspre patimi, va ajunge atunci la lumina gandirii, şi prin pacea care-i vine de la gânduri se va invrednici de strângerea [concentrarea] gândirii prin care va putea intra în lumina gândirii de care vorbesc Părintii. Dar tulburarea multor gânduri e semnul unui mare număr de patimi.

59. Curătia e locul liniştit al firii a cărui uşă o tin inchisa patimile. Dacă omul nu o deschide, nu va intra în locul liniştit al firii. Dacă s-a învrednicit cineva să ajungă la el, primeşte, pe cât socot, simtirea înnoirii lui prin semnele curate care se pun în mişcare în gândirea lui.

60. O dată cu încetarea etapei luptei şi intrarea sa în etapa următoare omul începe preotia mintii, care e etapa şi vietuirea omului lăuntric.

61. Când cu ajutorul lui Dumnezeu omul se strânge [reculege] din gândirea la cele din afară şi după ce a fost mai multi ajunge un singur om, atunci începe să vadă în el lucruri noi, găseşte şi simte în el semne ascunse, gustând în taină innoirea de care la sfârşitul lumii se vor învrednici toti oamenii. De multe ori, chiar în ceasurile zilei, simte în el cum printr-o tăcere inexplicabilă gândirea se strânge în ea însăşi fără ca el să se îngrijească de sine. Cine citeşte să inţeleagă! Aceasta se întâmplă şi la slujbă şi la citire. Până şi visurile şi mişcările din somn sunt diferite la cei care s-au învrednicit de curătia sufletului, faţă de cei a căror gândire e încă atinsă de patimi impotriva cărora se luptă şi duc război.

62. Când vrei să-ti cunoşti măsura şi să ştii cum anume eşti sau dacă sufletul tău e pe cale sau în afara ei, încearcă sufletul tău la rugăciune, fiindcă ea este oglinda sufletului şi ea îi arată petele şi frumusetea lui; aici se descoperă inşelăciunile şi frumuseţile gândirii. Ea arată dacă sufletul e nepăsător sau zelos, dacă ne ostenim numai cu trupul sau şi cu mintea, ori cu amândouă deodată, dacă suntem tăiaţi de lume în gândire sau suntem legaţi de cineva sau ceva. În vremea rugăciunii se vede limpede ce anume pune în mişcare gândirea şi ce mişcări se stârnesc în ea: dumnezeieşti, naturale sau lumeşti, dacă e tare sau slabă împotriva patimilor. Cere sufletului tău o cercetare asupra tuturor acestor lucruri mai mult la vremea rugăciunii decât oricând altcândva. Spun aceasta presupunând că eşti un om conştiincios şi nu poţi intelege uşor cele ale tale din pricina subtirimii vieţuirii tale. În relaxări însă, dacă omul nu e orbit de patimi evidente, se cunoaşte pe sine însuşi chiar si in afara timpului rugăciunii. Aceste sfaturi sunt pentru vieţuirea în liniştire dusă un timp indelungat, fiindcă atunci căile devin subţiri şi te îndoieşti dacă eşti pe drumul cel bun sau cel rău.

63• Mai trebuie ştiut şi aceasta: mângâierea dată omului la rugăciune şi slujbă e mai bună decât cea dată la citire sau la vedere făpturilor create, deşi şi acestea tin de măsuri insemnate. Căci măngâierile pe care oamenii ajunşi la măsura desăvârşirii le primesc din Scripturi şi din versetele [psalmilor] se deosebesc de cele care-i mângâie şi veselesc pe cei de pe treapta de mijloc. Inţelege deci că mângâierea primită de singuratic de la un lucru din afară, printr-o mişcare a limbii sau prin vederea şi auzirea a ceea ce se intârnplă, e mai umilă decât cea pe care o primeşte nemijlocit de la inima sa când stă singur printr-o rugăciune mai lăuntrică decât cea a buzelor şi care-i cade pe neaşteptate în inteligentă şi i se descopera fără a se sluji de materie. Aceasta e o descoperire care vine de la Duhul şi un fel de prorocie care face ca inima să fie cu adevărat proroc, fiindcă Duhul îi descoperă lucruri ascunse pe care nu pot să i le descopere nici chiar Sfintele Scripturi. O minte curată însă poate cunoaşte chiar şi ceea ce nu s-a ingăduit Scripturilor să arate, mult dincolo de ceea ce a fost incredintat Scripturii. Dar izvorul a toate rămâne citirea şi din ea iese frumusetea gândirii^[56].

64. Fiindcă vorbim despre rugăciune şi multi vor să invete care e măsura lor şi ce anume sunt cele cunoscute în ea, să enumerăm pe scurt diferitele ei măsuri. Fă-ţi mişcările subţiri, curăţă-ti şi-ti strânge mintea din împrăştiere, fii cu mare grijă la minte, până ce vom trece în minunatul sălaş în care orice nevoinţă incetează fiindcă inăuntrul lui e odihna dumnezeiască. Căci toată alergarea încercată a bunei vieţuiri a celor care au dispreţuit priveliştea celor văzute şi stricăcioase tinteşte un singur lucru: să ne învrednicească de rugăciunea curată şi să ne găsim desfătarea în ea.

65. Adu-ti aminte bine mai intâi aceasta: să nu vorbim de lucruri mai presus de fire, ci de cele care ţin de ea şi stau treapta rugăciunii curate — deşi multi se îndoiesc de aceasta— fiindcă în ele se face alergarea multor frati râvnitori şi vestiti. Căci aceştia se află în acest sălaş şi aici trebuie ei să-şi continue calea potrivit fiecărei schimbări pe care o vor întâlni aici; ei sunt pe treapta firii, dar trebuie să treacă dincolo de ea. Citirea acestor lucruri e pentru cel treaz care păzeşte regulile rugăciunii şi e ucenic al liniştirii. Dar pentru cel ale cărui vieţuire şi măsură sunt diferite, osteneala şi atentia acordată acestor lucruri — cum sunt păzirea în rugăciune a hotarelor gândirii şi deprinderea schimbării mişcărilor ei — vor părea deşarte. Priveşte şi cercetează calea gandirii la vremea rugăciunii, încotro duce, cum curge: ca un râu mare şi năvalnic sau slab şi putin; şi in acest ultim caz, dacă acest lucru tine de bâlbâiala gândirii sau dacă e stăvilită în tinderea ei înainte de multa lumină a unei înţelegeri. Există o rugăciune care curge uşor, şi alta diferită. La unii e domoală, la alţii e repede şi infocată. Unii se roagă din adâncurile mintii, alţii în curgerea gândurilor lor; la unii iese din plâns, alteori o fac să tâşnească dinăuntru imbolduri năvalnice cu anevoie de stăpânit. Aceste deosebiri ale rugăciunilor explică şi deosebirea măsurilor fiecăruia; felul în care a crescut cineva plecând de la mişcările pe care le primea întâmplător hotărăşte şi el măsura lui. Plecând de la mişcările sale continue ştie cineva dacă e în treapta pocăintei, dacă a început să vadă strălucirea sufletului său, dacă umblă încă în latura căii pocăinţei sau a săvârşit-o şi începe să primească o pregustare a desfătărilor, adică a darurilor care urmează pocăintei. Toate acestea sunt însă proprii celor sârguitori: nimic din ele nu e partea celor trândavi, ci doar a celor care poartă povara rugăciunii şi se silesc să ţină regulile ei. Să venim acum insă la cele sigure şi să lămurim pe scurt nişte măsuri mai mici decât cele inalte [de care am vorbit].

66. Frecventa mişcărilor la rugăciune nu e o parte înaltă a rugaciunii curate, chiar dacă e frumoasă, ci tine de inflăcărarea ei, atunci când urmăreşte pocăinta şi în ea se amestecă o durere sau o insoteşte o frumoasă bucurie. Ea tine însă de etapa a doua sau a treia. Nu vreau să spun că dacă te afli în ea umbli în afara căii, ci numai că o asemenea rugăciune nu face parte din cele mai mari, ci doar din cele de mijloc. Lucrul cel mai de preţ şi mai însemnat în rugăciunea curată e însă putinătatea şi slăbiciunea mişcărilor şi faptul că în puţinătatea rugăciunii ei gândirea priveşte ca lovită de minunare. Doua lucruri se pot intâmpla acum cu ea când se stârneşte in ea această slabă mişcare: sau se închide în tăcere din pricina puterii cunoaşterii pe care o primeşte mintea prin versete[le Scripturii], sau e cuprinsă de dulceata a ceea ce se mişcă în ea în vederea rugăciunii, iar inima se deprinde, fără să treacă la alt lucru în dorinţa iubirii nesăturate. Iată lucrurile cele mai însemnate în rugăciunea curată şi semnele pe care le vei avea în vremea rugăciunii. Vezi în care din aceste părţi ale rugăciunii se află gândirea ta, în primele sau în cele următoare.

67. Prisosul cuvintelor, pe care inima le face să ţâşnească curgând din belşug în vremea rugăciunii, şi mişcările ei multe şi felurite sunt un semn al înfocării, dar şi că gândirea n-a simtit încă lumina care e în ele, nici n-a făcut până acum experienţa cunoaşterii care luminează la ceasul rugăciunii ochiul lăuntric, ci primeşte doar puterea a ceea ce face să ţâşnească inima sau chiar buzele. Iată acum semnul că gândirea simte puterea a ceea ce se roagă şi e luminată de adevărul dinăuntrul cuvintelor: nu mai poate nici să înainteze, nici să sporească bogăţia cuvintelor, ci e dintr-o dată ca înlănţuită de una din cele două posibilităli pe care le-am arătat pe scurt mai sus.

68. Să ştim şi aceasta: nici lungimea, nici durata rugăciunii nu atârnă de belşugul cuvintelor sau de numărul şi schimbarea versetelor, ci de izvorul cunoaşterii şi de puterea versetelor arătate atunci gândirii. Să invătăm de aici că atunci când gândirea e luminată la rugăciune, inţelegerile nu se ridică în ea doar la fiecare cuvânt al cererii sau la fiecare verset al slujbei, ci adeseori un mic verset primeşte el singur aceasta putere şi începe să strălucească, şi atunci gandirea se indreaptă spre simţirea acelui verset care s-a luminat în ea. Până atunci rugăciunea era ca un torent năvalnic; din clipa în care lumina acestui verset se ridică în gândire, firea nu mai are puterea să-l lase şi să treacă la alt verset. Dar dacă îi este luată această lumină, atunci poate trece la altul. Ori de câte ori un verset luminează astfel, gândirea stă acolo în linişte şi se opreşte. Când a ajuns atât de luminoasă, unde s-ar mai putea scurge multimea mişcărilor, cuvintele fără sfârşit şi râul feluritelor versete? Dacă aşa stau lucrurile, atunci când cineva s-a rugat cum trebuie cu gândire deschisă, nu se mai poate întoarce spre mulţimea cuvintelor.

69. Spunând acestea nu laud paralizia gândirii, ci vreau să fie scutită de torentul unor cuvinte prea dese şi prea lungi. Nu dispreţuiesc rugăciunile dese, nici nu vreau să împiedic slujbele lungi, ci vreau să pun în lumină o treaptă mai bună care e în ele şi să fac să se vadă darurile care se găsesc în ele arătând şi semnele după care se poate recunoaşte măsura gandirii fiecăruia la rugăciune şi la slujbă. Astfel, în vremea rugăciunii gândirea nu trebuie să caute lumina în prisosul versetelor rugăciunii, nici în bogăţia cuvintelor ei, ci mai degrabă în aceasta: chiar dacă această lumină e mică, gândirea primeşte uşor puterea care este în ea şi se indrăgosteşte de dulceaţa care e înăuntrul cuvintelor care-i slujesc ei, iar prin ele gândirea primeşte o revărsare de cuvinte dincolo de alcătuirea verbală şi înăuntrul cărora e aşezată tăcerea inţelegerilor care e rugăciunea exactă a firii netrupeşti care este în noi şi care e inteligenţa cunoscătoare [gnostică].

70. Nu te opri dacă lungimea slujbei sau durata rugăciunii şi multele repetări din ele te plictisesc, fiindcă in osteneala repetării cuvintelor şi răbdarea lungimii lor se vor naşte în noi cele de care am vorbit. Să ştim însă să nu ne oprim aici şi să nu le socotim drept rod, ci drept rădăcina fără de care nici un rod nu s-ar putea arăta, nici nu ne-ar putea cădea în mâini. Pentru că suntem zi de zi în căutarea rodului ca să ne hrănim şi să ne desfătăm de el, să ştim că dacă dispreţuim şi smulgem rădăcinile socotindu-le nefolositoare, ne vom lipsi şi de rodul care se face văzut din când în când prin ele. Nimeni să nu inceteze sârguinţa neincetată în ele cât timp e îmbrăcat în trup, dar nici să nu se tulbure, căci vor avea un sfârşit.

71. Cel care are măsura şi o năzuinţă tare spre Dumnezeu nu se se cuvine ca, o dată ce a ieşit din lume, să rămână multă vreme în adunare, în du-te-vino cu mulţi, ci, de îndată ce va fi deprins mersul frăţietăţii, rânduiala şi scopul hainei [monahale] şi chipul smereniei lui, se cade să se hotărască să stea singur intr-o colibă, ca să nu se obişnuiască cu cei mulţi, iar simlitatea începutului să nu se preschimbe în făţărnicie prin legăturile cu fraţii noştri nepăsători şi trândavi. Am văzut pe multi care la începutul ieşirii din lume, când au intrat în casa fratilor, erau luminoşi şi nevinovaţi, dar care după o vreme prin prea multă viaţă de obşte au ajuns făţarnici şi neruşinati şi n-au mai regăsit nevinovătia lor dinainte. De aceea hotărste-te să n-ai legătură decât cu un singur bătrân, care să aiba de la toţi mărturia faptei unei vieţuirii frumoase şi a cunoaşterii liniştirii; numai cu el să te vezi, ca să deprinzi şi să inveţi de la el vieţuirea liniştirii. Şi începând de atunci să nu mai ai legătură cu nimeni altul, şi aşa în scurtă vreme te vei invrednici să guşti cunoaşterea [gnoza].

72. După ce Dumnezeu te-a învrednicit de darul liniştirii, ca să şezi de unul singur, nu trebuie să te împrăştii în multe cărţi, căci limpezimea nu vine din multa invăţătură, nici din felurimea cărtilor citite, ci din sârguinţa în rugăciune. Cum ar putea fi de folos oare strângerii [concentrării] gândirii şi curăţiei rugăciunii cunoaşterea multor cărţi şi a tâlcuirilor lor? Orice singuratic, care după ce a lăsat vieţuirea lumii mai citeşte o singură carte, fie şcolară, fie lumească, afară de cele privitoare la vieţuirea singuratică, şi-a ratat dinainte scopul căii sale, gândirea lui abătându-se şi căutându-şi plăcerea in ele. Chiar dacă asemenea cărţi te fac să urci la cer, citirea lor nu-ţi e de ajutor, afară de cele care invaţă vieţuirea celor instrăinaţi [de lume]. Pentru cunoaşterea desăvârşită şi o gândirea limpede sunt de ajuns cărţile Noului Testament şi cele privitoare la vieţuirea singuraticilor. O dată ce ai ajuns chiar putin la limpezime, citeşte [ce vrei] şi nu vei fi vătămat. Iată, ti-am dat mărturie despre orice lucru^[57].

73. De cauţi adevărata mângâiere în rugăciune, poartă de grijă de conştiinţa ta. De cauţi gândul drept, poartă de grijă de rugăciune. Purtarea de grijă de fiecare din acestea lucrează curăţia în cealaltă. Corectitudinea gândului naşte curăţia rugăciunii, şi curăţia rugăciunii naşte îndrăzneala gândului.

74. Curăţia nu poate fi păzită în tulburare, nici aducerea-aminte de Dumnezeu în gândul la treburi şi în amestecarea cu tot felul de lucruri. Căci mulţi, care sub pretextul dorinţei de dreptate s-au aruncat în astfel de tulburări, au ajuns să neglijeze partea cea mai însemnată a dreptăţii. Gândindu-se că feluritele forme de dreptate şi toate poruncile Domnului au fost spuse unui singur om care ar fi obligat să le păzească pe toate, nu-şi dau seama că fiecare din poruncile Domnului a fost dată unei anumite categorii de persoane, pentru că nu toate poruncile sunt de folos uneia şi aceleiaşi persoane. Căci cum ar putea oare zicerea: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” [Mt 5, 4] să aibă o asemănare cu: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” [Mt 5, 9]? Cum oare cel care şade în plâns, care se tânguie şi lăcrimează zi şi noapte ar putea umbla de jur-imprejur să-i impace pe cei furioşi şi să facă pace între cei mulţi? Sau cum ar putea oare zicerea: „Privegheaţi şi vă rugaţi pururea” [Ef 6, 18] şi: „Intră în cămara ta şi închide uşa ta şi roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns” [Mt 6, 6] să aibă o asemănare cu: „Bolnav am fost şi nu M-aţi căutat; străin am fost şi nu M-aţi primit; in temniţă am fost şi n-aţi venit la Mine” [Mt 25, 35-36]? Cum am putem oare în acelaşi timp să priveghem şi să ne rugăm în cămara noastră, să-i cercetăm pe bolnavi, să umblăm în inchisori şi să purtăm de grijă de străini? Dar zicerea: „Intră în cămara ta, priveghează şi roagă-te lui Dumnezeu în ascuns” [Mt 6, 6] se potriveşte cu: „Fericiţi cei ce plâng” [Mt 5, 4], fiindcă prin lacrimi şi liniştire rugăciunea se face limpede, iar prin rugăciune cei ce plâng primesc o mângâiere care nu e dobândită de plâns dacă omul nu rămâne singur cu el insusi. Chiar şi în lume există aceeaşi lege a plânsului: în zilele doliului oamenii nu se mai ocupă de nimic altceva afară de plâns, fără grijă de celelalte. Plânsul e o durere singuratică care se găseşte doar intr-o inimă care nu poate găsi în sine mângaiere pentru cele după care plânge. Chiar şi fără lacrimi vărsate există lacrimi ascunse, vărsate în gândire. Cine poartă deci in inima lui o durere neîncetată pentru păcatele sale, sau a carui inimă se umple de întristare la aducerea-aminte de batjocorirea Domnului sau de oamenii păcătoşi, sau poate e intristat şi îndurerat din pricina lucrurilor cereşti pe care nu încetează le aştepte, unul ca acesta, nefiind mângâiat de nimic pămantesc şi nedobândind lucrul pentru care suferă, nu poate fi decat un „plăngător [monah]”^[58] neincetat, căci chiar in lipsa lacrimilor văzute în afară, cel care are înăuntrul său unul din aceste motive, plânge în ascuns[ul inimii], şi lui i se aplică cuvantul: „Fericiti cei ce plang, că aceia se vor mângâia” [Mr 5,4]. Chiar dacă mângâierea ta intârzie, tu care eşti un plângător [monah] foarte bun, nu te îndurera: mai înainte de a trece din lumea aceasta, fericirea ta se va inălta şi te va smulge din trup.

75. Lepădarea de bunăvoie, liniştirea şi lipsa legăturilor cu oamenii şi cu lucrurile sunt inceputul vieţii singuratice. Răbdarea celor care vin peste noi, smerenia şi rugăciunea sunt lucrarea ei. Intrarea în nădejde şi desfătarea de bucuria în Dumnezeu sunt roadele ei. Pentru a ieşi bine de aici e nevoie de primirea cheilor care deschid tainele slăvite ale Duhului. Iar sfârşitul căii va fi gustarea dragostei şi îndrăzneala fata de Cel iubit care vine de aici. E evident că aceia care n-au cunoscut începutul, adică lepădarea de bunăvoie şi liniştirea, nu vor avea nici smerenia, nici rugăciunea. Fiind lipsiti de acestea, vor fi neapărat tulburati de păcate. Iar păcătosul nu numai că n-are loc în Impărătie, dar va avea un loc sigur în gheena.

76. Vrei să ştii cum e omul lui Dumnezeu? Invată sa-l recunoşti din tăcerea lui necontenită, din plânsul şi din luarea-aminte statornică la el însuşi.

77. Vrei să ştii cum e omul cu inimă spartă? Invată sa-l recunoşti după râul vorbelor lui, după simturile lui tulburate si pornirea de a se sfădi pentru a avea dreptate în orice spune. Cine a gustat adevărul nu se mai sfădeşte pentru el. Cine se aprinde pentru adevăr n-a invătat încă adevărul aşa cum este el; cand îl va fî invătat cu adevărat, atunci va inceta să se mai aprindă pentru el. Darul lui Dumnezeu şi cunoaşterea lui nu sunt motiv de tulburare şi de ridicarea vocii, căci acolo unde salasluiesc Duhul, iubirea şi smerenia, acolo domneşte pacea. Iată semnul venirii Duhului: cel adumbrit de El e desăvârşit in acestea. Gândirea care simte pe Dumnezeu n-are limbă pentru a vorbi; ea sălăşluieşte în inimă într-o adâncă pace. Intr-un asemenea om nu se aprinde nici un zel, nici o mişcare de sfadă sau stârnire de furie; nu e pus în mişcare nici pentru credintă, nici de dorinta de ceva anume, nici chiar de dorinta de a face ceea ce e de dorit, ci sufletul său sălăşluieşte într-o mare şi nespusă pace şi intr-o mare liniştire. Căci cei care nu se cunosc pe ei înşişi se pun în mişcare impotriva celor neştiutori spre îndreptarea lor.

78. Dacă zelul ar fi fost de folos pentru indreptarea oamenilor, atunci pentru ce S-a mai îmbrăcat Dumnezeu intr-un trup şi S-a folosit de blândete şi smerenie ca să întoarcă lumea la Tatăl Său? De ce a mai fost întins pe cruce pentru păcătoşi şi Şi-a mai predat preasfântul Său trup pătimirii pentru lume? Spun că a făcut aceasta dintr-un singur motiv: ca să facă cunoscută lumii iubirea Sa, pentru ca iubirea noastră sporită atunci când află aceasta să ne facă robii iubirii Lui. Tot aşa marea putere a Impărătiei Lui care este iubirea s-a arătat prin moartea Fiului Său. Căci Domnul n-a murit ca să ne izhăvească de păcate sau pentru altceva, ci numai pentru ca lumea să simtă iubirea lui Dumnezeu pentru creatia Sa. Dacă toata această minunată lucrare n-ar fi fost decât pentru iertarea păcatelor noastre, atunci pentru a o săvârşi ar fi fost de ajuns şi un alt mijloc. Căci cine s-ar fi împotrivit dacă ar fi săvarşit-o printr-o simplă moarte? Dar El n-a făcut-o aşa, printr-o moarte simplă, ca tu să intelegi care e această taină, ci a gustat moartea prin cumplitele suferinte ale crucii. De ce a mai fost nevoie de ocări şi scuipări? Moartea singură, fără toate celelalte care au insotit-o, ar fi fost de ajuns pentru răscumpărarea noastră. O, intelepciune făcătoare de viată! Ai inteles şi simtit acum care a fost motivul venirii Domnului si a tot ceea ce i-a urmat, înainte chiar ca sfanta Sa gură să ni-l fi spus limpede. Căci stă scris: „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat” [In 3, 16], lucru în care a stat Economia înnoirii ei^[59]. Să nu ne sfiim să ne insuşim această înţelegere a tainelor Economiei Domnului, caci dacă socotim drept motiv al ei răscumpărarea păcatelor, atunci micşorăm moartea lui Hristos şi venirea Lui în lume. Să fi fost oare puterea păcatului mai mare decât puterea lui Dumnezeu încât pentru a-l nimici să n-o fi putut face decât prin moartea lui Hristos, adică prin taina Economiei Domnului, socotită a ne răscumpăra din robia păcatului? Atunci, şi daca privim doar la partea din afară a Scripturii, dacă n-am fi pacătuit, Hristos n-ar fi venit, nici n-ar fi murit, căci n-ar fi fost cu putintă ca Dumnezeu să îmbrace trupul nostru pe care trebuia să-l îmbrace pentru păcatele lumii. Şi dacă moartea n-ar fi stăpânit peste noi prin tirania păcatului, taina descoperirii în trup n-ar fi existat, şi oamenii şi îngerii ar fi fost lipsiti de această lumină şi cunoaştere. Să fim oare recunoscători atunci păcatului pentru că lui îi datorăm primirea tuturor acestor bunătăţi, şi lui să-i atribuim toate aceste minuni? Pentru că atunci tot datorită lui au primit şi sfinţii îngeri marile lor bunătăti de acum, fiindcă tot el i-ar fi făcut vrednici de taina venirii lui Hristos. Dacă n-ar fi fost săvârşit păcatul, atunci am putea spune că nici pentru noi, nici pentru ei n-ar fi existat nădejdea unei lumi viitoare, care e acum toată bucuria noastră. Şi atunci pentru ce să mai ocărâm păcatul dacă el ne-a adus atâtea bunătăti, dacă moartea Domnului şi patima Lui, toată taina venirii Sale şi a vietii Lui pe pământ ar fi fost pentru a ne răscumpăra de păcat şi a ne izbăvi de gheenă, El Insusi fiind în acelaşi timp Judecătorul şi Cel care suferind a platit datoria, şi dacă n-ar fi existat alte taine ascunse în acestea fată de care păcatul nu mai e nimic? De ce să fi fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să fie supus la asemenea ocări dacă, cum spuneam, păcatului îi atribuim pricina tuturor acestor minunatii, ca şi cum, dacă n-am fi fost supuşi lucrării lui, am fi fost lipsiti de toate acestea şi păcatul ne-ar fi dat cele de care, dacă am fi fost drepti, nu ne-am fi învrednicit niciodată? Dar nu e aşa. Slavă Domnului! Să nu cercetăm ca nişte copii Economia Domnului şi taina Lui atât de greu de inteles, şi să nu rămânem la partea din afară a Scripturilor. Chiar dacă nu oricui îi este ingăduit să împingă această poartă şi să înlăture hotarul pus de fire, totuşi în tăcerea limbii, care e locul în care sunt ascunse tainele, e îngăduit fiilor tainei să cerceteze cu frică şi uimire Economia lui Dumnezeu şi bogătia ascunsă in versetele arătate ale Scripturii. Cei care prin har au primit cunoaşterea şi darul intelegerilor şi au intrat înăuntrul tainelor schitate material cu cerneală, aceia cunosc minunata Economie a lui Hristos nu numai în lucrurile arătate şi cunoscute. Treimii, închinatei taine, Care a făcut să se inalte pentru noi ascunsul Ipostaselor ei fiinţiale distincte în taina iubirii, care s-a descoperit în trupul nostru spre bucuria tuturor, fie slavă, închinare şi multumire la început, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

79. Unul şi acelaşi e motivul existentei lumii şi venirii lui Hristos în lume: arătarea marii iubiri a lui Dumnezeu care le-a pus in mişcare spre existentă pe amândouă.

80. Oglinda înfocării iubirii lui Dumnezeu pentru creatia Sa e venirea lui Hristos în lume; oglinda iubirii lui Hristos sunt feluritele Sale umiliri.

81. Aşa cum Dumnezeu a făcut cunoscută înalta iubire din pricina căreia a făcut să vină la existentă lumile prin repetarea acestei iubiri pentru noi în Economia lui Hristos, tot aşa repetând-o în Hristos a arătat că intelesul ei limpede îl va da fiinţelor rationale în lumea viitoare.

82. Betia iubirii înfocate faţă de Creatorul va lucra în lumea viitoare contemplarea exactă a Pătimirii şi umilirii lui Hristos.

83. Aşa cum lumea de acum nu e în stare să primească slava măretiei viitoare, tot aşa şi slăbiciunea firii în care suntem imbrăcaţi nu e in stare să primească taina celor viitoare care le va lucra Dumnezeu cu creatia în lumea cea nouă.

84. Iubiţii mei, taina ascunsă în Economia Domnului e mai înaltă decât iertarea păcatelor şi a nimicirii mortii. Nădejdea ascunsă pentru noi acum e mai uimitoare şi mai înaltă, fratilor, decât ceea ce putem înţelege acum ca ajutor al creşterii noastre. Prin cele slabe trebuie să inţelegem încă lucrurile care rămân pentru mai târziu, fiindcă nu toti se inalţă la cunoaşterea desăvârşită a credintei şi la vietuirea cea buna a fiilor. Cei mai multi au încă nevoie să fie povăţuiti de lucruri care nasc teamă şi aduc vătămare.

85. Fiindcă aşa cum atunci când cineva e inălţat prin puterea lucrării Duhului la adevărata contemplare, multe cuvinte şi comparaţii — cum sunt cele pătimaşe: mânia, furia, judecata şi caracterul trupesc al unor afirmaţii despre Dumnezeu plecând de la Economia creaţiei sunt neputincioase şi slabe faţă de calităţile pe care le desemnează, tot aşa şi multele versete ale Scripturii despre motivul venirii lui Hristos sunt neputincioase şi insuficiente faţă de adevăratul motiv al Economiei Sale mântuitoare privitoare la lumi. Dau mărturie de aceasta firile spirituale care nici nu-i cunosc măcar pe pacatoşi, care n-au slujit niciodată în cinurile lor, şi care au fost inălţate la acea treaptă prin descoperirea lui Hristos.

86. Economia săvârşită faţă de lumile de sus şi tainele care au fost descoperite acestora sunt infinit mai mari decât tainele care ne privesc, deşi prilejul celor dintâi a venit de la noi. In firile şi sălaşurile lor, ele sunt mult mai inalte şi mai subtiri decât noi şi mai aproape de Dumnezeu decât noi, ca unele care au fost aşezate îndată după El, lumini după Lumina, ca nişte slujitori ai Impăratului şi oştiri de foc aşezate in fata palatului Său, in stare să se supună voilor Lui şi să scruteze cu agerime, fără a fi împiedicate de trup, tainele sfinţeniei Lui, departe de orice patimă, asemenea lui Dumnezeu pe cat e îngăduit să fie inteligenţei unei creaturi, prime slujitoare ale tainelor lui Hristos, mijlocitoare ale sfinţirii lăuntrice potrivit Economiei Lui, străjuitoare ale tronului Său de foc cu evlavioase murmurări care le sfinţesc, inălţate mai presus de lumea trupească, mantie naturală a slavei şi luminii nevăzute, intipărire a Intâii Lumini.

87. Tot ceea ce firea înaltă a îngerilor a primit în ceea ce sunt aceştia, sau într-o cinstire care le-a fost dată dincolo de firea lor de acum, e mai presus decât lucrurile creaţiei noastre. În lumea viitoare Dumnezeu ne va da în deplinătate toate cele ale lor, fără scădere sau lipsă a ceva din cele ce au primit ei, fară a face celei de-a doua creaţii o parte mai mică decât cea a celui dintâi care sunt creaturile spirituale. Spiritualitatea, nemurirea, lipsa nevoilor şi a patimilor, interioritatea tainelor, un loc înalt a sălăşluirii ş. a. m. d., toate acestea Dumnezeu le-a dat mai întâi îngerilor, dar la sfârşit ne va face desăvârşiţi în toate cele ale lor şi pe noi, fără nici cea mai mică nedreptăţire a unei părti a creaţiei faţă de cealaltă. Să nu fie! Căci una şi aceeaşi e iubirea Sa pentru noi şi pentru sfintii îngeri, pentru păcătoşi şi pentru drepţi, cum dă mărturie faptul că Domnul a fost luat dintre noi. Lipsurile noastre de acum sunt foarte necesare tocmai pentru aceasta, căci pentru ele s-au săvârşit toate economiile lui Dumnezeu, şi ele ne sunt de folos şi nouă şi îngerilor deasupra cărora vom fi aşezaţi. Se cuvenea deci ca voinţa fiecăruia dintre noi să se arate prin faptele lui; nu pentru Dumnezeu, ci pentru noi. Aşa cum mulţimea milelor Lui pe care le va arăta vor fi mai dulci faţă de inegalitatea noastră, cum spune Scriptura: „Căruia i se iartă puţin, iubeşte puţin” [Lc 7, 47]. Dar înfocată e iubirea celui căruia i s-a iertat mult. Căci dacă omul n-ar fi fost mai intâi predat osândei pentru mărimea datoriei lui, ar fi putut crede că ceea ce primeşte la sfârşit i s-ar datora. Şi într-adevăr la Judecată nu se va găsi nici un drept care să nu fie sub osândă.

88. De aceea, chiar şi bolile de acum ale creaţiei, ca şi faptul că Dumnezeu ne-a făcut pentru o vreme mai prejos decât ingerii, aşezarea şi educarea noastră în această lume într-o primă etapă şi înclinarea spre rău aşezată în noi, toate acestea, şi cele înfricoşătoare şi slăvite, le-a facut un prilej al Economiei Sale pentru noi; de la inceput şi până acum toate sunt menite să descopere marea Sa milă şi marea Lui putere. Cei care au minte ştiu aceasta, nu însă cei mulţi care-L întreaba pe Creatorul: „De ce nu ne-ai făcut de la început ca pe ei [ ingeri] şi de ce nu ne-ai aşezat [direct] în slava viitoare?” Aceştia nu ştiu ce spun, nici rosturile mărete pentru care au fost aşezate în noi slăbiciunile: pentru că desfătarea Impărătiei cerurilor trebuia să fie facută mai tare plecând de la cele de aici^[60].

89. Căci de unde ni s-ar fi putut face cunoscută îndelunga răbdare a lui Dumnezeu dacă n-ar fi fost neputinta şi slăbiciunile firii? Şi cum s-ar fi putut face cunoscută marea putere a Creatorului, dacă n-ar fi fost aceste schimbări în fire şi nu s-ar fi pus în mişcare în stihii o mare putere spre pedepsirea celor neascultători? Cum s-ar fi putut stabili motivul venirii Domnului şi al multelor lucruri arătate de El în Economia Lui spre evidentierea măretiei Sale şi descoperirea iubirii Lui? Cum ne-am fi putut desfăta de iubirea Impărătiei cerurilor, întrucât Cel Care a dat-o e nevăzut, dacă n-ar fi luat din noi un chip văzut în care să-L putem vedea limpede? Fără slabiciunile acestei lumi toate cele viitoare n-ar fi decât închipuiri. Nici măcar firile nevăzute n-ar fi ştiut că la un semn al Creatorului făptura lor va fi odată aşezată în slavă, dacă slăbiciunea inclinatiei spre rău care a pricinuit nepăsarea lor nu le-a făcut pe unele din ele să iasă în afara Proniei care stăpâneşte toate şi nu s-ar fi asemănat unor pietre pretioase care au alunecat în adânc. Dumnezeu Cel Intelept în toate şi stăpân peste toate a rânduit frumos această lume de acum cu slăbiciunile ei şi bine a hotărât s-o facă aşa cum este acum, nu ca şi cum ar fi urmărit altceva: nepăcătoşenia, lipsa înclinaţiilor rele sau neprimirea celor contrare şi a neputintelor, căci în afara voii Lui nimic nu se putea schimba în altceva, chiar dacă El ar fi dorit ca lucrurile să fie altfel. Deşi Scriptura introduce şi sugerează alte motive: uneori satana [Sol 2, 24], uneori neascultarea noastră faţă de întâia poruncă [Rm 5, 12], iar alteori alte pricini, adevăratul motiv rămâne ascuns şi cu totul altul pentru El. Astfel stă scris: „Dacă Adam n-ar fi păcătuit, moartea n-ar fi intrat în fire”, când este evident şi dă mărturie de aceasta şi alcătuirea lui că omul a fost creat pentru aceasta [pentru a muri] chiar inainte de a fi păcătuit. Sau s-a spus: „Domnul S-a căit că l-a făcut pe Adam pe fata pământului şi i-a părut rău in inima Sa” [Fc 6, 6], ca şi cum ar fi fost surprins de păcatul lui Adam şi nu l-ar fi văzut chiar înainte de a-l fi creat şi n-ar sta scris: „Căci inainte de a fi fost create toate erau cunoscute Lui” [cf. Sir 23, 20]. Sau s-a spus: „Strigătul Sodomei a urcat până la Mine. Mă voi pogorî să văd dacă e aşa” [Fc 18, 20-21], ca şi cum ar fi avut nevoie să afle acest lucru. Şi sunt multe alte lucruri în care Economia lui Dumnezeu urmăreşte lucruri diferite de motivele invocate de Scriptură pentru ele spre folosul celor care sunt invătăcei şi a căror neputintă are nevoie încă de povăţuire. Dumnezeu însă a îngăduit să inteleagă scopul [ultim] al Scripturilor, ca şi ordinea şi motivele Economiei Lui fată de primii oameni, unei alte generatii alcătuite din initiati în taina adevărului, unei generatii mai desăvârşite decât cea de la început, cum au fost fericitul Pavel şi celorlalţi ucenici de după el, care prin Duhul au primit înţelegeri şi lămuriri cu privire la ele. Aşa deci intelege şi tu taina vietuirii acestei lumi, fiindcă în ea se ascunde un inteles pe care Dumnezeu îl descoperă în parte şi treptat unora, potrivit momentului şi potrivit creşterii lumii şi a lor, în timp ce tuturor celorlalţi el le rămâne ascuns.

90. Fratii mei, dacă meditând la aceste lucruri sau la altele asemănătoare, dar urmărind un scop diferit se întâmplă ca în alte capitole să spunem altceva, să nu vi se pară că acum desfiintăm cele ce spuneam înainte. Aflaţi că atunci umblam pe calea arătată [exterioară] a Scripturilor şi vorbeam potrivit cu măsura şi locul lor, fără ca prin cuvântul nostru să fi intrat în ascunzimea Scripturilor. Aflati că şi unele şi altele sunt deopotrivă de adevărate: în primele era vorba de cunoaşterea comună a căii arătate [exterioare] pe care ne-o dau Scripturile, in celelalte e vorba de cunoaşterea tainică. Până ce aceasta din urmă nu e pe măsura omului, auzul nu-i poate primi cuvantul. Când însă Dumnezeu vrea să o dea, ea insăşi vine în ajutorul omului şi când i-a sosit vremea, o dată cu darul ei, acesta primeşte şi auzul său. Acest cuvânt il introduce intr-o altă cunoaştere, mult mai mare decât aceasta, şi atunci i se descoperă lucruri diferite, care nu pot fi incredintate hârtiei, iar o dată cu ele primeşte şi mărturia inimii.

91. O convingere partială a gândirii e ajutorul pe care-l gaseşte omul la rugăciune în orice cere cu sârguinţă şi pe care-l va găsi în experienţă plecând de la cererile rugăciunii sale. De aici dobândeşte o mare încredere în rugăciune, e intărit în credinta sa şi câştigă în sufletul său o mare convingere intemeiată pe nădejdea în Dumnezeu^[61].

92. Iată primul dar făcut singuraticului care vietuieşte intr-0 liniştire mare şi trează: când se împlineşte cea de-a doua etapă, care e măsura de mijloc a lucrării singurătăţii, iar singuraticul a pus piciorul pe pragul celei de-a treia etape, care e vietuirea duhovnicească, şi-l adumbreşte harul Duhului, mai întâi i se dă strângerea [concentrarea] gândirii, iar de aici intră la darurile cele mari descrise de Părinti.

93. Dacă această strângere a gândirii s-ar întâmpla în cea de-a doua etapă, cea a ostenelii treptei sufleteşti, ajutorul care vine de la Dumnezeu ar fi putin, şi nu va fi dat decât în vremea slujbei şi rugăciunii în măsura în care singuraticul păzeşte liniştirea şi despărţirea de oameni. Acest ajutor e însoţit de o anume curătie, care nu e însă desăvârşită, cum dă mărturie fericitul Ioan din Apameea: „Străngerea gândirii va ţine puţin, pentru că ea nu e cu desăvârşire curată de orice imprăştiere”^[62]. Când atinge pragul în care se împlineşte vietuirea sufletească, atunci primeşte o sporire treptată şi darul creşte şi se intareste, fiindcă incepe să vadă de departe limanul. Când, mai apoi, se va apropia de locul vietuirii următoare [cea duhovnicească]. atunci acea Putere îl va adumbri cu totul [cf. Lc 1, 35], şi de acum ajutorul ei i se va da nu numai la slujbă şi rugăciune, ci şi în alte momente. Necontenit va fi ca beat de Dumnezeu, iar gândirea i se va strânge de la sine în taina negrăită. Dacă se întâmplă să mediteze sau să citească Scriptura, atunci va înlemni pe neaşteptate şi va sta nemişcat multă vreme. Acesta e lucrul celor mari. Căci o astfel de oprire se face după măsura fiecăruia: unii se opresc zi şi noapte, sau chiar mai mult, alţii mai puţin^[63].

94. Nimeni să nu se mire dacă nu găseşte repede această strângere [reculegere] a gândirii, nici măcar pe cea parţială la slujbă şi rugăciune, fiindcă ea nu tine numai de ostenelile trupului, nu e proprie celor de mijloc şi nu se găseşte uşor, nici repede. Nu e dată decât într-o mare liniştire prin osteneala inimii celor care au lăsat cu totul lumea şi au părăsit cu desăvarşire vederea şi auzirea oamenilor. Cine-şi deprinde sufletul său astfel şi dispreţuieşte trupul şi lumea din iubire de Dumnezeu, acela se învredniceşte mai intâi de o reculegere parţială gustând puţin din ea; aceasta creşte apoi ca o sământă şi ajunge prin harul lui Hristos la darul care n-are asemănare. Acest dar, iubiţilor, ne cheamă să tăiem şi să lepădăm de la noi lumea şi să ne grăbim să alergăm după Hristos.

95. Dacă întreabă cineva: „Unde e gândirea in acele momente de înaltă reculegere?”, iată ce spune Scriptura: „Liniştea a căzut peste Avraam” [Fc 15, 12] sau, despre Adam: „Şi a adus Domnul Dumnezeu linişte peste Adam” [Fc 2, 21]. În loc de „linişte”, limba greacă spune „uimire” [ekstasis]. Explicând taina uimirii, fericitul Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei] scrie: „Numeşte uimire ceea ce e în afara ordinii obişnuite şi în afara simtirii omeneşti”^[64]. Părintii singuratici o numesc strângere [reculegere] a mintii şi arvună a desfătărilor lumii viitoare.

96. Până ce prin ajutorul Domnului nu vei fi simtit măcar puţin mişcările smereniei, nu vei simţi nici gustul, nici ajutorul care vin din ostenelile tale, gândirea ta nu se va strânge din împrăştieri, şi nu vei putea face faţă cu tărie şi răbdare, fără tulburare şi agitatie, întâmplărilor care vin pe neaşteptate asupra ta. Când prin mila lui Dumnezeu pentru tine vor incepe să se mişte în tine cu tărie gânduri smerite, mai întâi te va lăsa lâncezeala [akedia] şi ti se va da mulţumirea neincetata, ca fie că ti-e foame, fie că eşti sătul, fie că ti-e sete, fie că eşti lipsit, fie că suferi sau eşti supărat de cineva, să nu încetezi să dai slavă şi limba ta să nu se oprească o clipă din multumire. Atunci te vei simti mereu ca datornic fată de toţi oamenii, tot timpul şi pentru toate, şi ţi se va părea că nimeni nu ţi-a făcat vreodată vreun rău, ci pentru orice împotrivire sau rău care vin peste tine vei găsi că pricina e in tine însuţi.

97. Ascultă adevărul acestui cuvânt: până ce nu vei găsi smerenia, vei fi ispitit mai mult decât orice de lâncezeală [akedie]. Aceasta va naşte în tine gânduri neîncetate, şi ti se va părea că toate lumea îti poartă pică, în vreme ce, dacă privesti bine la ce se întâmplă, tu nu eşti bun. Din această pricină ti va părea că totul se întâmplă pe dos.

98. Omul va vedea cele bune din sufletul său atunci va fi ajuns la alcătuirea dinăuntrul său.

99. Iisuse, Lauda noastră, toate gurile Te slăvesc: Tie iti sunt aduşi jertfă intâi-născuţii ascunşi ai gândurilor noastre, pe Tine Te slăvesc frumos carnea şi oasele casei lui Adam, Ţie Iti inălţăm laudă în înfocarea iubirii şi plini de bucurie, pentru că de la Tine am aflat voia ascunsă în Tatăl Tău din veac. De la Tine primim cele bune atunci când aşteptăm cele rele. In Tine s-a pogorât pentru noi cunoaşterea, pe când umblam în ţinutul fiarelor sălbatice. Tu ai fost luat ca pârga din tot neamul nostru şi Tu Te-ai apropiat de Dumnezeire ca să aduci cererile noastre Celui ce n-are nevoie de ele, căci prin Tine urcă spre Ea rugăciunile noastre şi Tu amesteci în rugăciunile noastre rugăciunile Tale pentru noi. Tu eşti dreptatea tuturor, fiindcă din iubire ai fost luat dintre toţi şi pentru toţi şi ai putut împăca pe Dumnezeu pentru păcatele tuturor. N-ai fost adus de noi lui Dumnezeu ca pârga luată din turmă, căci firea noastră n-avea pe atunci nici măcar acest discemământ. Ci Dulcele [Dumnezeu] S-a împăcat de la Sine şi a fost voia Lui să Te ia dintre noi pe când nu eram încă impăcaţi cu Tine şi un asemenea lucru nici nu ne trecuse prin minte, pentru ca dreptul să nu se laude spunând că acestea s-au intămplat din pricina lui. ,,Căci nu era nici un drept, nici măcar unul”, cum spune Apostolul întărind cuvântul Prorocului [Rm 3, 10; Ps 13, 3]. Răutatea noastră n-a fost prea grea pentru Tine, căci n-ai cunoscut-o doar recent, fiindcă înainte de alcătuirea firii noastre ştiai patimile ei. Atunci când păcatul şi-a pus pecetea peste toată firea noastră, atunci Cel ce este Binele prin fire S-a împăcat cu noi^[65].

100. Cine Te va slăvi după vrednicie, Dumnezeule, Părinte a toate, Dătătorule al celor bune fără ca ele să-Ţi fie cerute? Să nu piară, Doamne, din inima noastră nădejdea Ta, pentru ca aducerea-aminte de Tine să fie întipărită necontenit în gândirea noastră. Cel pe Care L-ai inălţat la Tine dintre toţi spre nădejdea lumii întregi, să-Ti aducă în numele nostru plinătatea acestei mulţumiri. Nimeni din cei imbrăcaţi pe pământ în trupul şi săngele Lui să nu rămână în urmă şi departe de El, ci pe toţi atrage-i spre partea [umanitatea lui Hristos] care este în cer, şi toată lumea să Te slăvească aici văzându-L pe Cel care a fost Întâiul în acea noua slavă de nerostit pentru orice limbă trupească. Amin.

Sfârşitul celor patru sute de capitole despre cunoaştere.

Al aceluiaşi Mar Isaac. Alte lucruri [scrieri] alcătuite de el după Capitolele despre cunoaştere ca indicaţii care să pună în lumina cinstita lucrare săvârşită în liniştire [isihie].

1. Incheiem aici prin harul lui Dumnezeu, Mântuitorul vietii noastre Capitolele despre cunoaştere în care e o mare putere, căci e limpede că harul e cel care a dus la alcătuirea lor, intrucât conştiinta îmi dă mărturie că puterea lor lucrătoare nu vine din puterile mele, eu care sunt un om atât de deficitar in vietuirea monahală şi lipsit astfel de cunoaşterea care să mă ridice la înăltimea tainelor pe care le cuprind acestea. Ajungând deci aici, după aceste Capitole care au fost scrise cu ajutorul Domnului, vrem acum să infătişăm formele de convorbire ale rugăciunii ascunse grupându-le după diferitele litere ale alfabetului^[66].

2. Să ştii şi aceasta, fratele meu, că o gândire care a primit luminarea nu mai are nevoie de rugăciuni variate: o singură uşă ii este de ajuns pentru ca rugăciunea să o ia sub aripile ei, înăuntrul ei şi să o amestece cu Dumnezeu.

3. Rugăciunile variate sunt însă de mare ajutor unei gândiri hărtuite de împrăştieri: prin puterea care iese din ele, gândirea simte străpungere şi astfel dobândeşte o rugăciune dulce, ingenuncheri prelungite, mijlocire pentru creaţie şi cereri indelungate puse în mişcare dinăuntru. La fiecare cuvânt pe care-l intâlneşte în aceste rugăciuni, ea este ca cineva trezit din somn; întâlneşte în ele tot timpul inţelesuri uimitoare, dându-şi seama că aceste cuvinte sunt un dar al harului şi au în ele o putere ascunsă. Indeletnicirea cu ele şi citirea lor este pentru ea un ajutor neincetat.

4. In clipele de har când te desfeti de această rugăciune dulce şi de îngenuncheri prelungite, nu mai e nevoie să stai [in picioare] şi la ceasurile canonice, nici să te mâhneşti pentru numărul rugăciunilor care rămân [să fie rostite], fiindcă această rugăciune cuprinde în ea toate rugăciunile rostite în număr fix şi face ca rugăciunile canonice să fie mai prejos decât treapta pe care te afli atunci. Din faptul că cea mai mare parte a zilelor zaci prăvălit cu fata la pământ înaintea crucii, o stare care cuprinde toate rugăciunile parţiale şi chiar şi slujba liturgică însăşi, nu este oare evident că o astfel de rugăciune face ca rugăciunile canonice să fie mai prejos decât treapta pe care te afli atunci?

5. „Când e vremea unui lucru de seamă, nu te întoarce spre un lucru neinsemnat”, spunea în chip acoperit fericitul Marcu [Ascetul]^[67], fiindcă ştia că nu toată lumea atinge rugăciunea curată. Dar cei care o ating învaţă din dulceata ei că nu este lucru mai mare decât ea. Când eşti lipsit de ea, atunci e bine să nu neglijezi slujba canonică. Dacă ai primit-o în parte, atunci în cealaltă parte tine slujba canonică până la ultima suflare; căci râvna ta pentru slujbă te va face să fii luminat din nou şi să ajungi la rugăciunea continuă.

6. Orice fiu lucrează la început ca slugă la tatăl său înainte de a i se da stăpânire peste averea lui, cum spune fericitul Pavel: „Câtă vreme moştenitorul e copil, nu se deosebeşte cu nimic de slugi, deşi este stăpân peste toate, ci este sub epitropi şi economi până la vremea rânduită de tatăl său” [Ga 1, 1–2]. Legea lui Dumnezeu şi frumoasele reguli ale sfintei tale vieţuiri [monahale] să fie pentru tine epitropi şi economi potriviţi cu starea ta de copil, care să te aducă la „starea de om desăvârşit în Hristos” [Ef 4, 13].

7. Căci care altul e folosul legilor şi regulilor decât luminarea care se naşte din ele în suflet? Cu ajutorul lor, al rugăciunii fixe a ceasurilor şi a slujbei, fiecare se poate inălţa de fiecare dată cand se rătăceşte în intuneric. Aşa cum cel care si-a pierdut calea se întoarce la inceputul drumului şi plecând de acolo îşi reia călătoria şi ajunge unde vrea să meargă, tot asa regulile şi legile pun iarăşi pe calea cea dreaptă pe cel ce s-a rătăcit în întuneric. Vom arăta la locul potrivit^[68] deosebirea dintre regula fiilor pe care-i creşte în libertate şi le dă lumina, şi regula slugilor care educă aşa cum sunt educati copiii, şi nu îngăduie progrese.

8. Trebuie să mai ştim şi aceasta: cât timp are cineva ceasurile zilei impărtite o parte pentru slujbă, o parte pentru citit, o parte pentru rugăciune şi o parte pentru alte lucruri, atunci când vine ceasul e dator să-şi plătească datoriile la momentul rânduit, pe care nu-l poate incălca fară a lăsa în urmă o datorie faţă de el, fiecare regulă canonică fiind absolut obligatoriu să fie păzită la locul şi la vremea ei.

9. Dar când cineva se alipeşte neîncetat de Dumnezeu printr-o rugăciune ce se revarsă neîncetat, prăvălit necontenit la pământ, implorându-L şi zăcând înaintea crucii, sufletul fiindu-i înghitit de dorinta Lui, acesta nu mai e supus vreunei legi sau vreunei reguli canonice, şi nici unui timp sau ceasuri fixate dinainte nu mai au autoritate asupra lui; ci, începând de atunci, e dincolo de ele fiind cu Dumnezeu fără nici o limită.

10. Dar să lăsăm acum acestea şi să încheiem. Să ne apropiem spre desfătare de convorbirea cu Dumnezeu, meditând la rugăciunile pe care le-am aşternut mai jos, căci prin ele vom primi darul sfinteniei şi o Putere cerească ne va descoperi în suflet taine.

^{Cuvantul 5 ↑}

Convorbiri ale rugăciunii ascunse potrivit lui Mar Isaac, pe care acesta le-a aşezat, rânduit şi întocmit cu cuvinte simţite şi convingătoare, făcând din membre risipite un întreg armonios ca să fie de folos pentru meditarea rugăciunii ascunse. Monahul se poate îndeletnici cu ele stând în picioare sau şezând, lucrând sau umblând în chilia lui, mergând la culcare până ce-l va fura somnul, stând înăuntru sau pe drum, îndeletnicindu-se astfel în taină cu ele în inima lui; de asemenea, când îngenunchează îndelung la pământ sau stă în picioare, chiar şi dacă nu înaintea crucii, amestecând smerenia trupului cu mişcările rugăciunii; căci prin ele va găsi ajutor, ca şi din cele pe care şi le-a fixat drept regulă şi care trebuie rostite dintr-un loc anume, prin ajutorul însemnat pe care-l dau pe loc potrivit stării schimbătoare a gândirii în pacea sau chinul care vin asupra lui; folosindu-se de aceste rugăciuni alcătuite în chip potrivit anume ca să-şi afle în ele mângâierea, sufletul se va sfinţi şi se va umple de harul Duhului.

1. Plecându-mă până la pământ, iti aduc cu toate oasele mele [Ps 34, 10] şi din toată inima mea închinarea care Ţie se cuvine, slăvite Dumnezeule Care locuieşti într-o tăcere negrăită. Tu ai zidit pe pământ spre innoirea mea [umanitatea lui Hristos] un cort al iubirii, un loc de odihnă al bunăvoirii Tale, un templu de carne plăsmuit cu cel mai sfânt untdelemn al sfinţirii [Ps 88, 21], pe care l-ai umplut apoi cu sfintenia Ta, ca prin el să-Ti fie adusă închinarea. In el ai arătat închinarea Persoanelor veşnice ale Treimii Tale şi ai descoperit lumilor pe care le-ai creat prin harul Tău taina care nu poate fi rostită, puterea care nu poate fi simtită de nici una din făpturile a căror existentă are un început. Lovite de uimire, firile îngereşti stau in tăcere în fata norului întunecos [Iş 20, 21] al acestei taine veşnice şi a revărsării de slavă din inima acestei uimiri, căci în acest loc al tăcerii ea primeşte inchinare de la toate inteligentele care s-au sfintit şi s-au făcut vrednice de Tine.

2. Mă inchin, Doamne, aşternutului picioarelor Tale [Ps 90, 5; 132, 7] şi dreptei Tale sfinte care m-a plămădit şi m-a făcut om în stare să Te simt. Dar am păcătuit şi am făcut rău atât în mine însumi, cât şi înaintea Ta, căci am lăsat sfânta indeletnicire a legăturii cu Tine şi mi-am închinat zilele indeletnicirii cu poftele. Te rog, Doamne, nu pune inaintea Ta păcatele tineretilor mele [Ps 24, 7], neştiinta bătrânetii mele şi slăbiciunea firii mele, care s-au intărit asupra mea şi m-au cufundat în gânduri la lucruri care mă inspăimântă. Intoarce inima mea spre Tine, departe de imprăştierile învolburate ale poftelor, şi fă să locuiască în mine lumina ascunsă. Bunătăţile Tale fată de mine premerg mereu orice vointă a mea de a face binele şi orice grabnică pornire a inimii mele spre o viată dreaptă. Nu ti-ai oprit niciodată purtarea de grijă ca să pui la încercare libertatea mea, ci asemenea grijii unui părinte fată de fiul său mai tânăr, aşa a alergat purtarea Ta de grijă după mine şi harul Tău părintesc a cercetat slăbiciunea mea şi n-ai vrut să-mi pui la încercare vointa; căci ştiai dintotdeauna că mai puţin chiar decât un copil nu ştiu încotro s-o apuc [I In 2, 11].

3. Te rog fierbinte, Dumnezeule, trimite-mi ajutor din cerul cel mai înalt şi depărtează de la inima mea orice lucru rău şi orice poftă trupească. Nu mă lepăda, Doamne, de la ocrotirea Ta, ca nu cumva vrăjmaşul să mă găsească şi să mă calce în picioare cum vrea şi să mă facă să pier cu totul. Căci Tu dai căintă şi inimă mâhnită păcătosului care se căieşte, şi Tu eşti Cel Care prin mângâierea plânsului şi darul lacrimilor uşurezi inima lui de povara păcatului care apasă asupra ei.

4. La uşa milostivirii Tale bat, Doamne; trimite-mi ajutorul Tău pornirilor mele împrăştiate, otrăvite de multimea patimilor şi puterea întunericului. Stârneşte în mine străpungere si căintă la vederea rănilor din mine, măcar că ele nu vor fi pe măsura păcatelor mele, căci dacă le-aş cunoaşte în toată intinderea lor, sufletul meu ar fi mistuit de amară durere pentru ele. Vino în ajutorul slabelor mele mişcări spre adevărata cainta. Fie ca prin zdrobirea ei, care e un dar al Tău, să găsesc uşurare de năprasna păcatelor, căci fără puterea harului Tău nu sunt în stare să intru în mine însumi ca să-mi cunosc întinăciunile mele şi văzându-le să opresc multele mele împrăştieri.

5. Nume al lui Iisus, cheia tuturor darurilor, deschide-mi marea uşă [1 Co 16, 9] a vistieriei Tale ca să intru în ea şi să Te laud cu o laudă din inimă pentru îndurările pe care le-ai făcut cu mine in zilele din urmă; căci ai venit şi m-ai înnoit cu cunoaşterea lumii celei noi.

6. Laud, Doamne, Firea Ta sfântă, pentru că ai făcut din firea mea locaşul sfânt al ascunzimii Tale şi cortul tainelor Tale, locul sălăşluirii Tale şi templul Dumnezeirii Tale, pentru [Hristos] Cel ce tine sceptrul Impărătiei Tale şi conduce toate cele pe care le-ai adus la existentă, [pentru că din firea mea ai făcut] slăvitul cort al veşniciei Tale, înnoirea învăpăiatelor cete care slujesc Tie, uşa [In 10, 9] sălaşului unde poti fi văzut, piscul puterii şi intelepciunii Tale uriaşe: Iisus Hristos, Unul-Născut din sânul Tău [In 1,18], rămăşită [Is 1, 9; Rm 9, 21] adunată din creatia Ta atăt văzută, cât şi gândită cu mintea.

7. O, Taină mai presus de cuvânt şi de tăcere, Care, unindu-Te de bunăvoie cu trupul, Te-ai făcut om pentru înnoirea noastră, descoperă-mi calea prin care să mă inalt până la tainele Tale pe calea senină a liniştirii, la adăpost de amăgirile acestei lumi. Adună gândirea mea înăuntrul meu în tăcerea rugăciunii, ca gândurile mele imprăştiate să se liniştească în mine prin luminoasa convorbire a rugăciunii şi printr-o minunare plină de taine.

8. Mă închin, Doamne, tronului măretiei Tale eu, care sunt pulbere şi cenuşă [Fc 18, 27] şi drojdia omenirii; Tie Căruia zeci de mii de mii de îngeri şi oştirile nenumărate ale serafimilor Iţi aduc cu laudele lor de foc şi sfintele lor mişcări o inchinare spirituală ascunsă în ascunzimea firii lor; Tie, Fire Sfântă ascunsă de simtirea şi cunoaşterea tuturor făpturilor create. Căci eşti aproape de toţi cu ajutorul Tău ori de câte ori e nevoie şi uşa Ta e deschisă cu timp şi fără timp [2 Tim 4, 2] cererilor tuturor. Nu Te scârbeşti de păcătoşi şi măretia Ta nu se ingretoşează de sufletele intinate cu tot felul de păcate, ci pe toate le scoti din rele nesfârşite. Aşa şi pe mine, Doamne, deşi sunt cu totul întinat, m-ai învrednicit să cad cu fata la pamânt inaintea Ta şi să îndrăznesc să iau în gura mea Sfântui Tău Nume, măcar că sunt un vas plin de necurătie şi nevrednic să mă număr printre copiii lui Adam. Dă-mi, Doamne, sa mă sfintesc prin laudele Tale şi să mă curătesc prin aducerea-aminte de Tine. Înnoieşte-mi viata prin schimbarea gândirii şi prin gânduri folositoare pe care harul Tău le stârneşte în mine Călăuzeşte-mi gândirea când meditează la Tine şi fă-mă să uit purtarea şchioapă prin înnoirea gândirii pe care o stârneşti in mine. Pune în mişcare în mine cereri de folos potrivind dorinta mea cu dorinta Ta, „căci tu dai rugăciune celor ce se roagă” [1 Rg 2, 9]. Intipăreşte în mine o singură dorintă, care să privească neîncetat spre Tine, şi o gândire care să nu slăbească nicicând în nădejdea ei în Tine din pricina mortilor neîncetate suferite pentru Tine. Dă-mi, Doamne, să mă rog inaintea Ta nu cu cuvinte nesimţitoare rostite din vârful buzelor, ci să stau prăvălit la pământ în smerenia ascunsă a inimii şi căinta găndirii.

9. Dumnezeule, Care în indelungă-răbdarea Ta fată de păcatele mele îmi dai viată în această lume, nu mă lipsi de viata lumii viitoare pe care o aşteaptă cu nădejde cei care aici se roagă Tie în chinuri.

10. Hristoase, iubirea Ta i-a despărtit de familii, de rudenii şi de viata tihnită a oamenilor pe sfintii în care tăria patimilor firii s-a domolit în fata dulcetii iubirii de Tine; dă-mi, Doamne, ca această iubire să mă facă să-mi urăsc viata mea şi să mor fată de tot ce e plăcut in lumea aceasta, ca prin puterea Ta să inceteze furtunile dezlăntuite în rărunchii mei. Iubirea Ta m-a despărtit de lume şi de legăturile cu ea. Zugrăveşte în găndirea mea o singură icoană nevăzută prin care să fie biruite toate stârnirile desfătării venite din aducerile-aminte şi icoanele acestei lumi vremelnice.

11. Îmi plec genunchii, Dumnezeule, înaintea măretiei Tale şi mă plec până la pământ înaintea Ta; căci fără să fi cerut de la Tine să fiu, m-ai adus la existentă. Inainte de a mă fi plamădit în sânul maicii mele, ai cunoscut viata mea involburata şi pornită spre alunecare, dar asta nu Te-a oprit să mă creezi şi să-mi dai toate cele prin care ai cinstit firea noastră, deşi ştiai dinainte răul pe care-l voi face. Ştii bine cererile mele inainte de a le şti eu însumi, precum şi rugăciunile mele inainte de a fi rostite înaintea Ta. Dă-mi, în acest ceas, Dumnezeule, toate cele de care ştii foarte bine că firea mea ticăloasă duce lipsă în primejdiile de acum. Căci ştii bine întristarea sufletului meu şi că tămăduirea lui stă în mâinile Tale.

12. O, Putere prin care Părintii de odinioară au biruit puternicele şi înfricoşătoarele atacuri ale potrivnicului [celui răzvrătit]. Deşi într-o fire omenească supusă multor nevoi erau ca şi cum ar fi lipsiti de nevoi, arătând pe pământ o asemănare a bunurilor viitoare, în timp ce Tu făceai din morminte, din peşteri şi din crăpăturile pământului cortul descoperirilor slavei Tale pe care le-ai făcut lor. Revarsă în inima mea inflăcărarea gândurilor lor, ca prin ea să mă imbărbătez şi să calc in picioare cu vitejie pofta firii şi frica de cele potrivnice ei. Seamănă în mine cunoaşterea smereniei şi un avânt nestăvilit în alergare spre Tine. Scăpare a celor slabi, Cărare dreaptă pentru toti cei tinuti în rătăciri, Liman pentru toti cei prinşi în furtuni, doboară trufia potrivnicului asupra mea, surpă puterea vicleniilor lui împotriva mea, smereşte mândria lui înaltă, fă line căile Tale ascunse înaintea gândurilor mele, şi fii pentru mine mângâiere în vremea necazului meu şi călăuză în locurile cu primejdii.

13. Soare al dreptătii [Mal 4, 2], în care dreptii s-au putut vedea pe ei înşişi şi s-au făcut oglindă pentru generatia lor, deschide în mine poarta cunoaşterii Tale şi dă-mi o inteligentă in stare să Te vadă şi să plutească pe deasupra stâncilor rătăcirii, până ce voi ajunge la sălaşul senin, unde au ajuns Parintii din vechime care Ti-au plăcut cu vietuirea lor plină de discernamant.

14. Sfinteşte-mă prin tainele Tale, luminează-mi gândirea prin cunoaşterea Ta, fă să răsară nădejdea Ta în inima mea, şi învredniceşte-mă să-Ti cer aceasta în rugăciunea dinăuntrul meu, Dumnezeule şi Tată al meu, Stăpânul vietii mele. Aprinde facla Ta înăuntrul meu, revarsă în mine ce-i al Tău, ca să uit ce-i al meu. Pune in mine constrângerea minunării de Tine, ca să fie mai tare decât constrăngerea firii. Stârneşte în mine vederea tainelor Tale ca să pot simti ce a fost sădit în mine la Sfântul Botez. Ai aşezat in mine o Călăuză; fă ca Ea să mă facă să văd slava Ta in toată vremea. M-ai făcut lumină şi sare a lumii [Mt 5, 13-14]; fie să nu mă fac piatră de poticneală pentru tovarăşii mei. Am ieşit din lume; să nu-mi intorc nicicând privirea spre ea şi spre cele de care m-am lepădat când m-am făgăduit Tie. Pune un dulce frâu pe inima mea, ca simţurile mele să nu mai privească in afara căilor Legii Tale. Imbarcă pornirile mele pe corabia pocăinţei, ca să pot sălta in ea trecând marea acestei lumi până ce voi ajunge la limanul nădejdii Tale. Prin aducerea-aminte de Tine gândirea mea să se intărească in ispitirile mele. Prin strălucirea cunoaşterii Tale luminează calea intunecată dinaintea mea.

15. Dumnezeule, fă-mă vrednic de intelegerea tainei iubirii Tale zugrăvită in economia Ta faţă de lumea văzută, in lucrurile creaţiei Tale şi in omorârea Iubitului Tău [Fiu].

16. Creatorule al nostru, al tuturor, Care ştii bine boala şi neputinţa firii mele, depărtează de la mine puterea potrivnicului, abate năvala păcatului din mădularele mele, stinge aprinderea lui din inima mea, tinde sufletului meu abătut mâna Ta tămăduitoare, leagă simţurile mele lăuntrice cu legătura Crucii Tale, sporeşte in mine belşugul iubirii Tale care vine din inţelegerea Celui Răstignit, strânge gândirea mea inăuntru cu tainele ascunse pe care le poartă Crucea, intăreşte in mine aducerea-aminte de smerenia Iubitului Tău [Fiu], şi fă să crească în mine minunarea in faţa Economiei Tale pentru mine.

17. Dumnezeule, Care incă inainte de a Te fi impăcat cu lumea l-ai dai ei pe Unul-Născut al Tău şi Care după această impăcare ai dat Acestuia moştenire tronul Dumnezeirii Tale, nu mă lăsa să mă duc in mormânt fără nădejde şi să şed în intuneric cu lanţurile păcatelor mele ca un mort in veac [Ps 142. 3].

18. Iţi mulţumim, Dumnezeule, pentru darul pe care l-ai făcut lumii şi a cărui bogăţie n-o poate zugrăvi nici o creatură. Nu mă lipsi de partea mulţumirii pe care Ti-o datorez pentru ca şi eu sunt o parte a lumii. De aceea voi slăvi şi voi lăuda Numele Tău. Tu ai dat lumii toate comorile Tale. Dacă pe Unul-Născutul Tău, Care e în sânul Tău [In 1. 18] şi pe tronul slavei Tale, L-ai dat spre folosul tuturor, ce lucru mai ai pe care să nu-l fi dat creaţiei Tale [cf. Rm 8, 32]? Lumea s-a amestecat cu Dumnezeu: creaţie şi Creator au ajuns una. Slavă Ţie pentru planul Tău de nespus, căci mare intr-adevăr e această taină. Slavă Tie pentru tainele care ne sunt incă ascunse. Invredniceşte-mă. Doamne, să gust această taină mare care e ascunsă şi tăinuită, şi pe care lumea nu s-a invrednicit până acum s-o cunoască, dar din care Tu ai arătat poate ceva sfinţilor Tăi, care vieţuiesc in trup mai presus de lume şi sunt mereu mai presus de mişcările trupului.

19. Revărsarea tainelor lui Hristos inundă gândirea mea ca valurile mării, şi aş vrea să tac şi să nu vorbesc, dar ele ard [in inima mea] ca un foc aprins în oasele mele. Conştiinţa mă ruşinează şi-mi arată păcatele. Taina Ta mă uluieşte, dar mă sileşte să o privesc şi-mi face semn în tăcere: „Frica de păcatele tale să nu-ţi facă zăbavnică apropierea [de Mine], păcătosule, căci meditând la această taină pulberea păcatelor se va scutura de pe gândirea ta”.

20. Tu, Care dezlegi firea noastră, dezleagă-mă de legăturile ascunse aruncate in jurul rărunchilor mei şi de piedicile văzute care sunt înaintea simţurilor mele dinafară, ca să pot alerga şi să intru in raiul tainelor tale şi să mănânc din Pomul Vieţii din care nu i s-a ingăduit să mănânce lui Adam [Fc 3, 22].

21. Mântuitorul Meu, păzeşte-mă de amăgirea demonilor. Dumnezeul meu, depărtează de la mine uşurătatea conştiinţei. Nădejdea mea, revarsă in inima mea beţia celor ce nădăjduiesc in tine. Iisuse Hristoase, Invierea şi Lumina tuturor lumilor, pune cununa cunoaşterii Tale pe creştetul sufletului meu. Deschide-mi dintr-o dată uşa milostivirii Tale; fă să strălucească în inima mea razele harului Tău; fii călăuza mersului gândurilor mele până ce voi ajunge in Sion, in muntele cel sfânt al Tău [Ps 42, 3]. Fă-mă vrednic de cetatea sfântă in care sfinţii au intrat la capătul drumului lor. Creatorul şi Nădejdea mea, Ancora mântuini mele in furtuni, Toiagul neputintei mele, Cinstea necinstirii mele, Care ridici capul meu plecat la pământ, nu mă da poftei potrivnicului, nu da prilej neruşinării lui, pune o prăpastie adâncă înaintea lui [Lc 16, 26] ca să n-o poată trece până la mine ca să mă tulbure. Invredniceşte-mă să-mi sfârşesc scurta şi fugara mea viată în slujirea Ta, ca la sfârşitul zilelor mele, când soarele vietii mele va apune, să fiu aflat în via Ta; învredniceşte-mă, înainte de ceasul trecerii mele dincolo, de dinarul făgăduit ca plată lucrătorilor Tăi [Mt 20, 9-10], nu pentru lucrul meu, ci prin haral Tău. Invredniceşte-mă, Doamne, chiar şi în ceasul al unsprezecelea al vieţi mele să fiu aflat sârguincios în slujirea Ta. Fie ca lumea să nu mă robească cu ocupatiile ei vătămătoare şi să nu mă tină închis în cuşca grijilor ei.

22. Hristoase, Care Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină [Ps 103, 2], Care pentru mine ai stat gol înaintea lui Pilat, umbreşte-mă [Lc 1, 35] cu Puterea pe care ai făcut-o să coboare peste sfinti şi prin Care au biruit această lume a luptei. Fie, Doamne, ca Dumnezeirea Ta să-şi afle plăcerea în mine şi du-mă dincolo de lumea aceasta, ca să fiu împreună cu Tine.

23. Hristoase, spre Care heruvimii cu ochi multi nu pot privi din pricina slavei fetei Tale, Care din iubire ai primit pe fata Ta scuipări, depărtează ruşinea de pe fata mea şi dă-mi să stau la vremea rugăciunii cu fata descoperită inaintea Ta.

24. Hristoase, Care pentru păcatul nostru ai ieşit în pustie şi ai biruit pe stăpânitorul întunericului luându-i după cinci mii de ani^[69] biruinta, sileşte-l să fugă departe de mine pe cel ce nu încetează în toată vremea să silească neamul omenesc spre păcat.

25. Crucea ruşinii, pe care ai urcat pentru mine, să mi se facă punte spre sălaşul păcii; cununa de spini pusă pe capul Tău să-mi fie coif al mântuirii [Ef 6, 17], în ziua fierbinte a luptei, scuipările primite pe fata Ta să-mi pregătească o faţa deschisă înaintea tribunalului la Venirea Ta; sfântul Tău trup spânzurat pe lemn să mă răstignească pentru această lume şi pentru poftele ei [Ga 5, 24] prin iubirea Ta; haina Ta pentru care s-au aruncat sorti să sfâşie înaintea mea haina de intuneric pe care o port înăuntrul meu; apa şi sângele care tâşnesc din coasta Ta să-mi fie carte de slobozenie din vechea robie; Trupul şi Sângele Tău amestecate cu trupul meu să fie pentru mine arvuna, chezăşia că nu voi fi lipsit de vederea Ta neincetata pe tărâmul fără sfărşit; tainele credintei pe care le-am păzit nestricate în mine să-mi păstreze o slavă pentru ziua în care lumea va fi gata să intâmpine venirea Ta şi să împlinească atunci lipsurile vietuirii mele.

26. Fie pomeniti, Doamne, la sfântul Tău jertfelnic, în ceasul înfricoşător în care Trupul şi Sângele Tău se aduc pentru mântuirea lumii, toti părintii şi fratii noştri care vietuiesc în munti, în peşteri, în râpe, pe stânci şi în locuri râpoase şi în pustiu, care sunt ascunşi de lume şi Tu Singur ştii unde se găsesc, pe cei care au murit şi pe cei care stau incă în picioare şi-Ti slujesc cu trupul şi cu sufletul. Sfinte Care locuieşti intru sfinti [Is 57, 15], în ei se odihneşte Dumnezeirea Ta; căci ei au lăsat lumea cea vremelnică şi au ajuns deja morti pentru viata lor [pământească), au ieşit în căutarea Ta, urmărindu-Te cu mare râvnă în necazurile încercărilor lor. Impărate al lumilor şi al tuturor Părintilor ortodocşi care pentru adevărul credintei au îndurat surghiun şi chinuri din mâna prigonitorilor, al tuturor celor care în mănăstiri, schituri, pustii şi aşezări lumeşti, în tot locul şi în toată vremea s-au îngrijit să-Ti placă prin osteneli pentru virtute, insoteşte-i cu ajutorul Tău şi fii-le coif în toată vremea; trimite-le în ascuns mângâtere neincetată şi în toate luptele lor leagă gândirea lor de Tine. Fie să se sălăşluiască în ei puterea Treimii şi ei să-Ti slujească până la sfârşitul vietii lor cu conştiintă curată şi vietuire frumoasă. Invredniceşte-i incă fiind ei în trup de limanul odihnei Tale. Lor, celor aflati pe fată şi în ascuns în lupte grele cu demonii, trimitele ajutorul Tău, Doamne, şi umbreşte-i cu norul harului Tău, aşază pe capul gândirii lor coiful mântuirii, surpă inaintea lor puterea potrivnicului, şi puterea dreptei Tale să-i intărească în toată vremea, ca să nu slăbească gândurile lor privind neîncetat spre Tine. Imbracă-i cu armele smereniei, ca o dulce mireasmă să adie din ei în toată vremea spre buna placerea Ta.

27. Fie pomeniti înaintea Ta, Doamne, şi cei care sufera in trupul Ior cumplite boli şi amare neputinte, trimite-le inger milostiv şi mângâie sufletele lor chinuite de cumplitele chinuri ale trupurilor lor.
Indură-Te, Doamne, şi de cei aflati în mâinile celor rai si ticăloşi şi fără Dumnezeu, trimite-le degrabă înger milostiv si izbăveşte-i din mâinile lor.
Doamne, Dumnezeul meu, trimite mângăiere tuturor celor aflati fără vină în tot felul de amare greutăti.

28. Doamne, umbreşte sfânta Ta Biserică pe care ai răscumpărat-o cu sângele Tău, ca să se sălăşluiască în ea pacea adevărată pe care ai dat-o Sfintilor Tăi Apostoli [In 14, 27]. Leagă pe fiii ei cu legăturile sfinte ale unei iubiri de nedesfacut. Fie ca vrăjmaşul să n-aibă putere asupra ei. Depărtează de la ea prigoana, tulburarea, războaiele cele dinăuntru şi cele dinafară. Fie ca impăratii şi preotii să se unească în mare pace şi iubire, având gândirea lor plină mereu de privirea la Tine. Credinta sfântă să fie un zid pentru turma Ta. Iar prin rugăciunile lor învredniceşte-mă şi pe mine, păcătosul, să fiu neincetat păzit sub ocrotirea sfantului Tău brat care e Pronia Ta care tine în mâinile ei toate. Amin.

29. Te rog şi te implor, fă-i să cunoască slava Ta pe toţi care au rătăcit şi nu Te cunosc cu adevărat.

30. Iar tuturor celor care au trecut din lumea aceasta fără o viată virtuoasă şi fără credintă, fi-le apărător [avocat] pentru trupul pe care l-ai luat din ei; ca din unica adunare a trupului unit al lumii în impărătia cerurilor să dăm spre mângâiere nesfârşită slavă Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt în veci. Amin.

*

31. Acestea sunt meditările şi cererile care trebuie să fie îndeletnicire neîncetată în cei care aşteaptă să primeasck lucrul Duhului Sfânt în omul cel dinăuntru; prin asemenea convorbiri se vor sfinti şi cu acestea se vor învrednici de darul cel de sus.

32. Trebuie să ne rugăm cu durere şi să cerem aceste lucruri de la Dumnezeu cu suferintă. Iată simtământul pe care trebuie să-l avem fată de toti oamenii: trebuie să ne rugăm pentru ei cu durere, ca pentru noi înşine, căci aşa Dumnezeirea va veni şi se va odihni în noi, şi se va sălăşlui în noi potrivit voii Ei precum în cer aşa şi pe pământ [Mr 6, 10].

33. Acesta să fie, frate, scopul rugăciunii şi al meditării tale in ascunsul inimii tale, atat când eşti îngenuncheat la pământ, cât şi în celelalte ceasuri. Chiar dacă înşiruirea şi ordinea cuvintelor nu vor fi aceleaşi, scopul rugăciunii trebuie să fie mereu acelaşi: de a ne învrednici prin această atentie şi această meditare de darul pe care l-au primit Părinţii noştri, ale căror trupuri şi suflete s-au făcut temple ale Duhului Sfânt [1 Co 3, 16; 6, 19].

^{Cuvantul 6 ↑}

Al aceluiaşi Mar Isaac.

Despre semnele adevărate ale vieţii/mântuirii şi despre adevărata alipire de Dumnezeu care se iveşte în suflet.

1. Iată, frate, cele două semne adevărate după care vei putea simti lumina sufletului tău atunci când Dumnezeu te va învrednici să te faci lumină înăuntru. Ele vor fi de ajuns ca să-ti facă cunoscut adevărul care a început să strălucească în sufletul tău.

2. Când prin harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos începe să strălucească în tine luminarea gândirii de care au vorbit Părintii, iti vor întări acest lucru două semne. Când nu le vei găsi în tine, cunoaşte că eşti încă foarte departe de luminare, chiar dacă ti se pare că vietuieşti bine.

3. Unul din semne e următorul. Când această lumină ascunsă străluceşte deja în sufletul tău, iată ce se va întâmpla: ori de câte ori vei lăsa citirea [Scripturii] sau rugăciunea, gândirea ta va fi prinsă de unele versete sau de continutul lor, va medita asupra lor şi va cerceta spontan intelesul lor duhovnicesc; va fi atât de legată de ele încât nu se va mai depărta de ele şi nici un lucru creat n-o va putea împrăştia. Chiar daca nu te vei îngriji mult şi nu vei dori aceasta, lucrul se va intâmpla gândirii în mod spontan, dacă nu cu totul sau pe deplin, atunci măcar în parte.

4. Al doilea semn, la fel de precis ca primul, e acesta: cand sufletul lasă întunericul şi se face lumină înăuntru, atunci singuraticului i se dau îngenuncheri indelungate. Iar zăbovirea în acestea îi va fi atât de desfătată, încât din pricina desfatării poate rămâne îngenuncheat la pământ trei zile făra sa se simtă oboseală; el nu mai vrea să se ridice în picioare, şi ori de câte ori îşi ridică capul vrând să se scoale în picioare, din pricina acelei îndelungate desfătări din inima sa cade iarăşi cu fata la pământ. Rugăciunea devine atunci pentru el un lucru mic, fiindcă în clipa în care aceasta a trecut în inima lui, el simte ajutorul [lui Dumnezeu] în toată fiinta lui şi desfătarea devine atât de intensă, încât limba i se opreşte şi inima sa tace. O dulce liniştire cuprinde inima şi mădularele lui, în aşa fel încât am putea spune că nici măcar Impărătia cerurilor nu se mai compară pentru el cu liniştirea rugăciunii atunci când zace prăvălit cu faţa la pământ în liniştire zi şi noapte. Şi pe cât va intra cineva în luminarea gândirii, pe atât se va invrednici de desfătare în îngenuncherile sale.

5. Scriu toate acestea, frate, pentru cei ce stăruie necontenit în liniştire, nu pentru cei cărora aceste lucruri dumnezeieşti, săvârşite între Dumnezeu şi sfinti într-o taină negrăită, le par vrednice de râs.

6. Dar la ce bun să mai vorbesc, frate, de lucruri despre care nu se poate vorbi pentru că sunt negrăite? Dedică-te ostenelii rugăciunii şi vei găsi ceea ce nu poţi auzi de la nimeni altul.

7. M-am dus odată să văd pe unul din părinti care mi-a spus: „Nu-mi mai pot pleca genunchii la rugăciune fără ca, în însăşi clipa în care-mi pun în mişcare rugăciunea, tăcerea să nu cadă în inima mea şi, stând toată ziua îngenuncheat în rugăciune, nu mai sunt în stare să spun ceva, ci stau liniştit, fără ca acest lucru să aibă ceva de-a face cu vointa mea.” Şi a mai spus: „Numai după multe osteneli am descoperit acest lucru pe care mi l-a dăruit liniştirea.” N-am auzit asemenea lucruri decât de la acest bătrân, şi n-am întâlnit pe nimeni altul care să fi dobândit atât de exact acest lucru şi care să vorbească despre el cu atâta autoritate. Dar pentru că nu toti sunt in stare să asculte nici să atingă acest har al rugăciunii curate şi puterea care este în ea, chiar şi cei care prin milostivire au găsit asemenea lucruri le tin în ei inşişi, multumind lui Dumnezeu Care le-a dat o astfel de mângâiere ca leac pentru ostenelile lor.

8. Frate, cine aşterne în scris aceste lucruri o face din experienţă pentru că prin harul lui Hristos le-a cunoscut întrucâtva în el însuşi şi a primit întărirea lor. Altele insă, prea mari si prea înalte pentru măsura lui, au fost descoperite mintii lui prin har, având însă drept martori şi călăuze scrierile unor bătrâni renumiti din vechime. Ori de câte ori a fost lipsit de cele despre care s-a vorbit mai sus, era lipsit şi de efectele lor şi nu mai simtea cele două semne în sufletul său. Si tu sa te simti asigurat cu privire la ele şi să le cauti în tine. Ori de câte ori îngenuncherile ti se fac anevoioase şi prelungirea lor ti se face ostenitoare, sau laşi cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea, iar gândirea ta hoinăreşte fără rod şi fără să-şi aducă aminte lucruriIe din ele, să ştii că un mare întuneric s-a străns inăuntrul tău.

9. Câtă vreme simti lâncezeală [akedie] la rugăciune şi slujbă, uşa vietii nu s-a deschis întru tine. Leacul impotriva acestui intuneric se naşte din insăşi osteneala care insoteşte rugăciunea. Când te lupti şi stărui în ea, vei simti numaidecit ajutorul care vine de la rugăciune, cu condiţia să nu fie inăuntrul tău un motiv de îngrijorare care vine din afară sau pentru cineva.

^{Cuvantul 7 ↑}

Al aceluiaşi.
De unde se naşte in suflet simtirea duhovnicească şi pană unde se inaltă măsura ei.

1. Există o simtire duhovnicească ce se naşte din meditare; ea dă sufletului mângâiere, bucurie şi săltare. Există o alta care cade peste om în mod spontan. La începutul cunoaşterii care vine din meditare, din iubire de invătătură şi dintr-o vietuire cucernica, gândirea meditează necontenit şi lăudabil la iubirea lui Dumnezeu şi la cele dumnezeieşti năzuind să-şi intemeieze lucrarea personală pe dragostea de invătătură, fiindcă aceasta face să se nască în el neincetat o vedere duhovnicească a lucrurilor. Când sufletul va fi curăţit puţin de această lucrare plină de frică de Dumnezeu şi trezvie, să aibă incredere că atunci contemplarea duhovnicească va cădea din clipă în clipă şi fără osteneală peste el. In fiecare clipă va intalni in găndirea sa unele intelegeri şi, dintr-o dată, aceasta va sta nemişcată ca într-un nor intunecos şi dumnezeiesc care o loveşte cu uimire şi o face să tacă.

2. Se poate şi ca o anume liniştire să cadă din când în când peste el şi fără intelesuri, şi atunci gândirea se adună în ea însăşi şi se cufundă în ea însăşi într-o uimire negrăită. Acesta e limanul odihnei de care vorbesc în scrierile lor Părintii^[70], liman în care intră din când în când firea [omenească] când se apropie de intrarea în vieţuirea duhovnicească. Acesta e inceputul intrării în cea de-a treia treaptă, care e vietuirea duhovnicească. De la inceputul uceniciei sale şi până la mormânt, singuraticul îşi face toate ostenelile sale trupeşti şi sufleteşti, cu toate necazurile şi supărările legate de ele, privind spre acest liman. O dată ce s-a apropiat de această intrare, el pătrunde în acest liman apropiindu-se de vietuirea duhovnicească; şi din această clipă se săvârşesc în el lucruri uimitoare si primeşte arvuna lumii celei noi. Cine citeşte aceasta să inteleagă bine ce se spune despre strângerea gândirii despre care s-a vorbit la sfârşitul celei de-a patra sute a Capitolelor despre cunoaştere. După care plutirea celor sârguitori ajunge la acest liman.

3. Aceasta e lucrarea singuraticilor desăvărşiti acolo unde plutirea lor sfârşeşte şi unde trebuie să ajungă corabia impovărată a vietuirii lor [ascetice]: acum ei se învrednicesc de iubirea lui Iisus Hristos Domnul nostru şi au din când în când o slabă vedere a slavei Firii Lui, căci aceasta e cununa celor desăvârşiti şi aşa se împlinesc in ei cuvintele: „Tu, Parinte, in mine şi Eu în ei, ca să fie în chip desăvârşit una” [In 17, 21]. Căci prin amestecarea lor desăvârşită cu Dumnezeu sfintii inchipuiesc in chip simbolic tipul unirii lui Hristos [Omul] in Treime de care ne-a apropiat prin venirea Lui Cel ce este Incepătura noastră [cf. 1 Co 15, 20] fiindcă aceasta e implinirea pe care o aduce invătătura Lui în cei ce cred. Câtă vreme cineva n-a venit la liniştire, departe de oameni, şi nu ia seama la el însuşi, binele ascuns inăuntrul său nu i se va descoperi.

^{Cuvantul 8 ↑}

Despre diverse aspecte ale lucrurilor dc care s-a vorbit mai sus. Când cineva merge spre mintea sa şi în liniştire i se descopera aceste lucruri, cum anume sunt ele simţite şi recunoscute, şi ce anume sunt ele.

1. Descoperirea binelui ascuns în noi e simţirea cunoaşterii adevărului, precum stă spus: „Impărătia cerurilor e în chip tainic [mistic] înăuntrul nostru” [In 17, 21]. Cunoaşterea adevărului e gustarea Impărătiei cerurilor. Dar adevărul acestei lumi nu este [de fapt] adevărul. Ascultă deci: numim „adevăr” gândirea corectă despre Dumnezeu care vine de la El, şi de care gândul omului se izbeşte ca lovit de un fel de uimire; şi atunci în suflet se ivesc gânduri minunate prin mişcările stărnite de Duhul cu privire la cele ascunse, cu uimire fară de tainele duhovniceşti. Acestea sunt roadele care desăvârşesc vietuirea omului dinăuntru.

2. Vietuirea omului dinăuntru e taina/simbolul vietii de după inviere; ea nu stă in lucrări trupeşti, ci e săvârşită şi simtită prin mişcările inteligentei. Pentru că aici [pe pământ] e doar o taina/simbol şi nu însăşi realitatea/adevărul ei, această vietuire stă intr-un anumit număr de reflectii. Fiind însă culmea tuturor reflectiilor, ea poate fi concentrată intr-o singură reflectie care ar putea fi numită mai degrabă „privire desfătată” şi „vedere neimprăştiată”.

3. Curătia sufletului e despuierea de preocupările carnale şi de grija gândurilor trupeşti.

4. Uimirea în fata Firii dumnezeieşti e descoperirea lumii celei noi.

5. Descoperirile lumii celei noi sunt mişcări uimitoare privitoare la Dumnezeu, care vor pune în mişcare toate firile rationale în viata lor viitoare în sălaşul ceresc.

6. Puterile sfinte sunt acum în aceste mişcări. Aceasta e vieţuirea ingerilor care, prin descoperirile care li se fac în felurite chipuri prin mişcările privitoare la Firea dumnezeiasca sunt neîncetat loviti de uimire în faţa acestei taine. Aceasta va fi şi treapta vieluirii noastre după înviere.

7. Una sunt descoperirile lumii celei noi, alta sunt descoperirile despre lumea cea nouă: primele privesc slăvita Fire a măreţiei [dumnezeieşti], celelalte privesc prefacerile minunate şi felurite pe care le va suferi creaţia şi fiecare din aspectele stării ei viitoare: acestea vor fi cunoscute de minte prin intelegerile care-i sunt descoperite ca urmare a neincetatei reflecţii asupra lor şi a unei luminări primite [de la Dumnezeu].

8. O inteligentă cu mişcări sănătoase şi viguroase are o preocupare sănătoasă de lucrurile dumnezeieşti.

9. O inteligentă cu mişcări bolnave şi copilăreşti are idei slabe despre cele dumnezeieşti, gânduri omeneşti nepotrivite cu măretia Lui.

10. Adevărata înviere a trupului va fi atunci cand acesta, dezbrăcându-se de toate cele ce tin de el şi de cele ce se scurg din el, va primi negrăita prefacere din starea lui viitoare. Invierea tainică/simbolică a trupului e atunci când acesta se ridică din orice păcat de care-l alipeau faptele sale şi se dedica lucrării celei bune [slujirii lui Dumnezeu].

11. Inceputul vieţuirii omului nou stă într-o săltare necontenită în iubirea şi bucuria lui Dumnezeu şi care se naşte in suflet dintr-o cunoaştere sănătoasă cu privire la El.

12. O icoană a libertăţii sufletului care prefigurează libertatea noastră viitoare e atunci când sufletul nu mai e legat de nimic din cele trupeşti şi nu mai e robul mişcărilor care-l fac să se teamă de cele de aici şi de adversităţile întâlnite in ele, mişcări care l-ar putea împiedica să dorească până şi cel neînsemnat din lucrurile dumnezeieşti.

13. Aşa cum o schimbare de loc duce la o schimbare a echilibrului alcătuirii trupului pentru a se adapta noului loc, aşa şi o schimbare a gândirii duce la schimbări în vigoarea mişcărilor ei.

14. Una e puterea inţelegerilor duhovniceşti privitoare la cele din lumea aceasta, şi alta puterea reflecţiei luminoase la cele viitoare, la care privind gândirea se preface în uimire.

15. Gândirea primeşte inţelegerile despre lumea viitoare în chip mult mai luminos şi mai neîmpiedicat decât cele privitoare la lumea materială. In cazul din urmă lucrul cere multă curătie şi o mare sănătate a inteligenţei, în primul însă e nevoie de puţină grijă, iar gândirea e repede şi în chip minunat transformată şi făcută luminoasă o dată cu reflecţia ei. În cazul din urmă, iarăşi, chiar dacă gândirea se îndeletniceşte cu ele în chip potrivit, se ivesc multe legături care o impiedică de la o stare luminoasă, în aşa fel încât călătoria ei prin ele nu se desfăşoară în chip curat. In primul însă, din contră, firea [omenească] se lipeşte de ele şi reflectează la ele în chip neimpiedicat; ea este trasă dincolo de patimi ca să poată medita la acelea, cu condiţia să fie puţină grijă din partea ei de a aduce gândirii o aducere-aminte neîncetată de ele, ca să poată umbla în ele şi să se îngrijească de ele. Căci gândirea primeşte fără osteneală această îndeletnicire şi simte uşor ajutorul şi cum simţirea patimilor piere repede din ea. Bine spunea fericitul Evagrie: „Aducerea-aminte de lumea viitoare e un botez curăţitor pentru suflet”^[71].

16. Inceputul înnoirii omului lăuntric stă în meditarea şi gândirea neîncetată la cele viitoare. Prin ele omul se curăţă incetul cu încetul de împrăştierea lui obişnuită în cele pământeşti şi ajunge ca un şarpe care se înnoieşte şi întinereşte lepădându-şi vechea piele. În chip asemănător, pe măsură ce gandurile şi grijile trupeşti scad în gândire, în aceeaşi măsură reflecţia la cele cereşti şi privirea spre cele viitoare urcă şi sporesc neîncetat în suflet. Şi în cele din urmă dulceaţa lucrării acestor lucruri biruie şi se dovedeşte mai tare decât gândurile trupeşti .

17. Plânsul neîncetat care se naşte dintr-o astfel de sârguinţă în cunoaştere[a duhovnicească] e semn că sufletul simte ceea ce face nădejdea lui nu din citire sau auzire, ci pentru că îl simte el insuşi în lucrarea lui. O dată ce uşa intelegerilor se deschide inimii lui, pupila ochiului nu-şi mai poate ţine lacrimile din pricina dulceţii pe care o primeşte sufletul, uneori din străpungere şi smerenie, alteori din bucuria care ţâşneşte în el. Acum el se apropie încetul cu încetul de uimire prin minunata reflecţie care stăpâneşte din când în când sufletul său.

18. Iată binele ascuns în noi şi care străluceşte din noi prin vieţuirea [ascetică] a liniştirii [isihiei]. Cine stăruie în ea fără să se descurajeze, fără să se îndoiască şi fără să-şi piardă nadejdea din pricina luptei sale indelungate, va primi negreşit mângâierea nădejdii sale.

19. Nu incerca să alergi mai repede decât vrea voia lui Dumnezeu, şi nu fi atât de grăbit încât să vrei să o iei înaintea Proniei care Te călăuzeşte; nu înseamnă însă că nu trebuie să fii râvnitor [zelos].

20. Cine s-a predat pe sine lui Dumnezeu în credintă şi rugăciune nu va mai fi chinuit de grija de el însuşi.

21. A te incredinta lui Dumnezeu inseamnă a nu mai fi mistuit, începând de atunci, de spaima sau de frica de ceva, şi a nu mai fi chinuit de un gând care ne şopteşte că nimeni n-are grijă de noi. Când însă cineva cade în gândul său din această încredere, el începe să cadă în mii de ispite cum spune fericitul Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei] în Comentariul său la Matei: „Tot gândul satanei e să-l convingă pe om că Dumnezeu nu se îngrijeşte de el, căci ştie că atâta timp cât suntem siguri de aceasta sufletul nostru sălăşluieşte intr-o pace desăvârşită; iar atunci vom avea dragoste de Dumnezeu şi ne vom îngriji de tot ce-I place. Acest gând se sârguieşte satana sa-l smulgă din noi.”

22. Fără credinţă nimeni nu poate să se simtă liber în gandurile lui.

23. Libertatea e o putere asupra gândurilor care vine ca un dar de la Dumnezeu. Ea nu îngăduie să se apropie de inimă nici o teamă de ceva, nici o mişcare tulburătoare care sa o întunece, din pricina marii încrederi pe care credinta 0 da gândirii credincioase.

24. Când se roagă lui Dumnezeu, rugăciunea credintei nu face cereri speciale de genul: „Ce-mi vei da?”; căci un suflet născut liber are încredere că Dumnezeu n-are nevoie de aceasta. Ci în rugăciunea sa cere ceva mai mare, şi anume: „Păstrează-mi în inimă marea comoară a credinţei, ca să nu-mi furată şi să nu cad în furtuna gândurilor”, deşi Dumnezeu n-are nevoie nici măcar de aceasta.

25. Câtă vreme cineva nu-şi pierde în inima sa credinta, şi anume cunoaşterea sigură a purtării de grijă a lui Dumnezeu, nu va cădea în întunericul gândirii din care iese nelinişte şi mâhnire. Sufletul său va fi mereu plin de lumină şi bucurie şi va sălta neincetat, ca şi cum ar locui deja în cer, în luminarea gândurilor pe care le stârneşte in el credinta inimii lui. Incepând de atunci se învredniceşte de descoperirea intelegerilor.

26. Când cineva se îndoieşte de purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de el, cade numaidecât în zeci de mii de spaime.

27. Dumnezeu nu-i uită nici pe păcătoşi, mai cu seamă pe cei care arată râvnă fată de cele cuviincioase şi doresc să se apropie de cunoaşterea şi iubirea Lui. Cine simte în el un asemenea gând sălăşluieşte necontenit în pace şi mângâiere.

^{Cuvantul 9 ↑}

Despre încrederea în Dumnezeu care se naşte din cunoaşterea adevărului şi din credinţa adevărată, şi despre râvna bună a sufletului; şi că atunci când sufletul lucrează această râvnă potrivit firii sale, nu mai poate rămâne în om vreo mişcare legată de firea trupului.

1. Cine se teme de păcat nu se mai teme de satan, şi pe cei care doresc darul [lui Dumnezeu] nu-i înspăimântă ispitele. Cine crede cu tărie că voia lui Dumnezeu guvemează intreaga Lui creatie nu se va înfricoşa de nimic.

2. Cunoaşterea adevărului umple inima de pace şi-l aşază , pe om în bucurie şi încredere. Multe şi minunate sunt sfaturile ei; ele sunt adevărate şi luminează ochii [Ps 18, 8].

3. Ea îl sfătuieşte pe om spunând: „Nu te tulbura, creatia nu e lăsată la voia întâmplării, nici nu umblă voia ei; are o Călăuză Care nu doarme, nici nu dormiteaza [Ps 121, 4], căci nimic nu-i scapă.”

4. Deşertăciunea şi neştiinta fac din om un animal, golindu-l de credintă şi tulburându-i gândirea, umplând-o cu închipuirile unor lucruri prosteşti. Căci lipsa de credintă îl goleşte pe om de adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi de încredererea pe care pe bună dreptate trebuie să o avem în el în toată vremea.

5. Când în vremea unor astfel de ispite cineva e într-un asemenea întuneric, trebuie să cadă cu fata la pământ în rugaciune şi să nu se ridice până când nu-i vine din cer o Putere si o Lumină care întăreşte inima cu o credintă care nu se indoieşte. Şi Cel de la Care vine mişcarea vietii şi suflarea sufletului nu are o putere atât de mică încât sufletul să nu o simta ca să fie mângâiat cu ea; tocmai El Care prin diversitatea lucrării Sale ne stâmeşte spre cunoaşterea Lui, ca în El să aflam intelepciune atât în cele bune, cât şi în cele potrivnice.

6. Când Voia ascunsă a Atotputernicului stârneşte in om mişcarea sfântă a credintei, care urcă dinăuntrul lui dintr-o dată când este în primejdie, atunci i se pare ca şi cum ar fi numaidecât înconjurat şi păzit de zece mii de bărbati inarmati. Căci de îndată se înghesuie înăuntrul lui zece mii de mărturii, gânduri minunate şi drepte care dau mărturie de ajutorul pe care Dumnezeu îl dă zi şi noapte celor ce sunt strâns alipiti de El, aşa încât ei nu mai trebuie să se teamă de nimic, nici de om, nici de diavol, nici de fiară sălbatică sau reptilă. Căci atunci când ne-am alipit de Dumnezeu cu o iubire potrivită, toate slujesc spre folosul nostru şi nimic nu ne poate vătăma, ci ele stau în fata noastră cu totul paşnice, slujind voii lui Dumnezeu.

7. Când insă, ca urmare a nepăsării, omul se întunecă iarăşi şi această lumină sfântă piere de la ei, atunci fug şi se ascund de la el numaidecât şi toate aceste lucruri bune; şi el ajunge iarăşi nebun şi lipsit de minte în gândurile lui, săvârşindu-se în el ceea ce s-a spus: „Lumina ochilor mei nu mai e cu mine” [Ps 38, 11] şi: „Au vrut să stingă în groapă viata mea şi au aruncat în mine cu pietre” [Plg 3, 53].

8. Sau poate că sfânta umbrire face acest lucru în chip pronietor, pentru ca omul să nu se înalte în cugetul său şi să ştie că această pace şi seninătate nu sunt ale lui; fiindcă uneori acestea îl părăsesc, şi atunci ajunge slab şi abătut, pentru ca apoi să-l mângâie şi încurajeze din nou. Ceea ce nu înseamnă că această umbrire se îndepărtează de fapt de el atunci când are loc o astfel de schimbare; nu, ci atunci când dispare, nu-l părăseşte cu totul, ci se strânge în ea însăşi, împiedicând punerea în mişcare în el a acestor sfinte mişcări de ajutor şi mângaiere, şi atunci numaidecât sufletul se prăbuşeşte în neputintă şi se chinuie. După aceea însă, ea se arată din nou sufletului în chip ascuns şi atunci acesta se întăreşte, saltă şi-şi recâştigă curajul.

9. Printr-un asemenea parcurs inegal, sufletul binecuvântat primeşte invătătură şi e călăuzit de Pronia lui Dumnezeu.

10. Aceste schimbări şi stări diferite se ivesc pentru ca omul să stea neincetat în smerenie.

11. Acesta e motivul pentru care aceste altemări de ajutor şi slăbiciune au loc în om tot timpul si pe toate treptele vieţuirii [ascetice]: în luptele infrânării, ca şi în feluritele treceri de la stări de bucurie la intristare; căci şi aici uneori sunt mişcari luminoase şi vesele, după care dintr-o dată e întuneric şi nor. Acelaşi lucru se întâmplă cu cel care slujeşte lui Dumnezeu şi în intelegerile tainice şi dumnezeieşti al căror adevăr i se descoperă: uneori simte ajutorul Puterii dumnezeieşti năpădind dintr-o dată mintea lui, alteori simte contrariul, pentru ca să-şi poată cunoaşte slăbiciunea firii să-şi dea seama cât de slaba, neputincioasă, neghioabă şi copilărească este, dar şi până la ce înălţime e ridicat în ceea ce cunoaşte şi în lucrurile slăvite şi minunate pe care le simte în el.

12. Acestea sunt lucrările lui Dumnezeu şi ajutorul felurit pe care voia Lui dă oamenilor. Dar uneori, când gândul şi lucrările noastre se alipesc de un păcat, se întâmplă ca voia Lui să dea poruncă unuia din anchetatorii^[72]de care a fost vorba mai sus — şi care ne slujesc câtă vreme călătorim în bună rânduială, iar vointa noastră e îndreptată intru totul spre virtute — să ne lovească tare, ca să nu ne pierdem şi să ne depărtăm de El.

13. Acum insă cu ajutorul lui Dumnezeu să încheiem aceste lucruri şi să ne apropiem de bogăţiile Firii dumnezeieşti, de oceanul puterii Lui creatoare, de valurile si strălucirea Fiintei Sale.

^{Cuvantul 10 ↑}

Despre treapta meditaţiei şi distincţiile din ea; care e partea ei principală; şi despre frumoasa lucrare a inteligenţei, şi cum anume ne putem apropia de treapta cea mai bună a iubirii de Dumnezeu, şi care sunt distinctiile părţii ei principale.

1. Există patru feluri de a ne gândi la mântuire/viaţă şi prin care mintea lucrează să adape cunoaşterea ei şi să facă să sporească mântuirea/viata în etapa dreptăţii: cunoaşterea proprie lucrării trupului; cunoaşterea proprie lucrării subţiri şi unificate; cunoaşterea proprie luptelor ascunse în primele două; şi cunoaşterea proprie lucrării luminoase care se face în Dumnezeu şi numai cu Dumnezeu.

2. Aceasta din urmă se împarte în trei etape distincte: nu este numaidecât luminoasă, ci la început e densă, dar apoi devine limpede. Aşa cum la unii pomi dulceaţa vine de la soare, tot aşa, când Duhul străluceşte în inimile noastre, mişcările meditării noastre se apropie de limpezime: e ceea ce se numeşte vietuirea duhovnicească. Atunci mintea noastră e trasă în sus fără vreun act de vointă din partea ei, iar printr-un fel de reflecţie stă în uimire fată de Dumnezeu.

3. Mai mult, rugăciunea nu e singură, separată de aceste lucruri, ci mai degrabă e amestecată cu ele, uneori dându-le naştere, alteori născându-se din ele.

4. Fiecare va primi deci luminarea în meditarea în care se aruncă şi în reflectia pe care inteligenta lui o cercetează cu sârguintă. Va dobândi în ea intelepciune şi subţirime mai mare dacă, reflectând la lucrarea dreptătii, meditează şi la faptele ei, şi aşa va primi luminarea.

5. Iată cum poate să placă lui Dumnezeu în cele ale Lui, precum şi ceea ce vatămă lucrarea Lui, şi prin ce lucruri poate inainta încă şi mai mult în această reflecţie pentru a primi luminare.

6. Dacă reflectează apoi la lucrarea virtutii, cum anume poate să-i placă lui Dumnezeu în curăţia trupului, în osteneata rugăciunii, în curătirea trupului prin post, în rostirea psalmilor, în lupta împotriva a tot ce le împiedică; dacă mai reflectează la multele şi diferitele feluri în care se împarte virtutea, şi prin care din ele primeşte luminare şi înaintează mai mult, dacă stăruie mai mult în acelea, gândindu-se şi la ce se opune fiecăruia din aceste lucruri, atunci va spori încă mai mult in inţelepciune.

7. Dacă însă cineva meditează la patimi, la gânduri şi luptele cu ele, cum anume se leagă gândurile unele de altele, care patimă se leagă de care, cum începe şi sfârşeşte prima, care e putere fiecăreia, prin ce anume slăbesc şi de unde îşi trag puterea, unul ca acesta se concentrează pe patimi şi pe o minte vindecată.

8. Dar dacă meditează la Dumnezeu şi umblă în cele ale Lui căutându-L doar pe Dumnezeu, atunci va fi luminat şi le va cuprinde şi pe cele dinainte.

9. Aceste lucruri sunt bune, dar ele cer lupte, şi de aceea reflecţia şi cunoaşterea sufletului şi a trupului nu trebuie să se oprească la ele. Căci scopul nădejdii care ne-a fost vestită nu se mărgineşte la reflectia împotriva patimilor, la frumusetea lucrării ascetice şi la cunoaşterea luptelor şi intrecerilor, ci priveşte mai degrabă la ceea ce spunea Apostolul: „Ca să putem înţelege cu toţi sfinţii inăltimea, adâncimea, lungimea şi lărgimea” [Ef 3, 18] şi: ,,Fiecare să prisosească în toată inţelepciunea şi intelegerea duhovnicească” [Ef 1, 8]. Cum anume putem ajunge intelepti şi simţi aceste lucruri dacă ne mulţumim zi şi noapte să ne eliberăm de gândurile pătimaşe şi să ne luptăm cu ele, ocupându-ne neîncetat cu ele?

10. Mulţi însă se ocupă cu ele şi se concentrează pe acestea; lucrarea lor e bună şi ostenitoare, dar ei nu se ingrijesc deloc de cealaltă [lucrare].

11. In această primă lucrare, fie că priveşte vietuirea trupească sau se concentrează asupra patimilor şi virtuţii, cel care meditează cu stăruintă la ele ţinându-şi gândirea zi şi noapte în ele, acela va birui şi va fi infrant din nou, va cădea se va ridica, gândirea lui se va curăti şi se va întina din nou, se va afunda în cădere şi se va întări apoi prin căinţă; pe scurt, va fi mereu în luptă.

12. Dar când mintea meditează la Dumnezeu, se ridică mai presus de luptă. Nu că biruie definitiv gândurile, stârnirile şi patimile, ci domneşte liniştit asupra lor şi ele dispar. Nu e nici înfrângere, nici biruintă, fiindcă nu mai sunt nici patimi, nici aduceri-aminte, nici tot ceea ce aduc ele, fiindcă omul acela a fost cu totul scos din lume: lăsând în urma ei, acolo unde e locul lor, orice gândire la ele, la variatele lor lucrări, la cunoaşterea lor, mintea e scoasă din mijlocul lor. Dar dacă virtutea ar consta din lupta împotriva patimilor şi din fapte virtuoase de tot felul, atunci negreşit gândirea ar trebui să umble pe pământ.

13. Dar de indată ce meditează cineva la Dumnezeu şi la revărsările îmbelşugate care curg din El sau de la El, a ieşit din lume, a închis o uşă înaintea tuturor aducerilor-aminte ale ei, iar patimile rămân la locul lor nelucrătoare, omul fiind inăltat din locul unde se află ele; căci nu există virtute care să nu fie supusă unei continue lupte cu ele.

14. Una e cunoaşterea şi puterea ei când se ocupă de virtute, şi alta cea care constă în reflecţia inteligentei asupra lui Dumnezeu, cum spune fericitul Marcu Monahul: „Una e cunoaşterea lucrurilor, şi alta cea a adevărului. Pe cât e mai înalt soarele decât luna, pe atât e mai înaltă şi mai folositoare cea de-a doua decât cea dintâi”.

15. El numeşte „cunoaştere a lucrurilor” cea care ia naştere din lucrarea [ascetică] şi din luptele impotriva patimilor. Omul devine inţelept în poruncile care au fost aşezate potrivit unei legi, meditând la ele şi folosindu-se de ele.

16. „Cunoaşterea adevărului” însă străluceşte din ridicarea minţii mai presus de orice şi din meditarea continuă la Dumnezeu, şi numai prin nădejde este ea ridicată până la Dumnezeu. Această cunoaştere nu ne învaţă nimic despre patimi, nici despre lucrarea [ascetică], ci ne cufundă undeva departe de lupte şi de găndirea la ele şi amestecă mişcările noastre cu Dumnezeu.

17. Cum să fim ridicaţi până la o astfel de reflecţie şi care e inceputul meditării la Dumnezeu? Cum să găsim locul de unde să urcăm spre El? De unde să începem lucrurile ce ţin de El? Cine va arăta gândirii locul de unde să urce şi să fie cufundată în Dumnezeu? Plecând de la o descoperire concretă a lucrurilor ce ţin de El, gândurile omului se inalţă la contemplarea Lui; aceasta e o adevărată vedere a Lui, nu însă a firii Lui, ci a norului intunecos al slavei Lui [Is 20, 21]. O dată lămurite aceste lucruri, e stârnită mai întâi meditarea la ele, şi încetul cu încetul ea cuprinde mintea, o înalţă şi o face să stea în Norul întunecos al Slavei şi în Izvorul vieţii, de unde viaţa ţâşneşte neîncetat şi neîntrerupt pentru toate minţile, de sus şi de jos, atât pentru cele a căror osteneală e în înălţimi şi dincolo de trup, cât şi pentru cele a căror osteneală e pe pământ şi moare aici; atât pentru cele ale căror mişcări sunt un foc arzător, cât şi pentru cele ale căror mişcări sunt mărginite de povara firii lor.

18. Cum anume să cunoaştem Fiinţa nevăzută, a Cărei fire e fără început şi Care e unică în ea însăşi, Care prin fire e dincolo de cunoaştere, de orice minte şi simţire a fiinţelor create, Care e dincolo de timp şi de spaţiu fiind Creatorul lor; Care la începutul timpului S-a arătat prin adumbriri şi S-a făcut cunoscută prin urmele lăsate prin alcătuirea şi săvărşirea creaţiei, Care Şi-a făcut auzit glasul peste lucrul mâinilor Ei, făcându-Şi cunoscută astfel fiinţa domniei ei, Care fiind izvor a nenumărate firi, a rămas ascunsă câtă vreme a locuit în fiinta ei răstimpuri nenumărate fără început sau hotar, până când i-a plăcut harului Ei, şi a făcut să înceapă timpul, aducând la existenţă lucrurile şi creaturile?

19. Să ne gândim la bogăţia îmbelşugată a oceanului creaţiei Sale, la câte creaturi sunt ale Lui, şi cum în milostivirea Lui poartă toate, acţionează, organizează şi guvernează toate; cum, cu o iubire nemăsurată, a aşezat lumea şi a inceput creaţia; cât e de milostiv şi răbdător este şi cum iubeşte creaţia, o poartă şi îi îndură cu blândeţe necuviinţele, păcatele şi ticăloşiile ei, cumplitele blasfemii ale demonilor şi oamenilor ticăloşi. Cel care se opreşte uimit şi-şi umple mintea cu măreţia lui Dumnezeu, uimit de toate cele pe care le-a făcut şi le face, se minunează şi e lovit de uimire apoi în faţa milostivirii Lui, cum după toate acestea Dumnezeu le-a pregătit o altă lume care nu va avea sfârşit, a cărei slavă n-a fost descoperită nici măcar ingerilor, măcar că aceştia sunt cuprinşi în lucrarea Lui intrucât le îngăduie viaţa duhului potrivit darului cu care a fost înzestrată firea lor; cât de sublimă e această slavă şi cât de înaltă e vieţuirea viitoare, cât de neînsemnată viaţa de acum faţă de cea hărăzită pentru creaţie în viaţa cea nouă; şi cum, pentru ca omul să nu fie lipsit de acea fericire din pricina abuzului de libertatea pe care a primit-o, în milostivirea Sa [Dumnezeu] a imaginat un al doilea dar, cel al căinţei, prin care acela să poată fi înnoit în fiecare zi şi îndreptat în orice timp, şi pe care a rânduit-o fără să-i fixeze timp, nici limite sau osteneli care să întreacă puterile [omeneşti], ci numai în gândire, în voinţă, în cuget, într-o inimă îndurerată care simte străpungere, aşa încât pentru fiecare să fie uşor să scoată folos din ea, repede şi în orice clipă.

20. Nu că oamenii vor moşteni slava viitoare printr-o constrângere sau împotriva voinţei lor, ci inţelepciunii Lui i-a plăcut ca ei să aleagă binele printr-un act al voinţei lor libere şi aşa să vină la El.

21. Pentru ca ei să nu creadă că primesc totul ca pe un drept al lor, iar nu în întregime prin har, şi să socotească cumva că stă în puterile lor, Dumnezeu a pus în mijloc şi o greutate [ in dobândirea lui], greutate care ascunde o taină a înţelepciunii Lui, ca pe cât e cu putinţă oamenii să rămână ţinuţi de El. Şi dacă vorbesc omeneşte, căci se poate vorbi aşa, lucrurile stau aşa nu pentru că Dumnezeu n-ar şti sfărşitul parcursului fiecăruia dintre noi. Dar motivul lucrului despre care vorbim, şi anume pentru ce e nevoie de darul pocăinţei, dacă e să ne ridicăm pănă la modul Lui de a gândi şi la cel al preştiinţei Lui şi la ceea ce naşte atât din unul, cât şi din cealaltă, e ascuns cunoaşterii noastre a tuturor.

22. Nu pot spune nici că Dumnezeu va cerceta acestea şi va face răsplătirile Sale plecând de la această cercetare, căci nu obişnuieşte să plece de la creaţie in gândurile Sale care sunt fără început, fiindcă toate gândurile Sale sunt fiintiale, cum e şi El. Cât priveşte cunoaşterea deznodământului actiunilor Sale, spun că Firea Lui e prea înaltă pentru a putea vorbi despre „gând” sau „intentie” în legătură cu ea sau pentru ca ea să poată fi gândită, inţeleasă sau contemplată. In ce priveşte cele ce vor veni mai apoi, El ştie să-Şi stabilească voia Lui în toate într-un chip potrivit fiintelor create, şi n-are nevoie în cunoaştere de nimic din afara Lui insuşi, măcar că nu se poate vorbi cu privire la El de „inăuntru” şi ” in afară”.

23. Nici cea mai mică mişcare nu există în Firea Celui Care a aşezat lumea din negrăita bunătate a firii Lui. Nu fără un motiv care are legătură cu noi a închipuit El atâtea binefaceri pentru noi, şi limpezimea oceanului păcii Firii Lui nu e tulburată de nici o împotrivire din partea noastră. Fiindcă acea binecuvântată Fire e sublimă, inăltată şi slăvită, desăvârşită şi împlinită în cunoaşterea Ei şi desăvârşită în iubirea Ei, fără „când”, veşnică în tot ce este al Lui şi tine de El.

24. El locuieşte în lumina Firii Lui; a vrut ca făptura creată să se apropie de norul întunecos al slavei Sale veşnice; a dat cununa veşniciei Lui creaţiei pe care a făcut-o; S-a întors de la cinstirea datorată puterii Lui şi S-a îngrijit de toate ale noastre pogorându-Se până la noi; a făcut ca întreaga plinătate a ceea ce a aşezat să se împărtăşească de veşnicia Impărătiei Lui, Fiinţă, Domn, inăltat mai presus de orice lucru introdus ulterior, a Cărui vointă e izvorul tuturor firilor, din Care lumile, creaturile şi firile se revarsă ca dintr-un izvor fără număr şi fără margini; din nimic şi dintr-o dată a făcut creatia firilor minunate, înzestrate cu ratiune şi inteligentă ale ingerilor: lumi de sus fără număr şi puteri nemărginite, legiuni de serafimi de foc, înfricoşători şi uşori, minunati si puternici, duhuri simple, luminoase şi netrupeşti care vorbesc fără gură, văd fără ochi, aud fără urechi, zboară fără aripi, săvârşesc fără mâini şi fără mădulare toate lucrările mădularelor unui trup; fiinţe care nu obosesc, nici nu slăbesc, repezi în mişcări, fără zăbavă în lucrarea lor, înfricoşătoare la vedere, minunate in slujire, bogate în descoperiri, înălţate în contemplatie, care văd locul Slavei [sekinta] Celui Nevăzut, fiinte slăvite şi sfinte rânduite în nouă cinuri de Intelepciunea Care a creat toate, ale căror strigăte „Sfânt, Sfânt, Sfânt” urechile celor imbrăcati în trup nu le pot suporta, după cum spune prorocul: „Pragul templului tremura de vuietul strigătelor lor «Sfânt, Sfânt, Sfânt»” [cf. Is 6, 4], ale căror mişcări sunt de foc, a căror minte e ageră, minunate în cunoaştere, asemănătoare cu Dumnezeu pe cât e cu putintă.

25. Iată acum câteva mici fărâme pentru începutul practic al meditării la Firea dumnezeiască cu ajutorul puterilor mintii: Dumnezeu e închinat şi slăvit în firea Lui, bun în tot ce ţine de El, milostiv, blând şi îndurat, tare şi puternic, intelept, cunoscător din destul a toate, cuprinzând toate în marginile cunoaşterii Lui, ţinând marginile întregii creatii, aproape de fiecare şi în chip negrăit departe de toti, prezent în tot locul şi nicăieri, cuprinzând totul şi totul fiind cuprins în el, tinând cu vointa Lui toată creatia atât de vastă şi plină de o multime de lucruri diferite; nici una din firi, nici orice altceva nu s-ar putea mişca, deplasa, vibra ori murmura fără un semn al voii Lui.

26. De ce am lăsat Izvorul vietii si oceanul cunoaşterii şi rătăcim pe pământ în cele ale noastre, care sunt aproape de noi şi între noi? Căci zi şi noapte suntem în lupte, încleştări şi bătălii cu gândurile, patimile, aducerile-aminte şi stârnirile lor, deşi avem mijlocul de a face să se stingă aceste lucruri fără luptă doar întorcându-ne la Domnul.

27. Nu putem covârşi tăria acestor lupte, căci oricât de iscusiţi am fi în vicleniile gândurilor, putem fi încă biruiti şi infrânti de ele. Nu vom sfârşi nicicând lupta cu ele, căci de-abia ce se sfârşeşte o luptă, mintea noastră e chemată să inceapă alta. Chiar dacă suntem foarte buni în această lucrare şi suntem ageri şi vigilenti în ea, nu ne vom curăţi niciodată de rugina patimilor, nici de întinăciunea gândurilor, chiar dacă uneori biruim asupra lor.

28. Să lăsăm pentru o clipă gândirea şi împrăştierea în cele de jos, fratilor, şi să recunoaştem că suntem slabi în fata gândurilor şi demonilor; să fugim la Domnul şi să urcăm putin acolo unde gândurile se sting şi stărnirile pier, unde aducerile-aminte încetează şi patimile mor, unde firea se înseninează şi se preface ca şi cum ar sta deja în lumea cealaltă.

29. Mă întreb dacă acela în care aceste mişcări/stârniri privitoare la Firea dumnezeiască nu fierb în clocot ar putea pretinde că ştie ce e iubirea lui Dumnezeu. Dacă doreşti, frate, să guşti această iubire, atunci reflectează şi meditează cu intelegere la lucrurile Lui şi care au de-a face cu El şi cu sfânta Lui fire. Mintea ta să umble neîncetat în ele şi vei şti apoi cum toate părtile sufletului tău se înflăcărează de iubire şi ard ca o flacără aprinsă în inima ta, iar dorul de Dumnezeu te copleşeşte; iar plecând de la iubirea de Dumnezeu vei ajunge şi la iubirea desăvârşită de oameni.

30. Prin astfel de purtări şi altele asemănătoare, frate, omul se inaltă prin el însuşi din lucrurile pământeşti şi e înrobit de iubirea lui Dumnezeu. Seamănă cu cineva care şi-a uitat propria fire, căci nimic din lume nu-l mai atrage, nici nu urcă până la gândirea lui; simte acum lumea cealaltă şi crede cu tărie că există şi altceva pe lângă trup şi sânge.

31. Oricine practică virtutea, dar se găsesc numai putini care să fi dobândit o gândire bună la Dumnezeu împletită cu o convorbire slăvită cu El prin luminozitatea gândurilor lor şi harul lui Hristos. Când cineva e foarte bun în această meditare el umblă cu gândirea sa înrobită în aceste lucruri slăvite care sunt mai presus de pământ şi se află în Dumnezeu, dar când gândirea sa slăbeşte, atunci părăseşte acele lucruri înalte şi se sălăşluieşte iarăşi în lume şi e silit să-şi aducă aminte de lucrurile omeneşti; atunci acela se vede ca un străin fată de lume, fată de vederea şi legătura cu ea şi fată de toate cele ce se petrec în chip obişnuit în ea.

32. Multora asemenea lucruri li se par gânduri deşarte. Ei seamănă cu cineva cuprins de arşita febrei, a cărui poftă de mâncare se scârbeşte de orice, iar când i se aduce aminte de dulciuri şi prăjituri, sensibilitatea lui se revoltă şi e deranjată. Nu mâncarea e de vină aici, ci sensibilitatea lui bolnavă şi suferindă şi tulburarea pricinuită de fiere; de aceea tot ce doreşte sunt lucruri acre şi sărate.

33. Cine are liniştirea şi se îndeletniceşte cu cunoaşterea, acela va atinge uşor şi repede iubirea lui Dumnezeu, iar prin iubirea de Dumnezeu se va apropia şi de iubirea desăvârşită de oameni.

34. Nimeni însă nu s-a putut apropia vreodată de luminoasa iubire de oameni fără să se fi învrednicit mai întâi de minunata şi îmbătătoarea iubire de Dumnezeu.

35. Să ajungă cineva la frumoasa iubire de oameni plecând de la lucrarea [ascetică] şi lupta cu gândurile şi apoi să se ridice de aici la iubirea de Dumnezeu, nimeni nu o va putea face în această viată înainte de a pleca din această lume, oricât de mult s-ar lupta. Prin porunci şi prin discernământ îşi poate sili gândurile şi-şi poate curăti de ele simtirea, ba chiar poate face bine altora; dar să atingă luminoasa iubire de oameni doar prin lupta [ascetică] nu sunt sigur că pot spune că e cu putintă, şi nimeni n-a atins-o şi n-o va atinge pe această cale în această viată. Fără vin nimeni nu se va putea imbăta, nici inima nu-i va sălta de bucurie. Şi fără îmbătarea în Dumnezeu nimeni nu va dobândi prin desfăşurarea firească a lucrurilor o calitate care nu apartine firii, care nu va putea rămâne în el în chip luminos şi fără să pară silită. Există însă unii care au o fire senină şi limpede, care iubesc cu uşurintă pe toţi oamenii şi le este milă de orice fire [creată], nu numai de cea a oamenilor, dar şi de cea a dobitoacelor, a păsărilor şi fiarelor sălbatice. Există şi astfel de oameni, dar şi ei au clipe în care-i tulbură teama când dau peste prilejuri de întristare care vin de la altii.

36. Când cineva s-a învrednicit să guste iubirea dumnezeiască, acela obişnuieşte să uite din pricina dulcetii ei toate, căci faţă de gustul ei toate cele văzute i se par demne de dispret. Sufletul său se apropie bucuros de luminoasa iubire de oameni fară deosebire, şi nu e niciodată copleşit sau tulburat de slabiciunile lor, asemenea Apostolilor care în mijlocul tuturor relelor pe care le îndurau de la altii erau incapabili să-i urască şi nu se săturau să-i iubească; ceea ce au arătat prin fapte când, după toate acestea, au primit chiar şi moartea pentru ca să-i poată regăsi [într-o zi în cer]. Şi erau aceiaşi oameni care doar cu putin timp înainte Il rugaseră pe Hristos să facă să coboare foc din cer peste samarineni numai pentru că nu-i primiseră în satul lor [Lc 9, 54]. Dar o dată ce au primit darul şi au gustat iubirea lui Dumnezeu, au ajuns desăvârşiti şi în iubirea de cei ticăloşi: îndurând atâtea rele pentru a-i regăsi [într-o zi în cer], nu-i mai puteau urî. Vezi aşadar că iubirea desăvârşită de oameni nu poate fi dobândită doar păzind poruncile.

37. Nu vreau să spun că trebuie sa-i lăsăm pe cei care vietuiesc în lupte şi în osteneli, sau să nu ne mai apropiem de ei. Ci mai degrabă că, după ce ne-am ostenit împreună cu ei la vremea şi locul potrivit, trebuie să lăsăm arenele luptelor şi să ne dedicăm liniştirii; dar şi aici, după ce ne vom fi deprins, fie şi numai în parte, să cunoaştem gândurile şi ispitele lor, trebuie să o lăsăm şi să ne întoarcem în locul cunoscut al luptelor. Să avem însă în minte amintirea necontenită a lucrurilor minunate ca un ajutor neîncetat în rugăciune. Şi aşa vom înainta zi de zi în săltarea sufletului şi vom fi duşi spre desăvârşirea în Dumnezeu.

38. Meditarea limpede la Dumnezeu e sfârşitul rugăciunii sau, mai degrabă, e izvorul rugăciunilor în măsura în care rugăciunea sfărşeşte în gândirea la Dumnezeu.

39. Uneori omul se mută de la rugăciune la minunata meditare la Dumnezeu, alteori rugăciunea se naşte din meditarea la Dumnezeu.

40. Acestea sunt diferite faze în alergarea dumnezeiască a minţii în arena lumii cu ochii ţintă la cununa sa [cf. 1 Co 9, 24-25]. Cununa singuraticului e desfătarea duhovnicească în Hristos Domnul nostru. Cine a găsit-o, a primit încă de aici arvuna lumii viitoare.

41. Hristoase, Izvorul vieţii, învredniceşte-mă să gust ceva din Tine ca ochii mei să se facă lumină. Milă şi Compasiune, Care ai fost trimis în lume, Nădejdea creaţiei, fă-mă să gust desfătarea nădejdii Tale ca să ajung orb pentru lume dar luminat cu duhul, iar viaţa mea să se imbete de iubirea Ta ca să uit lumea şi lucrurile ei. Fie să fim inrobiţi şi duşi la Tine de gândirea noastră când convorbim cu uriaşa Ta strălucire. Nu lăsa ca lumea să ne înrobească prin legătura vătămătoare cu ea, ci fă-ne vrednici să slujim înaintea Ta cu luare-aminte potrivit voii Tale şi să Te lăudăm netulburat şi în mare pace în toată vremea. Umple gura noastră de lauda Ta şi fă ca gândirea noastră să îndure suferinţă, fă ca inteligenţa noastră să strălucească cu o curăţie care curăţă mişcările ei, ca la vremea rugăciunilor noastre să-Ţi putem fi o jertfă bineplăcută [Flp 4,18] şi fără prihană. Fă să se sălăşluiască în noi puterea Ta nevăzută ca să se întărească simţurile sufletelor noastre, pentru ca lovindu-le [ca pe nişte corzi] sufletul nostru să interpreteze tainic o cântare plină de uimire, şi aşa să cântăm în fiece clipă întru cinstea puterii Fiinţei Tale ” Aliluia” Veghetorilor [îngerilor] de sus. Fie să purtăm sfinţirea Dumnezeirii Tale în rărunchii noştri ca în ceruri şi să aducem nesăturat mulţumire şi închinare impreună cu toţi sfinţii marelui Tău Nume, Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt slăviti într-o singură Fire în vecii vecilor. Amin.

^{Cuvantul 11 ↑}

Despre contemplarea tainei/simbolului Crucii; ce putere cuprinde în ea în chip nevăzut în forma ei văzută; şi despre foarte marile taine ale Economiei lui Dumnezeu săvârşite în cei din vechime şi împlinirea lor în Hristos Domnul nostru, şi cum atotputernica cruce le cuprinde şi recapitulează pe toate.

1. Care e intelesul şi ce figură [typos] zugrăveşte icoana Crucii pentru noi, pe care o ţinem în mare cinste şi o venerăm bucuros cu o iubire şi o dorintă nesăturată, şi a cărei istorie e prăznuită şi repetată de întreaga creatie?

2. Cum anume sălăşluieşte în ea în chip tainic puterea dumnezeiască, cum anume obişnuieşte Dumnezeu să lucreze în fiecare generaţie ca să-şi arate caracterul minunat al puterii Sale, punându-Şi în chip înfricoşător cinstitul Său Nume pe lucrurile corporale, arătând in ele lumii lucruri minunate şi măreţe şi dând prin ele mari binefaceri omenirii, despre toate acestea vom vorbi pe cât e cu putintă în cuvinte simple cu referire la puterea slăvită şi veşnică care este în Cruce, pentru ca să se ştie că Dumnezeu e Cel ce lucrează şi săvârşeşte totul în toate, în cele de odinioară, în cele de mai apoi şi în veci.

3. Nu vrem să spunem că Puterea din Cruce e alta decât cea prin care au venit la existentă lumile, [Putere] veşnică şi fără de început care guvernează creatia tot timpul şi neintrerupt, în chip dumnezeiesc şi mai presus de intelegerea tuturor, potrivit voii Dumnezeirii Sale.

4. Dar atunci ce? Puterea nemărginită a lui Dumnezeu sălăşluieşte în Cruce aşa cum a sălăşluit în chip neinteles în Chivotul [Legii], venerat cu mare cinste şi frică de poporul [Israel], şi săvârşea prin el minuni şi semne înfricoşătoare în mijlocul celor ce nu se ruşinau să-l numească „dumnezeul” lor [cf. Nm 10, 35-36]; cu alte cuvinte din pricina cinstei vrednicului de cinste Nume al lui Dumnezeu priveau la Chivot cu spaimă, ca şi cum ar fi fost Însuşi Dumnezeu, şi el era cinstit cu acest nume nu numai de poporul [Israel], ci şi de semintiile străine care erau duşmanii lui, şi care spuneau: „Vai nouă, căci Dumnezeul poporului acesta a venit azi în tabără” [1 Rg 4, 7]. Or noi credem că aceeaşi putere care s-a sălăşluit oarecând în Chivot sălăşluieşte acum în închinata figură [typos] a Crucii, tinută la mare cinste de noi drept o cale nobilă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

5. Căci ce oare era în Chivot în stare să-l facă atât de infricoşător şi-l umplea cu tot felul de puteri şi semne, afară de vasul cu mâna, de tablele Legii scrise de Moise şi de toiagul lui Moise care înflorise? Oare Moise şi poporul nu s-au inchinat înaintea Chivotului cu mare frică şi cutremur? Oare Isus, fiul lui Nun, n-a rămas întins cu fata la pământ în fata lui de dimineata până seara [Ios 7, 6]? Oare nu aici s-au arătat descoperirile înfricoşătoare ale lui Dumnezeu ca pentru a-i da cinstire, pentru că în el sălăşluia Slava [sekinta] lui Dumnezeu? Or Aceasta sălăşluieşte acum in Cruce; a lăsat Chivotul şi s-a sălăşluit tainic în Cruce.

6. Puterea acestei Slave, semnele şi minunile ei se arată în Cruce nu mai putin decât odinioară [in Chivot], ba chiar in aceasta ele sunt mult mai multe. Oare toate cele descrise în cartea Faptelor [Apostolilor 3, 1-10; 9, 40 etc.] ca săvârşite de mâinile Apostolilor nu sunt mult mai mari decât cele din vechime? Cine nu le primeşte pe acestea din urmă nu le va primi nici pe cele dinainte.

7. Prin puterea Crucii multi au îmblânzit fiare sălbatice, s-au arătat indrăzneti în fata focului, au umblat pe ape, au înviat morţi, au oprit molime, au făcut să tăşnească izvoare în pământ pustiu şi pietros, au pus hotar mărilor, au poruncit torentelor unor râuri vijelioase să curgă în urma lor, au întors inapoi curgerea apelor.

8. Dar ce mai vorbesc de acestea? Satan însuşi şi toată tirania lui se îngrozesc de semnul Crucii atunci când îl insemnăm împotriva lor. Şi ascultati un lucru încă mai mare decât toate acestea: cu toate semnele şi minunile săvârşite în prezenţa lor, slujirea [cultul Vechiului Testament] n-a putut dezrădăcina nici cel mai mic păcat; în timp ce în slujirea [cultul] Crucii păcatul a ajuns ca o pânză de păianjen de care atârnă o greutate şi care nu reuşeşte să se tină întinsă. Iar în fata morţii, care făcea atâta spaimă firii [omeneşti], ţin acum capetele sus chiar şi femeile şi copiii. Moartea care domneşte peste toate a ajuns acum uşoară nu numai pentru credincioşi, ci şi pentru păgâni; frica de ea s-a micşorat mult faţă de ce era înainte.

9. Inchinat fie Cel Care Si-a schimbat planul Său cu noi prin împăcarea pe care a făcut-o pentru noi [Rm 5, 10-11; 2 Co 5, 18-19]. Binecuvântat fie Cel ce a vrut acum să-Şi arate deschis iubirea veşnică pe care o are pentru creaţia Sa.

10. În faţa acelei lăzi de lemn în care se spunea că era Slava lui Dumnezeu, Moise şi tot poporul aduceau neîncetat o închinare plină de frică. Cum se face că în Lege Dumnezeu a spus poporului prin Moise: „Nu vă inchinaţi nici unui lucru făcut de mâini omeneşti, nici unui chip şi nici unei asemănări” [cf. Iş 20, 4-5], dar chivotul fusese făcut de mâinile dulgherilor, iar tablele fuseseră cioplite de mâinile lui Moise în munte şi fuseseră înscrise de degetele Lui [Iş 34, 4. 28]? Ele au ajuns prilej de osândă, pentru că li s-a dat nume de idoli, dar pentru că pe chivot fusese aşezat slăvitul şi cinstitul Nume al lui Dumnezeu, Puterea lui Dumnezeu s-a arătat în el în chip deschis şi prin ea poporul a primit ajutor şi scăpare şi ea a lucrat semne înfricoşătoare mai presus de fire.

11. Tot aşa stau lucrurile şi cu Crucea aici şi acum. Din clipa în care figura Crucii e întipărită pe un zid sau scândură, sau e modelată într-un fel oarecare din aur sau argint sau ceva asemănător, sau e cioplită din lemn, numaidecât ea e imbrăcată şi umplută de Puterea dumnezeiască care sălăşluia oarecând în Chivot şi devine loc al Slavei [sekinta] lui Dumnezeu mai mult chiar decât Chivotul.

12. Aşa cum slujirea [cultul] Noului Legământ e mai de cinste înaintea lui Dumnezeu decât cea a celui Vechi, aşa cum e o deosebire între Moise şi Hristos, aşa cum slujirea adusă de Iisus e mai bună decât cea adusă de Moise, şi aşa cum cinstea unui om e mai mare şi mai bună la creaţia lui decât cea a lucrurilor mute, tot aşa figura Crucii care există astăzi e mult mai de cinste din pricina cinstei Omului pe care Dumnezeirea l-a luat dintre noi ca să locuiască în El şi pentru că bunăvoirea lui Dumnezeu [Mc 1, 11], care sălăşluia în acest Om care s-a făcut templul [cf. In 2, 19] Ei^[73] desăvârşit, se deosebeşte de bunăvoirea prefigurativă care era în lucrurile mute, în care era umbra celor ce aveau să vină în Hristos [cf. Evr 10,1].

13. Dacă lucrului făcut astfel i-am fi dat alt nume, am fi fost pedepsiţi dacă ne-am fi închinat lui asemenea celor din vechime care au schimbat închinarea lui Dumnezeu cu cea a idolilor. Dar acum noi îi dăm Numele Domnului în Care sălăşluieşte Dumnezeirea, despre Care s-a vorbit neîncetat în Vechiul Testament şi la Care cele douăsprezece seminţii ale lui Israel nădăjduiau să ajungă prin rugăciuni stăruitoare zi şi noapte [cf. FA 26, 7]. Toate acestea le inţelegem ori de câte ori privim această figură la vremea rugăciunii şi ne închinăm în ea chipului Omului care a fost răstignit pe ea, şi prin ea primim Puterea dumnezeiască şi ne învrednicim de ajutor, izbăvire şi bunătăti negrăite în această lume şi în cea viitoare; toate acestea prin Cruce.

14. Ori de câte ori intra [în Sfânta Sfintelor], arhiereul nu îndrăznea să-şi ridice ochii şi să cerceteze nici măcar lama de metal făcută din aur şi pusă peste chivot [Iş 25, 17. 21-22] şi in care se arăta deschis Puterea lui Dumnezeu^[74], pentru că în ea sălăşluia înfricoşătoarea Slavă a Dumnezeirii şi vederea ei era mai grozavă şi mai de cinste decât a tuturor lucrurilor care făceau parte din această slujire.

15. Părinţii noştri ortodocşi spun că acea lamă de metal infăţişa în chip tainic/simbolic umanitatea Domnului^[75]. Dacă deci prefigurarea era atât de înfricoşătoare, cu cât mai mult era împlinirea ei şi însuşi Arhetipul ale căruia sunt simbolurile şi tainele. Dar acolo, în slujirea veche, Pronia cerea asprime şi frică mare, aici însă cere blândeţe.

16. Fiindcă în vechime cine îndrăznea să fie nepăsător faţă de aceste taine/simboluri, prefigurări şi figuri era pedepsit pe loc, ca aceia pe care i-a ars focul cădelnitelor lor [Nm 16, 35]. Dar pentru că aici a fost revărsat un har fără măsură şi asprimea a fost înghiţită de blândeţe, de aici a intrat indrăzneala/familiaritatea şi s-a născut un fel de nepăsare; măcar că nu e o adevărată nepăsare — să nu fie! — ci mai degrabă de un prisos de indrăzneală/familiaritate, căci aceasta obişnuieşte să alunge teama datorită iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu [Tit 3, 5] care a venit peste noi în vremea de acum.

17. Pentru adevăraţii credincioşi nu e puţin lucru vederea Crucii fiindcă în ea se înţeleg că sunt cuprinse toate tainele/simbolurile. Ori de câte ori îşi ridică ochii să o privească e ca şi cum ar contempla faţa lui Hristos; de aceea sunt plini de evlavie faţă de ea, vederea ei e scumpă pentru ei şi-i umple de teamă şi de iubire. Şi pentru că sunt copii [ai lui Dumnezeu], au mai multă indrăzneală spre El, aşa cum obişnuiesc să aibă copiii faţă de părinţii lor pentru că sunt siguri de iubirea lor.

18. Ori de câte ori ne apropiem de Cruce e ca şi cum ne-am apropia de trupul lui Hristos; aşa simţim din pricina credinţei pe care o avem în El.

19. Prin apropierea de ea şi privirea noastră spre ea, mintea noastră călătoreşte tainic spre cer ca la o vedere care nu poate fi văzută, nici simţită; şi din pricina cinstirii umanităţii Domnului vederea noastră ascunsă e inghiţită de o contemplare a tainei credinţei.

20. De aceea nu ne ruşinăm să o numim Domn, Mântuitor şi chiar Dumnezeu, şi-i aducem rugăciunile noastre ca pe acelea datorate Creatorului.

21. Toate acestea credem că sunt ale Omului a cărui Cruce e cinstită de noi pentru Numele Lui şi din pricina Lui impreună cu toate cele atribuite Lui. Aşa cum nu şovăim să numim Dumnezeu, Creator şi Domn umanitatea Domnului, Care a fost om cu adevărat, ori să spunem că prin mâinile Lui s-au întocmit lumile şi au fost făcute toate [cf. Evr 11, 3]. Căci Cel ale Cui sunt toate aceste lucruri a vrut să locuiască în el dându-i slava Dumnezeirii Lui şi stăpânirea peste toate din pricina binefacerilor pe care creaţia avea să le primească prin el şi al căror început a fost Crucea. El a poruncit chiar şi ingerilor să i se inchine, precum spune fericitul Pavel: „Iar când aduce în lume pe Cel Intâi-Născut spune: «Să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” [Evr 1, 6]. I-a dat să fie închinat impreună cu El în chip indistinct printr-o singură şi aceeaşi închinare, deopotrivă pentru Omul care a devenit Domnul şi pentru Dumnezeire, chiar dacă firile îşi păstrează proprietăţile fără să fie însă vreo deosebire în cinstirea lor^[76].

22. Căci credem că toate cele ale lui [Omului] au fost ridicate la [Cuvântul] Cel Care le-a primit pentru El Insuşi vrând să-l facă să se împărtăşească de cinstirea Lui. Şi toate acestea ni s-au făcut cunoscute în Cruce, iar prin acest lucru pe care necredincioşii îl socotesc vrednic de dispreţ [cf. 1 Co 1, 23], am primit cunoaşterea exactă a Creatorului.

23. In Hristos toate fiinţele raţionale, îngeri şi oameni deopotrivă, s-au învrednicit de iubirea Creatorului şi de iubirea întreolaltă pentru a aduce o singură mărturisire/laudă Unului Dumnezeu, Domnul a toate.

24. Căci Crucea e haina lui Hristos aşa cum umanitatea lui Hristos e haina Dumnezeirii ca o prefigurare pentru timpul de acum în aşteptarea clipei în care se va descoperi adevăratul Arhetip, şi atunci nu va mai fi nevoie de aşa ceva. Fiindcă Dumnezeirea locuieşte în umanitate în chip inseparabil fără sfârşit şi pe veci, adică nemărginit. De acea privim la Cruce ca la locul Slavei [sekinta] Celui Preaînalt, locaşul sfănt al Domnului, oceanul tainelor/simbolurilor Economiei lui Dumnezeu.

25. Icoana Crucii arată ochilor credinţei noastre taina/simbolul celor două Testamente, aşa cum s-a arătat mai sus la locul său. Mai mult: ea e pecetea Economiei Mântuitorului.

26. Ori de câte ori privim la Cruce în chip senin, cu mişcări lăuntrice strunite, se strânge şi stă înaintea ochilor noştri lăuntrici aducerea-aminte de întreaga Economie a Domnului.

27. „Cel în care locuieşte trupeşte plinătatea Dumnezeirii” [Col 1, 9] umblă ca un om obişnuit pe la porţile păcătoşilor, „dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni, fără chip şi fără frumuseţe”, cum spune Isaia [53, 2-3].

28. O, minune! Creatorul imbrăcat în om intră în casele vameşilor şi desfrânatelor, iar când aceştia se intorc spre El prin lucrarea Lui, îi convinge prin invătătura Sa dându-le asigurarea împăcării cu ei şi pecetluind cuvântul adevărului prin mărturii adevărate care erau minunile şi semnele Lui. Şi aşa prin frumusetea vederii Lui lumea întreagă a fost atrasă de iubirea Lui spre unica mărturisire a lui Dumnezeu, Stăpânul a toate, şi aşa s-a semănat în fiecare cunoaşterea Unicului Creator.

29. Şi în cele din urmă toti care au primit invătătura Sa au fost intăriţi în nădejdea pe care El le-a dat-o prin pecetluirea cuvintelor Lui către ei cu propriul Său Sânge. Prin moartea şi învierea Lui i-a întărit pe cei Doisprezece pe care potrivit preştiinţei Lui îi alesese din tot neamul lui Adam spre această slujire. După care [Dumnezeu] L-a urcat la cer la El insuşi, în locul în care nici o fiintă creată nu pusese piciorul, dar unde prin lucrarea Sa a chemat toate fiintele raţionale, îngeri şi oameni, la acea fericită intrare, ca să se desfete în lumina dumnezeiască în care l-a îmbrăcat pe acest Om plin de toată sfinţenia şi Care e acum cu Dumnezeu într-o cinste şi strălucire negrăită.

30. Acestea sunt tainele/simbolurile pe care le poartă în ea figura Crucii, şi care e obârşia minunilor pe care Creatorul le săvârşeşte prin ea în intreaga lume. Aşa este închinată şi cinstită cu voioşie de noi, ea care a fost intipărită din veşnicie în cugetul Creatorului pentru ca prin figura ei să fie dată cunoaşterea Slavei Lui şi eliberarea pe care avea să o săvârşească prin ea pentru toti oamenii.

31. Binecuvântat fie Dumnezeu Care prin lucruri materiale ne apropie în chip tainic/simbolic de cunoaşterea Firii Sale nevăzute, semănând şi întipărind în gândirea noastră aducerea-aminte de purtarea Lui de grijă pentru noi în toate generatiile, legându-ne prin figurile văzute de iubirea pentru Fiinta Sa ascunsă.

32. Să se bucure inimile noastre de tainele credintei pe care le ţinem; să săltăm în Dumnezeu Care Se îngrijeşte atât de noi. Să intrăm prin contemplarea gândirii noastre în minunata Lui lucrare pentru noi. Să ne bucurăm de nădejdea pe care ne-a descoperit-o ca unor copii ai lui Hristos în taina Noului Legământ pe care am primit-o prin El.

33. Vrednic de închinare e Dumnezeu Care pentru mântuirea noastră a făcut totul în lume ca să ne apropie de El până când se va descoperi ce s-a pregătit acolo unde vom primi bunătătile cuvenite unor copii ai lui Dumnezeu.

34. Vrednică de închinare e taina/simbolul puterii Crucii care ne-a dat toate acestea şi prin ea ne-a învrednicit de cunoaşterea îngerilor, căci prin Puterea cuprinsă în ea au fost facute toate fiintele create văzute şi nevăzute.

35. Vrednică de orice laudă, slavă şi preamărire e Firea dumnezeiască care ne-a creat, care ne-a dat toate acestea şi ne va da şi altele; Ei fie închinarea, cinstea şi slava în veci. Amin.

^{Cuvantul 12 ↑}

Despre vieţuirea contemplativă şi cât de folositoare sunt pentru cunoaşterea duhovnicească liniştirea şi viaţa singuratică.

1. Nimeni nu trebuie nicidecum să petreacă noaptea în sălaşul sau chilia celui care în vieţuirea sa [ascetică] se indeletniceşte cu contemplarea, căci noaptea, mai mult decât în alte răstimpuri, el va trebui să fie separat de toţi şi lăsat singur, ca liniştea să se adauge liniştirii [din sufletul lui]. Căci şi Mântuitorul îşi alegea în timpul nopţii locuri pustii [Mt 14, 23 etc.], cinstea şi iubea tot timpul liniştea, căci spunea: „Să mergem în pustie să ne odihnim şi să fim singuri” [Mc 6, 31], şi despre El se spune şi că: „A şezut într-o barcă şi s-a dus intr-un loc pustiu cu ucenicii Săi” [Mt 14, 23]. Căci mai cu seamă noaptea se retrăgea departe de oameni şi stăruia în liniştire. Nu că avea nevoie de ea, pentru că era în stare oriunde de orice, dar totuşi nu-şi petrecea noptile în locuri locuite. „Şi s-a urcat într-un munte să se roage singur şi făcându-se seara era singur acolo” [Mt 14, 23]. El ducea această vieţuire singuratică cu Dumnezeu spre povăţuirea fiilor luminii [Ef 5, 8] care aveau să umble mai apoi pe urmele Lui în această vieţuire nouă. Această vietuire singuratică pe care o au doar cinurile cereşti a fost făcută cunoscută oamenilor de Fiul lui Dumnezeu Care S-a pogorât la ei şi le-a arătat lucrarea făpturilor nevăzute, care stă în faptul de a fi stârnite spre lauda lui Dumnezeu în marea linişte revărsată peste lumea lor, ca prin această laudă să fie ridicate în contemplare spre slăvita Fire a Treimii şi să rămână aici în uimire în faţa vederii măretiei acestei Slave negrăite.

2. În această vieţuire se va afla la învierea cea de obşte intreaga fire omenească. Fie să ne învrednicim în arvună încă de pe acum de desfătarea bunătătilor ce vor veni prin harul lui Hristos. Lui, Tatălui Său şi Duhului Sfânt, fie slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin.

^{Cuvantul 13 ↑}

Despre creşterea omului dinăuntru.

1. În măsura în care cineva se apropie de cunoaşterea adevărului, e tot mai putin supus lucrării simturilor, dar se reazemă neîncetat pe tăcerea discernământului. Şi pe măsură ce în lucrarea sa se apropie de vieţuirea lumii acesteia, aţâtă şi trezeşte simturile.

2. Vietuirea şi purtările vietii acesteia favorizează lucrarea simturilor, în timp ce vietuirea vieţii viitoare favorizează lucrarea duhovnicească. Ori de câte ori se învredniceşte cineva de această cunoaştere, mădularele lui încetează [să mai functioneze] dintr-o dată, şi cad peste el liniştirea şi tăcerea, căci în modul de comportare al vieţii viitoare toate simturile incetează. În lumea aceasta simturile nu pot nădăjdui să intâlnească această taină, chiar dacă in vremea pocăintei ele îşi încetează lucrarea ca într-un fel de somn; fiindcă nu ele se întâlnesc cu ea, ci omul dinăuntru. Să-ti dea Dumnezeu, cum spune Scriptura, să cunoşti „puterea lumii viitoare” [Evr 6, 5] şi vei înceta să mai ai vreo legătură cu viata aceasta.

^{Cuvantul 14 ↑}

Capitole despre rugăciune şi formele ei exterioare.

1. Iată pe scurt temele acestui cuvânt:

a) că, atunci când gândirea e lipsită de ocupatie, nu se cade să încetăm să mai lucrăm ostenelile trupeşti şi pozitiile cuviincioase pentru rugăciune, chiar de vom fi fost ridicati până pe culmile vietuirii noastre; am în vedere aici starea in picioare rânduită pentru slujbă, închinăciunile văzute ale trupului s. a. m. d.

2. b) De ce mari rele ne scapă citirea psalmilor. Cum atunci când ne învrednicim de darul curătiei rugăciunii şi de vederea gândirii care o insoteşte, şi care stă în intelegeri duhovniceşti, trebuie să socotim aceste lucruri drept împlinirea desăvârşită a slujbei şi a întregii rânduieli [liturgice].

3. c) Despre nenorocirile care vin ca urmare a părăsirii de Dumnezeu peste cei care dispretuiesc formele exterioare [ale evlaviei], şi despre frica şi evlavia care trebuie arătate la rugăciune; şi despre alte câteva lucruri.

4. I. Sunt patru feluri de schimbări proprii tuturor pe orice treaptă/măsură s-ar afla. Ne putem schimba lucrarea ca urmare a unui discernământ lăudabil şi intelept şi a unei dispoziţii dumnezeieşti; ca urmare a unei gândiri stricate şi a unei dispozitii relaxate şi prosteşti; ca urmare a constrângerii unor motive presante şi a unor împrejurări inevitabile; sau ca urmare a unei lucrări a milei dumnezeieşti.

5. Şi în minunata vieţuire a singuraticilor orice schimbare care se iveşte în cineva poate fi recunoscută de el ca ţinând de una din cele patru feluri de care am vorbit: ea vine fie din inţelepciunea milei lui Dumnezeu atunci când singuraticul îşi fixează un tel foarte inalt; fie dintr-o dispozitie stricată şi o relaxare care pune stăpânire pe cineva când, epuizat de asceză, îşi schimbă lucrarea vieţuirii sale obişnuite şi lăudabile dinainte, într-una mai prejos de aceasta; fie când, ca urmare a constrângerii desfătării duhovniceşti în Dumnezeu, datorită lucrării lui Dumnezeu în el pe care o întrezăreşte, lucrarea obişnuită a virtuţii e schimbată şi înnoită prin har într-una mai înaltă: ca urmare a acestei gustări minunate şi a cunoaşterii mai înalte pe care o descoperă, desfăşurarea lucrării sale dinainte e stăvilită de întrezărirea unui gust mai dulce şi mai slăvit decât cel al lucrării sale dinainte, iar uneori inteligenta e imbogătită de mişcările realitătilor pe care le frecventează şi lucrarea sa devine mai interioară decât cea exterioară a simturilor, potrivit obiceiului binecunoscut de toti ascetii, acest lucru ivindu-se în fiecare potrivit măsurii, timpului potrivit şi vigorii vieţuirii lui; fie alteori schimbarea poate veni din constrângerile luptei [cu demonii] ori prin izbucnirea unor boli sau neputinţe.

6. Prin urmare, fratilor, ori de câte ori vedem o schimbare în vietuirea noastră [ascetică], trebuie să ne grăbim numaidecât să vedem cauza ei şi să aflăm de unde vine noutatea care nu seamănă căii obişnuite a singuraticilor ori regulii monahale comune. Şi atunci fie bucuria noastră va spori, fie vom fi ruşinati pe bună dreptate pentru că nu umblam aşa cum trebuia. Va trebui astfel să ştim mereu care e vieţuirea noastră la un nivel mai înalt decât cele ce privesc aspectele trupeşti şi exterioare ale gândurilor, cuvintelor şi faptelor, dovedind intelep-ciune din capul locului şi cunoscând cărui lucru i se datorează toate aceste felurite schimbări.

7. II. Iată un semn rău atunci când se iveşte: ca cineva să-şi neglijeze datoria Ceasurilor fără vreun motiv constrângător. Dacă însă rugăciunea însăşi l-a împins să neglijeze Ceasurile sau dacă forţa şi experienta apăsătoare a unei rugăciuni indelungate l-a făcut să se abţină de la ele sau dacă întârzierea pricinuită de plăcerea copleşitoare a acesteia [rugăciunii] l-a făcut să sară peste un Ceas, în toate aceste cazuri el a făcut o negutătorie strălucită ca urmare a schimbării aduse de lucrul de invidiat căzut în mâinile sale, precum stă scris: .,Sortii mi-au căzut între cele mai bune” [Ps 15, 6]. Dacă nu neglijează Ceasurile ca urmare a unei gândiri fără ocupaţie şi a unei atitudini uşuratice, ci dulceata şi desfătarea din rugăciune îl robesc printr-o constrângere a iubirii dumnezeieşti, atunci e foarte bine; fiindcă e vorba de împlinirea lucrării noastre [ascetice] care nu e constrânsă de reguli, nici supusă lor. Şi dacă acest lucru ni se întâmplă necontenit, e un semn al unor daruri dumnezeieşti şi o mare uşă deschisă spre rugăciunea curată: unul ca acesta e ridicat repede la treapta celor desăvârşiti, mai ales dacă la rugăciune arată evlavie fată de formele ei exterioare săvârşite cu adâncă cucernicie.

8. Dacă însă cineva le lasă pe cele dinainte fără a le fi găsit pe cele ce vin abia după ele, e limpede că a ajuns bătaia de joc a demonilor şi prin lucrarea lor va cădea cu desăvârşire din mântuire; de acum înainte o apucă pe calea care duce în jos şi care va pune cu totul stăpânire pe el.

9. Mai trebuie să se ştie şi aceasta: faptul de a căuta descoperirea acestor lucruri nu e de folos pentru începători, chiar dacă sunt experti în teorie, şi nici pentru cei care doresc să simtă aceste lucruri în ei înşişi fără a avea o strictă trezvie şi cunoaşterea care vine din liniştire.

10. III. Strângerea gândirii şi curătia în rugăciune nu pot veni fără multă trezvie în cuvinte şi fapte şi fără paza simturilor, nici cunoaşterea dată de har nu poate veni fără a se fi dobândit mult discernământ prin liniştire.

11. IV. Pe măsura cinstirii pe care i-o arată lui Dumnezeu la rugăciune atât cu trupul, cât şi cu mintea sa, i se va deschide omului uşa ajutorului care duce la curătirea mişcărilor şi luminarea în rugăciune.

12. V. Cine arată evlavie la rugăciune în formele ei exterioare, întinzându-şi mâinile spre cer, stând în picioare cu smerenie sau căzând cu faţa la pământ, acela se va învrednici de multe haruri de sus ca urmare a lucrărilor sale de jos. Cine-şi împodobeşte neîncetat rugăciunea cu asemenea gesturi exterioare se va învrednici repede şi uşor de lucrarea Duhului Sfânt, pentru că arată că pentru el Domnul e un lucru mare prin respectul pe care-l arată in jertfele aduse inaintea Lui la soroacele randuite pentru ele de legea libertătii.

13. VI. Fratii mei, daca in lucrarea noastră Dumnezeu doreşte mult de la noi forme exterioare, manifestari de respect şi tot felul de gesturi văzure, sa ştiti că nu le vrea pentru El, ci pentru noi. El n-are nici un folos din toale acestea, nici nu pierde nimic daca sunt trecute cu vederea, ci ele sunt din pricina slabiciunii firii noastre. Daca nu ni s-ar cere asemenea lucruri, n-ar fi adoptat El insuşi astfel de forme exterioare in vremea Economiei (Intruparii] Lui, cum ni se spune in Sfintele Scripturi. Nimic nu-L poate necinsti, fiinca El are cinstea prin fire. Noi suntem cei care, ca urmare a unor atitudini exterioare nepăsatoare şi lipsite de respect, Il necinstim in gandirea noastră şi aşa cădem de bunavoie din har alunecand usor, atunci suntem insa tinta unor neincetate atacuri şt amagiri ale demonilor, caci dobandim o fire care iubeşte relaxarea şi inclina uşor spre rău.

14. VII. Multi dispretuiese in găndurile lor aceste forme exterioare şi-şi inchipuie că rugaciunea inimii e de ajuns prin ea insăşi pentru Dumnezeu; zăcand intinşi pe spate sau şezănd in chip necucernic, spun ca e destul sa aiba aducerea-aminte de Dumnezeu inauntrul lor. Ei nu se ingrijesc să-şi impodobeasca latura văzuta a lucrarii lor cu şederi in picioare prelungite dupa puterile lor sau facand cinstitul semn al Crucii peste simţurile lor, nici ingenunchind ca aceia care se apropie de o flacară, adoptind atăt in interior, cat şi in exterior o atitudine de evlavie, exprimăndu-şi veneraţia in toate mădularele lor şi pe fetele lor atunci cand Îl slavesc pe Domnul. Pentru ca n-au simtit puterea celui potrivnic se predau lucrarilor minciunii, fiindca n-au inţeles ca sunt incă muritori, ca sufletul lor poate fi inca pus in mişcare spre alunecare, şi nu-şi dau seama ca n-au atins incă starea de fiinţe duhovniceşti şi de inviere, nici n-au atins nepatimirea. Intr-o viaţa trupească, cand firea are nevoie de osteneală şi trebuie sa se deprindă mereu in lucruri noi, ei vor să duca o vietuire duhovniceasca in afara constrangerilor inevitabile in aceasul lume supusă patimilor şi „inchipuindu-şi că sunt intelepti au lucrat cu dispret”[cf. Rm 1. 21]. Şi intrucat semnele mandriei şi ale lipsei de respect fata de Dumnezeu s-au ivit in ei plecand de la rugăciune, izvorul intregii vieti, işi fac indoita pierzania, fiindcă socotesc că pot aduce o lipsă de respect Celui Cinstit Care nu poate fi necinstit şi trebuie să fie cinstit de toate creaturile.

15. VIII. Nu vrem să-i silim pe cei bolnavi sau neputincioşi să se supună unei reguli, nici nu spunem că cineva trebuie să se supună unor lucruri imposibile, caci tot cea ce e săvarşit cu frică şi cutremur e pentru Dumnezeu o ofrandă aleasa, chiar dacă e in afara regulii obişnuite. Nu numai ca El nu-l mustră pe cel ce face acestea, dar lucrurile neinsemnate şi modeste săvărşite pentru El le primeşte ca pe nişte lucruri insemnate şi desăvărşite. Şi chiar de-ar fi vrednice de mustrare, intrucăt au fost născute din iubire, sunt iertate, iar cei care le fac sunt fără reproş la Dumnezeu Care ştie toate, Caruia Îi sunt cunoscute toate inainte ca ele sa fie, şi Care ştia bine constrangerile firii noastre inainte de a ne fi creat. Căci Dumnezeu e bun şi milostiv, de aceea nu obişnuieşte să judece slabiciunile sau necesitaţile firii, chiar daca ele ar putea parea vrednice de reproş, ci judecă cele ce sunt cu putintă chiar daca acestea sunt neinsemnate şi dispretuite. Nu judeca slăbiciunea, inclinatiile firii spre ceva, chiar dacă ele duc la un păcat mare şi de bunăvoie. Cand judeca o actiune accidentala^[77], cere socoteala cu dreptate oriunde ştie ca ea va fi urmata de cainta, de o gandire care sufera şi de o căt de mică intoarcere spre mai multa indreptare, chiar daca acea actiune accidentala s-ar repeta de zece mii de ori.

16. Cu atat mai mult dacă un asemenea om nu se predă cu totul pierzaniei. Cand vede inrobirea care nu-l duce la nimic, atunci acesta e cuprins de o durere, se dispretuieşte pe sine şi ee sarguieşte inca mai mult spre indreptare, mihnindu-se in acelasi timp pentru lipsurile şi căderile lui. Un astfel de om sa nu fie, aşadar, lepădat ca şi cum ar fi fost respins de Voinţa care a facut toate, căci fară indoiala e foarte aproape de milă.

17. Spunând acestea, îi dezaprobăm totuşi pe cei care schimbă cu bună ştiintă rânduiala rugăciunii, a căror gândire neghioabă maimutăreşte desăvârşirea şi printr-o cunoaştere mincinoasă năzuiesc să creeze ceva prin ei înşişi.

18. IX. Inima dobândeşte o mai mare îndrăzneală [ in vorbirea cu Dumnezeu] la rugăciune decât la slujbă. Dar neglijarea cu totul a acesteia din urmă pricinuieşte mândrie, iar din mândrie omul cade departe de Dumnezeu. Căci însuşi faptul că se sileşte să se supună unei reguli, măcar că e cu totul liber în vietuirea lui, îl face smerit şi ia demonului mândriei orice prilej de a legăna înaintea lui vreun gând rău. Socotindu-se pe sine însuşi neîncetat neînsemnat şi neînstare de libertate, se smereşte şi surpă orice inăltime a gândului. Nu e frâu mai puternic ca acesta ca să fie pus în gura gândirii care se înalţă pe sine.

19. Iată de ce, chiar dacă aveau rugăciunea neîncetată şi, plini de Duhul, nu încetau o clipă să se roage, Sfintii Părinţi obişnuiau să păzească tot ceea ce era rânduit de regulă nu numai pentru slujbă, ci şi pentru rugăciune: momentele stabilite, numărul fix, participarea văzută a trupului, îngenuncherile. Toate acestea le făceau având în vedere scopul regulii pe care şi-o fixaseră.

20. X. Nu fără rost şi-au impus aceşti Părinti, unii 100, alţii 50 sau 60 de rugăciuni ş. a. m. d., măcar că de mult timp se făcuseră în întregime altare ale rugăciunii. De ce era nevoie de aceste numere fixe, deşi nu încetau niciodată rugăciunea?

21. Se spune că Evagrie făcea 100 de rugăciuni, fericitul Macarie 60, Moise arapul, etiopianul, 50; marele singuratic Pavel 300 ş. a. m. d.

22. Pricina pentru care aceşti fericiţi Părinti se sileau asemenea unor robi să tină această regulă era teama de mândrie. Căci făceau acest număr fix de rugăciuni insotite de osteneala trupului, cu un anumit număr de închinăciuni, cu prăvăliri cu fata la pământ înaintea Crucii. Acest număr fix de rugăciuni care li se atribuie nu erau, cum afirmă defăimătorii lor, rugăciuni făcute doar în inimă, aşa cum spun despre ei cei care au opinii mesaliene şi care spun că nu sunt necesare forme exterioare pentru închinare. Departe să se poată spune asemenea lucruri despre fericitii Părinti.

23. Grija noastră aici nu e să mustrăm sau să criticăm greşelile altora, nici nu stă în felul nostru să facem aceasta, chiar dacă avem putină stimă pentru cei ce fac aşa. Dar pentru că vrem să spunem şi să predăm adevărul, dacă minciuna nu e mustrată mai întâi pe fată, nimeni nu va putea fi vreodată sigur de adevăr, nu-l va putea cultiva cu o gândire dreaptă plină de iubire, nici nu se va putea feri de contrariul său. Chiar şi cei ce umblă deja pe calea cea dreaptă, umblă apoi pe ea cu mai multă încredere atunci când calea rătăcirii a fost demascată pe fată.

24. Inchinăciunile prin care aceşti Părinti se tineau în smerenie erau închinăciuni reale; la fiecare din ele se îngrijeau să se ridice în picioare din locurile lor, atunci când slăbiciunea nu-i împiedica, şi cădeau cu fata la pământ înaintea Crucii cu multă evlavie şi smerenie a mintii şi trupului. Ceea ce e un lucru deosebit de cele ce se săvârşeşte [doar] în inimă. Ori de câte ori stăteau în picioare [la rugăciune], făceau după ceas multe închinăciuni cu ajutorul trupului, sărutând Crucea de cinci ori sau de zece ori, şi socotind fiecare închinăciune şi fiecare sărutare drept o singură rugăciune. Li se întâmpla uneori să găsească pe neaşteptate un mărgăritar care cuprindea într-o singură rugăciune numărul tuturor celorlalte. Atunci când stăteau in picioare sau în genunchi, inteligenţa lor era uneori răpită de minunarea născută de rugăciune, în afara oricărei vointe a trupului şi a sângelui sau a mişcărilor sufletului, iar uneori se găseau în una din acele stări de curătie a rugăciunii pe care o vom lămuri mai incolo.

25. Părintii săvârşeau, aşadar, marele lor număr de rugăciuni după cum spuneam. Nu, cum gândesc multi şi pretind altii, că rânduiau un timp separat de stat în picioare pentru fiecare rugăciune în parte, căci nenorocitul trup nu era în stare de aşa ceva. Şi cu o asemenea socoteală n-ar fi fost săvârşite niciodată toate rugăciunile. Dacă cineva s-ar fi ridicat de pe locul său de 100, de 50 sau de 60 de ori pe zi, ca să nu mai spunem nimic de cei care făceau aceasta de 300 de ori pe zi şi mai mult, cum obişnuiau unii sfinti, atunci n-ar mai fi fost loc şi pentru citire sau celelalte îndatoriri. N-ar mai fi putut fi un prilej nici pentru prelungirea rugăciunii, în cazul în care harul ar fi dat darul lacrimilor la vremea rugăciunii sau stârniri limpezi care prelungesc rugăciunea, ca la cei care s-au invrednicit în acele clipe de unul sau altul din aceste haruri. Ci slujba lor ar fi tulburată şi întreaga lor lucrare ar fi fost perturbată.

26. Dacă cineva nu crede acest lucru, să facă încercarea pe sine însuşi şi să vadă dacă se poate scula liniştit din locul său fie şi numai de 50 de ori pe zi, necum de 100 sau de 200 de ori, fără să se tulbure în el însuşi şi păstrănd o rugăciune paşnică, împlinindu-şi apoi netulburat şi slujba, precum şi citirea, care e o parte însemnată a rugăciunii: va putea oare să facă aceasta timp de şapte zile, necum în toate zilele vieţii lui?

27. XI. Uneori în rugăciune se ivesc daruri partiale, cum sunt un belşug de lacrimi, o dulceaţă care izvorăşte din inimă asemenea mierii ce curge dintr-un fagure, ori o izbucnire de multumire care face limba să tacă cu smerenie şi bucurie, o stârnire neaşteptată a nădejdii în mijlocul rugăciunii, sau o anume înţelegere a Proniei dumnezeieşti, toate lucruri care ţâşnesc de obicei din rugăciune sau din aducerea-aminte de ceea ce tocmai s-a citit. Acest lucru poate dura multe ceasuri când singuraticul zace prăvălit cu fata la pământ, biruit de una din schimbările lucrate de darul curătiei rugăciunii şi al dulcetii aflate în ea. Uneori ele au loc când stă în picioare, alteori când stă în genunchi, şi ele sunt socotite de Părinţi drept curăţie a rugăciunii, nu răpire a mintii. Aceasta din urmă e un dar care le cuprinde pe toate celelalte, e suma tuturor lucrărilor dumnezeieşti în cei desăvârşiti. Aceste daruri partiale sunt date în restul timpului lor de rugăciune atât celor inaintati, cât şi celor aflati pe o treaptă de mijloc, fiindcă tin încă de firea omenească, potrivit râvnei şi trezviei fiecăruia, în timp ce celălalt dar e mai presus de fire.

28. Daruri [partiale], cum sunt luminarea intelegerilor sau o intelegere precisă a versetelor [Scripturii], sunt pentru mintea sfintilor în vremea rugăciunii şi a slujbei ca o funie care leagă mintea lipsită de ocupatie oprind-o să se imprăştie şi apropiind-o de Dumnezeu. Căci fără ele nu este alt mijloc lăudabil pentru ca mintea să se oprească de la gândurile din afară şi să adune în ea însăşi la slujbă şi la rugăciune, fireşte afară numai dacă nu-i urmăm pe cei care invată că trebuie să părăsim orice gândire la Dumnezeu ca şi cercetarea precisă a sensurilor versetelor, lăsând gândirea să hoinărească în imaginatii, ca şi cum ar fi mai în stare de aceasta decât cei din lume.

29. Luminarea gândurilor la rugăciune prin stârniri/mişcări privitoare la tainele dumnezeieşti e un lucru care lipseşte celor mai multi oameni şi nu se găseşte decât la unii, fiindcă cere liniştire, o mare vigilenţă şi curătia gândirii. Imaginaţiile gândirii şi legarea de bunăvoie a gândurilor de o imagine sau nălucă sunt un lucru la îndemâna şi a oamenilor din lume, fiindcă nu cer nici curătie, nici liniştire, nici vietuirea în pustie. Dar atunci la ce bun toate ostenelile vietii singuratice, păzirea curati de lume sau luminarea gândurilor la vremea rugăciunii? In zadar am răbda toate acestea şi ostenelile noastre ar fi deşarte, dacă n-am putea nădăjdui nimic dincolo de ceea ce se poate săvârşi, ori de câte ori vrea, un om din lume, deşi e amestecat cu lumea şi legat de o femeie şi copii.

30. XII. Adevărata vedere a lui Iisus Hristos Domnul nostru stă în cunoaşterea rostului Economiei [Intrupării] Sale pentru noi şi în îmbătarea de iubire faţă de El, care vine din inţelegerile multelor, feluritelor şi minunatelor lucruri cuprinse în această [Economie].

31. XIII. Slujba psalmilor e o regulă care supune sufletul stării de rob.

32. XIV. In această regulă e o libertate şi în libertate e o regulă: unii sunt puşi la încercare prin regulă şi biruie, alţii sunt puşi la încercare prin libertatea care vine din regulă [şi pier].

33. XV. Unii înaintează mai mult prin libertate decât supunându-se regulii. Din libertate ies însă adeseori multe căi care duc la rătăcire şi multe prilejuri de cădere se aţin în ele, în timp ce nimeni nu rătăceşte când are o regulă, nimeni din cei ce stăruie sub jugul unei reguli nu va fi împins în cădere decât dacă a părăsit şi neglijat mai înainte regula. De aceea multi din sfintii din vechime care şi-au sfarşit alergarea fără a cădea în rătăcire, s-au lăsat conduşi de o regulă. Multi însă, vrând să lase în urmă hotarele fixate de regulă, adăugând zel peste zel, s-au ostenit mult peste ceea ce le cerea regula; dar prisosul ostenelilor lor nu i-a împiedicat să cadă în mâinile demonilor de îndată ce au lăsat regula. Nimeni nu poate contrazice acest lucru, căci istorii privitoare la unii ca aceştia strălucesc ca razele soarelui spre luminarea noastră.

34. XVI. Există o regulă a libertăţii şi există o regulă a robiei. O regulă care înrobeşte spune: „Voi spune atâţia şi atâţia psalmi la slujbă, şi la fiecare rugăciune mă voi ruga cu cutare sau cutare număr fix de rugăciuni”. Unul ca acesta e legat fără putinţă de schimbare de acest angajament; e obligat să respecte numărul, lungimea şi fixitatea psalmilor şi rugăciunilor pe care şi le-a impus lui însuşi. Toate acestea sunt foarte departe de calea adevăratei cunoaşteri, fiindcă nu duc nicidecum nici la aducerea-aminte de lucrările lui Dumnezeu, nici la recunoaşterea slăbiciunii firii omeneşti şi a deselor lupte ce se pot întâmpla; în primul caz ar putea fi dat un har pentru ca el să treacă dincolo de ceea ce a hotărât voia lui, în al doilea caz firea se poate dovedi prea slabă pentru a împlini regula din pricina atacului demonilor care vin tocmai ca să-i subjuge mândria.

35. XVII. Regula libertăţii stă în păzirea desăvârşită a celor şapte Laude rânduite de sfanta tradiţie prin Părinţii adunaţi de Duhul Sfânt la Sinodul Ecumenic [de la Niceea, 325]^[78]. Şi fie ca noi, singuraticii, să nu ne depărtăm de supunerea faţă de Biserică, faţă de ierarhii şi legile ei. De acea să păzim rânduiala celor şapte ceasuri ale slujbei pe care Biserica a stabilit-o pentru noi, copiii ei. Asta nu înseamnă însă că la fiecare slujbă se săvârşesc acelaşi număr fix de psalmi, nici că trebuie stabilit un număr mereu fix de rugăciuni ce trebuie spuse intre aceste slujbe de zi sau de noapte, că trebuie fixată o limită de timp fiecăreia din aceste rugăciuni, sau că trebuie precizate şi cuvintele anume ce trebuie folosite. Ci fiecare trebuie să-şi prelungească rugăciunea cât timp îi dă putere harul sau cum cere momentul sau nevoile pentru care se roagă, ori cum e îmboldit dinăuntru să se roage. Cel ce se roagă e cu atât mai concentrat şi neîmprăştiat la rugăciune cu cât are dulceaţa acestui fel de rugăciune; rugăciunea lui e măsurată de puterea firii omeneşti, iar cererea ei va fi după inţelepciunea pe care i-o dă Domnul.

36. XVIII. Dacă spune cineva că în toate rugăciunile noastre trebuie să repetăm rugăciunea rostită de Domnul [,,Tatăl nostru”] folosind aceleaşi cuvinte şi ţinând ordinea lor exactă mai degrabă decât inţelesul lor, unul ca acesta a inţeles prost scopul cu care Mântuitorul a rostit această rugăciune şi nu s-a apropiat de gândirea fericitului Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei]. Căci Domnul nu ne-a învăţat o anumită ordine de cuvinte, ci mai degrabă ne-a arătat pe ce anume trebuie să ne concentrăm gândirea pe tot parcursul vieţuirii noastre [ascetice]: acest lucru ni l-a dat să-l înţelegem, nu ordinea exactă a cuvintelor ce trebuie rostite de buzele noastre.

37. Aşadar, ori de câte ori punem în faţa gândirii noastre această rugăciune („Tatăl nostru”), trebuie să ne rugăm urmărind sensul ei şi spre acesta trebuie să indreptăm mişcările rugăciunii noastre, şi atunci vom cere Impărăţia şi dreptatea ei [Mt 6, 33] sau, uneori, izbăvirea de ispite, ori vom cere nevoile firii noastre, adică hrana noastră cea de toate zilele sau altele, fiindcă acestea sunt scopurile pe care ni le-a fixat rugăciunii noastre şi ceea ce ne-a invăţat să spunem. Rugăciunea noastră va trebui deci să fie inspirată de sensul cuvintelor şi în conformitate cu acesta va trebui să fie şi vieţuirea noastră.

38. Aşa inţeleg ceea ce ne-a predat Domnul sub formă de rugăciune cei luminaţi şi care cunosc acest sens, iar nu urmărind succesiunea şi ordinea cuvintelor. Căci nici Domnul nu S-a îngrijit de succesiunea precisă a cuvintelor atunci când a dat ucenicilor prin cuvintele rugăciunii [„Tatăl nostru”] o învăţătură folositoare; El i-a povăţuit doar să nu facă precum păgânii, amestecând în ea tot felul de lucruri contrare poruncilor Lui [cf. Mi 6, 7].

39. Numai o gândire copilărească iscodeşte şi se preocupă de ordinea exactă a cuvintelor mai degrabă decât să privească la sensul lor din care ţâşnesc rugăciuni, cereri şi reflecţii foarte folositoare pentru vieţuirea lumii celei noi. Schimbarea formei exterioare a cuvintelor rugăciunii predate de Domnul n-are importanţă dacă ne rugăm plecând de la sensul lor şi gândirea e îndreptată spre acesta.

40. XIX. Mă preocupă un lucru: ca oricine iubeşte invăţătura să fie ferit de orice vătămare, să se îngrijească să descopere adevărata gândire a Scripturilor fără să se împiedice de nimic, să nu socotească folositoare lucruri vătămătoare şi să nu înţeleagă ceva plecând numai de la simpla lui formă [exterioară].

41. Când auzi istorisindu-se despre unii singuratici cum i-a vătămat rugăciunea continuă sau cum unii dintre ei au fost înşelaţi de demoni pentru că au nesocotit psalmii şi nu făceau altceva decât să se roage neîntrerupt, după care mulţi au ajuns să se vatăme şi au ajuns de batjocura amăgirilor ş. a. m. d., nu te lăsa tulburat de aceste relatări exterioare, şi nu te nelinişti fără să înlelegi, ca să nu cazi în îndoială cu privire la lucruri care ne sunt de folos în îndreptarea firii noastre stricate.

42. Nu rugăciunea continuă duce la rătăcire, nici lăsarea psalmilor, dacă se face dintr-un motiv întemeiat; acesta nu e un motiv pentru a face din rugăciune, care e izvorul vieţii, şi din osteneala ei ceva ce duce la rătăcire. Aceasta din urmă vine mai degrabă pentru că unii au părăsit formele exterioare canonice ale rugăciunilor, alipindu-se de regulile lor personale şi de feluritele obiceiuri pe care şi le-au fixat după bunul lor plac, tăindu-se cu desăvârşire de Sfintele Taine, dispreţuindu-le şi nesocotindu-le. Drept urmare, ei s-au tăiat şi de lumina dumnezeieştilor Scripturi, de studiul cuvintelor Părinţilor care învaţă stratagemele ce trebuie folosite împotriva demonilor; au renunţat la feluritele gesturi de smerenie, la inchinaciuni, la necontenita cădere cu faţa la pământ, la durerea inimii, la poziţiile de supunere potrivite rugăciunii, la şederea în picioare, la mâinile strânse în semn de supunere sau întinse spre cer, şi la simturile cucernice în vremea rugăciunii. In loc de aceasta s-au lăsat prinşi de felurite forme de mândrie, amestecând drept urmare cu rugăciunile lor ocara faţă de Dumnezeu; şi-au insoţit rugăciunea cu poziţii exterioare arogante, uitând cât de înaltă e Firea Dumnezeiască şi că firea lor nu e decât ţărână. Şi cu toate acestea, cuvintele rugăciunii lor nu se deosebeau cu nimic de cele ale psalmilor.

43. Intr-adevăr, cele mai multe rugăciuni sunt alcătuite din cuvinte alese din psalmi şi care cuprind inţelegeri şi simţăminte de durere şi cerere, mulţumire şi laudă etc. Când cineva îngenunchează cu faţa la pământ sau ţine degetele şi privirile ridicate spre cer, atunci trebuie să-şi umple cuvintele cu simţire şi să le repete timp îndelungat. Şi atunci uneori simţirea şi durerea inimii fac să ţâşnească tot felul de cuvinte de rugăciune adânc simţite sau, dimpotrivă, simţăminte de bucurie potrivit izbucnirii ei şi care-l împing să-şi schimbe rugăciunea în laudă datorită dulceţii pe care o incearcă gândirea. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte stărniri pe care Duhul Sfânt le pune în mişcare în sfinţi la rugăciune, pentru că aceste cuvinte sunt pline de taine şi inţelegeri negrăite. Când forma lor exterioară arată inţelegerile primite, atunci aceste cuvinte îngăduie pătrunderea acestor taine, dau cunoaşterea desăvârşită şi inţelepciunea amestecată cu ele, aşa cum le primesc sfintii.

44. Apropierea de Dumnezeu sau căderea din adevăr ţine de ceea ce urmăreşte gândul, nu de formele exterioare păzite sau neglijate la rugăciune. Mulţi din părinţii din vechime — mă gândesc la unii mari singuratici — nu ştiau măcar psalmii, dar rugăciunea lor urca la Dumnezeu ca un foc datorită virtuţilor lor şi a smereniei gândului lor. Cuvintele lor alungau demonii care fugeau de ea ca nişte muşte. Dar mulţi s-au folosit de rugăciune ca de o scuză pentru relaxare şi mândrie; nedobândind „partea cea mai bună” [Lc 10, 42], au pierdut-o şi pe cea pe care au avut-o; şi deşi nu ţineau nimic în mâinile lor, îşi închipuiau că stăteau în desăvârşire. Alţii, bizuindu-se doar pe invăţătura lor, au socotit că acest lucru le era de ajuns pentru a descoperi adevărata cunoaştere, şi încrezându-se în cultura lumească şi în citirea obişnuită, au căzut departe de adevăr şi nu s-au smerit ca să fie inaltati.

45. XX. O rugăciune săvârşită împreună cu formele ei exterioare e împlinirea nu numai a cântării psalmilor, ci şi a întregii virtuţi. Dar, ca să nu înţelegi prea simplist acest lucru, trebuie să examinăm şi să aflăm adevărul printr-o cercetare mai precisă.

46. Să presupunem, frate, că cineva zace prăvălit cu faţa la pământ înaintea Crucii trei zile şi trei nopţi în continuu, cum făceau unii Părinţi, sau că primeşte la slujbă darul lacrimilor, lucru a cărui experienţă o fac mulţi fraţi cu gândire dreaptă, iar belşugul lor îl sileşte să oprească slujba, chiar dacă se luptă mult să nu facă aceasta, totuşi trebuie să o lase din pricina râului lacrimilor sale; el este ca unul trezit dintr-un somn adânc, întreg trupul său devenind un izvor de lacrimi care curg din suspinarea inimii produsă de harul stârnit înăuntrul lui: e muiat în lacrimi şi limba sa tace din pricina unei anume bucurii şi, stând în liniştire, lacrimi izbucnesc şi inundă faţa lui, iar sufletul său saltă şi se umple de o nădejde negrăită.

47. Intr-un asemenea caz socoteşti oare, frate, drept trândăvie părăsirea slujbei pentru o schimbare atât de bună, impreună cu atât de multele lucruri ce se întâmplă singuraticilor la slujbă şi pe care nu este îngăduit a le rosti? Ceea ce am spus se aplică şi sfintei rostiri a psalmilor, când aceasta încetează, înghiţită de curăţia rugăciunii, nu din plictiseală sau trândăvie, potrivit gândirii stricate a mesalienilor. O astfel de slujbă e socotită de noi drept un lucru împlinit, fiindcă ne apropie de ajutorul harului.

48. Fie ca Dumnezeu să ne învrednicească de gustarea harului Său în toată vremea, fiindcă în ea ne apropiem de uimirea care vine de la El făcând experienţa măreţiei Lui în slujbele şi rugăciunile noastre. Fie ca El să ne dea inţelepciunea tainelor Lui, care ne va despărţi de lume şi ne va amesteca cu iubirea Lui, pentru rugăciunea părinţilor noştri care au mers pe această cale şi au bineplăcut Lui, stujind bine înaintea feţei Lui. Amin.

^{Cuvantul 15 ↑}

Al aceluiaşi Mar Isaac.
Secţiune care arată cu pătrundere şi lămureşte limpede în ce anume constă rugăciunea curată şi neimprăştiată.

1. Inţeleptul care-şi pune în minte să alerge în căutarea unui lucru atât necesar, cât şi cerut, şi pentru a cărui dobândire tânjeşte cu drag, nu trebuie să purceadă la aceasta intemeindu-se doar pe spusele altora, fără vreo cercetare din partea sa şi fără să-şi fi luat osteneala de a afla mai întâi cum şi ce anume este acesta; altminteri, atunci când îl va avea în mâini, va putea uşor să-l lase să-i scape din mâini pentru că n-a reuşit să-l recunoască. Mai degrabă el trebuie mai întâi să câştige cu grijă o cunoaştere şi o înţelegere fără greşeală a lucrului pe care-l are in mâini, pentru ca, ştiind cum anume este, să ştie şi cum să ajungă la dobândirea lui, cunoscând după ce anume aleargă şi la ce trebuie să se aştepte. Altfel ar putea să aştepte lucruri cu neputinţă, în loc de însuşi lucrul pe care-l are în mână şi a cărui dobândire îi este foarte cu putinţă.

2. Curăţia rugăciunii, o, ucenicule al adevărului, şi adunarea gândirii care are loc în ea presupun o concepţie exactă despre viaţa nobilă în care ne angajăm cu grijă la vremea rugăciunii. Aşa cum curăţia inimii, atât de invăţată şi recomandată de Părinţi, nu înseamnă că cineva este cu totul lipsit de gânduri sau mişcări, ci doar că inima este curăţită de orice lucru rău şi priveşte cu bunăvoire spre orice lucru aşa cum îl vede Dumnezeu, tot aşa stau lucrurile şi cu rugăciunea curată şi neîmprăştiată: aceasta nu înseamnă că gândirea e cu totul lipsită de gânduri, sau că nu e împrăştiată în nimic, ci doar că la vremea rugăciunii nu e împrăştiată de lucruri deşarte. Ea nu este in afara rugăciunii curate câtă vreme e imprăştiată de lucruri bune, din contră, la vremea rugăciunii ea poate medita la lucruri potrivite, gândindu-se la cele ce tin de Dumnezeu. Celui ce se roagă nu i se cere să fie cu totul lipsit de aduceri-aminte deşarte, ci numai să nu se indeletnicească cu ele şi să nu se lase imprăştiat de ele.

3. Fiindcă există o imprăştiere rea şi alta bună. Când eşti la rugăciune nu căuta să fii cu totul liber de imprăştierea gândirii, lucru cu neputintă, ci fă-o să se imprăştie în lucruri bune. Căci chiar şi rugăciunea curată stă intr-o imprăştiere de ceva anume, dar pentru că acest ceva este un lucru foarte bun, şi imprăştierea e foarte bunâ.

4. Imprăştierea e rea atunci când omul care se roagă inaintea lui Dumnezeu e abătut de gânduri deşarte, meditând la ceva rău sau având gânduri rele.

5. Imprăştierea e bună atunci când tot timpul rugăciunii gândirea hoinăreşte cu privire la Dumnezeu, la slava şi măretia Lui, plecând de la amintirile Scripturilor şi intelegerilor rostirilor dumnezeieşti şi cuvintelor sfinte ale Duhului. Dacă se luptă cineva să-şi lege gândurile şi să-şi impiedice gândirea să hoinărească în ele, crezând că această imprăştiere e strâină de rugăciunea curată şi in afara ei, acesta e omul cel mai neghiob cu putintă. Căci noi socotim, dimpotrivă, că aducerile-aminte folositoare care tâşnesc din Scripturile Duhului, ca şi inţelegerile şi contemplarea celor dumnezeieşti, care se ivesc în gândire la vremea rugăciunii, nu sunt străine de rugăciunea curată şi nu vatămă adunarea gândurilor noastre Căci şi simplul fapt că cineva cercetează şi gândeşte in chip adunat [concentrat] la ceea ce cere şi caută in rugăciunea lui e [deja] o rugăciune foarte bună [nobilă], cu conditia să fie in acord cu scopul poruncilor Domnului; o astfel de adunare [concentare] a gândirii e şi ea foarte bună [nobilăl.

6. Dacă insă gândirea e abătută de la această rugăciune pentru a se revărsa in cele ce tin nemijlocit de Dumnezeu, sau se iveşte in ea fie in singurătate, fie in comunitate, fie intr-o zi, fie mai multe zile pe rând, o reflectie mai bună decât întelegerile care vin din Scripturi cu privire la Dumnezeu, la Pronia şi Economia [mântuirii] Lui, şi dacâ plecând de aici se pun in mişcare in ea din adâncul inimii stârniri spre lauda lui Dumnezeu sau spre multumire şi bucurie din pricina măretei Lui şi a imensităţii milei şi iubirii Lui faţă de noi, dacă se intâmplă asemenea lucruri, o astfel de imprăştiere e incă şi mai bună decât rugăciunea. Oricare ar fi atunci inăltimea şi curătia cererii cuiva, aceasta e culmea oricărei strângeri [concentrări] a gândirii şi a nobletei rugăciunii.

7. Când gândirea e in intregime lipsită de orice fel de gânduri, aceasta e tăcerea gândirii şi nu curătia rugăciunii. Una e rugăciunea curată şi alta gândirea ajunsă tăcută şi lipsită de orice imprăştiere şi intelegere care vine din cuvintele rugăciunii, precum şi lipsită de orice mişcări. Nimeni să nu fie insă atât de neghiob incât să caute să atingă aceasta prin lupte şi prin puterea voinţei lui, fiindcă aceasta e darul unei descoperiri făcute mintii şi n-are legătură cu rugăciunea curată sau cu un lucru al vointei.

8. Afară de aceasta, gândirea se poate imprăştia la vremea rugăciunii in cele două feluri de care am vorbit: fie reflectând la cele cerute de ea, fie in contemplarea Scripturilor şi intr-o inteleaptă reflecţie mistică^[79] asupra lui Dumnezeu Stăpânul a toate.

9. Cine gândeşte altfel despre curătia gândurilor şi strângerea [concentrarea] gândirii, crezând că le-ar putea atinge intr-alt fel, acela suferă de neştiintă şi de o minte necioplită.

10. Tu insă, care eşti inţelept, nu cere de la gândirea ta lipsa desăvârşită de mişcare la rugăciune, cum fac neghiobii, căci acest lucru nu poate fi cerut firii omeneşti; ci mai degrabă năzuieşte să găseşti in ea stârniri bune, cum fac inteleptii. Gândirea la intelegerile Duhului şi găndul subtire cum să placă vointei Creatorului a toate, acesta e scopul intregii virtuţi şi al intregii rugăciuni.

11. Când in toate acestea vei primi puterea harului de a fi legat de mişcările lor neincetate, atunci vei ajunge un om al lui Dumnezeu [1 Tim 6, 11; 2 Tim 3, 17], aproape de cele duhovniceşti şi de găsirea lucrului după care tânjeai fără să-l cunoşti, şi care e experienta lui Dumnezeu, uimirea gândirii despuiate de orice imagine, şi tăcerea Duhului de care vorbesc Părintii. Vei fi binecuvântat şi te vei învrednici de bucuria şi de marea veselie care sunt în Domnul. A Lui fie slava şi cinstirea, iar a noastră cunoaşterea desăvârşită a tainelor Lui, în veci de veci. Amin.

^{Cuvantul 16 ↑[80]}

Al aceluiaşi.

Despre „adumbrire”.

1. Deşi am vorbit despre aceasta şi altundeva când s-a ivit prilejul potrivit, nu ne vom da înapoi să mai lămurim o data mai pe larg această chestiune şi aici.

2. „Adumbrire”^[81] e un cuvânt care arată ajutor şi ocrotire, ca şi primirea unui dar din cer, ca acolo unde stă scris: „Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va adumbri” [Lc 1, 35]; sau ca: „Dreapta Ta să mă adumbrească” [Ps 137, 7-8], unde e vorba de primul inteles [venirea în ajutor], sau: „Voi umbri această cetate şi o voi izbăvi” [4 Rg 19, 34].

3. Două feluri de lucrări vin oamenilor de la Dumnezeu în „adumbrire”: una tainică şi inteleasă cu mintea, alta practică. Cea dintâi arată sfintirea primită prin harul lui Dumnezeu atunci când cineva e sfintit în trupul şi sufletul său de lucrarea Duhului Sfânt, cum au fost Elisabeta, Ioan şi fericita Maria cea binecuvântată între femei, măcar că sfintirea primită de Maria nu poate fi asemănată cu celelalte, fiindcă a întrecut lucrurile create.

4. Dar să venim la adumbrirea partială care are loc în ceilalti sfinti, şi care e ceea ce sunt mădularele fată de trup.

5. „Adumbrirea” tainică, cea care are loc în fiecare sfănt, e o putere lucrătoare care ia mintea sub umbra ei. Când cineva s-a învrednicit de ea, mintea e lovită de uimire şi dilatată de o descoperire dumnezeiască. Câtă vreme această lucrare ia mintea sub umbra ei, omul e prin împărtăşirea Duhului Sfânt mai presus de gândurile sufleteşti; e ceea ce spune Apostolul sub formă de rugăciune efesenilor când, vrând să le facă cunoscută taina, scrie: „Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl Slavei, să vă dea duhul inţelepciunii şi al descoperirii spre cunoaşterea Lui şi să lumineze ochii inimii voastre”. De ce? „Ca să percepeţi care e nădejdea la care v-a chemat, care e bogăţia slavei moştenirii Lui intru sfinţi şi cât de covârşitoare e maretia puterii tariei Lui pentru noi, cei ce credem”[Ef1, 17-19].

6. Aceasta e „adumbrirea” tainică; cand aceasta putere ia sub umbra ei pe cineva, acesta se învredniceşte printr-o descoperire de slava lumii viitoare. Ea este parţială şi este soarta sfinţilor în lumină, de care vorbeşte Pavel [Col 1, 2], a celor care s-au învrednicit să primească de la Duhul sfinţirea minţii printr-o vieţuire sfântă şi nobilă.

7. Cealaltă „adumbrire” e cea recunoscută în viaţa practică; e o putere duhovnicească care nu încetează să ocrotească şi acopere pe cineva, alungând de la el tot ce-i vătămător şi orice nenorocire s-ar apropia de trupul şi sufletul său. E un lucru nevăzut, simţit de o minte luminată, care cunoaşte prin ochii credinţei, şi a cărei experienţă sfinţii au făcut-o adeseori, după cum stă scris: „Străjui-vor îngerii Domnului imprejurul celor ce se tem de El, şi-i vor izbăvi”, şi: „Multe sunt incercările dreptului, şi din toate acestea îi va izbăvi pe ei Domnul” [Ps 33, 8. 20].

^{Cuvantul 17 ↑[82]}

Al aceluiaşi Mar Isaac.
Cum e păzită în suflet trezvia ascunsă; şi de unde vin în gândire somnul şi răceala care sting căldura sfântă din suflet şi omoară inflăcărarea lui pentru Dumnezeu; şi despre desfătările duhovniceşti şi cereşti.

1. Diavolul nu-i poate impiedica pe cei ce doresc cele bune dacă aceştia nu dau un prilej răutăţilor sale viclene. Iată cum se petrec lucrurile: orice mişcare/stârnire de iubire a binelui e însoţită încă de la începutul acestui imbold de o înflăcărare ce se aseamănă căldurii unor cărbuni aprinşi. Această inflăcărare înconjoară de obicei acea mişcare/stârnire de iubire ca un zid, depărtând de la ea orice oprelişte sau piedică, fiindcă are o mare forţă şi o putere negrăită pentru a întări întreg sufletul, ca acesta să nu slăbească sau să se clatine sub povara atâtor greutăţi.

Prima mişcare/stârnire stă într-o putere a sfintei dorinţe sădite în firea sufletului, e cu alte cuvinte o pornire pusă în mişcare de puterea irascibilă care există prin fire în suflet, fiind pusă aici de Dumnezeu ca să păzească hotarele firii şi să-şi folosească violenţa mişcării pentru a implini dorinţa naturală a sufletului care e virtutea, căci fără această [violenţă] virtutea nu poate fi cultivată. E numită şi zel.

2. Ea dă râvnă sufletului, îl pune în mişcare, îl înflăcărează şi-l face uneori tare ca să dispreţuiască trupul în necazurile şi ispitele cumplite care cad peste el, până acolo încât se predă cu încredere morţii şi înfruntă puterile celui potrivnic; toate acestea pentru a implini ceea ce sufletul iubeşte cel mai mult.

3. Cineva îmbrăcat în Hristos [avva Evagrie] a numit undeva în scrierile lui acest zel „câine de pază al legii lui Dumnezeu”^[83] , care e virtutea. Căci virtutea e împlinirea legii lui Dumnezeu.

4. Forţa acestui zel se întăreşte, se trezeşte şi se înflăcărează pentru a păzi casa din două pricini; şi tot din două pricini slăbeşte, aţipeşte şi ajunge nepăsător. Prima pricină a înflăcărării şi trezirii ei e atunci când cineva se teme să nu-i fie răpită sau nimicită din intămplare virtutea pe care o are sau e pe cale s-o dobândească. Acest zel e pus în mişcare de Pronia dumnezeiască în toţi cei ce cultivă virtutea cu adevărat şi duce la o trezvie şi un zel neîncetat al sufletului, ca să nu atipească.

5. Odată stârnită în firea omului această spaimă — acest „câine de pază” de care am vorbit — arde zi şi noapte ca un cuptor aprins şi îmboldeşte firea. Ea veghează asemenea unui heruvim [Fc 3, 24] şi scrutează neîncetat tot ce se petrece în jurul ei. Am putea spune chiar că şi o pasăre dacă ar trece prin preajmă, ar începe să latre puternic şi pătrunzător într-un chip de nedescris.

6. Când însă această spaimă este pentru trup, atunci ea este demonică, pentru că un asemenea om se îndoieşte în credinta sa de Pronia lui Dumnezeu şi uită că Dumnezeu se ingrijeşte de cei ce îngrijesc de virtute, ocupându-Se El insuşi de toate lucrurile lor.

7. Cum a spus Duhul Sfânt prin gura prorocului: „Ochii Domnului sunt peste cei drepti şi urechile Lui sunt gata să-i audă” [Ps 33, 15] şi „Mintea Domnului este peste cei ce se tem de El” [Ps 24, 15]; şi altundeva, ca şi cum ar vorbi în numele lui Dumnezeu celor ce cultivă virtutea, spune: ,Nu se vor apropia de tine rele şi bătaie nu se va apropia de sălaşul tău. Că îngerilor Săi le va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor purta” ş. a. m . d. [Ps 90, 10-12].

8. Dacă însă această spaimă e pentru suflet, pentru cele ce se pot întâmpla virtutii lui, ca aceasta să nu fie răpită şi vătămată de un prilej sau altul, atunci un astfel de gând vine de la Dumnezeu şi e o reflectie bună: această întristare şi spaimă a sufletului şi frica aceasta care chinuie gândirea cu grijile ei îi vin de la Pronia lui Dumnezeu.

9. A doua pricină a aţâţării inflăcărării acestui „câine de pază” e iubirea de virtute, când aceasta sporeşte în suflet. Cu cât e mai mare iubirea sufletului pentru lucrul iubit de ea, care e un gând sădit de Dumnezeu, cu atât mai mult se inflacărează zelul natural pentru ea.

10. In ce privesc pricinile slăbirii şi stingerii lui, prima e aceea că iubirea [de virtute] se moaie şi scade în suflet. A doua e atunci când un simţământ de siguranţă intră şi se sălăşluieşte in suflet, şi drept urmare omul îşi închipuie şi se obişnuieşte să gândească cu îndrăzneală că nu mai trebuie să se teamă de nimic care l-ar putea vătăma. Atunci el aruncă arma zelului şi devine ca o casă nepăzită, unde „câinele” doarme părăsindu-şi paza.

11. Cu un astfel de gând cele mai multe case duhovniceşti sunt prădate, lucru care se petrece atunci când luminozitatea flăcării cunoaşterii sfinte din suflet se întunecă. Şi cum să nu se întunece fie pentru că se furişează în el un gând subţire de bănuială, fie pentru că înclină spre prea multe griji de lucrurile trupeşti, fie pentru că are dese întâlniri cu cei din lume?

12. Ori de câte ori nevoitorul [ascetul] consimte să se intâlnească cu oameni din lume, sufletul său slăbeşte numaidecât, mai cu seamă dacă e vorba de femei. De asemenea şi dacă vine să-l vadă multă lume, sufletul e chinuit la vederea acestora de gânduri de slavă deşartă. Pe scurt, ori de câte ori intâlneşte oameni din lume, mintea-cârmaci se aseamănă cârmaciului care pluteşte liniştit pe mare cu un vânt blând, suflându-i din pupă spre port, şi care dintr-o dată nimereşte pe stânci.

^{Cuvantul 18 ↑}

Al aceluiaşi Mar Isaac.

Intrebări şi răspunsuri pe diverse teme.

1. Despre pacea şi liniştea gândirii si când anume incepe cineva să le simtă.

După ce face experienta luptelor, sufletul primeşte limpezime; chiar dacă în timpul războiului el este intunecat, o dată ce aceste lupte au trecut, mintea devine ca un soare care străluceşte cunoaştere. Bătută de patimi şi demoni în încercările îndurate pentru Domnul, ea este ca roadele de fiecare an care, bătute de tăria razelor soarelui, dobândesc dulceaţă şi slujesc ca desfătare [oamenilor].

2. Despre iubirea de Dumnezeu, ce este, cum şi când anume se dobândeşte.

Iubirea de Dumnezeu nu e o mişcare care se trezeşte fară ştiinta omului şi fără discernământ; nu poate fi pusă în mişcare nici numai de cunoaşterea Scripturilor, cum nu e cu putintă să iubeşti pe Dumnezeu silindu-te la aceasta. Citirea şi meditarea Scripturilor umplu gândirea de un respect care vine din aducerea-aminte de măreţia lui Dumnezeu şi-o fac să se teamă de El cu discernământ, fie cu teama copiilor, fie cu cea a robilor; de unde ea poate fi trezită cu un imbold spre virtute şi o dorintă aprinsă de bine. Dar, dacă cineva pretinde sau îşi închipuie în inima lui ori invată pe alţii că iubirea de Dumnezeu se poate alcătui în suflet prin vegherea la cele poruncite de o lege sau ceva asemănător, printr-o silintă ori luptă din partea lui sau ca urmare a unei făptuiri, ori a unor mijloace omeneşti, acela nu ştie ce vorbeşte. Fiindcă nu e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu nici măcar plecând de la legea sau porunca iubirii pe care a dat-o El Însuşi [In 13, 34]; căci din lege vine frică, nu dragoste. Câtă vreme cineva n-a primit Duhul descoperirilor şi sufletul său n-a fost prins de mişcările unei intelepciuni de dincolo de lume şi nu simte în el însuşi insuşirile subtiri ale lui Dumnezeu, nu se poate apropia de slăvita gustare [a iubirii]. Cine n-a băut vreodată vin nu se va imbăta când i se va vorbi despre vin, şi cine nu s-a învrednicit de cunoaşterea lucrurilor subtiri ale lui Dumnezeu nu se poate imbăta de iubirea Lui.

3. Ce urmează atunci când inteligenţa e dusă de mană spre lucrurile slăvite ale lui Dunmezeu.

Prin neîncetata meditare şi reflectare a gândirii care pluteşte in cele ce ţin de Firea lui Dumnezeu, precum şi prin bătăile şi antrenamentul primit în luptele şi războaiele duhovniceşti, în inteligentă se naşte în chip simtit o putere care face la rândul ei să se nască în suflet o bucurie în toată vremea, prin care se apropie de curătia gândurilor numită şi locul curat al stării naturale. După aceea prin curăţie se învredniceşte de lucrarea Duhului Sfânt; o dată curătit, e apoi sfintit. Uneori acest lucru se poate întâmpla si intr-o reflectie în mijlocul îndeletnicirilor sale printr-o stârnire luminoasă care întrece trupul, când dobândeşte o liniştire lăuntrică în Dumnezeu ca o icoană a celor viitoare care vor sta intr-o neîncetată şi negrăită odihnă în El.

4. De unde anume se naşte plânsul neincetat si despre ceea ce se istoriseşte despre unii sfinti că nu incetau niciodată din plâns.

Curgerea neîncetată a lacrimilor se poate ivi din trei pricini. Mai întâi din uimirea fată de înţelegerile pline de taină ce se descoperă neîncetat minţii lacrimile curg din belşug şi involuntar, fără ca omul să simtă vreo întristare, fiindcă scrutează aceste înţelegeri cu privirea mintii cuprins de minunare în fata cunoaşterii care-i este descoperită duhovniceşte în aceste înţelegeri; atunci lacrimile curg cu consimtământul lor şi fără să obosească din pricina tăriei dulcetii care cuprinde mintea din vederea pe care o cuprind în ele. Aceste intelegeri tainice şi duhovniceşti Părintii le-au văzut prefigurate de mana pe care o mâncau fiii lui Israel şi de băutura din Piatra care era Hristos [1 Co 10, 4].

5. Lacrimile pot veni apoi dintr-o iubire aprinsă de Dumnezeu care pune sufletul pe foc, iubire pe care acesta n-o poate îndura fără să plângă necontenit ca urmare a dulcetii şi desfatării ei.

6. Sau lacrimile mai pot veni dintr-un belşug de smerenie a inimii. Aceasta însă poate avea două pricini: fie cunoasterea exactă a păcatelor noastre, fie aducerea-aminte de smerenia Domnului sau, mai bine zis, de măretia lui Dumnezeu si pana unde s-a pogorât măretia Domnului a toate pentru a vorbii cu noi oamenii şi a ne povătui în felurite chipuri, injosindu-Se până acolo încât a luat dintre ei trup, trup al Domnului care a îndurat şi a trecut prin atâtea, arătându-se dispretuit in ochii lumii, deşi avea la Tatăl Său de sus o slavă negrăită, iar vederea Lui îi înspăimânta pe îngeri atunci când slava Fetei Lui strălucea între cinurile lor. Nouă însă ni S-a arătat atat de umil la vedere şi a apărut atât de banal, încât pe când vorbea cu noi au putut pune mâna pe El şi L-au spânzurat pe lemn.

7. Astfel, când cineva n-are o curgere a lacrimilor, nu inseamnă pur şi simplu că nu le are, ci mai degrabă că e taiat de lucrurile care pricinuiesc lacrimile şi n-are în sufletul radăcinile care le dau naştere. Inseamnă cu alte cuvinte ca n-a simtit niciodată gustul iubirii de Dumnezeu, că staruinta sa înaintea lui Dumnezeu n-a stârnit niciodată în el gandirea la tainele lui Dumnezeu, şi că n-are smerenia inimii chiar daca- si închipuie că o are.

8. Şi nu-mi adu drept exemplu pe cei smeriti prin fire, spunând că sunt mulţi cei a căror fire dă mărturie că sunt smeriti,dar care nu au lacrimi. Nu invoca aici cele ale firii, fiindca ei au mişcări/porniri stinse, inerte şi lipsite de căldura. N-au insă smerenia discernământului care se recunoaşte in ganduri de înjosire, în reflecţii dureroase şi pline de discernamant, in neînsemnătatea cu care unul se priveşte pe sine, in inima infrântă şi râul lacrimilor care curg dintr-o conştiinţă dureroasa şi un discernământ al dorintei.

9. Dacă vrei, întreabă-i. Şi vei vedea că n-au nimic din toate acestea: nici o reflectie care să le producă o reală suferinta, nici o purtare de grijă de conştiintele lor, nici meditarea si aducerea-aminte de umilinta Domnului, nici durerea ascutita care vine din aducerea-aminte a păcatelor lor, nici înflăcărarea fierbinte care să aprindă inimile lor prin aducerea-aminte de bunatătile viitoare; n-au nici unul din gândurile folositoare pe care le stârneşte în chip obişnuit în inimă trezvia gândirii.

10. Altfel va trebui să-i rânduieşti printre cei smeriti şi pe pruncii care sug încă la sân şi trăiesc în lume fără să se gândeascala nimic. Dacă însă crezi că şi cei liniştiti şi domoli prin fire fac parte, prin propria lor cunoaştere şi voinţă, dintre cei smeriti, atunci va trebui să-i numeşti feciorelnici şi să-i randuiesti în treapta fecioarelor şi a consacratilor [sfintitilor, qadise ] si pe cei născuţi fameni, chiar dacă nu voinţa, ci firea i-a impiedicat să se căsătorească şi i-a pus în această stare. La fel stau lucrurile şi cu cei blânzi şi smeriti prin fire: nu vigoarea vointei libere, ci firea le-a domolit pornirile.

11. Aceştia nici nu gustă, nici nu simt nimic din dulceata darurilor şi mângâierilor pe care le gustă cei smeriţi pentru Domnul. De aceea ei nu primesc darul minunat al lacrimilor neincetate si mângâietoare a căror prefigurare Părinţii au văzut-o in Pământul Făgăduintei: „O dată intrat în el, nu te vei mai teme de lupte”. Mângâierea e făgăduită inimilor înfrânte si zdrobite (Ps 50, 17]. Dar celor care nu o aşteaptă atunci cand pling, nu li se va trimite mângâiere, iar cei care nu inseteaza cu tanjire după ei nu vor fi răcoriti de băutura Duhului.

12. Daca insă, pe lângă ceea ce au prin fire, au şi discernamantul vointei, atunci socoteşte-i fericiţi, fiindcă s-au invrednicit sa găsească în firea lor un aliat pentru vointa lor de virtute, in asa fel încât să o poată realiza fără lupte. De aceea ei primesc şi mângâierea care urmează folosirii bune [spre virtute] a voinţei.

13. Daca insă insuşirile lor nu sunt decât darul firii, atunci nu-i invidia, aşa cum nu lauzi şi nu numeşti fericite animalele necuvantatoare.

14. Daca insă n-ai umilinta inimii, nici dulcea şi arzătoarea suferinta a iubirii de Dumnezeu, care sunt rădăcina lacrimilor ce revarsa o dulce mângâiere în inimă, nu invoca drept scuză pentru faptul că nu suferi câtuşi de putin pentru lipsurile tale, nici asprimea firii, nici pe oamenii a căror inimă e învârtoşată prin fire, si ale căror mădulare lăuntrice, care ar trebui să pună în mişcare în suflet puterea sănătoasă a raţionalităţii, sunt paralizate.

15. Cei care insă, pe lângă nevinovăţia şi blândeţea firii lor, au dobândit şi mişcări luminate şi pline de discemământ, vor avea negreşit şi lacrimi, pentru că acela în care smerenia inimii e însoţită de discernărnânt nu se poate împiedica să nu plângă chiar şi daca nu vrea, pentru că fară să vrea inima lui naste si face sa tasneasca neincetat un izvor de lacrimi din pricina suferinţei arzatoare şi de nestavilit din ea şi a strapungerii inimii.

16. Aceste trei lucruri: iubirea de Dumnezeu, uimirea în fata tainelor Lui şi smerenía inimii, se dobândesc din liniştire [isihie]. Nu existã suferinţă mai arzitoare decât iubirea de Dumnezeu. Invredniceşte-mă, Doamne, să gust din acest izvor! De aceea, dacã cineva nu are linistirea nu va putea cunoaşte nici unul din aceste lucruri; chiar dacă poate avea multe alte virtuti, dar nu va sti niciodata ce e iubirea de Dumnezeu, nu va dobândi cunoaşterea duhovnicească sau adevărata smerenie a inimii.

17. Cine nu cunoaşte aceste trei lucruri, sau mai degrabă daruri slăvite, se va minuna când va auzi de oameni care plâng neincetat, pentru că îşi va inchipui că plânsul vine din voinţa lor sau că se silesc pe ei înşişi spre aceasta. Din aceastà pricina lucrul li se pare de necrezut.

18. Despre mişcarea de discernămãnt care se pune în mişcare dintr-o dată când omul se minunează de existenţa sa sau de crearea lui de catre Dumnezeu; şi cum în clipa în care e pusă în mişcare in om, acesta race in uimire şi e umplut de desfãtare din creştet până în vârful unghiilor de la picioare. Oricine a fãcut experienţa acestor clipe de mângãiere va înţelege.
Slavă harului Tău, Dumnezeule! Slavă harului Tău, Dumnezeule! Slavă harului Tău, Dumnezeule! Tu ne-ai adus la existenta pe când nu eram şi ne-ai dat o fiinţare fără sfârşit. Ne-ai dat şi viaţă, simţire, ratiune, libertate şi putere, cinci daruri de o miretie neasemanata. În iubirea Ta nu ne-ai dat numai faptul de-a exista, ci şi acela de a fi înzestrati cu ratiune, ca să simţim dulceata cunoaşterii Tale şi desatarea uriaşului dar al intelegerilor Tale, ca să ne bucurăm de ele. Şi pentru că nu era cu putintă să fim asemenea Ţie, fără inceput, ne-ai dat să fim fără sfârşit, asemenea Ţie. Slavă Ţie pentru dulceata darului Tău!

19. Fericiţii Părinti de sfăntă pomenire spun că aceste clipe de uimire fată de intelegeri, atunci când se pun in mişcare stârnirile lor luminoase, vin dintr-o apropiere a ingerilor. Căci atunci e ca şi cum din pricina bucuriei şi a uimirii toate mădularele omului devin râuri repezi de lacrimi. Cei care au primit aceste milostiviri vor recunoaşte aceste semne. Căci multă vreme după ele unul ca acesta e văzut intr-un fel de seninătate şi liniştire. După asemenea intelegeri cine nu te va lăuda pe tine, liniştire, liman al milelor?

20. Aşa trebuie să mă intelegi cu privire la toate intelegerile care ne vin prin har, iar nu prin cercetarea sau vointa omului. Ele se abat dintr-o dată asupra firii la o poruncă a lui Dumnezeu spre mângâierea omului prin intermediul ingerilor trimişi, potrivit cuvântului fericitului Pavel, să fie neîncetat în slujba celor ce moştenesc viaţa [Evr 1, 14].

21. Indicatii ale Părintilor cu privire la asemenea clipe.

In aceste clipe cel căruia i se intâmplă astfel de lucruri trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul lui Evagrie, cel minunat intru sfinţi, despre discernământul intre gândurile care vin de la demoni şi cele care vin de la ingeri, ca să nu le ia pe unele drept celelalte.

22. „In urma gândurilor care vin de la blestematii [demoni] sufletul e intr-o stare de tulburare, adică e numaidecât stârnit de patimi, de mânie, de poftă ş. a. m. d., sau de ingâmfare, trufie şi slavă deşartă. In urma gândurilor care vin de la ingeri, el primeşte o pace şi o linişte negrăită care dăinuie multă vreme, şi o mare smerenie, dar şi inflăcărare, bucurie, lacrimi neincetate şi dispretuirea lumii^[84]

^{Cuvantul 19 ↑}

Al aceluiaşi Mar Isaac.
Care sunt puterile naturale prin care o fire raţională primeşte cunoaşterea dumnezeiască şi cele întâlnite în acest parcurs.

1. Orice fire ratională alcătuită pentru a primi invătătura lui Dumnezeu a fost întocmită de intelepciunea slăvitului Creator plecând de la aceste trei puteri principale: pofta [concupiscenta], irascibilitatea şi ratiunea. Trebuie să ştim care sunt lucrurile din acea intelepciune pentru a căror primire a fost alcătuită fiecare din acestea.

2. De prima putere ţin jindul şi stârnirea fată de tot ce-i frumos şi bun, ceea ce fac o înţelegere în stare să priceapă legile dumnezeieşti, smerenia, blândetea, înjosirea, o mare milă ş. a. m. d. Acestea sunt lucrurile pe care am fost alcătuiti să le primim prin această primă putere [poftă] atunci când suntem puşi în mişcare de ea. Când această putere [a firii] domneşte în suflet, aceste lucruri se arată în firea ratională.

3. De cea de-a doua putere tin agerimea şi zelul împreună cu stăruinta vitejească în fata necazurilor şi în toate nenorocirile care vin de obicei din pricina lucrurilor dumnezeieşti; precum şi o înclinare puternică, curajul şi vitejia inimii, tăria împotriva a tot ce vatămă şi înfricoşează, fie că vine de la demoni, oameni, reptile sau fiare sălbatice, sau de la foamete, osteneli, sărăcie, boli şi alte lucruri, inclusiv moartea, care se împotrivesc firii noastre din pricina numelui lui Dumnezeu.

4. De cea de-a treia putere tin credinta limpede a inimii, libertatea fată de mişcări/stârniri, nădejdea şi meditarea neincetată la înţelepciunea lui Dumnezeu.

5. Primele două puteri se numesc împreună partea activă a sufletului, în timp ce ultima se numeşte contemplare dumnezeiască, adică buna intrebuintare a părtii cunoscătoare, care e inteligenta.

6. Dacă ştim să arătăm răbdare în lucrurile părtii active, adică în virtutile care pot fi simţite prin trup, atunci partea contemplativă, care e calitatea puterii rationale, apropie inteligenţa de amestecarea desăvârşită cu Dumnezeu făcând-o să scruteze limpede tainele dumnezeieşti care sunt mai presus de lume.

7. Când acest parcurs se desfăşoară potrivit firii, atunci el va fi calea pe care o urmează de obicei atât invătătorii, cât şi invătăceii. Dacă însă firea e tăgăduită, atunci ea va dori să treacă spre tot ce i se opune, pregătind puterile care sunt în trup spre lucrări contrare şi îndemnând partea ratională şi inteligenta spre tot felul de gânduri rele.

8. Pronia lui Dumnezeu însoţeşte calea de-a dreapta ce tine de fire cu neîncetate binefaceri, mângâieri şi bucurii dumnezeieşti, iar pe cea de-a stânga o insoteşte cu multe nenorociri fără nădejde, cu părăsirea în tot felul de primejdii şi ispite care s-o facă să simtă îndreptarea.

9. Dacă din vointa noastră dorim o viaţă aspră, plină de osteneli, şi pentru a rămâne cu ele ne separăm [de lume] ingrijindu-ne de frica lui Dumnezeu, atunci cu ajutorul lui Dumnezeu vom simti neîncetat uşurări duhovniceşti. Dacă însă din relaxarea trupului fugim de ele ca un copil care fuge de şcoală pentru că vrea o viată uşuratică, atunci mila lui Dumnezeu ne aduce împotriva voii noastre spre acele osteneli. Dezordinea firii rationale întristează mult pe Tatăl făpturilor duhovniceşti [Evr 12, 9], mai mult chiar decât îi întristează dezordinea copiilor pe părinţii lor după trup.

10. Fiindcă nu e chip să scăpăm de lucrurile ostenitoare şi grele, să le purtăm de bunăvoie, ca nişte inţelepţi care se cinstesc pe ei înşişi, ca să ne învrednicim de cinstea şi desfătările viitoare şi să nu fim nevoiţi să fim aduşi la ele cu funii şi lanţuri.

11. Dacă nu vom reuşi să facem aşa de bunăvoie, să stăruim în mulţumire chiar şi în năprasna atacurilor care vin din partea de-a stânga, căci atunci chiar şi ele vor sfârşi cu bine. La urma urmei — o, mila lui Dumnezeu! cine va măsura oceanul harului Său?

^{Cuvantul 20 ↑}

Al aceluiaşi Mar Isaac.
In care lămureşte cu iscusinţă felurile gândurilor care intră în minte ca urmare a vieţuirilor care-şi urmează unele altora, şi despre măsura cunoaşterii în care ne aflăm atunci.

1. Să începem distingând mişcările proprii cunoaşterii omeneşti [naturale], cele care sunt mai prejos de fire şi cele mai presus de fire.

2. Când puterea raţiunii din noi începe să fie luminată, omul începe să dispreţuiască cu totul frica de moarte, se stârneşte în el neincetat aşteptarea învierii, iar prin semnele date de gândurile lui se arată nobleţea naturală a sufletului. Gândul la judecata lui Dumnezeu se întăreşte mult în el, iar el începe să-şi cerceteze zi şi noapte purtările, cuvintele şi gândurile. Şi dacă petrece în tot felul de osteneli bune şi frumoase, astfel de gânduri şi aduceri-aminte nu se depărtează de el, fiindcă în ele constă mişcarea naturală a sufletului raţional. Dar cei care n-au atins iubirea şi nu au asemenea gânduri, să ştii că suferă de neştiinţă pentru că se bizuie pe vieţuirea lor. Şi dacă nu se bizuie pe vieţuirea lor, e fie pentru că aceasta e duhovnicească, fie pentru că e relaxată — în ambele cazuri frica de judecată e cu neputinţă — şi ei sunt fie fiare sălbatice, lipsite de raţiune şi de orice idee de înviere, fie ingeri care au o cunoaştere diferită şi nu se coboară la astfel de gânduri, fiindcă în ei se stârnesc alte mişcări şi meditează la taine mai înalte decât cea a judecăţii. Gândul la judecată dormitează însă în ei din pricina lipsei lor de trezvie şi a întunericului din sufletul lor.

3. Acest fel de gândire se întâlneşte în chip firesc la cei a căror vieţuire e pe treapta sufletească, pentru că atunci frumoasa fire e pusă corect în mişcare de discernământul ei natural; ei sunt luminaţi de gândurile lor naturale şi sunt însoţiţi de harul potrivit acestora.

4. Când cineva călătoreşte în chip desăvârşit în vieţuirea virtuţii, iar cunoaşterea lui nu e întunecată de vreo îndoială, conştiinţa sa nu consimte ca el să se odihnească sau să se oprească din această mişcare.

5. Iţi voi arăta însă când anume acest fel de gândire incetează în chip corect şi în adevăr. El s-a ridicat mai presus de această gândire şi e liber de orice gânduri atunci când a atins iubirea dumnezeiască. Dar iubirea dumnezeiască nu se trezeşte niciodată în vieţuirea sufletească, nici în mişcarea naturală a sufletului în cultivarea virtuţii, căci frica insoţeşte această treaptă a vieţuirii, şi de aceea e cu neputinţă ca el să simtă aici iubirea dumnezeiască. Trezirea acestei iubiri nu stă în puterea sufletului, nici nu ţine de calea şi vieţuirea naturală. Iubirea dumnezeiască ţine de vieţuirea duhovnicească.

6. Virtutea ţine de calea firii, şi ea constă în smerenie, osteneli, milostenii, integritatea conştiinţei, jertfa buzelor, rugăciuni rostite şi compasiune. In lumea cea nouă însă nu se mai cere nimic din toate acestea. Vieţuirea duhovnicească stă intr-o altă cunoaştere, a cărei lucrare nu e pusă în mişcare de ostenelile trupului şi ale sufletului şi nu constă din ele. Pe cei ce lucrează această vieţuire [naturală] îi insoţesc încă gânduri, în timp ce vieţuirea duhovnicească e lipsită de gândire şi de gânduri, şi de cea mai mică mişcare. Gândurile se pun în mişcare pe treapta sufletească, în timp ce în cea duhovnicească nu mai sunt gânduri, fiindcă mintea e înălţată dincolo de formele acestei lumi şi are o altă cunoaştere. Cunoaşterea acelora se exprimă în cuvintele noastre, cunoaşterea acestora nu se exprimă în formele de care se serveşte mintea aici. Cunoaşterea de aici cere mişcarea gândurilor, cealaltă însă e mai presus de toate acestea: ea este modul existenţei noastre la învierea din morţi, când vom fi cu sfinţii ingeri, mod de existenţă în care îngerii se găsesc încă de pe acum. Căci dacă nu sunt trimişi de Dumnezeu cu vreo slujire în lume, ei nu se depărtează de această vieţuire care constă în vederea care se lucrează în mintea lor.

7. Dacă zice cineva: cum e cu putinţă ca fiinţe care nu se schimbă niciodată, dar care primesc porunci privitoare la stihii şi la fiecare om în parte, să fie necontenită minunare înaintea lui Dumnezeu? Cum e cu putinţă să nu fie impiedicaţi din aceasta ca urmare a acestei vieţuiri a lor?

8. A gândi aşa înseamnă a gândi omeneşte despre acele firi repezi şi subţiri, fiindcă din pricina agerimii şi a luminozităţii minţii lor ele nu sunt nicidecum împiedicate de trupuri şi de lucrări; nu obosesc, nici nu au nevoie de spaţiu şi timp pentru tot ceea ce fac, ca şi cum ar fi împiedicate de ele în slujirea lor, fiindcă ei săvârşesc toate repede şi instantaneu, potrivit puterii şi posibilităţilor minunate cu care e înzestrată firea lor. Căci Cel ce este, Creatorul mai presus de toate, a aşezat in ele o icoană asemănătoare Lui, pe cât e cu putinţă acest lucru.

9. Să lăsăm însă firile spirituale şi să ne întoarcem la tema noastră, la lucrurile ce ţin de lumea noastră şi să reluăm cuvântul de unde l-am lăsat.

10. Când în gândirea şi cunoaşterea sa cineva s-a inălţat mai presus de făptuirea sufletească, care constă în lucrări şi o conştiinţă virtuoase care urmăresc intrarea lui în vieţuirea duhovnicească, dar sunt încă pe măsura firii omeneşti de aici, mintea e numaidecât lovită de uimire înaintea lui Dumnezeu, gândurile stârnite mai înainte tac şi se opresc, iar întreaga lui gândire freamătă de stârniri duhovniceşti în iubire. Pe o asemenea treaptă a cunoaşterii orice frică dispare şi acum inteligenţa, liberă de orice gânduri şi dincolo de orice frică şi cugetare pătimaşă, se mişcă în felul lumii celei noi; pentru că prin harul lui Hristos s-a învrednicit de vieţuirea omului nou şi de mişcările ce se ivesc în chip firesc în Impărăţia cerurilor.

11. Iar când, plin de bucurie, lasă aceste lucruri, gândirea şi cugetările lui nu mai seamănă cu cele ale lumii acesteia, căci de acum este liber de orice gânduri, plin de mişcările cunoaşterii şi uimirii în faţa lui Dumnezeu. Şi pentru că e într-o cunoaştere mai inaltă decât cea a sufletului şi dincolo de frică, se află acum în bucuria lui Dumnezeu în mişcările şi gândurile care se cuvin fiilor [lui Dumnezeu].

12. Iată, aşadar, cele trei trepte ale mişcărilor şi gândurilor şi cum anume pot fi recunoscute:

13. Gândurile celui aflat în cunoaşterea sa pe treapta trupului nu pot depăşi frica de moarte. Acesta tremură necontenit, îngrozit de aducerea-aminte de ea, fiindcă gândeşte la cele trupeşti plecând de la lucruri trupeşti. De aceea îndoiala cu privire la înviere nu-l părăseşte niciodată.

14. În cel aflat pe treapta sufletului freamătă frica pentru sufletul său. El nu se gândeşte la cele ce ţin de trup, la moartea şi chinurile lui, la bunăstările şi nenorocirile lui. Şi, deşi de dragul celor viitoare primeşte cu bucurie acestea ca unul cu adevărat raţional, are doar grija de suflet, adică gândirea neîncetată la ceea ce ţine de învierea din morţi şi de ieşirea din morminte.

15. Nimic din acestea nu se aplică omului duhovnicesc; acesta stă în cunoaşterea şi bucuria lui Dumnezeu întrucât e fiu [şi păraş] al tainei lui Dumnezeu.

16. Fiecare va putea recunoaşte măsura cunoaşterii şi vieţuirii sale plecând de la mişcările care se stârnesc în el tot timpul, în tot ce face şi cunoaşte în scurtul timp al sălaşului său de acum.

17. Sunt unii care în vieţuirea şi cunoaşterea lor au lăsat treapta trupului, dar n-au intrat cu totul în treapta sufletului care stă căinţă desăvârşită şi o frică desăvârşită de Dumnezeu; şi prin urmare au gânduri care se ivesc în ei din amândouă părţile.

18. Puţini s-au învrednicit de treapta sufletească în deplinătatea ei, care stă în culmea căinţei. O are maica noastră, Biserica universală.

19. Sunt iarăşi unii care au atins desăvârşirea în treapta sufletească, dar n-au intrat încă în vieţuirea duhovnicească, însă ceva din ea a început să se mişte în ei. Deşi sunt încă în intregime în vieţuirea sufletească, uneori se stârnesc în ei în chip nedesluşit unele mişcări duhovniceşti. Unul ca acesta începe să simtă în el o bucurie şi o mângâiere ascunsă ca nişte fulgerări, de pildă atunci când în gândirea lui se stârnesc şi se pun în mişcare inţelesuri privitoare la taine, şi dintr-o dată inima sa plezneşte de bucurie. Chiar dacă inima lui se învăluie apoi din nou şi e împiedicată de la această bucurie, e vadit ca de acum gândirea lui e plină de nădejde.

20. Ştiu pe cineva aproape de mine^[85] care face uneori experienţa acestor fulgerări. Chiar dacă o întelegere privitoare la taine străbate o clipă gândirea sa şi apoi pleacă, tăşnirea bucuriei şi gustul ei se prelungesc multă vreme şi, o data ce s-au stins, seninătatea care urmează de aici se revarsă multă vreme în inteligenta lui. Mai mult, trupul şi mădularele lui se domolesc şi resimt o mare odihnă, iar desfătarea de dulceaţa uimirii în clipa supremă lasă o urmă în palatul inteligentei. Ii este astfel uşor să dispreţuiască lumea trecătoare, pentru ca nădejdea lumii viitoare îl mângâie acum de plictiseala pricinuită de lumea aceasta care i-a ajuns străină. Această prima licărire îi este de ajuns ca să nu mai rătăcească într-o vietuire nestatornică, pentru că de acum înainte unul ca acesta nu aşteaptă nimic altceva.

21. Multe corăbii s-au rătăcit pe acest ocean. Urechile lor auzeau iar gura lor vorbea [despre aceste lucruri], dar ei n-au gustat nimic din puterea acestei nădejdi, nici măcar cu unghia degetului mic. Şi astfel, în ciuda ostenelilor trudnice şi obositoare ale cârmaciului lor şi a întinderii uimitoare a cunoaşterii lor, n-au ştiut să dispretuiască această lume, ceea ce ar fi cerut de la ei o inimă mortificată, adică smerită şi care nu gandeşte lucruri mari despre sine.

22. Să nu ne închipuim însă că darul Domnului se mărgineşte la mărunta părticică a lui de care am vorbit. Căci sunt oameni care gustă tainele adevărului nu numai ca o fulgerare, ci pentru că însuşi Soarele dreptătii [Mal 3, 20] se inaltă şi-si revarsă razele pe bolta inimii lor. „Căci cerul nou se intipareşte într-o inimă nouă”^[86]. Arătarea lui e lumină, iar locul sau e cel al Duhului.

23. E limpede că, dacă inima s-a învrednicit să devină locul cerului, pentru Domnul, e că prin vederea descoperirii ea s-a învrednicit şi de culmea întregii contemplări. Şi aceasta nu pentru o clipă sau în preînchipuire ca la altii, ci ceasuri intregi; şi nu numai ceasuri intregi, ci uneori zile întregi, cum gasim, de pildă, în istoriile Părinţilor.

24. Doamne, rănile mele s-au umplut de puroi şi au putrezit; da-mi, rogu-Te, sufletului meu să ia asupra lui chipul pocăintei, ca întinzându-mi mâinile spre milele Tale şi şezând la uşa harului Tău, să mă învrednicesc de nădejdea pe care au primit-o de la Tine cei ce s-au căit cu adevărat.

25 Fă-o vrednică, Doamne, pe sluga Ta să-şi spele cu lacrimile ochilor ei noroiul lăsat în sufletul său de faptele ei; ca, primind neîncetat ajutorul Tău pentru neputinţa gândurilor ei, să primească prin har intrarea în viată. Amin.

*

26. Cu harul Domnului vom arăta acum, în cuvintele aflate inaintea noastră, ca pe un lucru invătat de la Părinti, prin ce osteneală poate începe cineva să se apropie de vietuirea şi treapta libertăţii, şi cum nu oricine e în stare să ducă această vietuire, chiar dacă e drept să petreacă un timp în ea. Vom arata de asemenea când anume e acest timp, cum trebuie să poarte aici şi când e potrivit să stea sub flamura acestei [alte] lumi.

27. Un lucru e limpede: când puterile trupului au scăzut şi slăbit faţă de vigoarea lor năvalnică dinainte, atunci o meditare necontenită trebuie să-i insotească cu sârguinţă pe unii ca aceştia. Vom arăta la locul potrivit de ce fel de osteneli e nevoie atunci, împreună cu alte lucruri cuvenite acestei trepte, fiecare la timpul lui.

^{Cuvantul 21 ↑}

Despre cum anume se foloseşte şi înaintează sufletul când lasă ostenelile năvalnice de la început, şi cum cu puţină strădanie trupească şi un ajutor ceresc se apropie de vieţuirea de pe treapta libertăţii; şi care e atunci scopul ostenelii lui.

1. Când ai slăbit şi trupul tău e prea obosit pentru osteneala spunerii psalmilor şi rostirea lor sârguincioasă obişnuită şi nu te mai poţi osteni ca înainte din pricina vârstei înaintate sau a marii neputinţe a trupului tău, osteneşte-te atunci în cerere, mijlocire şi cele asemănătoare; adu-ţi cererile îndelung si cu stăruinţă; să ostenească inima ta în mijlocirea ta: indrăzneste, întinde-ţi rugăciunea şi ţine-o aşa până ce se va deschide usa.

2. Căci Domnul e milostiv şi te primeşte nu pe măsura ostenelii tale, ci potrivit intenţiei gândirii tale. Şi pe măsură ce vei întinde cererea ta, sufletul tău va fi luminat, gândurile tale se vor înflăcăra de iubire pentru El şi aşa vei fi ajutat de Dumnezeu în slabele osteneli ale trupului tău slăbit. Dar la toate acestea, pe cât e cu putinţă, să nu laşi cu totul slujba modestă, ca să nu te arăţi ca unul care nu vrea să sa se regulii, pentru ca nu cumva de aici să te atace demonul mandriei, ca şi cum ai crede că nu mai ai nevoie de aşa ceva, si încetul cu încetul să nu sfârşeşti într-o nepăsare pe care ai stârnit-o tu însuţi.

3. Nu vreau să fixez un timp, vorbesc doar de ceea ce se poate infăptui.

4. Nu vom fi blamabili dacă stăm în picioare sau sedem după puterile noastre, numai să ne însoţească o mare frica si trezvie, pentru ca nici un dispreţ faţă de Dumnezeu sa nu intre în noi când săvârşim slujba Lui sau când Ii este adusa jertfa rugăciunii.

5. Lucrul ţine de cunoaştere şi discernământ, iar nu de fixarea unor răstimpuri şi de tulburarea născută atunci când nu poţi realiza numărul [de rugăciuni] stabilit, căci adeseori acest lucru e o cauză de tulburare [lăuntrică]. Pe măsură ce inima ta se va apropia in rugăciune de Dumnezeu, vei fi supus legii fiilor.

6. Adaugă bucuros spunerii de psalmi acestea de mai sus şi staruie indeosebi în ele, uneori stând în picioare, alteori ingenunchind, alteori şezând iarăşi.

7. Nimic nu te împiedică să iei plinătatea acestor lucruri chiar din psalmi folosindu-te de ei [în acest scop]. Chiar şi cuvintele minunate din cântările rânduite de sfânta Biserică cu toate cuvintele înalte aşezate de Duhul în cântece şi cântări, toate acestea pot oferi omului un loc desăvârşit pentru o rugaciune pe deplin săvârşită: când sunt meditate, ele dau nastere in noi unor rugăciuni curate şi inţelegeri înalte apropiindu-ne de limpezimea inteligentei şi de uimirea înaintea lui Dumnezeu. Mai sunt însă şi alte lucruri pe care te va invăţa Domnul insuşi şi cu care te va lumina la timpul potrivit, atunci cănd alegi versete potrivite şi le aduci Domnului cu implorare, repetându-le îndelung şi blând.

8. Cand sunt rostiţi cu această intenţie, şi psalmii sunt mai de folos omului decât rostirea lor în ordinea obişnuită a slujbei. Acest lucru e propriu celor a căror măsură i-a făcut să intre in vieţuirea în care prin implorările lor s-au învrednicit de darurile lui Dumnezeu. Gândirea lor adunată îi face să inainteze repede, iar în aceste osteneli sufletul câştigă mari virtuti si se învredniceşte neîncetat de ajutor de sus. Căci pe aceasta cale, în mijlocul implorărilor lui îndelungate, ea primeste adeseori un început de limpezime a gândurilor.

9. Nu trebuie să cerem însă de la bun început acest lucru, caci nu mulţi îl descoperă, ci numai puţini. Pentru că aceste lucruri li se intâmplă nu potrivit ostenelilor lor, ci potrivit unui plan pe care Dumnezeu îl cunoaşte, căci El Singur ştie cui se cuvine să le dea. Noi însă nu trebuie să încetăm să-l asteptam prin vieţuirea noastră în orice clipă a vieţii noastre.

10. Daca ni se întâmplă, să nu ne trufim închipuindu-ne ca ne-am invrednicit de el pentru înălţimea vieţuirii noastre. Daca intarzie, să nu fim nici trişti, nici mâhniţi ca aceia care lucrează pentru Dumnezeu aşteptând de la El o plată. Acest lucru e propriu celor ce n-au deprins osteneala smereniei, nici adevărata tânjire după Dumnezeu. Căci ştim foarte bine că, aşa cum spuneam, Dumnezeu nu dă asemenea lucruri din pricina multor osteneli, nici nu le opreşte ca urmare a lipsei unor asemenea osteneli, ci le dă celor cărora ştie că le vor fi de folos.

11. Vrednicia sau nevrednicia omului nu contează aici. E de ajuns să-I arătăm lui Dumnezeu cât de mult am vrea să alungăm din gândirea noastră dorinţa de tot ce este în lume din iubire de Dumnezeu.

12. Iată însă semnul că înaintăm: pe cât vedem că o patimă se micşorează zi de zi în sufletul nostru, pe atât ne apropiem de Dumnezeu şi ne invrednicim, chiar fără să ne dăm seama, de uriaşe daruri din partea Lui.

13. Marea cinste în care trebuie să avem osteneala citirii nu poate fi exagerată. Fiindcă ea este uşa prin care intră mintea în tainele dumnezeieşti şi se întăreşte pentru a câştiga limpezimea rugăciunii. Mintea se scaldă în bucurie când străbate tainele Economiei lui Dumnezeu pentru oameni, taine care ne aruncă neîncetat în minunare şi din care se întăreşte meditarea, care e începutul vieţuirii de care vorbim, şi se luminează şi întăreşte rugăciunea, fie că ele pleacă de la Scripturile Duhului, de la scrierile marilor dascăli ai Bisericii despre Economia mântuirii sau de la cele care învaţă tainele vieţuirii [ascetice].

14. Aceste două feluri de citire sunt folositoare omului duhovnicesc. Orice alte lecturi ar face îl vor vătăma şi-i vor intuneca gândirea, depărtând-o de la scopul ei care este în Dumnezeu; iar în vremea slujbei şi a rugăciunii îi vor aduce întunecime şi lâncezeală [akedie].

15. Fără citire mintea nu se poate apropia de Dumnezeu; ea atrage inteligenţa şi o îndreaptă în fiecare clipă spre El; prin înţelegerile ei o botează depărtând-o de lumea trupească şi făcând-o să fie neîncetat mai presus de trup. Nici o altă osteneală nu-l face pe om să înainteze atât de mult cum face citirea. Dacă o practică cineva de dragul adevărului, va găsi în ea toate acestea şi altele asemănătoare.

16. Unii însă nu vor avea nici un folos sau ajutor citind despre tainele Economiei lui Dumnezeu, şi multi se vor intuneca mai mult, fiindcă au nevoie mai mult de citiri privitoare la indreptarea patimilor. Fiecare se va folosi şi va înainta citind cele potrivite treptei şi măsurii lui.

17. În ce priveşte treapta vietuirii [ascetice], citirile despre Economia lui Dumnezeu sunt de mare folos, precum şi cuvintele lungi şi luminoase despre ea, ca şi cărtile alcătuite despre ea de autori dumnezeieşti şi luminaţi. Astfel de lucruri aduc multă bucurie în suflet şi-l dezbracă de patimi.

^{Cuvantul 22 ↑}

Despre schimbarea vietuirii: care anume trebuie schimbată cu alta după planul lui Dumnezeu; şi cum şi in ce fel oamenii aleşi işi schimbă vieţuirea lor cu alta mai inaltă; şi în ce măsură o schimbă şi în ce măsură se folosesc de cea dinainte; şi despre alte câteva lucruri.

1. Trebuie ştiut şi aceasta: modul şi scopul ostenelii [ascetice] nu sunt aceleaşi pentru treapta inceputului, pentru cea de mijloc şi pentru cea de pe urmă. Treapta inceputului cere osteneala unui mare număr de rugăciuni rostite şi tescuirea trupului printr-o postire ostenitoare.

2. Ajunşi pe culmea treptei de mijloc, putem micşora numarul acestora schimbând stăruinta în ele cu stăruinta în altele, mai cu seamă cu osteneala citirii şi a ingenuncherii.

3. Ajunşi pe culmea treptei a treia, micşorăm incă mai mult stăruinta in cele dinainte, pentru a găsi acum osteneala in meditare şi in rugăciunea inimii.

4. Nu că fiecare din aceste culmi lasă cu totul in urmă ostenelile treptei dinainte, ci mai degrabă acestea işi schimba acum scopul şi modul lor, stăruind in ele pe masura felurilor de discernământ pe care le produc şi pe măsura indreptării mişcării lor în afară inspre inăuntru.

5. Să luăm următorul exemplu: rostirea psalmilor si osteneala postului tin de treapta de mijloc, dar acum ele nu mai sunt săvârşite fără discernământ şi năvalnic, ca pe treapta de inceput.

6. De asemenea, citirea, osteneala ingenuncherii şi rostirea psalmilor vor fi şi pe culmea treptei desăvârşirii, dar mai extinse aici vor fi meditarea stăruitoare la Pronia şi Economia lui Dumnezeu şi rugăciunea ascunsă. Nu va mai fi nevoie de un atât de mare număr din lucrurile dinainte, deoarece chiar şi indeletnicindu-se putin cu ele va fi de ajuns ca sufletul să fie răpit şi să rămână in uimire. Putină Scriptură şi câtiva psalmi vor fi de ajuns de acum inainte. Unii ca aceştia nu se ostenesc mult, căci de-abia ce-au inceput să spună psalmii şi să se roage, că sunt duşi ca nişte robi spre alte lucruri mai presus de cunoaşterea celor de aici, fiindcă mintea lor nu e lăsată să zăbovească multă vreme in acestea.

7. Iată schimbările şi prefacerile mentionate de Sfintii Părinti pe calea virtutii.

8. Prin schimbări ei inteleg schimbarea scopurilor ostenelilor [ascetice], pentru că acum acestea sunt cunoscute altfel, cum s-a arătat mai sus.

9. Prin prefaceri ei inteleg transformările şi ajutorul harului care au loc tot timpul in cei singuratici in luptele de pe calea liniştirii lor, precum şi transformările care au loc in lucrarea Duhului Sfânt şi în feluritele mângâieri date de Dumnezeu sfintilor.

^{Cuvantul 23 ↑}

Despre o taină/un simbol al lucrării sfinţilor ce poate fi văzut in natură.

1. Ostenelile pe care sfinţii şi oamenii lui Dumnezeu le indură pentru Dumnezeu pot sluji drept pildă pentru ceea ce e ascuns in seminţe. Căci infăţişarea obişnuită a acestora în vremea aratului ascunde belşugul unor prefaceri variate şi negrăite, ca şi strălucirea culorilor variate şi slăvite a ceea ce luna lui aprilie va scoate din ele şi va face să se vadă ca o haină şi o podoabă minunată a pământului care le-a crescut în sânul său.

2. Inţelesul tainic/simbolic care poate fi recunoscut in măruntele seminţe sfinţii îl intipăresc duhovniceşte în inteligenţa lor ca pe o arătare a puterii Creatorului care se va face cunoscută şi în ei la vremea când în lucrarea lor e descurajare şi intuneric; şi atunci, ca urmare a puterii acestor osteneli obişnuite, aşteaptă să vadă in ei schimbarea negrăită pe care o vor simţi prin lucrarea Duhului Sfânt pe Care-L vor primi mai apoi pe măsura sporirii lor în vieţuirea [ascetică].

^{Cuvantul 24 ↑}

Că nu e nici un folos din ostenelile trupului făcute fără lucrarea mintii, daca in calea lui omul işi pune nadejdea doar in ele, şi in faptuirea sa îşi mărgineşte gândirea la ele.

1. Făptuirea trupească insoţită de o minte nelucrătoare e deşartă şi nefolositoare, şi adevărate sunt cuvintele fericitului Marcu [Monahul]: „Mulţi sunt cei ce socotesc că lucrează dreptatea, dar care prin gândurile lor rele işi surpă faptele bune”^[87]. Căci cel a cărui gândire nu e ocupată de lucrarea ascunsă, de cugetarea necontenită la cunoaştere şi de meditare, işi are gândurile libere pentru tot felul de lucruri deşarte.

2. In lucrarea inteligenţei trupul nu rămâne nici el fără osteneală, chiar dacă aceasta e foarte slabă, fiindcă lucrarea gândirii îl uscă şi subţiază facându-l ca un lemn uscat. Căci pentru el e de ajuns căldura care vine din flacăra bucuriei; aceasta pune neincetat stăpânire pe trup prin dulcea suferintă pentru Dumnezeu a inteligentei lui şi a intristării mântuitoare de care vorbeşte Apostolul [2 Co 7, 10]. Iată ce se naşte în găndire după felurita ei meditare: fie o întristare pentru Dumnezeu, fie o bucurie de El şi o inimă care se revarsă in nădejdea de a-L putea scruta necontenit. Prin căldura şi intensitatea ei, această suferinţă şi această bucurie ard, mistuie şi uscă trupul prin revărsarea clocotitoare a sângelui cald care curge prin vene, căci flacăra mişcărilor gândirii şi aprinderea lucrării ascunse incălzesc alcătuirea trupului. Ea face să ţâşnească neincetat schimbări minunate, fie dând bucurie sufletului şi trupului, fie mâhnindu-l cu o suferinţă ascuţită. Mai naşte şi o purtare de grijă veghetoare zi şi noapte la mântuire, implorări stăruitoare şi mijlociri fierbinţi aduse lui Dumnezeu cu inimă aprinsă şi o stârnire neabătută.

3. Care trup, fie el şi de fier, nu e mistuit şi nu piere datorită slăbiciunii lui ca o umbră în asemenea schimbări? Dar pe cât trupul slăbeşte şi se uscă în aceste prefaceri dumnezeieşti, pe atât sufletul se înnoieşte şi înfloreşte zi de zi sporind în Dumnezeu prin cunoaşterea duhovnicească.

4. Vor cunoaşte caracterul uimitor al acestei osteneli cei care-şi petrec toate zilele vieţii în această lucrare.

5. Mărginirea necontenită a nădejdii doar la lucrarea din afară arată gândirea copilărească şi iudaică a celor ce se laudă cu postirile, cu zeciuiala şi lungimea rugăciunii lor, după cum spune Domnul [Mt 6, 16; 23, 13. 23], fără a avea nici cea mai mică idee de o cunoaştere sau o gândire dreaptă la Dumnezeu venite dinăuntru care să împodobească starea lor lăuntrică şi să le sporească nădejdea.

^{Cuvantul 25 ↑}

Despre cunoaşterea adevărului care va odihni şi va face senină şi netulburată gândirea celui care o caută în el însuşi atunci când unele întâmplări o vor supăra; dar că murmurul o va face cu atât mai nebună, dacă se lasă tulburată de gânduri nebuneşti, sporind astfel focul durerii ei; dar cunoaşterea îl mângâie şi-l uşurează pe om, şi Dumnezeu o face să iasă cu atât mai uşor din supărarea ei cu cât primeşte ca de la El osteneala gândirii lui.

1. Când omul îşi aduce aminte că prin voia lui Dumnezeu îi vin uşurarea şi supărarea, că are uşurare când porunceşte Dumnezeu şi tot voia Lui îngăduie să fie supărat, atunci oricât de mult va trebui să lupte, va rămâne mereu fără mânie şi supărare în gândirea sa toată viaţa lui, prin toate schimbările care prin Pronia lui Dumnezeu vor apăsa trupul şi gândirea sa. Datorită acestei cunoaşteri inima sa va sălta în seninătate, va privi în mare pace şi nădejde spre Dumnezeu lăudând Pronia Lui faţă de oarneni care rânduieşte aceste lucruri şi le conduce neîncetat după cum se cuvine. In supărările sale, unul ca acesta nu va da vina nici pe demoni, nici pe oameni, nici pe trupul său — fiindcă toate supărările care sunt vin de la acestea trei — căci ştie că Dumnezeu e Cel ce le pune în mişcare, că uşurarea sau supărarea lui nu ţin de voinţa sa, ci sunt puse în mişcare de El. Căci nici un singur gând de uşurare nu se pune în mişcare în noi decât ca un dar din partea Lui; şi chiar şi cea mai mică uşurare pe care ne-o face cineva e pusă în mişcare de El atunci când e nevoie de ea pentru îndreptarea vieţii noastre.

2. O, cunoaştere plină de atâta uşurare, ce mare ajutor de la Dumnezeu poate fi găsit in tine! Fericit cel care în rugăciunile sale nu e supărat de o izbucnire pripită atunci când aceste lucruri cad peste el fără veste!

^{Cuvantul 26 ↑}

Al aceluiaşi Mar Isaac. Despre părăsirea noastră de către Dumnezeu Care ingăduie să ne supere încercări; de ce anume consimte milostivul Dumnezeu să ni se pregătească tot felul de adversităţi şi supărări ca să fim supăraţi şi chinuiţi de ele.

1. Dacă^[88] gândul nostru n-ar zădărnici şi împiedica comorile uşurării şi mângâierii pregătite de Dumnezeu să ne fie dăruite necontenit, atunci ne-am petrece în chip neschimbat toate zilele în uşurări şi desfătări. Dar, spre îndreptarea cugetului nostru uşuratic care are mereu nevoie de bici, El ne pregăteşte neîncetat supărări în loc de uşurări, pedepse în loc de ajutoare.

2. Ori de câte ori eşti supărat de tot felul de nenorociri şi rele, invinuieşte-ti cugetul uşuratic, căci el o ia razna necontenit şi inhată ispitele pe care le aduce asupra ta.

3. Fie va da idei nebuneşti despre Dumnezeu şi o părere bună despre tine însuti, sau din pricina învinuirilor pe care le arunci asupra aproapelui tău când se întâmplă vreun lucru sau din pricina slavei pe care o aştepti de la oameni ca pe datorie a lor fată de tine.

4. Toate acestea le va tămădui şi îndrepta deodată leacul smereniei.

5. Dacă în cugetul nostru ar fi smerenie, n-ar mai fi loc pentru toate aceste lucruri ca să zăbovească în ea.

6. Intr-adevăr, nici o intâmplare rea n-ar putea să răsplătească mai bine răul cum o face cugetul uşuratic, care nu vrea să se smerească şi să se învinuiască pe sine insuşi şi nu incetează să se tulbure fără motiv pentru ceea ce i se întâmplă, ca şi cum ar fi sigur că Dumnezeu nu mai există pentru el, când toate acestea vin de la El.

7. In ispitele tale, omule, apropie-te cu gândul tău mai mult de Dumnezeu. Iti dai seama oare împotriva Cui tuni şi fulgeri? Dacă ti-ai aduce aminte cu intelepciune de Pronia Lui ascunsă, ai afla numaidecât uşurare.

^{Cuvantul 27 ↑}

O intrebare despre smerenia lăuntrică.

1. Dar tu spui: „Ce voi face, fiindcă nu ştiu cum să dobândesc cuget smerit? Acest lucru nu stă în puterea mea şi ştiinţa lui e prea inaltă ca să o descopăr”. Ştiu şi eu bine că eşti prea slab ca să o descoperi, dar ceea ce e cu neputintă la oameni e cu putintă la Dumnezeu [Mt 19, 26]. In loc să te rogi pentru un lucru sau altul, lasă toate aceste cereri şi stăruie intr-una singură zicând:

2. „Dumnezeule, dă-mi smerenie, ca să scap de bici, pentru ca aşa să mă pot apropia de desfătările mintii pe care nu le cunosc — chiar dacă vreau mult să le cunosc — inainte de a o fi dobândit pe aceasta [smerenia]!” Şi Dumnezeu îţi va da darul Duhului Său, de care nu poţi spune nici gândi cât de mare este, ca prin el să te poti smeri în ascuns, dacă vede că, neobosit, nu vrei să te depărtezi, nici nu incetezi să-l ceri şi nu oboseşti să te rogi neabătut să-l dobândeşti^[89].

3. Crede, frate, că smerenia e o putere pe care limba nu o poate zugrăvi şi pe care nici o putere omenească nu o poate dobândi, dar care e dată cui îi este dată in rugăciune şi e primită in privegheri cu cereri şi implorări fierbinti.

4. Dacă doreşti acest dar, ascultă şi acest lucru care vine de la părintii noştri: smerenia lăuntrică nu e dată decât atunci când omul meditează şi se gândeşte la ea in rugăciunea sa în singurătate.

5. Cel care n-are smerenia, n-o are pentru că n-a cerut-o, nici nu şi-a silit sufletul spre ea. N-are nici odihnă, pentru că n-a vegheat la uşa Domnului, cerând şi implorând cu lacrimi de durere să-i fie dată.

^{Cuvantul 28 ↑}

Un cuvânt de apărare şi un avertisment cu privire la capitolele despre ispite şi smerenie care vor urma, de ce anume au fot scrise în această ordine.

1. Ştiu că eşti supărat pe mine pentru că am lăsat şirul celor privitoare la dulceata vietuirii, la bucurie şi felurite daruri ale harului, şi te-am adus în schimb la lucruri care vorbesc despre leacuri foarte bune şi mântuitoare la vreme de primejdie. Află însă că nu sunt atât de nebun încât să te hrănesc doar cu miere, fără nici o schimbare, ca să uiti că ai un temperament uşor supus bolilor. Cine nu va râde de tine dacă în supărări n-ai cunoaşte nici măcar un singur chip de a te izbăvi de ele, nici cauza bolilor tale?

^{Cuvantul 29 ↑}

Al aceluiaşi.
Despre marile binefaceri născute din frecventarea Scripturilor; despre lucrarea ascunsă; despre meditare şi cercetarea neîncetată a cuprinsului ei şi despre ceea ce învaţă ea; şi împotriva celor ce fac reproşuri celor ce se sârguiesc cu râvnă în această osteneală minunată şi dumnezeiască; şi o laudă a celor ce s-au învrednicit să-şi petreacă zilele lor pe această lume în această meditare şi osteneală folositoare.

1. Mult mă mir de cei care, atunci când văd pe cineva ostenindu-se în citirea Sfintelor Scripturi şi cercetând neobosit intelegerile din ele, prins mereu în aceste meditări şi altele asemănătoare tinând de lucrarea ascunsă, li se adresează cu vorbe cu adevărat grosolane, lipsite de simţire şi de minte cum sunt: „Oricât de mult ai citi şi te-ai osteni, nu-ti foloseşte la nimic!” Şi mai mult incă [mă mir de cei ce spun]: „Ce cauti şi ce folos ai istovindu-ti sufletul căutând după contemplări de tot felul. Fapte ni se cer. Dacă punem în practică ceea ce ştim, n-avem nevoie de o mare osteneală cu Scripturile, nici de lucruri de acest fel!”

2. Ei nu ştiu însă ce spun şi nu-şi dau seama că acest lucru — şi anume faptul ca cineva să aibă mintea plină de neincetata aducere-aminte de Economia lui Dumnezeu plecând de la minunatele reflectii semănate în ea de citire[a Scripturilor] şi de căutarea lucrurilor ascunse în ea — este realizarea şi recapitularea poruncilor Domnului.

3. Implinirea lucrurilor săvârşite cu trupul e calea şi măsura celor din lume. Dar cel a cărui aducere-aminte e necontenit înrobită de Domnul prin citire, rugăciune şi căutarea în acest sens, prin mişcările gândirii lui, prin mângâierea şi nădejdea lucrurilor ascunse în ele, şi care prin toate acestea şi prin desfătările care-i vin de la îndeletnicirea cu Dumnezeu pune frâu mintii lui ca să nu se mai împrăştie între patimi, acela cuprinde in el însuşi toate lucrurile virtutii şi le aduce la desăvârşire fără să-i lipsească nimic. In vreme ce toti ceilalti, care se ostenesc pe feluritele trepte ale tuturor virtutilor, sunt mai prejos pe calea poruncilor decât acesta.

4. Să ne bucurăm deci şi să multumim lui Dumnezeu că ne-a invrednicit fie şi numai pentru o clipă să putem scăpa de legătura şi flecăreala cu patimile şi, chiar dacă din pricina luptei ne indeletnicim cu ele, să ne putem afla, chiar şi pentru scurt timp, printr-o meditare frecventă şi mai inaltă, mai presus de lupte şi de meditarea la patimi şi la imaginile lor. Acest lucru nu poate fi dobândit fără citirea necontenită [a Scripturii] in liniştire, fără căutarea meditativă a lucrurilor ascunse şi fără rugăciune.

5. Citirea [Scripturii] este în chip vădit izvorul şi mama rugăciunii şi prin ea suntem purtati spre iubirea de Dumnezeu a cărei dulceată picură necontenit in inima noastră ca mierea dintr-un fagure, in vreme ce sufletul nostru saltă la gustul pe care-l revarsă in el lucrarea ascunsă [a rugăciunii] şi citirea [Scripturii].

6. Cine a cunoscut vreodată flacăra care cuprinde prin acestea inima?

7. Dacă paza inimii e mai mare decât toate, ea nu e cu putintă [numai] prin lupta şi stratagemele noastre, ci numai prin indeletnicirea cu Dumnezeu. Fericiti deci cei care s-au invrednicit de aceasta, care prin legarea de Domnul în cugetarea inimii lor şi umplerea mintii lor de necontenita aducere-aminte de El s-au invrednicit să scape de contactul şi convorbirea cu patimile, ridicându-se la dorinta contactului şi a convorbirii cu Dumnezeu. Citirea necontenită [a Scripturii] unită cu gândirea la cele inalte şi căutarea şi cercetarea tainelor/simbolurilor din ea alcătuiesc indeletnicirea aleasă care duce la Dumnezeu. Cine stăruie in ele va fi condus la săvârşirea deplină a lucrării trupului. Prin acestea [citire şi rugăciune] adeseori nici măcar amintirile imaginilor lumii nu mai urcă până la gândire, indeosebi la cei care citesc şi meditează cu acest gând, astfel incât, plecând de la neîncetata desfătare de cuvintele mărete cu care se ostenesc zi şi noapte, mintea lor incepe să înflorească unele taine/simboluri ale adevărului.

8. Lucrarea cea mai de seamă a monahului şi lucrul lui de căpetenie stau in aceea că, in gândirile şi aducerile sale aminte, el trebuie să rămână legat, fie şi numai in parte, de Domnul. Acolo unde se săvârşeşte aceasta, ce altă lucrare mai pot cere de la noi aceşti aşa-zişi „intelepti”, a căror minte insă e lipsită de ocupatie şi de disciplină?

9. Fericită mintea care s-a invrednicit să fie prinsă intr-o necontenită meditare la Dumnezeu şi care umblă in tainele Lui şi se gândeşte la ele; în ea se implinesc in fiecare clipă cuvintele: „Dat-ai veselie in inima mea” [Ps 4, 7]. Şi ce e mai mare decât ca omul să se veselească neincetat in Dumnezeu lăudându-L in fiecare clipă cu o laudă nouă [Ps 33, 3; 40, 3 etc.] care tâşneşte din uimirea şi bucuria inimii lui impreună cu celelalte lucruri născute de aici: cum este rugăciunea care tâşneşte dintr-o dată, necontenit şi fără voie, din adâncurile inimii, in vreme ce el nu incetează să scruteze lucrurile contemplărilor lui.

10. Plictiseala la citire îl mustră deja pe cel care citeşte şi e partea celor ce sunt nepăsători fată de ea; ea sperie şi alungă de la noi orice gândire la Dumnezeu şi stăruinta in ea face mintea să se imprăştie şi să cadă in cele ale lumii, in amăgiri şi lucruri omeneşti, în cercetări privitoare la cuvinte, in cazul în care citirea se face de dragul repetitiei, pentru a scoate de aici slavă omenească sau pentru subtirimea gândirii.

11. Dar cel ce frecventează Scripturile de dragul adevărului îşi are gândirea sa locuind neincetat in cer, e cu Dumnezeu in fiece clipă, gândurile sale se invârt în jurul tânjirii după lumea viitoare, lumea aceasta părând in ochii săi ceva demn de dispret, iar gândirea sa meditează necontenit la nădejdea viitoare; toată viata lui nu-şi va alege altă lucrare, osteneală sau slujire mai mare decât aceasta.

12. Căci ce se poate asemăna cu aceasta? Prin necontenita lui gândire la Dumnezeu şi la cele dumnezeieşti, omul ajunge să se asemene ingerilor incă din această lume. Orice patimă s-ar sădi uneori în el, ca in orice om imbrăcat cu firea trupului, ar trece insă repede de la el neputând să-l vatăme. Dacă i s-ar mai intâmpla să lucreze aşa cum lucrează o fire legată de trup, el se tămăduieşte neintârziat, pentru că-i va intoarce numaidecât spatele şi se va intoarce din nou la gândurile lui obişnuite, cele în care inima sa se află în chip necontenit, va fi ridicat sus, la treapta inaltă a indeletnicirii cu ele, şi nici urmă sau adiere a acelei patimi nu mai rămâne şi nu mai dăinuie în el.

^{Cuvantul 30 ↑}

Despre căile slăvite şi alese care duc spre Dumnezeu in liniştire.

1. Aşa cum nu e nimic care să se asemene cu Dumnezeu, tot aşa nici un lucru sau lucrare nu se aseamănă cu indeletnicirea cu Dumnezeu in liniştire.

2. Ce este indeletnicirea cu Dumnezeu? Meditarea şi indeletnicirea cu Dumnezeu are mai multe căi şi fiecare se află în lucrul de care e în stare cunoaşterea lui, unde poate inainta apropiindu-se de Dumnezeu prin experienţa sa de zi cu zi. El va umbla după măsura lui, pe una din aceste căi, ca aici să-şi găsească mângâierea cu Dumnezeu, iar mintea şi meditarea lui să se umple în toată vremea de aducerea-aminte de El^[90]

3. Există, cum spuneam, mai multe căi pentru această indeletnicire cu Dumnezeu în liniştire, şi fiecare îşi alege calea care se potriveşte măsurii lui, pe măsură ce cunoaşterea lui se apropie de El. Nu toate căile sunt deopotrivă de folositoare pentru toţi, ci fiecare şi-o alege pe cea care, potrivit mărturiei cugetului său şi fără să o inveţe de la altul, îl face să crească lăuntric; această mărturie lăuntrică e pusă în mişcare de har care-l invaţă şi-i arată calea ascunsă. In aşa fel, fiecare işi alege pe măsura lui osteneala în care poate avea o indeletnicire folositoare cu Domnul şi o uimire în faţa Lui.

4. Unul ca acesta işi poate petrece toată ziua in rugăciune şi citire, lăsând doar o mică parte stării în picioare pentru psaltire, căci aşa face să sporească in el aducerea-aminte necontenită de Dumnezeu.

5. Altul nu face altceva toată ziua decât să rostească psalmi, fără a cunoaşte altă rugăciune în chip mai precis. Altul face zi şi noapte îngenuncheri neintrerupte, legând rugăciunile rânduite pentru Ceasuri de rugăciunile ce se fac în timpul feluritelor îngenuncheri şi care nu sunt fixate dinainte. Unul ca acesta a răstignit cu adevărat lumea în el însuşi şi s-a răstignit pe sine pentru lume [Ga 5, 24] spânzurându-şi sufletul pe cruce prin lăsarea a toate.

6. Dobândind, aşadar, în ei toate acestea in afara celor rânduite, răstignindu-şi trupul şi mintea, îşi petrec toate zilele vietii lor împreună cu Hristos. Iar când se ridică puţin în picioare [pentru psalmi], au pace în inima lor şi se pot dedica unei scurte meditări a Scripturii.

7. Altul îşi petrece toată ziua în citire, scopul său fiind acela de a uita lumea trecătoare, de a muri în gândirea sa faţă de aducerea-aminte de ea şi faţă de lucrurile ei pieritoare, ca şi fată de îndeletnicirea cu gândurile patimilor, care se fac simtite stăruitor prin ceea ce vede sau îşi închipuie în ele gândirea, lucru care e lupta sa principală. Folosind deci această stratagemă [viclenie], el închide gândirii sale uşa fată de lume cu ajutorul desfătărilor neîncetate din citirea [Scripturilor] care îi luminează calea pe care umblă spre Dumnezeu în inteligenta sa, din care orice intunecime a pierit. Desfătându-se astfel în intelegerile tainelor şi minunându-se în fata Economiei lui Dumnezeu, se va putea dedica puţin stării în picioare la rugăciune şi psalmi. Dar partea citirii e mai mare la el decât cea a rugăciunii.

8. Am spus „rugăciune”. Aici însă aceasta se referă la o stare în picioare sau la o anumită închinare, măcar că la citire el nu este lipsit nici o clipă de tâşnirile rugăciunii, fiindcă nici o citire în scop duhovnicesc nu e lipsită de izvorul rugăciunii. Unul ca acesta se va îmbăta adeseori de tainele întâlnite, şi atunci rugăciuni adănci se vor ivi pe neaşteptate în el în chip minunat, fără nici o pregătire sau alegere din partea lui. De ce numesc însă tot „rugăciune” deasa lui îmbătare de vreo intelegere atunci când aici nu mai poate fi găsit nici un loc pentru vreo mişcare a rugăciunii, nici pentru aducerea-aminte de ea? E vorba aici de un lucru incă şi mai mare, dacă putem spune aşa, decât treapta rugăciunii.

9. Fiindcă rugăciunea e mai prejos decât faptul de a fi pus în mişcare de Duhul. Nu încap discutii aici, căci rugăciunea e intr-adevăr mai prejos decât această taină. Adeseori, când printr-o inţelegere privitoare la evenimentele firii sau ale Scripturii mintea e pusă în mişcare pentru a simti sensul lor duhovnicesc şi cu ajutorul harului poate scruta însăşi ,sfânta sfintelor” tainelor lor, atunci nu-i mai rămân nici putere, nici gânduri pentru rugăciune, trupul şi sufletul tăcând cu totul.

10. Fiecare eveniment, fiecare fire şi cuvânt din această creatie au o „sfântă” şi o „sfântă a sfintelor”. Când mintii i se ingăduie şi i se dă puterea să intre în ele, atunci nu-i mai rămân nici putere, nici mişcare, nici lucrare în simturi pentru altceva.

11. Intre cei adunati aici e unul^[91] care se află mereu în aceste lucruri. Ştiu că inima lui saltă îndată ce le întâlneşte în citirea sa, plecând de la cele spuse despre această experientă şi semnele ei. Dar pentru că aici ne ocupăm de părtile mai de jos ale lucrării duhovniceşti, le voi trece aici sub tăcere pe cele mai însemnate.

12. Iată feluritele căi şi vietuiri urmate de singuraticii cu discernământ şi în care-şi găsesc desfătarea în îndeletnicirea familiară cu Dumnezeu în liniştire.

13. Alege deci şi tu una din ele după măsura şi intelegerea ta. Umblă pe ea şi nu te uita la altii, ci întoarce-ţi cu totul privirea de la lume, de la oameni şi lucrurile lor, şi arată că singurul tău tel e acela de a merge de-a dreptul spre Dumnezeu. Umblă pe calea Lui şi, pe cât iti stă în putere, rămâi neintrerupt în aducerea-aminte de El implorându-L necontenit:

14. „Doamne, arată-mi căile Tale şi fă-mi cunoscute prin Duhul cărările Tale multe şi negrăite. Du-mă pe ele la ţinta adevărului şi invată-mă [cf. Ps 24, 4-5] cunoaşterea desăvârşită care se află in inima sfintilor care au lăsat lumea. Hristoase, Care eşti Ţelul căii sfintilor, arată-mi calea adevărului care trece prin inima mea şi prin dulceata gândirii la Tine fă-mă să umblu şi să merg pe ea spre Tine până ce voi vedea fata Ta”.

^{Cuvantul 31 ↑}

Lămurire despre ceea ce tocmai a fost spus cu precizări necesare şi folositoare pentru drumul spre Dumnezeu.

1. Mai trebuie ştiut şi aceasta: chiar dacă în liniştita şi desfătata lucrare a liniştirii există o diversitate de căi, totuşi cel care incepe această vietuire nu trebuie să-şi aleagă una pentru a o urma. Punctul de plecare al căii şi inceputul călătoriei sunt aceleaşi pentru toti, şi toti le cunosc pentru că această lucrare se arată intr-un singur fel: osteneala necontenită a rostirii psalmilor, postire arătată şi văzută şi, dacă se poate, şi citire; chiar dacă nu e incă in stare şi nu-i este ingăduit să citească pentru a simti intelegerile [Scripturii], chiar dacă e foarte invătat şi deprins in citirea obişnuită şi in interpretarea fidelă a cuvintelor. Sensul lor exact potrivit intentiei Duhului i-l va da să-l guste, pe măsura sporirii vietuirii omului lăuntric şi a inaintării în cele ascunse, o Putere dumnezeiască, Călăuza lui pe marele şi intinsul ocean al liniştirii.

2. Aşa cum spuneam deci, la inceputul şi in punctul de plecare al călătoriei, nu e decât o singură cale şi un singur inceput pentru toti cei ce umblă in liniştire.

3. Mai apoi, o dată intrati in lărgimea şi lătimea căilor vieţuirii [ascetice], aceste căi şi cărări incep să se despartă, aşa cum am arătat in amănuntime mai sus. Să tinem deci in minte ceea ce am arătat în sectiunea inchinată schimbărilor vietuirii [ascetice], ale căror diferite feluri le-am arătat mai inainte^[92], chiar dacă cele spuse aici se deosebesc putin fată de cele spuse acolo, şi lămuresc mai bine intelesurile lor.

4. Căci, deşi fiecare işi are partea lui, mai mare sau mai mică, de toate ostenelile vieţuirii [ascetice], totuşi se poate ca fiecare să se angajeze mai mult sau să fie mai activ intr-o singură lucrare, văzând că in ea inaintează mai mult şi prin făptuirea ei se apropie mai mult decât prin a altora de limpezimea gândurilor şi luminarea mintii. Atunci stăruie mai mult in această osteneală, iar deprinderea pe care o câştigă in ea îl face mai iscusit in ea decât in altele.

5. Acest lucru nu vine prin năvala trupului, nici prin lupta obişnuită impotriva lui, ci printr-o indelungată experientă şi discernământul a ceea ce se gustă in ea; aşa se dobândeşte minunatul folos al ostenelii: roadele cunoaşterii şi comoara care se strânge in suflet prin această lucrare.

6. Alegerea poate să stea fie in citire, fie in rostirea psalmilor, fie in meditare, fie in rugăciuni, fie in osteneala ingenuncherii, fie în rugăciunea ascunsă a inimii, precum stă scris: „Pentru cei drepti nu este lege” [1 Tim 1. 9]. Fiindcă in tot ce fac ei n-au alt scop decât să se apropie de Domnul prin acea parte care li se pare cea mai repede şi alegând-o pe aceea care face să strălucească cel mai bine in ei iubirea Domnului. Nu se ingrijesc dacă aceasta face parte din regula comună sau dacă scopul pe care i-l dau ei se deosebeşte de cel pe care obişnuiesc să dea i-l dea ceilalti, fiindcă nu sunt robii obiceiului, nici ai celorlalte prevederi ale regulii comune aşezate pentru cei lipsiti de disciplină. Adeseori lucrarea lor îi duce fie de-a stânga, fie de-a dreapta [regulii comune], ca nişte făpturi a căror cunoaştere s-a apropiat de libertate, căci dorinta lor e să facă mereu ce este pe plac Domnului şi nu se sârguiesc decât să dobândească cât mai repede cu putintă cunoaşterea şi simtirea Lui, fără să se uite la altii, la părerile şi obiceiurile lor^[93].

7. De aceea, toti cei care incep să umble pe acest drum vor fi ajutati in inaintarea lor pe el mai ales de un singur lucru: dacă în tot ceea ce incep lucrează cu sârguintă şi cu frică, nu cu dispret şi nepăsare. Puterea lui Dumnezeu îi va ajuta incă mai mult, întrucât acest singur lucru de care am vorbit săvârşeşte lucrarea lor.

8. Chiar dacă îşi conduc în mod liber vieţuirea ascetică când sunt cu ei inşişi, fiind mai presus de lege pentru că au în ei înşişi adevărul legii care e iubirea lui Dumnezeu, atunci când vin la alţii sau în comunitate, işi lasă cu totul practica lor obişnuită şi se poartă exact cum fac ceilalti urmând întru totul obiceiurile şi regulile lor. Li se cer atunci toate acestea, iar Dumnezeu îi va învrednici de harul Său pentru că-i vede pretutindeni insotiti de smerenie, de frica şi evlavia pe care I-o poartă. Dar când sunt iarăşi singuri, El insoteşte libertatea lor în toată lucrarea lor, fiindcă i-ar încerca frică şi ruşine înaintea Lui dacă I-ar aduce rugăciunea şi slujba în chip nepăsător şi uşuratic. Ei o împlinesc chiar şi atunci când trupul le e slăbit, chiar dacă atunci pe scurt şi în grabă, dar cu gânduri pline de evlavie şi frică şi cu trezvie care arată până unde trupul lor veghează asupra simturilor lui în tot acest răstimp, cu o retinere a privirii şi rărunchilor^[94]potrivită momentului, gata mereu înaintea lui Dumnezeu, în timp ce inima lor curge şi rărunchii lor sunt gata. Şi deşi umblă în iubire, îndrăzneala în cuvânt pe care o arată nu vine din uşurare, ci din evlavie.

9. Să ne fie foarte frică să ne apropiem de Durnnezeu în chip uşuratic sub pretextul indrăznirii/familiaritătii în cuvânt sau al libertătii, ca nu cumva pedeapsa să vină dintr-o dată peste noi, chiar în locul în care ne aflăm.

10. Omule slab, simti tu oare de Cine te apropii să-i aduci jertfa mişcărilor făptuirii tale? N-ai făcut încă experienta asprimii Domnului când Işi schimbă mâna Sa dreaptă plină de bunătate cu mâna Lui stângă care cere socoteală celor care-şi bat joc de El: cum arde atunci mânia Lui şi cât de gelos Se arată atunci când se stârneşte aceasta! Şi o dată ce s-a stârnit, n-o mai poti întoarce înapoi, chiar dacă Îl implori cu stăruintă, ci mânia Lui va arde ca un cuptor. Vom avea oare atunci îndrăzneala să fim molateci la rugăciune şi în celelalte lucruri ale slujirii Lui? Le vom aduce şi săvârşi oare cu un trup nepăsător? Să ne uităm bine ce fel de jertfă vom aduce şi vom săvârşi, ca să nu piară sufletul nostru când facem aceasta sub pretextul unei libertăti fără minte, bătându-ne joc de cinstea Domnului, ca să nu ne facă să ieşim prin moarte sau luarea mintii, cum s-a întâmplat cu multi care au fost loviti la vremea rugăciunii. Fie ca Dumnezeu să ne dea prin harul Său o cunoaştere desăvârşită, ca să umblăm în toate zilele înaintea Lui aşa cum se cuvine măreţiei Lui. Amin.

^{Cuvantul 32 ↑}

Al aceluiaşi Mar Isaac.
Despre schimbările sfintelor stârniri şi despre calea netedă care ne este dată de mila Domnului în vremea rugăciunii.

1. Când uneori cineva mişcat de har se învredniceşte de o rugăciune înflăcărată, atunci primeşte la rugăciune mişcări/stârniri dese şi nenumărate, rugăciuni năvalnice şi putemice, curate şi fierbinţi, asemenea unor cărbuni aprinşi, în mijlocul cărora un strigăt puternic urcă din adâncurile inimii lui, amestecat cu o smerenie care vine din puterea bucuriei. Şi de acolo de unde vin aceste lucruri primeşte de la rugăciunea însăşi un ajutor în mişcări/stârniri ascunse şi un foc aprins ivit din bucurie se pune în mişcare în sufletul său, până ce gândurile sale se pogoară în adâncuri. Aceste mişcări/stârniri care se ivesc în rugăciunea lui ca nişte rugăciuni curate, năvalnice, dese şi care ţâşnesc puternic, vin din partea cea mai lăuntrică a inimii şi sunt insoţite de o privire neabătută spre Domnul. Unuia ca acesta i se pare atunci că se apropie de El, măcar că este încă în trupul său, atât de limpezi sunt gândurile rugăciunii care urcă în el.

2. Dar când se invredniceşte de rugăciunea cunoaşterii, la cel mai mic cuvânt al rugăciunii, acesta se şi uscă numaidecât în gura lui, orice mişcare se opreşte cu totul şi, atât în trup, cât şi în suflet, e o tăcere lipsită de mişcări.

3. Cine a umblat pe acest drum va înţelege semnele acestor două forme de rugăciune pe care le-am menţionat.

4. Poate că cineva îşi închipuie însă că treapta şi mişcarea rugăciunii duhovniceşti stă în aceste lucruri. Să inţeleagă acela că toate aceste forme de rugăciune şi multe altele asemenea lor ţin de treapta rugăciunii curate, fiind vorba aici de gânduri curate ţinând de treapta sufletească şi care se ivesc aici ca rugăciune. In vieţuirea duhovnicească însă nu mai există rugăciune. Orice rugăciune e alcătuită din gănduri frumoase care sunt mişcări ce ţin de treapta sufletească. Dar pe treapta şi în vietuirea duhovnicească nu mai sunt nici gânduri, nici mişcări, cum nu mai sunt nici o simţire şi nici cea mai mică fremătare a sufletului faţă de ceva, căci firea iese aici cu totul din aceste lucruri şi cele ce ţin de ele; ea locuieşte acum într-o tăcere negrăită şi de netâlcuit pusă în mişcare de lucrarea Duhului Sfânt şi fiind înălţată mai presus de cunoaşterea sufletului.

5. Ce vom spune deci? Acolo unde nu mai sunt gânduri cine ar mai putea vorbi de rugăciune sau de orice altceva?

6. Dacă vrea cineva să audă mai în amănunţime despre această treaptă, să citească marele cuvânt despre rugăciunea duhovnicească care se găseşte mai sus^[95]. Acolo va afla cu toată limpezimea tot ce ţine de viaţa de rugăciune şi cele legate de curăţia sau lipsa ei de curăţie; va afla în ce anume constă această mişcare/stârnire duhovnicească şi de ce se numeşte „rugăciune” ridicarea mai presus de mişcările sufletului, măcar că pe treapta duhovnicească nu mai există rugăciune. Despre toate acestea am vorbit limpede acolo.

^{Cuvantul 33 ↑}

Al aceluiaşi.
Despre schimbările bune şi rele pe care le primim din schimbarea punctului de vedere în privinţa Scripturilor.

1. Iti aduc aminte şi acest lucru, omule care călătoreşti impreună cu mine în liniştire. Pune-ti un semn, ca să-l verifici prin experienta ta. Potrivit alegerii făcute, citirea uşurează mâhnirea şi întunericul unui frate atunci când se găseşte în chilia lui; şi el începe din nou să se bucure şi să salte în Dumnezeu; povara ostenelilor care apasă asupra lui devine mai uşoară, află mângâiere şi primeşte în gândirea sa asigurarea deplină că va primi într-o zi ceea ce nădăjduieşte şi cunoaşte. După care, potrivit scopului şi felului citirii fratelui, acesta se întunecă, îi vin gânduri negre şi lumea se face mică în ochii săi.

2. Şi să nu-mi spui că se întâmplă ca fratele să fie părăsit în aceste lucruri de purtarea de grijă a lui Dumnezeu fără vreun motiv din partea noastră, spre povătuirea şi smerirea noastră. Las aici deoparte lucrurile cu neputintă şi cele ce ţin de pronia dumnezeiască, şi care nu-mi scapă de altfel. Nu vorbesc însă aici de o vointă pronietoare a lui Dumnezeu, căci se prea poate ca în cazul acestor lucruri cauza lor să vină din noi înşine. Vorbesc de bucurie, întristare, apăsare, plictiseală, de căldura fierbinte, de inima care saltă de bucurie, dar şi de stingerea acestora. Chiar dacă de multe ori ne închipuim că pronia lui Dumnezeu ne-a părăsit în întuneric şi tulburare, de îndată ce ne apropiem dintr-o pricină oarecare de unele cuvinte [ale Scripturii], săltarea şi bucuria ne intâmpină din însăşi interiorul Scripturii şi ne dăm seama că pricina acestuia [a întunericului] era propria noastră tulburare ca şi nepăsarea noastră faţă de o îndeletnicire cu discernământ [cu Dumnezeu şi Cuvântul Său].

3. Eu însumi am făcut de multe ori experienţa acestor lucruri şi le însemnez aici aşa cum le-am descoperit. Mă indeamnă să le aduc aminte iubirea frătească, căci cred că multi vor fi ajutati de ele şi vor inainta, atunci când îşi vor da seama că, în jumătate din cazurile în care liniştirea devine apăsătoare, o fărâmă de citire ajunge pentru risipirea acestei apăsări, prin lucrurile variate pe care le gustă aici plecând de la luminarea dată de intelepciunea cuprinsă în aceste cuvinte.

^{Cuvantul 34 ↑}

Al aceluiaşi Mar Isaac.
Despre mângâierile milei lui Dumnezeu date celor ce sălăşluiesc pentru El în liniştire.

1. Cine ar putea înţelege uriaşa mulţime a harului lui Dumnezeu şi cine ar putea măsura marele adânc al bunătăţii Lui [cf. Ef 3, 18]? Fiindcă El îi învredniceşte de mari mângâieri pe cei care-şi fac lucrul lor înaintea Lui nu din obligaţie sau pentru o plată, ci aşa cum se cuvine. Căci cei care lucrează pentru plată nu-şi găsesc bucuria în Domnul atunci când trebuie să îndure supărări, duşmănii şi alte lucruri întristătoare; ci lucrând puţină vreme şi nefiind mângâiaţi, nici uşuraţi cum se aşteptau, sfârşesc în descurajare, murmur şi deznădejde. Aceasta pentru că nu-şi dau seama că mâhnirea pentru Dumnezeu e pentru noi o mare sărbătoare, chiar dacă aceasta n-ar înceta să apese asupra noastră fără întrerupere şi mângâiere până la sfârşitul zilelor noastre. Pe cel care nu primeşte cu această inţelegere lucrurile lui Dumnezeu şi nu stăruie în ele, nici Dumnezeu nu-l va strânge şi aduna ca pe unul care este al Său; acesta nu va putea găsi în el insuşi nici de ce anume să stăruie în acestea. Cu adevărat, „cei seamănă cu lacrimi”, adică cu gânduri de copii, „vor secera cu bucurie” [Ps 126, 5] adică peste aşteptarea minţii lor.

2. Când cineva şade intr-o liniştire bine păzită şi veghetoare, în care nu intră nimeni şi din care nu iese nici el insuşi, se intâmplă uneori ca dintr-o lungă indeletnicire cu Scripturile, dintr-o neincetată implorare şi mulţumire din pricina slăbiciunii lui, privirea sa fiind neîncetat aţintită spre harul lui Dumnezeu, se intâmplă deci ca după o mare lâncezeală [akedie] în liniştire să aibă loc încetul cu încetul o lărgire a inimii şi o bucurie începe să încolţească dinăuntrul lui, chiar dacă nu-i vede cauza într-o gândire care să-şi aibă obârşia în el. Simte o bucurie în inima lui, dar nu ştie de ce. O săltare pune stăpânire pe sufletul său şi desfătarea ei îl face să dispreţuiască tot ce există sau se vede; prin puterea ei [a acestei bucurii] gândirea vede temeiurile răpirii gândurilor ei fără să înţeleagă însă de ce anume se întâmplă aceasta. Vede gândirea sa ridicată mai presus de orice legături cu orice altceva şi că în ţâşnirea ei se află dincolo de lume şi de toate aducerile-aminte de cele de sub ea; ea se avântă şi alungă departe de sine toată lumea supusă timpului, dar nu discerne nici o răpire a minţii atunci când inima începe să salte sau să sufere vreo [mişcare de] răbdare atunci când suferă.

3. Nimeni cu poate inţelege natura lucrurilor ce se ivesc în el prin harul lui Dumnezeu. Tot ce se poate spune este aceasta: Fericit cel care a răbdat lâncezeala [akedia] păstrându-şi nădejdea în harul lui Dumnezeu, lucru care e incercarea ascunsă a unei gândiri ce devine mai bună şi a creşterii ei. Starea lui se aseamănă mohorârii iernii care îngăduie seminţei ascunse sub pământ să putrezească şi să crească datorită asprelor schimbări ale vremii vântoase. Tot aşa şi el, în aşteptarea roadelor ce vor veni după trecerea unui timp, alungă departe lâncezeala, nelăsându-şi ochiul să se întunece meditând la lucrurile asupra cărora îşi aţinteşte cu grijă privirea sa, căci de aici ţâşneşte bucuria şi starea mai bună a gândirii. Lucruri pe care va trebui să le aştepte de departe, şi să nu le socotească aproape la îndemână, căci atunci, dacă nu primeşte în scurtă vreme mângâiere în ostenelile lui, sfârşeşte prin a-şi pierde nădejdea asemenea unui lucrător tocmit, înşelat în plata pentru care credea că lucrează. Se poate şi ca cineva să-şi spună cu viclenie şi înţelepciune iscusită că aşteptarea sa va fi scurtă, ca prin asemenea fagăduinţe să poată reteza lâncezeala şi să afle uşurare în sufletul său. Căci sufletul primeşte cu uşurinţă gânduri de nădejde, şi adeseori aşteptarea [scurtă] preface intristarea sa în uşurare.

4. Dacă n-ar fi lupte, n-ar fi nevoie nici de avertismente. Mulţi însă cred că acestea sunt de prisos, ca şi cum nimic deosebit nu s-ar petrece în om ^[96]. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci toti ar primi deopotrivă aceste binecuvântări şi ar avea acelaşi podoabe ale sufletului; nimeni n-ar mai fi trândav, şi nimeni veghetor şi sârguincios, şi toti ar sfârşi rău. Cred însă că tocmai un astfel de gând produce trândăvia care se naşte dintr-o relaxare vecină cu lâncezeala, şi care dă naştere acestui gând. Atunci însă nici râvna, nici privegherea, nici rugăciunea, nici implorarea n-ar mai avea un pret. Fiecare să se culce şi să nu se mai mişte! Dacă scufundătorul ^[97] ar găsi un mărgăritar în fiecare scoică, atunci toti s-ar imbogăti de indată; şi dacă în clipa în care s-ar scufunda ar aduce la suprafată una, fără ca valurile să-l bată, fără să întâlnească şerpi, fără să-şi tină răsuflarea aproape până-şi dă duhul, fără să se lipsească de aerul curat dat tuturor, şi fără să coboare în adânc, atunci mărgăritarele ar ti mai dese şi mari repezi decât fulgerele ^[98].

5. Aceasta intelege-mi-o în acest chip: cei care se scufundă în oceanul liniştirii, cei care stau pe bogătiile mării şi se coboară în inima pământului, să fie invătătorii voştri. Să socotim drept scoici rugăciunile pe care se aşează mintea, intelegerile pe care le contemplă, cunoaşterea dumnezeiască, intelepciunea şi bucuria în Duhul.

6. Scufundătorii coboară adeseori în adânc, dar găsesc numai scoici pline de carne obişnuită, şi numai o dată se întâmplă să fie în ea un mărgăritar. Aceeaşi experientă o facem şi noi la rugăciune: de-abia dacă ni se va da o rugăciune care să ne mângâie în descurajarea noastră.

7. Cei mai iscusiţi în acest meşteşug prin vârstă şi prin timpul indelungat petrecut în acesta ştiu până la ce adâncimi trebuie să se scufunde prin mişcările trupurilor lor ca să găsească mărgăritare strălucitoare şi de mare pret, care n-au egal. La fel se întâmplă şi cu cel care potrivit puterii mintii sale înoată la vremea rugăciunii în locuri în care nu toti pot inota uşor.

8. Pentru noi cei slabi însă şi care înotăm lângă tărm, urcă la suprafată doar mărgăritare mici, dacă urcă. Şi aceasta se întâmplă atunci când ne scufundăm cu râvnă şi de multe ori, oprind la rugăciunile şi slujbele noastre răsuflarea gândurilor noastre lumeşti, ceea ce înseamnă o scurtă oprire a lacrimilor.

9. O simtire caldă a harului lui Dumnezeu cade atunci peste noi prin care primim iertarea păcatelor noastre: o aprindere dulce şi paşnică, o bucurie şi o uşurare neaşteptată, şi, uneori, mărturia unei incredintări privitoare la nădejdea noastră tare, unită cu unele intelegeri privitoare la purtarea de grijă şi mila lui Dumnezeu pentru noi.

10. Cine deci trăind în liniştire n-a facut vreodată experienta unor asemenea lucruri, fiecare la timpul lui? Va tăgădui oare aceasta şi va spune că a fost înşelat de harul lui Dumnezeu care-l lega de El?

11. Căci dacă, fiind noi incă nişte copii, inrobiti însă de dorinta de a vedea bogătiile pe care le-au adus şi le aduc Părintii noştri cei mai de seamă, indrăznim să ne avântăm în locurile mai adânci ale mării în care înotau ei, atunci ne vom îneca în mare.

12. Dar dacă mărgăritarele noastre ni se par uşor de adus la suprafată şi mici fată de ale lor şi dacă ne dăm înapoi în fata asaltului valurilor incetând şi stingând râvna noastră, atunci nu vom invăta niciodată să înotăm la rugăciune, nu vom dobândi arta minţii şi a intelepciunii Duhului, nici nu vom cobori în adâncurile purtătoare de comori. Şi poate că nu ni se va da nici pâinea cea de toate zilele pentru intretinerea scurtei noastre vieti, şi vom sfârşi în sărăcie lucie, rămânând mereu în nevoi. Dar bratul Domnului, care i-a invătat pe Părinţii noştri înotul duhovnicesc cu mintea lor şi încrederea in plonjarea într-o mare atât de plină de bogătii, nu s-a scurtat intr-atât încât să nu ne dea şi nouă, când va veni vremea, brate de ajuns de puternice ca să dăntuiască vesel peste valurile infricoşătoare ale mării ca să ajungă in locurile din care aceia au scos la suprafată comori duhovniceşti.

^{Cuvantul 35 ↑}

Despre lucrarea înaltă a gândirii care e culmea intregii vieţuiri ascetice săvârşite în simturile trupeşti şi prin care omul e în fiecare clipă amestecat cu Dumnezeu.

1. Când cineva ajunge pe calea vieţuirii sale [asceticel la inţelegeri privitoare la făpturile create, e înălţat atunci mai presus de rugăciunea căreia i s-au pus margini, căci de acum înainte e de prisos pentru el să-şi mărginească rugăciunea la momente şi ceasuri fixe. A trecut acum dincolo de rugăciune, fiindcă acum se poate ruga şi lăuda atunci când vrea. De acum înainte simţurile lui rămân mereu în linişte şi gândurile lui sunt legate de legăturile uimirii, şi e plin de o vedere slăvită care are loc fără să mişte limba. Uneori, rugăciunea rămânând la locul ei, mintea e purtată şi dusă dincolo de ea ca o roabă; lacrimi îi curg ca nişte izvoare de apă, udând-i fără voie toată faţa, în timp ce el rămâne intreg în liniştire şi plin de o vedere uimitoare. Cel mai adeseori aceasta nu-i îngăduie nici să se roage, fiindcă aici e într-adevăr vorba de o încetare mai presus de rugăciune care stă în minunarea în faţa creaţiei lui Dumnezeu ca la aceia care-şi pierd capul din pricina vinului, căci acesta este „vinul care veseleşte inima omului” [Ps 103, 15].

2. Dar să ne păzim ca nu cumva, auzind aceasta şi cuprinşi de gânduri trândave, să neglijăm rugăciunea şi rostirea psalmilor, închipuindu-ne că liniştirea de care am vorbit vine din voia noastră; ci toţi care aud aceste cuvinte să inţeleagă că aşa ceva nu vine de la ei şi nu ţine de voinţa lor. Căci atunci când mintea lor se pune în mişcare şi năzuieşte tare spre Dumnezeu, la rugăciune ca şi în alte momente, unii ca aceştia tac prin contemplare şi prin frica pe care o încearcă în faţa tainelor. Dar astfel de simţiri se ivesc mai cu seamă la rugăciune, din pricina trezviei deosebite pe care o arată atunci omul.

3. Prin rugăciune nu înţeleg numai cea legată de Ceasurile fixe, nici numai catismele cu Aliluia [Hullole] ale Psaltirii sau cântările canonice. Cine a atins această cunoaştere liturghiseşte la rugăciune mai mult decât în toate celelalte lucruri alese. Această rugăciune e prilejuită de înţelegeri, după care, lovită de uimire în faţa lor, se preface în tăcere. Cine a fost luminat astfel priveşte toate făpturile creaţiei lui Dumnezeu cu ochiul gândirii şi vede aici Pronia lui Dumnezeu care le insoţeşte mereu; vede purtarea de grijă plină de iubire cu care Acesta cercetează creaţia Sa uneori prin lucruri care par potrivnice, alteori prin altele care par prielnice. Iar harul lui Dumnezeu îi descoperă feluritele evenimente ascunse celor mai mulţi şi de care Creatorul se foloseşte pentru a veni in chip minunat în ajutorul fiecărei firi naturale, fie raţionale, fie neinsufleţite, ca şi raţiunile nevăzute ale schimbărilor care se întâmplă cu fiecare ca urmare a purtării de grijă iubitoare faţă de ele, precum şi puterea creatoare şi conducătoare care guvernează creaţia cu o purtare de grijă uimitoare.

4. Când cineva dobândeşte simţirea necontenită a acestor taine prin ochiul lăuntric numit contemplarea duhovnicească, o vedere dată de har, atunci în clipa în care simte una din aceste taine, inima lui se înseninează; şi nu numai buzele sale încetează curgerea rugăciunii şi nu se mai mişcă, dar şi inima sa se uscă de orice gânduri din pricina uimirii care se pogoară asupra lui; iar harul îi dă [să simtă] dulceaţa tainelor inţelepciunii şi iubirii lui Duinnezeu prin vederea cunoscătoare a evenimentelor şi fiinţelor naturale.

5. Aceasta e desăvârşirea în trup a vieţuirii [ascetice] a treptei sufleteşti şi pragul lucrării duhovniceşti care se săvârşeşte în minte. Cine vrea să ajungă să guste iubirea Domnului, să-I ceară să-i deschidă această uşă. M-aş mira dacă acela care nu s-a apropiat de El cu acest gând şi n-a avut această vedere asupra creaturilor şi a Proniei lui Dumnezeu faţă de ele, ar putea simţi vreodată iubirea care inrobeşte sufletele celor asupra cărora se pogoară. Iată ceea ce ne deschide uşa adevăratei cunoaşteri, care e mai înaltă decât toate şi face mintea să treacă spre slăvitele taine ale dumnezeieştii şi închinatei Firi.

6. Incă şi mai de mirare sunt cei care, vieţuind în afara liniştirii şi a unei despuieri riguroase, îndrăznesc să vorbească şi să scrie despre taina slavei lui Dumnezeu în cele ce sunt. Fericit cel care a intrat pe această uşă prin propria sa experienţă, căci toată puterea cernelii, a literelor şi frazelor frumoase sunt prea slabe pentru a arăta dulceaţa unei asemenea taine.

7. Mulţi oameni simpli îşi închipuie că scopul meditaţiei filozofilor ar fi o anume gustare a ceea ce dă îndeletnicirea cu toată frumuseţea tainelor lui Dumnezeu. Intr-una din scrisorile către fratele său, fericitul episcop Vasile [cel Mare] face o distincţie între simţirea creaţiei pe care o primesc sfinţii — „scara mintii” de care vorbea fericitul Evagrie ^[99]— şi care e o ridicare mai presus de vederea obişnuită, şi cea a filozofilor.

8. „Există o îndeletnicire care deschide uşa ca să putem vedea cele de jos şi cunoaşte creaturile, dar nu cele de sus, care sunt taine duhovniceşti” ^[100]. Cunoaşterea filozofilor o numeşte aici „cunoaştere a celor de jos”, pe care o pot avea şi cei stăpâniţi de patimi; dar simţirea pe care o primesc în mintea lor de la har sfinţii o numesc „cunoaşterea tainelor de sus”.

9. Cel care s-a invrednicit de aceasta din urmă este zi şi noapte asemenea celui care şi-a lăsat trupul şi locuieşte deja în lumea drepţilor.

10. Aceasta e dulceaţa dumnezeiască de care vorbeşte minunatul şi curatul la inimă Ammonios spunând că „e mai dulce decât mierea şi decât fagurele de miere” ^[101], dar nu mulţi singuratici şi feciorelnici au cunoscut-o.

11. Aceasta e intrarea în odihna dumnezeiască de care au vorbit Părinţii şi trecerea de la ţinutul patimilor la limpezime şi la mişcările libertăţii.

12. Aceasta e ceea ce Evagrie, cel plin de descoperiri duhovniceşti, numeşte „răsplătirea însutită făgăduită de Domnul în Evanghelia Sa” ^[102]. Bine a făcut când, în uimire în faţa măreţiei acestei dulceţi, o numeşte „cheia Impărăţiei cerurilor” ^[103].

13. Spun adevărul inaintea lui Dumnezeu atunci când spun că mădularele trupului nu sunt destul de tari să ţină în faţa acestei desfătări, iar inima nu poate primi o atât de mare mângâiere. Ce mai e de spus când sfinţii o numesc „simţire a Impărăţiei cerurilor”; fiindcă ea este taina/simbolul uimirii noastre viitoare în faţa lui Dumnezeu în Impărăţia cerurilor, unde drepţii vor fi mângâiaţi nu de o inţelegere a lumii trupeşti şi a evenimentelor din ea, ci prin inălţarea minţii ca pe o scară la Cel a Cui este Impărăţia sfinţilor ca să rămână aici în uirnire. Bine a fost numită această simţire „taină/simbol al Impărăţiei cerurilor”, căci atunci când intrăm în aceste taine cunoaştem pe Cel ce este împărăţia a toate. E ceea ce se intâmplă ori de câte ori mintea e pusă în mişcare de aceste lucruri printr-un dar al Puterii dumnezeieşti.

^{Cuvantul 36 ↑}

Al aceluiaşi.
Despre alte lucruri privitoare la cunoaştere şi de ce anume în desfăşurarea cuvântului schimbările tratate în el se amestecă în mod inegal, şi despre scopul şi intenţia acestei proceduri.

1. Cum e uşor să ne abatem şi din alte motive, nu rămânem întotdeauna la aceeaşi temă a meditaţiei. Căci din cauza schimbărilor necesare cerute de firea omenească în îndeletnicirea şi cercetarea unor realităţi diferite, atunci când ne scriem cuvintele nu putem să rămânem la o aceeaşi temă, fie că ea a urmărit doar cele cereşti şi cele ale lumii viitoare, fie că a rămas în întregime la treapta sufletului şi în povăţuiri privitoare la trup. Intr-adevăr, însăşi firea omenească ne sileşte să propunem teme diferite, fiindcă uneori ea se înalţă la cer, alteori rămâne cu durere pe pământ, uneori se ridică spre Creatorul, alteori se minunează în faţa creaţiei, uneori merge în meditarea contemplărilor sensurilor ascunse spre cele viitoare, alteori se întoarce spre guvernarea timpului. Nimeni să nu ne reproşeze că expunem toate acestea în chip dezordonat, ci să ştie că însăşi firea cu schimbarea ei permanentă ne-a invăţat inţelegeri şi ne-a dat o mare cunoaştere pentru contemplările din cuvintele noastre, precum şi pentru lucrurile surprinzătoare care însoţesc mişcările inteligenţei. Căci uneori schimbările se inmulţesc în chip providenţial şi atunci e nevoie de schimbarea cuvintelor care să redea sensurile lor, după treapta la care se produc, după limpezimea sau banalitatea mişcărilor, după patimi şi după alte împrejurări; astfel mintea caută contemplări în cuvinte[le Scripturii] după boala sau sănătatea ei, fiindcă ele sunt hrana contemplării; seamănă cu o albină care se aşază pe diverse plante pentru a lua de la ele nectar şi polen şi a face din ele faguri de miere.

2. Când mintea e luminată câtuşi de puţin, nu mai are nevoie de multe cuvinte drept hrană ca să simtă o contemplare [un sens duhovnicesc], căci firile celor create şi feluritele pronii şi economii dumnezeieşti îi pot servi drept Scripturi. Adeseori ea va trece dincolo de firile văzute şi în ea se vor stârni înţelegeri privitoare la cele ascunse. Se poate întâmpla chiar ca ea să fie inălţată dincolo de acestea, pentru a primi puterea de a fi pusă în mişcare spre a-L contempla pe vrednicul de închinare Creator prin mila izvorului vieţii care se apropie dintr-o dată de mişcările minţii lui. Şi atunci, pe cât e cu putinţă creaturilor, ea aruncă o privire în „sfânta sfintelor” lui Dumnezeu printr-o intuiţie tainică într-o cunoaştere sigură a slăvitei Firi a măreţiei Lui, simţind realitatea unor lucruri pe care Scripturile n-au îndrăznit să le aştearnă în scris. Adeseori din pricina caracterului lor tainic/mistic relatarea lor nu poate fi riscată, fiindcă nu e îngăduită, iar uneori, pentru că n-au fost aşternute în scris, nici nu se poate vorbi despre ele.

^{Cuvantul 37 ↑}

Care sunt semnele smereniei simtite în suflet; şi despre multumirea în ispite, şi cum să rămânem în ele fără murmur.

1. Necontenitele mustrări ale conştiinţei sunt un semn al smereniei. Lipsa lor în tot ce facem e semnul unei inimi invârtoşate, al unui obicei al omului de a se indreptăţi pe sine însuşi şi a-l critica pe aproapele sau, mai rău încă, pe însăşi inţeleapta Pronie a lui Dumnezeu. Ieşim din hotarele smereniei de îndată ce ne socotim ireproşabili făcând însă reproşuri întâmplărilor şi prilejurilor care ne-au fost date de Dumnezeu.

2. Atunci însă, când cu o conştiinţă dreaptă omul vede că rămâne resemnat înaintea acestor întâmplări, să ştie că a ajuns la o însemnată măsură a smereniei. Semnul ei este pacea şi liniştea pe care o are în tot ce i se întâmplă şi lipsa oricărei tulburări. Aceasta e odihna pe care o dă smerenia ca un rod al desăvârşirii. Pentru oricine a intrat în ea, oricare ar fi ispita care-l supără, odihna o covârşeşte.

3. Dar cine n-a găsit adevărata cunoaştere nu poate vedea ca pe un bine nuiaua lui Dumnezeu care-l face să sufere şi nu va înceta să murmure faţă de cele pe care Pronia lui Dumnezeu i le-a dat în felurite chipuri, căci inţelepciunea Lui i le-a dat sub haina multor şi feluritelor neplăceri: uneori acestea vin de la un vecin care-l loveşte pe neaşteptate cu un cuvânt aspru sau cu un lucru neplăcut, alteori de la vătămarea pricinuită unui lucru pe care-l are şi de la supărările şi necazurile care-i vin de aici, alteori de la boală sau alte lipsuri legate de trup sau, iarăşi, de la supărările venite de la demoni ori din pierderea unei agoniseli. Omul slab nu vede lucrând în acestea voia lui Dumnezeu, ci sare, se mâhneşte şi se tulbură pentru cauzele aparente ale nenorocirilor lui. Copil fără minte, de ce învinuieşti pe un om, pe demon sau întâmplările pe care le vezi şi care-ţi sunt la îndemână? Priveşte mai degrabă la cauzele îndepărtate care sunt ascunse în ele şi încetează a te mai lăsa tulburat de lucrările lui Dumnezeu, de cei care le săvârşesc sau de aspectul exterior al evenimentelor, şi vei găsi în ele adevărata cunoaştere, smerenia şi tot felul de binecuvântări.

4. Când cercetezi întâmplări care deschid răni ascunse, intră în tine însuţi şi scrutează cele ascunse aici şi gândeşte-te că Dumnezeu, Care aduce dintr-o dată un rău asupra cuiva, nu este rău, şi atunci vei fi repede uşurat în ispitele tale şi mângâiat în supărările tale şi vei dobândi adevărata cunoaştere pe măsura creşterii care are loc prin ispitele tale.

5. Dacă în intâmplările supărătoare vei privi doar la infatişarea lor exterioară si nu vei cerceta si privi si rănile tale ascunse care le-au pus în mişcare, atunci cu cât vei protesta, cu atât îţi vei spori răul şi-l vei adăuga la nenorocirea pe care ţi-ai atras-o singur. Şi vei fi aruncat de la un ţărm la altul, asemenea valurilor mării care se întâlnesc şi se izbesc mereu unele de altele.

^{Cuvantul 38 ↑}

Al aceluiaşi fericit Mar Isaac.
Despre unele contemplări ale tainelor care au căzut odată asupra lui când medita la măreţia lumii celei noi; şi despre lucruri privitoare la firea lui Dumnezeu şi la cele viitoare; şi, ca rezumat, gândul care i-a venit despre vieţuirea vieţii celei noi.

1. O, adâncul bogăţiei lui Dumnezeu! O, ce minte şi inţelepciune înaltă! O, bunătate milostivă şi îmbelşugată a Creatorului! Cu ce scop şi cu ce iubire a creat această lume şi a adus-o la existenţă! Spre ce taină priveşte venirea la existenţă a acestei creaţii! La ce stare a fost chemată firea noastră comună! Ce iubire L-a facut să înceapă crearea lumii, când aceeaşi iubire i-a pregătit dinainte, printr-o altă economie, alte lucruri potrivite măreţiei Lui care să împodobească ceea ce va fi făcut de puterea iubirii Lui!

2. Prin iubire El a adus la existenţă lumea, prin iubire o conduce în existenţa ei în timp, prin iubire o va aduce spre acea prefacere minunată, şi tot prin iubire lumea va fi inghiţită în marea taină a Celui care a săvârşit toate acestea; în iubire se va cuprinde în cele din urmă intreaga desfăşurare a guvernării creaţiei pentru că în lumea cea nouă iubirea Creatorului va domni peste toate fiinţele raţionale, uimirea in faţa tainelor Sale ce se vor descoperi atunci va inrobi mintea lor, a celor pe care le-a creat ca să-şi găsească desfătarea in El, fie ele rele sau drepte. Cu acest gând le-a adus la existenţă, chiar dacă, odată aduse la existenţă, ele s-au separat in rele si drepte. Dar chiar dacă aşa stau lucrurile, in gândul lui Dumnezeu nu există nici înainte, nici după în iubirea lui Dumnezeu faţă de nici una din firile raţionale create aduse la existenţă. El are o singură iubire egală care acoperă întreaga creaţie raţionala, toate lucrurile văzute şi nevăzute, şi in această iubire pentru fiecare din ele nu există unele care să fie primele şi altele care să fie ultimele.

3. Şi aşa cum în cunoaşterea Creatorului nu există nici o fire care să fie prima sau ultima în creaţie — căci în planul Său veşnic de a le aduce la existenţă nu le-a cunoscut pe una inaintea alteia, ci pe toate deopotrivă, într-o singură clipă, fără înainte sau după — , tot aşa nici în iubirea Lui faţă de ele nu este înainte sau după, nici mai mult sau mai puţin, ci aşa cum cunoaşterea Lui e continuă şi egală, tot aşa şi iubirea Lui e continuă şi egală faţă de toţi. Fiindcă El le-a cunoscut mai înainte ca ele să se facă drepte sau păcătoase. Creatorul şi iubirea Lui nu s-au schimbat nicidecum din pricina faptului că ele au suferit o schimbare după ce au fost aduse la existenţă, cum nu s-a schimbat nici gândul Său pentru ele, care era din veci. Astfel Dumnezeu ar fi supus schimbării ca şi creaturile — lucru care să nu fie!

4. Fraţii mei, dacă pentru cineva aceste lucruri sunt cu anevoie de crezut, să se păzească ca nu cumva vrând să scape de un lucru să cadă în altul, în blasfemie. Căci, închipuindu-şi că dispreţuieşte cuvintele unui om, s-ar putea găsi înarmându-se şi luptându-se împotriva unei însuşiri [unui atribut] al lui Dumnezeu, silindu-se să înjosească slăvita Fire a Creatorului, supunând-o slăbiciunii şi schimbării.

5. Ştim insă că toată lumea e de acord cu faptul că în Creatorul nu există schimbare, nici înainte, nici după, cum nu e nici ură, nici ranchiună în Firea Lui, nici mai mare sau mai mic în iubirea Lui, nici înainte sau după în cunoaşterea Lui. Căci dacă toată lumea crede că această creaţie a fost adusă la existenţă de bunătatea şi iubirea Creatorului, ştim că această obârşie nu scade, nici nu se schimbă ceva în firea Creatorului ca urmare a căii lipsite de rânduială a creaţiei.

^{Cuvantul 39 ↑}

Contemplare [tâlcuire duhovnicească] cu privire la gheenă, în măsura în care firea omenească poate primi har să aibă o opinie despre aceste taine.

1. Folosindu-ne de cuvintele fericitului David, să-I strigăm în uimire: „Cât s-au mărit lucrurile Proniei Tale Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale!” [Ps 91, 6], adăugând la aceasta şi: „Judecăţile Tale sunt adânc mare” [Ps 35, 6]. Iar impreună cu Pavel să zicem: „Cât de necercetate sunt judecăţile Sale şi de nepătruns căile Lui!” [Rm 11, 33], sau impreună cu David: „Toate lucrurile Lui sunt vrednice de crezare [Ps 32, 4], laudă şi măreţie sunt lucrurile Sale” [Ps 110, 3]. De nepătruns şi de necercetat e gândul Domnului! E in intregime bunătate care nu se schimbă şi rămâne în veac. Aşa este iubirea Lui, aşa este mila revărsată in Firea Lui ca şi preştiinţa lucrării Sale creatoare, aşa incât care mai e atunci motivul pentru a ridica anevoioasa chestiune a gheenei? Toţi cei care cunosc adevărul sunt plini de uimire şi mirare în faţa acestei taine a cărei contemplare [duhovnicească] scapă oricărei cercetări; toţi cei invăţaţi şi inteligenţi şi obişnuiţi cu contemplarea tainelor dumnezeieşti se trag înapoi şi tac, şi se inchină tainei inţelepciunii Celui ce trebuie inchinat in tăcere, căci toate lucrările Sale sunt vrednice de uimire şi închinare.

2. Faptul de a ne inchipui că mânia, furia, gelozia sau alte asemănătoare acestora au ceva de-a face cu Firea dumnezeiască ne umple de oroare, căci nimeni care are o minte sănătoasă şi inteligenţă nu poate ajunge la o asemenea nebunie încât să gândească aşa ceva despre Dumnezeu. Nu putem spune nici măcar că El se poartă aşa pentru a răsplăti [răul], chiar dacă în afară Scripturile par să spună acest lucru. Chiar şi numai a gândi aşa ceva despre Dumnezeu şi a spune că El răsplăteşte cele rele e o urâciune. A pretinde că El se foloseşte de un lucru atât de însemnat şi grav [cum e gheena] drept răsplătire [a răului] inseamnă a atribui o slăbiciune Firii dumnezeieşti, căci este vorba de un lucru despre care credem că nu se poate afla nici măcar în oamenii care duc o vieţuire virtuoasă şi dreaptă, şi care gândesc în cugetul lor toate în chip dumnezeiesc. Cu atât mai puţin putem crede despre Dumnezeu că a vrut să facă aşa, ca să răsplătească fapte rele din minte ale unora a căror fire a adus-o la existenţă cu toată cinstea şi cu mare iubire, şi ale căror fapte le ştia dinainte. Revărsarea harului Său nu s-a oprit de la ei nici măcar după ce ei au început să trăiască în multe neorânduieli; şi nici atunci El nu şi-a retras nici măcar o clipă purtarea Lui de grijă de la ei. Dacă spune cineva că aici pe pământ Dumnezeu a vrut să-şi arate răbdarea faţă de ei doar ca să-i poată pedepsi fără milă dincolo, prin gândirea lui copilărească acela rosteşte impotriva Lui o blasfemie de negrăit; el Îi desfiinţează blândeţea, bunătatea şi mila, pentru care îi rabdă cu adevărat pe păcătoşi şi ticăloşi, şi-L face robul unor patimi, ca şi cum Dumnezeu n-ar fi ingăduit să fie pedepsiţi aici fiindcă această scurtă răbdare a Lui de aici le pregătea un rău încă şi mai mare dincolo. Unul ca acesta nu numai că nu-L laudă pe Dumnezeu; în realitate Îl calomniază.

3. Dreapta gândire despre Dumnezeu ar fi, aşadar, următoarea: blândul Dumnezeu, Care în tot ce face caută moduri în care să ajute fiinţele raţionale, îndreaptă şi judecata spre folosul celor ce trebuie să primească acest lucru atât de greu. Căci a gândi că în Dumnezeu există ură sau ranchiună chiar si faţă de făpturile demonice e un lucru odios şi blasfemator, ca şi acela de a atribui slăvitei Lui Firi oricare din slăbiciunile sau patimile noastre pretinzând că ar fi vorba de răsplătirea răului. Din contră, El lucrează cu noi cum ştie că ne este de folos, atât în cele care ne pricinuiesc suferinţă, cât şi in cele care ne pricinuiesc uşurare, atât în cele care ne produc bucurie, cât şi în ce ne produce intristare, atât în cele neinsemnate, cât şi în cele slăvite; toate acestea tind numai spre binele veşnic, fie că primim osândă, fie că primim slavă; nu în scop de răsplătire [răzbunare] — să nu fie! —, ci privind la folosul care trebuie să iasă din toate acestea.

4. Aşa cum atunci când a hotărât pentru Adam moartea a făcut-o sub aparenţa unei osânde pentru păcat, şi aşa cum pedepsind păcatul a arătat că acesta exista, tot aşa lăsând să pară că Adam a primit-o [moartea] ca pedeapsă pentru greşeala sa — deşi nu acesta era scopul Lui —, El Şi-a ascuns adevărata taină şi, sub infaaţişarea unui lucru infricoşător, şi-a pecetluit gândul Său din totdeauna cu privire la moarte şi scopul inţelepciunii Sale: chiar dacă la inceput e dureroasă, ruşinoasă şi aspră, moartea e trecerea noastră spre lumea minunată şi slăvită; fără ea n-ar fi existat mod de trecere de aici dincolo. Dar pentru că exista păcatul, Creatorul nu ne-a spus că această moarte va fi pentru noi pricina unor bunătăţi şi a unei vieţi mai slăvite, ci ne-a arătat-o ca pe un lucru care aduce nenorocirea şi destrămarea noastră. Tot aşa, atunci când i-a izgonit pe Adam şi pe Eva din rai, a facut-o sub infăţişarea exterioară a mâniei prefăcându-Se că spune: „Fiindcă aţi călcat porunca, veţi fi scoşi afară din rai”, ca şi cum acesta din urmă ar fi fost luat de la ei fiindcă de acum erau nevrednici să locuiască în el. Dar în toate acestea stătea planul dumnezeiesc care făcea şi conducea totul spre scopul dintru inceput al Creatorului. Nu neascultarea a introdus moartea in casa lui Adam şi nu călcarea poruncii l-a scos din rai, căci este evident că Dumnezeu nu i-a creat pe Adam şi Eva ca să rămână în rai, care e doar o părticică a pământului, ci pentru ca să le supună tot pământul. De aceea nu spunem că i-a izgonit de aici pentru că încălcaseră porunca, intrucât şi dacă n-ar fi călcat-o, n-ar fi fost lăsaţi pentru totdeauna aici.

5. Vezi deci cum Dumnezeu, Care în purtarea Sa de grijă ne conduce spre ceea ce vrea pentru noi, se foloseşte de cele ce ni se intâmplă în afară pentru a săvârşi prin toate mijloacele ceea ce avea în gând spre folosul nostru. Fiindcă ştia dinainte inclinaţia noastră spre tot felul de rele, El a făcut în chip iscusit din urmările lor vătămătoare un mijloc de intrare in bunătăţile [viitoare] şi de îndreptare a stării noastre stricate. Dar El singur ştie aceste lucruri. Dar după ce am fost povăţuiti în ele şi prin ajutorul pe care l-am primit atunci când ele s-au realizat încetul cu încetul, cunoaştem şi simţim că lucrurile nu puteau fi altfel decât aşa cum au fost prevăzute de el. Aşa sunt toate lucrurile care vin de la El, chiar dacă pot părea altfel: la Dumnezeu ele n-au nimic de-a face cu răsplătirea [răzbunarea], fiindcă El Se uită mereu la folosul celor cu care Se poartă astfel. Şi unul din aceste lucruri e şi gheena.

6. Socotesc că slăvitul Creator va da cândva o dezlegare dificilei chestiuni a chinurilor [gheenei] făcând un gest de imensă şi nespusă milă, din care se va face mai bine cunoscută bogăţia iubirii, puterea întelepciunii, ca revărsare statornică a valurilor bunătăţii Lui. Milostivul Creator n-a adus la existenţă fiinţele raţionale ca să le ţină deoparte pentru nişte chinuri fără sfârşit şi fără milă, din pricina unor fapte despre care ştia foarte bine că vor fi săvârşite încă din clipa în care le-a creat. Şi totuşi le-a creat. Cu atât mai mult cu cât plănuirea răului şi răzbunarea lui sunt patimi proprii făpturilor create, iar nu Creatorului; e ceea ce se intâmplă creaturilor când nu mai inţeleg, nici nu-şi dau seama ce li se întâmplă în ceea ce fac sau gândesc: când li se întâmplă un lucru neaşteptat, sunt imboldiţi de aprinderea mâniei să se răzbune. Dar acest lucru nu este propriu Creatorului Care ştia, încă dinainte de a fi desenat unul singur din tablourile creaţiei, tot ceea ce avea să preceadă şi să urmeze, faptele şi intenţiile fiinţelor raţionale.

7. Nimeni din cei care-şi închipuie că sunt zeloşii adevărului să nu-şi închipuie că introducem o inovaţie personală, nişte lucruri nicicând învăţate de Părinţii ortodocşi din vechime, ca cum am emite o opinie în dezacord cu adevărul. Oricine vrea poate să ia în mână scrierile fericitului Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei], bărbat plin din belşug de darurile harului, caruia i s-au încredinţat tainele ascunse ale Scripturilor spre a povăţui pe calea adevărului toată plinătatea Bisericii; care mult decât toţi [Părinţii] ne-a luminat cu inţelepciune pe noi, răsăritenii, care n-avem o inteligenţă pe măsura strălucirii scrierilor sale insuflate de Duhul lui Dumnezeu. Căci noi nu respingem cuvintele lui — să nu fie! —, ci mai degrabă îl primim ca pe unul din apostoli, iar pe oricine se împotriveşte cuvintelor sale, se indoieşte de interpretările sale sau şovăie în faţa afirmaţiilor sale, îl socotim străin de plinătatea Bisericii si rătăcit de la adevăr. Prin urmare, deşi am putea dovedi aceasta prin multe pasaje dintr-un mare număr din volumele sale, află că el lămureşte cel mai bine acest lucru la sfârşitul primului volum pe care l-a alcătuit „Impotriva celor ce pretind că păcatul a fost semănat in fire” ^[104] . Iată ce spune după alte afirmaţii luminoase:

8. Din fericitul Teodor [al Mopsuestiei] Tâlcuitorul:

„In lumea viitoare cei care au ales aici binele vor primi mângâierea celor bune împreună cu laude, iar cei răi care s-au întors toată viaţa lor spre fapte rele, o dată ce gândirea lor va fi îndreptată prin pedepse şi frica de ele, vor putea alege binele, căci vor invăţat cât de mult au păcătuit stăruind în rău şi nefăcând binele. In acest fel vor putea primi şi cunoaşte o învăţătură mai bună decât cea a fricii de Dumnezeu, se vor deprinde să se ţină de ea de bunăvoie si aşa se vor învrednici de mângâierea generozităţii lui Dumnezeu. Căci [Hristos] n-ar fi spus: «Până ce nu vei da cel din urmă bănut» [Mt 5, 26], dacă n-ar fi fost cu putinţă pentru noi să ne izbăvim de păcate plătind pentru ele prin pedepse. Nici n-ar fi spus că o slugă «va bătută mult» iar alta «va fi bătută puţin» [Lc 12, 47-48], dacă pedepsele date după măsura păcatelor noastre nu vor avea un sfârşit.”

9. Acestea şi altele asemănătoare fericitul Teodor le-a predat în cărţile sale în chip limpede şi neascuns, cu cuvinte spuse pe faţă şi simple, neintunecate, spre folosul înţelegerii şi învăţătura celor ce iubesc adevărul, arătând ce se cuvine să gândim despre Dumnezeu, Creatorul a toate, despre povăţuirea pe care ne-o dă şi despre judecata viitoare.

10. Dat fiind însă că, potrivit cuvântului Domnului [Mt 18, 16], adevărată e mărturia a doi oameni, mai cu seamă când e vorba de oameni minunaţi şi luminaţi de Dumnezeu, să intărim cuvântul nostru cu un alt martor la fel de vrednic de crezare ca primul, din al cărui izvor a băut insuşi Teodor cel limpede grăitorul; înalta minte şi marele dascăl al Bisericii, Diodor.

11. Din sfântul Diodor, episcopul Tarsului:

Fericitul Diodor, minunatul între invăţători şi dascălul lui Teodor, confirmă cu această opinie pe care o infăţişează cu autoritate în cartea a V-a a lucrării sale ,,Despre Providenţă”, unde scrie: „Există o răsplată hărăzită ostenelilor, şi care e vrednică de dreptatea Creatorului, dar loviturile pe care le vor primi cei răi nu vor fi veşnice. Şi pentru ei viaţa viitoare în nemurire nu va fi fără folos. Dacă vor fi loviţi pentru scurtă vreme, după cum şi merită, pe măsura ticăloşiei şi a răului pe care l-au săvârşit, o dată ce vor fi primit o răsplătire pe măsura faptelor lor şi vor fi suferit puţină vreme, desfătarea lor în nemurire va fi pentru totdeauna.” Şi revenind cu mai multă exactitate asupra celor spuse, adaugă: „Aşa cum timpul nemuririi e de lung faţă de cel al luptelor, care e cel al lumii de aici, aşa şi pedepsele sunt mult mai mici faţă de numărul şi mărimea păcatelor. Invierea din morţi nu e numai a celor buni, ci şi a celor răi. Căci bunătatea lui Dumnezeu trebuie avută la mare cinste: ea pedepseşte cruţând.”

12. Acestea sunt cuvintele şi gândirea fericitului Diodor. Iar mai încolo în cartea a VI-a spune următoarele: „Căci în imensul Său har Dumnezeu ascunde prin răsplătiri măsura ostenelilor şi micşorează pedeapsa celor pedepsiţi, scurtând lungimea lor. Şi nu lasă timpul osândei să fie pe măsura timpului greşelilor, căci Dumnezeu îi pedepseşte mult mai puţin decât ar merita ei, aşa cum pentru cei buni lungeşte peste măsură timpul mângâierii, pentru că răsplătirea nu va avea sfârşit. Căci, aşa cum spuneam, nu trebuie să credem că Dumnezeu va tolera pentru totdeauna relele care sunt consecinţa greşelilor şi care-i ţin şi îi lovesc pe cei care greşesc.”

13. După care repetând adaugă: „Osânda judecăţii la chinuri nu seamănă deloc cu mângâierea Impărăţiei pe care o vor dobândi apoi”. Cu cuvinte asemănătoare pe aceeaşi temă şi care exprimă aceeaşi opinie aduce în discuţie şi cazul demonilor şi al marii lor inclinări spre rău, dar spune că „nici măcar o atât de mare răutate nu poate întrece măsura bunătăţii lui Dumnezeu”.

14. Aceste minunate intelegeri şi opinii, care duc la iubire şi uimire în fata Creatorului, le au deci stâlpii Bisericii. Ele vorbesc despre economia şi judecata viitoare a lui Dumnezeu, despre măretia milei lui Dumnezeu, a cărei bunătate intrece si covârşeşte răutatea creaturilor. Ele alungă din gândul nostru conceptiile copilăreşti despre Dumnezeu ale celor ce introduc răul şi patimile în Firea Lui şi spun că El Se schimbă după împrejurări momente. Ele ne invată in acelaşi timp despre pedepsele şi osândele de aici şi de dincolo, arătându-ne cu ce gânduri milostive şi în ce scop a ingăduit ca ele să vină peste noi şi ce lucruri bune vor ieşi din ele: nu ca să ne piardă, nici ca să le îndurăm în veac, ci ca un părinte, nicidecum ca să se răzbune, ceea ce ar fi semnul unei uri. Pentru că gândind aşa despre Dumnezeu, uimirea care ne loveşte inaintea Lui să ne ducă spre iubirea Lui care ne va face să ne ruşinăm şi să îndreptăm vietuirea noastră de aici.

15. Să ne întoarcem acum la tema noastră şi la cele vorbite mai sus, acum că suntem incredintati că tot ceea ce bunul şi atotinteleptul nostru Dumnezeu săvârşeşte pentru noi face spre îndreptarea noastră, că nu ne duce spre pierzanie spre rău, că lucrurile dureroase [ale gheenei] pe care le îngăduie vor avea un sfârşit, nu însă şi cele bune; pentru că pe cele dintâi le lasă să vină ca să primim să ne schimbăm şi să ne servească pentru bine, iar pe cele din urmă ca să rămânem pururea in ele. Deci tot ce vine de la El seamănă cu o pedeapsă sau osindă nu vine ca să ne facă să plătim nişte fapte rele trecute, ci pentru folosul pe care l-am putea scoate din ele, căci ne face să devenim conştienti de cele trecute, numai pentru a sădi in noi ura fată de păcat. E ceea ce ne aduce aminte Scriptura, aşa cum s-a lămurit în chip sănătos de mai multe ori mai sus; şi anume că Dumnezeu nu pedepseşte, ci indreaptă răul. Primul lucru e propriu celor răi, al doilea e propriu unui părinte. Scriptura pare să ni-L arate [pe Dumnezeu] ca şi cum El ne-ar aduce binele şi răul ca pe o răsplată, în timp ce scopul Său nu e acesta, ci numai acela de a sădi în noi iubirea şi frica, pentru ca să ne curătim vietuirea, căci prin iubire poate să sporească nobletea gândirii noastre.

16. Dacă nu aşa ar sta lucrurile, ce legătură are atunci venirea lui Hristos cu faptele generatiilor dinainte de ea? Să fie oare această imensă milă răsplătirea văzută pentru acele fapte rele? Spune-mi, deci, dacă Dumnezeu e Cel ce răsplăteşte şi tot ce face face ca o răsplătire, oare ce fel de răsplată potrivită vezi aici, omule? Arată-mi.

17. Să nu introducem, aşadar, nicidecum în Dumnezeu şi în lucrările Lui vreo idee de răsplătire [răzbunare], ci mai degrabă de purtare de grijă părintească, de economie inteleaptă, de dorintă deplină a binelui nostru, şi de iubire desăvârşită. Dacă e iubire, atunci nu mai e răsplătire, şi dacă e răsplătire, atunci nu mai e iubire. Iubirea nu răsplăteşte dând lucruri bune sau pedepse pentru cele trecute, ci priveşte la cele de folos în viitor, cercetează viitorul, nu trecutul. A gândi altfel inseamnă, potrivit acestei conceptii copilăreşti, că avem un Creator slab Care — vorbesc aici ca un om —, întrucât cele pe care le-a plăsmuit s-au stricat împotriva voii Lui, a născocit un alt plan, pregătind din pricina acelei stricăciuni lucruri rele pentru ele. Iată nişte slabe intelegeri cu privire la Creator.

18. Dacă vrem să vedem că într-adevăr există o Pronie ascunsă în desfăşurarea creatiei şi că judecătile lui Dumnezeu poartă taine — căci folosirea unor asemenea cuvinte e nepotrivită atunci când contemplarea ne face să ne apropiem de Firea Creatorului, fiindcă ele nu corespund cunoaşterii şi insuşirilor acestei Firi, dacă le comparăm cu faptele deja săvârşite —, atunci veniti să-I strigăm lui Dumnezeu împreună cu fericitul David zicând: „Judecătile Tale sunt adânc mare” [Ps 36, 7]. Iată o intelegere care prin darul cunoaşterii Duhului a simtit ceva din cele ce sunt mai presus de trupuri şi sunt mai lăuntrice decât cuvintele şi imaginile care sunt luate de la ele.

19. Pentru că atunci când vorbim despre Dumnezeu vorbim de mânie, furie, ură ş. a. m. d., nu trebuie să ne închipuim că El şi face ceva cu mânie, furie sau gelozie. Vorbind despre Dumnezeu, Scriptura foloseşte multi termeni figurati care sunt foarte departe de adevărata Lui Fire. Aşa cum firea noastră ratională a ajuns treptat mai luminată şi mai inteleaptă prin sfânta cunoaştere a tainelor ascunse în cele spuse [Scriptură] despre Dumnezeu, invătând că nu trebuie să inteleagă totul exact aşa cum stă scris [la modul literal], ci că in forma exterioară trupească a relatărilor ei trebuie să vadă economia ascunsă in ele şi cunoaşterea veşnică a lui Dumnezeu care guvernează toate, tot aşa în viitor vom ajunge să cunoaştem şi să invăţăm multe lucruri care vor părea contrare faţă de ceea ce cunoaştem acum, iar rânduiala lucrurilor care va domni acolo va destrăma cunoaşterea precisă pe care credem că o avem aici in tot ceea ce ne inchipuim despre adevăr. Căci sunt nesfârşite lucruri care n-au urcat incă in gândul nostru şi nu sunt nici măcar făgăduinţe din partea lui Dumnezeu.

20. Prin urmare, spunem că şi în chinurile gheenei şi osânda la ele e ascunsă o taină: inţeleptul Creator a luat ca punct de plecare răutatea faptelor şi a voinţei noastre folosindu-se de ea ca un mijloc de a duce la desăvârşire Economia mântuirii Lui; in ea se găseşte o invăţătură care ne face inţelepţi, precum şi un folos cu neputinţă de descris atât pentru ingeri, cât şi pentru oameni, dar care cât va ţine timpul rânduit pentru ele [chinuri] scapă celor pedepsiţi, fie demoni, fie oameni.

21. Dacă lumea viitoare e in intregime har, iubire, milă şi bunătate — căci şi invierea din morţi e o dovadă a milei lui Dumnezeu, a belşugului revărsării iubirii Lui care nu poate fi răsplătită —, cum ar mai putea cuprinde economia ei răsplătiri pentru faptele noastre bune sau rele? Căci dacă vorbim de răsplătire, atunci cel care răsplăteşte trebuie să afle mai intâi binele şi răul faptelor comise şi cum să răsplătească pe măsura lor. Şi intrucât aceste fapte se schimbă de la o zi la alta, atunci şi cunoaşterea pe care o are despre ele trebuie să se schimbe şi ea, iar gândurile Lui îşi au originea in cauze exterioare care se află in timp.

22. Dacă insă Impărăţia şi gheena se ivesc in gândul preabunului Dumnezeu plecând de la binele şi răul faptelor noastre, atunci gândurile Lui privitoare la ele nu sunt veşnice. Or El cunoaşte dreptatea şi păcatul inainte ca acestea să se arate. Prin urmare, Impărăţia şi gheena sunt realităţi milostive, gândite in existenţa lor de Dumnezeu din pricina bunătăţii Lui veşnice, şi nu ca răsplătire, chiar dacă li s-a dat numele de răsplătire. A spune şi gândi că în ele e amestecată o lipsă de iubire sau de milă e o opinie blasfematorie şi o insultă la adresa lui Dumnezeu Domnul nostru. Iar a spune că El ne predă focului, suferinţelor, chinurilor şi la tot felul de rele inseamnă a atribui Firii lui Dumnezeu o duşmănie faţă de creaturile raţionale pe care le-a creat prin har, sau a-L face să lucreze sau să gândească din ranchiună sau cu gând de revanşă, ca şi cum S-ar răzbuna. Or în tot ce face El nu e nimic care să nu fie in intregime milă, iubire şi compasiune; aceasta e alfa şi omega în tot ce-L poartă. In ce-L priveşte, toate faptele la care se gândeşte să le facă pentru noi sunt fără inceput; in ce ne priveşte insă, noi le cunoaştem în timp şi pentru noi ele au inceput. Vrednică de inchinare e blânda indurare şi nemăsurata bunătate a Domnului nostru; El inmulţeşte ameninţările, dar prin har micşorează pedepsele pentru ca iubirea Lui să sporească în noi. Fie Numele Lui binecuvântat. Amin.

23. Aici se sfârşeşte cuvântul pe care l-am făcut potrivit scopului dumnezeiesc despre contemplarea [inţelegerea duhovnicească] a marii judecăţi viitoare, pe cât s-a dat de către harul lui Dumnezeu slăbiciunii noastre să avem o opinie cu privire la intenţia mai inaltă decât toate a Celui ce dă viaţă tuturor, Dumnezeu, Părintele a toate.

 

^{Cuvantul 40 ↑}

Din nou un cuvânt despre [aceeaşi] contemplare, prin care cele privitoare la contemplarea tainelor dumnezeieşti sunt intărite şi lămurite prin Puterea ascunsă şi tainică revărsată Numele lui Hristos, Domnul nostru, din care ţâşneşte izvorul cunoaşterii vieţii/mântuirii pentru toate fiinţele raţionale. Tema cuvântului e continuitatea, egalitatea şi iubirea Firii dumnezeieşti atât la începutul, cât şi la sfârşitul creaţiei.

1. Că Dumnezeu a fost veşnic egal în tot ceea ce ţine de Firea Lui, că nu Se schimbă ca urmare a ceea ce se intâmplă în creaţie, sunt lucruri pe care îmi închipui că nici o fiinţă raţională nu le va contrazice: e o evidenţă pentru toţi cei ce au o inteligenţă raţională că, deşi in gândul nostru e o schimbare atunci când vedem că fiecare fiinţă raţională îşi schimbă purtările, în gândul Creatorului există o unică intenţie egală cu privire la toate fiinţele raţionale, precum şi o singură iubire şi o singură milă care se intinde la intreaga creaţie fără schimbare, în afara timpului şi veşnic.

2. Nu putem spune nici că iubirea Creatorului ar fi mai mică faţă de fiinţele raţionale care sunt demonii, pentru că au ajuns demoni, că ea ar fi mai mică decât plinătatea iubirii pe care o are faţă de cele ce rămân in starea ingerească, sau că iubirea Sa faţă de păcătoşi ar fi mai mică decât pentru cei numiţi pe drept cuvânt drepţi. Căci Firea dumnezeiască nu e afectată de cele ce se întâmplă, nici de impotrivirea faţă de Ea, şi în Ea nu se pune in mişcare nimic care să-şi aibă cauza în creaţie şi care n-ar fi în El în veci; aşa cum în Ea nu e nici o iubire care să-şi aibă obârşia plecând de la evenimente care au loc în timp.

3. Ci toate au un singur loc in gândul Lui, în treapta iubirii potrivit formei pe care a prevăzut-o pentru ele înainte de a le fi creat împreună cu restul creaţiei, adică înainte ca gândul Lui veşnic să fi realizat efectiv facerea lumii. Fiindcă Dumnezeu a fost pus în mişcare pentru a începe alcătuirea lumii nu de o iubire întâmplătoare, ci de o iubire fără început. El cunoaşte o singură treaptă de iubire desăvârşită şi nepătimaşă faţă de toţi şi o singură purtare de grijă atât pentru cei care au căzut, cât şi pentru cei care n-au căzut.

4. Este limpede că El nu le părăseşte atunci când cad, că demonii nu vor rămâne în starea lor de demoni, nici păcătoşii în cea de păcătoşi, ci Dumnezeu le va duce pe toate la o singură egalitate a desăvârşirii în legătură cu Fiinţa Lui, acolo unde sunt acum sfinţii îngeri, într-o iubire desăvârşită şi un gând nepătimaş. Le va duce la acea voinţă nobilă unde nu vor mai fi ca unii care au căpăstru şi sunt neliberi, fremătând de stârniri care vin de la cel potrivnic, ci în care cunoaşterea lor va fi ajuns desăvârşită, inteligenţa lor fiind condusă spre desăvârşire prin mişcările pe care le primeşte de la revărsarea dumnezeiască şi pe care fericitul Creator le pregăteşte prin harul Lui. Vor fi făcuţi desăvârşiţi în iubirea Lui într-o inteligenţă desăvârşită ale cărei mişcări sunt acum mai presus de orice inclinare.

5. Poate că atunci vor fi într-o desăvârşire mai mare decât cea în care sunt acum ingerii, căci toate împreună vor fi într-o singură iubire, un singur gând, o singură voinţă, o singură cunoaştere desăvârşită, privind spre Dumnezeu cu dorinţa unei iubiri nesăturate, chiar dacă între timp, din motive cunoscute doar de Dumnezeu, pentru un timp rânduit şi hotărât de inţeleapta Lui voinţă, mai trebuie să se săvârşească şi o altă economie [a gheenei].

6. Cine poate spune sau gândi că iubirea Creatorului nu este interioară acestui lucru [gheenei] pe care-l săvârşeşte pentru folosul care iese din el, folos cunoscut acum doar de El Singur, dar pe care-l va face mai apoi cunoscut tuturor?

7. Din partea lui Dumnezeu în pregătirea Impărăţiei de sus gatite pentru toate lumile nu se va pierde nici o parte a fiinţelor raţionale. In bunătatea Firii Lui, prin care a adus la existenta şi le poartă pe toate, prin care le conduce şi pentru care in mila Sa nemăsurată a prevăzut lumile şi făpturile create, El a gandit şi aşezarea Impărăţiei cerurilor pentru toată comunitatea fiinţelor raţionale, chiar dacă pentru egalizarea acestei comunităti a rezervat un timp intermediar. Totuşi [gheena] e un lucru cumplit, chiar dacă e mărginit în timp. Cine o va putea îndura? De aceea în cer îngerii se bucură pentru un singur păcătos care se întoarce [Lc 15, 7].

8. Pentru că în cunoaşterea Lui plină de milă Dumnezeu ştia că abia un om din zece mii ar fi intrat în Impărătia cerurilor dacă ar fi fost să se ceară de la ei toată dreptatea, de aceea a dat tuturor un leac potrivit pentru fiecare: căinta. In toate zilele şi în orice clipă ei au astfel un prilej de a se îndrepta uşor prin puterea acestui leac: prin străpungerea inimii ei se pot spăla în fiecare clipă de întinăciunile care li s-ar întâmpla înnoindu-se în fiecare zi prin pocăintă.

9. Mare purtare de grijă a făcut cu noi în dumnezeiasca Sa intelepciune milostivul Creator spre viata veşnică, fiindcă vrea ca în fiecare zi să ne înnoim şi să începem o schimbare în mai bine a vointei noastre şi o întremare a gândirii noastre.

10. E ceea ce vrea să spună cuvântul. ,Nu vreau moartea păcătosului” [Iz 33, 1 1]. De aceea ne-a dat un mijloc uşor prin care să ne îndreptăm fără osteneală, fiindcă nu vrea ca oamenii să piară din pricina păcatelor lor. Căci tot ce li se întâmplă vine din slăbiciune, fie din răutatea firii cu care sunt imbrăcati, şi din luptele care le urmează, fie din vreo altă cauză sădită în firea lor şi care-i face să primească prilejurile ce duc la păcat, iar atunci cad şi sunt biruiti în gânduri, cuvinte sau fapte, de una sau alta din acestea. Dar dacă se căiesc cu durere şi luptă mare, El îi va ierta numaidecât şi fără şovăire.

11. Cât de inteleaptă e această purtare de grijă găsită de Creatorul nostru Care, fiind bun prin fire, vrea să mântuiască pe fiecare prin orice mijloace.

12. Prin acest plan milostiv cei mai multi oameni vor intra în Impărătia cerurilor fără să facă experienta gheenei. Afară de cei care, din pricina învârtoşării inimii lor şi a predării lor desăvârşite răutătii şi plăcerilor, nu simt nici o durere şi remuşcare pentru greşelile şi păcatele lor, care n-au invătat cât de bună şi plină de milă e Firea dumnezeiască, nici cât de mult caută mereu să găsească un cât de mic prilej ca să-i poată îndrepta, nici cum poate ierta oamenilor păcatele lor, aşa cum a făcut-o cu vameşul care a fost îndreptat de o rugăciune îndurerată [cf. Lc 18, 14], cu femeia cu cei doi bănuiti ai ei [Mc 12, 42] sau cu tâlharul care a primit iertarea pe cruce [Lc 22, 43]. Fiindcă El vrea miintuirea noastră, iar nu motive ca să ne chinuiască.

13. Pentru că fata Lui e intoarsă tot timpul spre iertare, gata să o dea pentru motive neinsemnate şi uşoare sau care de-abia dacă există, de aceea El revarsă iarăşi şi iarăşi peste noi nemăsuratul Său har, asemenea unui ocean, pentru lucruri care ne par a fi o simplă întâmplare şi prilejuri la care nici nu ne gândim.

14. Oricui arată doar putină părere de rău şi voinţă de căintă pentru ce s-a intâmplat, Dumnezeu îi va da numaidecât, pe loc şi neîntârziat iertarea păcatelor lui. Cine nu va fi uimit văzând toate cele făcute şi săvârşite pentru lume în Hristos Domnul? Când toată creatia L-a părăsit şi L-a uitat pe Dumnezeu şi s-a perfectionat în tot felul de răutăti, atunci fără să i se fi cerut sau să fi fost rugat, S-a pogorât de bunăvoie la sălaşurile lor, a trăit impreună cu ei într-un trup asemenea lor, ca unul din ei, şi cu o iubire mai presus de orice cunoaştere şi cuvânt al creaturii i-a implorat să se întoarcă la El, le-a arătat slăvita alcătuire a lumii viitoare, în a cărei fericire hotărâse să introducă creatia înainte de a fi fost făcute toate lumile, le-a făcut cunoscută existenta ei, le-a iertat toate păcatele pe care le săvârşiseră mai înainte, şi a întărit această bunăvointă prin semne şi minuni puternice şi prin descoperirea tainelor Lui; după care S-a coborât până acolo încât să vrea să fie chemat „Părinte” al unei firi păcătoase, al pulberii pământului, al unor oameni vrednici de dispret, care sunt doar carne şi sânge. Toate acestea ar fi putut fi săvârşite oare fără o imensă iubire?

15. Văzând şi auzind acestea, cine va mai fi tulburat de amintirea păcatelor sale care aruncă astfel de îndoieli in inima lui: „Imi va ierta oare Dumnezeu, dacă-L rog, aceste lucruri de care-mi pare rău şi a căror aducere-aminte mă chinuie? Lucruri spre care alunec, deşi mă scârbesc de ele şi pentru care părerea de rău şi durerea pe care mi-o produc, atunci când vin, e mai mare decât intepătura unui scorpion; deşi le urăsc, stau în ele, şi deşi mă căiesc de ele cu durere, mă intorc în chip nenorocit din nou la ele.”

16. Aşa gândesc multi temători de Dumnezeu care se sârguiesc să ducă o viată virtuoasă şi care sunt intepati de durerea părerii de rău şi plâng pentru păcatul lor, în timp ce inclinările lor îi silesc să suporte alunecările pe care le pricinuieşte acesta, trăind neîncetat între păcat şi căintă.

17. Nu vă indoiti niciodată, oameni, de nădejdea mântuirii, căci Cel Care a pătimit pentru noi Se îngrijeşte de mântuirea noastră. Indurarea Lui e mai îmbelşugată decât putem pricepe, iar harul Său e mai mare decât tot ce am putea cere. Dreapta Lui e întinsă ziua şi noaptea, gata să sprijine, să mângâie şi încurajeze pe fiecare. El se uită să vadă mai cu seamă dacă sunt gata să îndure chiar şi numai putină suferintă şi întristare pentru păcatele lor şi dacă se întristează pentru părticica de dreptate smulsă de la ei din când în când de lupta cu patimile şi păcatul. Şi aşa, plecând de la aceste neînsemnate inceputuri, vrea să-i facă moştenitori ai Impărătiei cerurilor şi să-i ducă neîmpiedicat spre bucuria ei.

18. Lui Dumnezeu Mântuitorul nostru fie slava în Hristos Iisus Domnul nostru impreună cu închinăciunea şi cinstea, în cele două lumi pe care le-a creat spre povătuirea şi desfătarea noastră în veci nesfârşiti. Amin.

^{Cuvantul 41 ↑}

Al aceluiaşi.
Indemn cu lămuriri de trebuintă pentru aceeaşi temă.

1. Să ne păzim insă pe noi înşine, iubitilor, şi să ne dăm seama că deşi gheena e mărginită [în timp], gustul experientei ei este foarte cumplit şi nu ştim cât se intind în timp hotarele ei. Să ne sârguim deci cu atât mai mult să gustăm iubirea lui Dumnezeu prin neîncetata gândire la El şi să nu facem prin nepăsarea noastră experienta gheenei. Să ne ferim de imprăştierea în multe şi de lipsa de ocupatie în reculegerea noastră, ca fugind de indeletnicirile deşarte în ascuns şi de lucrurile nefolositoare în afară, să dobândim în noi înşine simtirea acestor milostiviri. Drept este ca despre bogătie să vorbească bogatul, despre libertate cel liber, iar despre Dumnezeu cel vrednic de El prin vietuirea lui aleasă. Dar este o urâciune să vorbească despre bine cel pe care faptele sale îl acuză şi conştiinta îl mustră, mai ales atunci când scopul lui nu este atât zidirea celorlalti, cât câştigarea încrederii celor cinstiti. Bun şi drept lucru este a povesti măretia bunătătii lui Dumnezeu, taina milelor Sale făcută cunoscută prin faptele Lui, deşi ea rămâne ascunsă de ochii lumii din pricina aparentei lor exterioare. Dar e o ruşine pentru cei nepăsători şi vinovati să îndrăznească să vorbească despre toate acestea […] e bine pentru fiecare când vorbeşte. Frumusetea adevărului se potriveşte gurii frumoase. Lucrul sfânt se potriveşte cu cei stinti ajunşi la maturitate. Focul aşteaptă foc şi o inimă sfântă sfinteşte frumusetile lui Dumnezeu. Noi însă, care suntem atăt de uşuratici, cum vom cuteza să vorbim cu atâta indrăzneală despre aceste îndeletniciri ale treptei fiilor, chiar dacă mila dă astfel de inţelegeri în inima noastră, deşi e plină de păcate, dar nu şi de ruşine pentru ele? Căci focul locaşului sfânt [templului] nu-i putea îndura pe cei ce nu ţineau de seminţia preoţilor [Lv 10, 1-2; Nm 3, 4; 16, 35].

2. Impodobeşte-te cu virtute, omule, ca să poţi sluji ca preot lui Dumnezeu în Casa tainelor şi pentru aleasa curăţie cu care eşti împodobit să poţi fi uns de Duhul spre sfinţire liturghia mădularelor tale săvârşită în afară, ca şi în cea a inimii tale săvârşită în ascuns. Inchipuieşte în inima ta Cortul tainic, înăuntru si în afară; strânge în simţurile tale adunările virtuţilor şi slujeşte în inima ta înaintea lui Dumnezeu ca preot care-i aduce o jertfă fără prihană; adu ispăşire pentru păcatele celor din afară din pricina apropierii lor de lucruri care-i fac să alunece în greşeală. In locul lamei de metal aşezate odinioară deasupra Chivotului Legii [Ly 25, 17. 21-22], aşază deasupra inimii tale contemplarea tainelor Mântuitorului, în care Dumnezeu Se arată prin descoperiri minunate mai mult încă decât în acea bucată de metal care era simbolul tainelor de acum. Odinioară arhiereului i se făcea aici o descoperire despre cele prezente şi trecute printr-un glas şi o vedere. Acum însă în acest locaş [în trup], în sanctuarul lăuntric al inimii, se face arhiereului descoperire despre taina cunoaşterii Lui în tăcere şi fără vedere, iar descoperirea lumii celei noi pune în mişcare simţirea […] pentru a se îndoi de ele. Astfel frumuseţea […] meditarea tainelor […] ca să nu fim ruşinaţi de conştiinţa noastră când vorbim despre aceste lucruri […] să ne învrednicim de îndrăzneala fiilor prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[Colofon]

Sfârşitu-s-a cu ajutorul Domnului şi darul atotputernicului şi de bine dătătorului Iisus Hristos Partea a II-a a [scrierilor] lui Mar Isaac al Ninivei. Rugăciunea lui să-i păzească atât pe copist, cât şi pe cititor.

A scris-o un mult greşit şi de îndreptare lipsit bărbat, pe nume Marqos […].

^{FOTIOS KONTOGLU: Lauda Sfântului Avva Isaac Sirul ↑}

nepotrivită pentru înălţimea a ceea ce se spune, dar scrisă cu multă iubire^*

Cine vrea să-l laude pe Sfântul Isaac trebuie să aibă trâmbiţă de arhanghel, iar nu pana păcătoasă pe care o ţin în mâna mea.

Cine va împleti o cunună neveştejită pentru creştetul său? Cu ce laude melodioase va putea lăuda cineva pe bărbatul acesta lăudat chiar de îngeri? Cu limbă armonioasă veniţi să inălţăm smerita floare a pustiei Siriei, izvorul de aur ţâşnitor al nemuririi, sarea pământului, fagurele virtuţii, harpa cu corzi de aur care răpeşte inima, mintea dumnezeieşte intocmită, slava Răsăritului, oceanul înfricoşător, lumina incântătoare care luminează adâncuri nepătrunse, binecuvântatul fiu al lui Dumnezeu, şi orice altceva l-ar putea numi limba noastră obişnuită să vorbească tot felul de fleacuri.

Mai bine să ne apropiem cu evlavie şi inflăcărare şi să ne adunăm împreună ca turmă duhovnicească în jurul acestui scump dar, pe care ni l-a trimis Dumnezeu. Iar muza care ne va inspira să fie recunoştinţa, ca să ne putem îndulci de ce este cu adevărat, iar nu de umbre şi amăgiri, batjocurile vrăjitoriei cum le numeşte Solomon.

Să plângem de bucurie şi să-i chemăm pe toţi care vor să-şi astâmpere setea din acest excelent izvor. Şi atunci făptura noastră lăuntrică va înflori îmbibată de apa făcătoare de viaţă, după ce înainte zăceam cu toţii galbeni, plini de pietre şi spini.

Ca un trifoi cu patru foi într-o păşune aşa e Sfântul Isaac între oameni, şi mai greu de găsit decât acesta. E aşa de greu de găsit pentru că s-a îmbrăcat în strălucirea smereniei scriindu-şi sfintele cuvinte nu ca să se slăvească pe el însuşi, ci ca Domnul său să se preamărească. Câtiva fericiti le-au găsit acolo unde fuseseră scrise şi le-au strâns cu bucurie ca nişte mărgăritare scoase dintr-o mare nepământească nemaiauzită; iar Dumnezeu le-a păstrat până în zilele noastre rele. Nimeni să nu se apropie deci cu nepăsare de acest chivot nepreţuit, ci cu frică şi cutremur, fiindcă nu e drept să se răcorească şi să-şi astâmpere setea de aici acela care şi-a stricat cerul gurii cu băuturile otrăvitoare ale acestei lumi.

Sfântul Isaac are intelepciunea în gura sa cum are în gură o albină mierea aurie. Nu intelepciunea deşartă şi sălbatică a deşteptilor, ci intelepciunea netrecătoare, izvorul nestricăciunii care-l eliberează cu adevărat pe omul care o are. E intelepciunea pe care Solomon a preferat-o sceptrelor şi scaunelor impărăteşti. El o aseamănă unui giuvaier nepretuit, fiindcă tot aurul de pe pământ e ca un pumn de tărână înaintea lui, ca noroiul fată de argint. Solomon spune că a iubit-o mai mult decât sănătatea şi frumusetea şi a ales-o ca o făclie care să-i lumineze paşii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată. Prin ea s-a învrednicit să aibă deodată toate cele bune, să primească bogătii nenumărate şi să se bucure de toate, fiindcă toate cele bune vin din intelepciune şi ea le naşte pe toate; ea stătea lângă Dumnezeu chiar atunci când Acesta a făcut lumea.

Fiindcă Duhul Sfant vorbeşte prin gura Sfântului Isaac, cuvintele acestui de trei ori fericit sfânt sunt neasemănate în frumusetea lor şi aprinse de o scânteie dumnezeiască. De aceea, deşi scrie mult, face ca în mintea noastră să se aştearnă o sfântă tăcere, ca şi cum n-ar vorbi nimeni, ci am auzi doar ecoul îndepărtat al unei mări ascunse vederii noastre.

Pacea îl acoperă ca mantia unui episcop; in mână tine drept toiag smerenia, semn de mare putere, de care se invrednicesc cei ce cunosc adevărul.

Să fie el oare minunatul Enoh — nepotul lui Adam, mutat cu trupul la cele veşnice — arătat iarăşi pe vechiul pământ al Răsăritului ca să ne povătuiască în taine infricoşătoare?

Ochiul său priveşte tintă Soarele şi rămâne neorbit. E ca un vultur neasemănat ce se ridică mai presus de nori şi pluteşte netulburat peste muntii întunecoşi, uitându-se de departe la adâncul cel mare, în vreme ce noi, care şedem în putul strâmt al lumii, strigăm la el să se milostivească de noi.

Soarele vine de la răsărit; din acelaşi tinut a răsărit şi acest sfânt, de aici a zburat acest porumbel tinând în cioc ramura de măslin şi aducând-o tuturor celor incuiati în strâmta arcă a lumii. A trăit departe de omenire, ca un pom singuratic, în pustia fericitului tinut al Mesopotamiei. După o vreme sfintenia şi curătia vietii lui s-au făcut cunoscute şi a fost hirotonit, împotriva voii lui, episcop al Ninivei. Dar n-a stat multă vreme pe scaunul acestui Babilon creştin, pentru că relele lumii, duhurile necurate şi patimile ei l-au amărât, iar el le-a întors spatele întorcându-se în pustie, refugiul său iubit.

Intraripat de dragostea de Dumnezeu a petrecut multi ani în singurătate. Domnul l-a binecuvântat şi l-a tinut de mână ca să poată urca scara lui Iacob. L-a făcut potir şi disc al intelepciunii, povătuitor al ascetilor şi initiator în tainele înalte ale creştinismului. Acest stejar sfânt îşi întinde ramurile şi-i acoperă pe toti cei care vor să se odihnească la umbra lui. Fericit omul care s-a întors spre acest adevărat văzător şi a auzit cuvintele lui mântuitoare!

Multi vor spune că pustnicii şi sihaştrii care-şi chinuiau trupurile erau doar o gloată de oameni simpli, neştiutori şi bigoti, care trăiau în peşterile lor din superstitie sau se urcau pe stâlpi din vanitate. Pentru cei mai mulţi oameni, inţelepciunea lui Dumnezeu e nebunie, cum spune Pavel cel cu limbă de aur. Astfel de oameni mândri şi deştepţi nu-şi pot imagina ce avea inăuntru sufletul acestor oameni sfinti şi ce lucruri s-au invrednicit să vadă şi să inteleagă. Dar, cum spune Scriptura, „mai multi sunt copiii celei părăsite decât ai celei care are bărbat”. Copiii pustiei nu sunt însă numai mai multi decât cei ai oraşelor, sunt şi mai minunati şi mai vrednici de evlavia noastră.

De Dumnezeu insuflatele cuvinte pe care le-a aşternut în scris această mână netrupească au fost scrise în limba siriacă. Până la ce desăvârşire a ajuns această limbă se poate vedea chiar şi numai din faptul că a putut să exprime gânduri atât de cu neputintă de atins, la fel de subtiri şi de greu de prins ca lumina.

Majoritatea oamenilor cultivati însă va admira doar din afară felul iscusit în care sunt exprimate aceste cuvinte, strălucirile ciudate pe care le reflectă, câteva din piscurile şi paradoxurile lor; dar ei nu vor fi în stare să vadă bogătiile interioare şi adâncurile născătoare de mărgăritare ale acestui ametitor abis, vor rămâne străini, neînstare să guste acea binecuvântată desfătare. Cheia acestei minti rodnice şi a acestui adânc suflet e dată numai celor smeriti şi celor ce caută prin lumina credintei, iar nu ştiutorilor. Tuturor celorlalti acest rai duhovnicesc le rămâne incuiat, iar toti cei care cred că vor intra în el doar prin cunoaşterea lor rămân în afara portii lui, ca Adam.

E limpede că toate cuvintele duhovniceşti scrise de Avva Isaac în limba siriacă sunt ceva de dincolo de lume. Am putea spune că acest minunat bătrân şi-a muiat pana sa nu în cerneală, ci în ceva nemuritor.

N-am putut da în Europa peste ceva scris despre Sfântul Isaac. L-am lăsat să cadă în uitare ca o lumină sub obroc. Un ortodox de-al nostru, un rus, Dostoievski, a scris despre el într-o carte a lui [Fraţii Karamazov]. Nu teologii şi-au adus aminte de el, ci acest păcătos, jucător de cărti, un fiu risipitor chinuit până la agonie, dar pentru care a fost junghiat vitelul cel gras: „Vameşii şi desfrânatele intră înaintea voastră în Impărătia cerurilor”.

Veniti deci şi astâmpărati-vă setea din acest nemuritor izvor. Toti sunt chemati la acest strălucitor ospăt. Masa e pusă cu pâine din cer. Să punem dar făclia în sfeşnic să risipească întunericul din jurul nostru.

Pe marginea acestei cărti s-ar putea scrie „Tămăduire sufletească”. Veniti dar toti cei bolnavi şi primiti mântuire. Dar nu veniti împovărati de lanturile grele ale deşteptăciunii şi mândriei. Veniti mai degrabă cu străpungere şi inimă curată, fiindcă aceasta vă va arăta calea care-l duce pe om în tainica grădină a raiului.

Aşa cum o femeie naşte în dureri, tot aşa oricine vrea să se dezbrace de omul cel vechi simte dureri. Dar mai apoi ochii se vor deschide spre o nouă lumină şi ca un om înviat din morti se va bucura şi va fi într-o necontenită uimire. Va vedea o altă lume şi va auzi o armonie pe care inima sa impietrită nici n-o bănuia până atunci.

Atunci cuvintele scrise galatenilor de Pavel cu limbă de aur: „Roada Duhului e dragostea, bucuria, pacea” vor fi pentru el nu simple vorbe ca oricare altele, ci izvoare reci şi răcoroase. Atunci împreună cu Isus Sirah va spune: „Lucruri mai mari decât acestea sunt ascunse, căci am văzut doar câteva din lucrările Lui”.

Chiar şi pământul şi făpturile acestei lumi pe care o vedem cu totii vor avea atunci o infătişare nespusă şi o frumusete netrecătoare, strălucind cu raze vesele. Obosit de sistemele de cunoaştere, sufletul chinuit va sălta cu desfătare şi va pluti ca o corabie cu pânzele umflate de o dulce briză pe marea de dincolo de oceanele şi ostroavele acestei lumi.

Doamne, milostive Părinte, fă ca prin cele scrise de mine măcar un singur om să se întoarcă la Tine, la sfânta Ta voie. Dă-i să vadă lumina cea neînserată chiar dacă e învăluit fără nădejde în păcate osândite de bunăvoie de noi înşine. Căci, după cuvântul Tău, mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se căieşte. Deschide uşile închise şi fă-ne vrednici să vedem tainele Tale. Dă aripi mintii noastre să poată zbura spre măretia Ta.

Inaintea Ta omul e mai mic ca o picătură în fata oceanului şi ca un strop de nisip în fata Himalaiei. Dar totuşi, dragostea Ta îl înaltă şi face să crească, să poată ajunge părtaş al slavei Tale şi copil cinstit al măretiei Tale.

Binecuvântat e cel care Te-a iubit pe Tine! Căci Tu eşti Izvorul de negăsit al vietii, Râul cel mare, Ochiul neadormit şi orice altceva poate spune limba noastră slabă, şi tot ce poate fi rostit de îngeri sau de oameni. Numele Tău nu-i un cuvânt pentru gura noastră.

Atena, 1944

^{HANUN BEN YOHANNA IBN AS-SALT: Cum să-l citim şi să-l înţelegem pe Sfântul Isaac ↑}

Trei epistole despre ascetism şi viaţă de obşte extrase din cărţile lui Mar Isaac al Ninivei de Hanun ben Yohanna Ibn as-Salt ^[**]

Epistola I

Slavă lui Dumnezeu Cel Veşnic, Măreţ şi Neschimbabil Care a creat lumea prin puterea Lui, Care o guvernează prin puterea Sa şi conduce toate prin inţelepciunea Lui, El Care e Cauza tuturor cauzelor, Cel Atotputernic şi Nepieritor!

Slavă Lui, a Cărui voie rânduieşte lumea, a Cărui voinţă conduce toate voinţele, a Cărui dumnezeire e în toate inteligenţele şi a Cărui milă e peste toate făpturile. E închinat în cer şi pe pământ. Nu e alt Dumnezeu decât Dumnezeu, Cel Mare şi Cel inţelept.

In inţelepciunea Sa desăvârşită şi în preştiinţa Lui, Dumnezeu — fie binecuvântat şi lăudat! — a ales în toate generaţiile elita celor predestinaţi proclamării Legii Sale. I-a ales intre cei fără putere şi fără forţă, fără învăţătură şi fără ştiinţă, şi le-a incredinţat la soroacele rânduite mai dinainte misiunea Lui, pentru a orbi prin minuni surprinzătoare inteligenţele inţelepţilor şi a îmblânzi trufia opresorilor, pentru a-l invăţa pe înţelept în înţelepciunea şi inteligenţa lui şi pe opresor în stăpânirea şi puterea lui cum trebuie să conducă şi pentru a le aduce aminte că nu e putere, forţă şi stăpânire decât în Dumnezeu.

Dumnezeu e Unicul Ziditor, El a creat lumea şi o ţine sub puterea şi domnia Lui. Cine e întărit de ajutorul lui Dumnezeu şi călăuzit de mâna Proniei Lui şi a cărui inimă nu e tulburată de îndoială şi nedumerire, va fi întâiul în alergarea spre ascultare şi fericire; dar cel lipsit de sfaturi bune şi bună călăuzire, cel lipsit de minte dreaptă şi prilejul lor, va fi lovit încoace şi încolo de valurile rătăcirii şi prăvălit în adâncul pierzaniei şi al neştiinţei.

Dumnezeu porunceşte în cer şi pe pământ, ţine sub stăpânirea Lui toate făpturile care lucrează după preştiinţa şi rânduielile Lui. Fie ca El să ne numere printre predestinaţi pe care-i călăuzeşte cu mâna Sa şi-i sprijină cu ajutorul Lui!

Când ai aflat că mă sârguiam în studiul scrierilor lui Mar Isaac cel virtuos şi înfrânat — rugăciunile lui fie cu noi! — ţi-ai exprimat — Dumnezeu să te păzească! — dorinţa de a te ţine la curent cu scrierile lui, dată fiind slaba ta cunoaştere a limbii siriace; mi-ai cerut şi să-ţi alcătuiesc şi să-ţi trimit sub formă de scrisoare o culegere de maxime extrase din scrierile lui ca să cunoşti învăţătura lui şi să te foloseşti de povăţuirile lui. Ţi-am dat însă de ştire că traducerea literală a maximelor lui ar fi greoaie şi cu anevoie de înţeles, în vreme ce un stil concis, cu cuvinte precise şi juste impresionează mai mult mintea celor cultivaţi. Am ales, aşadar, pentru traducerea maximelor lui doar fraze concise şi expresii cu sens complet.

Mi-ai mai cerut să-ţi fac cunoscut motivul alipirii mele de invăţătura lui Mar Isaac şi al sârguinţei mele în citirea scrierilor lui, şi m-ai rugat să adaug maximelor lui pe cele pe care le-am extras din cărţile lui Solomon, fiul lui David. Am ascultat rugămintea ta în ciuda neîncrederii mele în reuşita mea, punându-mi încrederea în Dumnezeu Care mă va ajuta să duc la bun sfârşit această delicată întreprindere. Dacă am luat această hotărâre e doar pentru a urma dictonului celor din vechime: „Darnicul oferă, zgârcitul refuză”. Să mă ajute Dumnezeu, Dătătorul oricărui har şi Izvorul tuturor virtuţilor şi binefacerilor!

Motivul alipirii mele de învăţătura lui Mar Isaac e faptul că aplecarea mea spre studiu încă din copilărie a trezit în mine dorinţa de a examina anumite chestiuni cu privire la care i-am întrebat pe contemporanii mei. In loc să mă convingă, răspunsurile lor n-au făcut decât să mă întărească în opinia pe care mi-o formasem şi care-mi plăcea fără să mă convingă însă. Atunci unul din cei ştiutori mi-a spus că opinia mea e în acord cu învăţătura lui Mar Isaac, dar că acesta îi opreşte pe cei tineri să citească cărţile lui, fiindcă aceştia nu le pot pătrunde tainele, şi de aceea nu îngăduie citirea lor decât monahilor distinşi. Pe atunci n-auzisem încă vorbindu-se de Isaac, ceea ce a făcut să se nască în mine dorinţa aprinsă de a cunoaşte scrierile lui pe care le-am căutat începând de atunci până în ziua intrării mele în mănăstirea al-Anbar [Mar Yonan din Beit Aramaye]. In această mănăstire m-am prins în discuţii în contradictoriu cu monahii ştiutori de acolo cu privire la această invăţătură şi la opinia pe care mi-o făcusem dinainte. Unul din aceşti monahi ştiutori mi-a zis: „Nu ne e îngăduit, fiul meu, să ascundem adevărul celui care prin harul lui Dumnezeu e în stare să-l cunoască”. Şi mi-a infăţişat apoi invăţătura lui Mar Isaac şi problemele privitoare la ea. Atunci i-am spus: „De ce n-aţi spus de la început că sunteţi de acord cu mine?” Iar el mi-a răspuns: „Pentru că Mar Isaac virtuosul ne-a oprit să vorbim despre milă înaintea celor tineri, ca să nu le netezim calea păcatului, şi ne-a poruncit să nu dezvăluim tainele dumnezeieşti decât celui al cărui suflet s-a desăvârşit in făptuirea virtuţilor şi care şi-a stăpânit patimile trupului. El a mai spus: «Nu discuta cu cel ce contestă adevărul, dar nu-l ascunde celui care întreabă după el; învaţă în chip dulce adevărul celui ce-i este greu să-l înţeleagă, dar e înclinat să-l cunoască.» Hrana celui sănătos nu se potriveşte celui bolnav. Cultura elitei nu se potriveşte vulgului, nici rangul eroilor cu oamenilor comuni şi ale copiilor.” Atunci m-am intărit în opinia mea şi durerea din mine s-a şters. Acesta a fost motivul alipirii mele de învăţătura lui Isaac şi al studiului rneu sârguincios al cărţilor lui.

Află — fie ca Dumnezeu să te indrăgească! — că darul mai bun făcut de Dumnezeu omului e o inteligentă rodnică, fiindcă prin ea Îl cunoaştem, Îl lăudăm, Îl adorăm, prin ea deosebim binele de rău, frumosul de urât, dreptul de nedrept, prin ea simtim lucrurile şi le clasăm cu bun-simt şi discernământ, dobândim virtutile lăudabile în ochii celor drepti şi fugim de răutătile blamabile pentru cei rationali şi cucernici. Iar toate acestea ne vor dobândi în această lume bun renume, iar în rai desfătările fericitilor.

Dumnezeu a dat, aşadar, acestui Sfânt Părinte o inteligentă superioară care l-a inăltat la loc de cinste în această lume şi a făcut din el un semn de mântuire pentru oamenii de credintă şi o lumină strălucitoare printre cuvioşii Părinti. Citirea cărtilor şi epistolelor lui m-a făcut să apreciez întinderea în inteligentă, evlavie şi ştiintă a cunoaşterii lui. Am remarcat că descrierea pe care a făcut-o atributelor dumnezeieşti e demnă de măretia lui Dumnezeu, de dărnicia Lui, de mila Sa fată de robii Lui, de îndurarea Lui care după ce pedepseşte iartă, de dărnicia Lui care răsplăteşte pe cei care fac binele peste meritul lor, de dreptatea Lui care se întinde peste cei buni şi cei răi şi de generozitatea Lui care-i răsplăteşte îndoit pe cei care fac binele.

Pentru a se dedica lucrurilor evlaviei, Sfântul nostru Părinte a lăsat lumea ale cărei deşertăciuni şi nestatornicie le-a descoperit, ca să dobândească răsplata cea bună şi fericirea desăvârşită în lumea de dincolo alături de cei fericiti. A propovăduit cu stăruintă iubirea şi mila care sunt temeiul închinării [adoratiei], şi smerenia care e meterezul virtutilor; şi a adăugat că obârşia milei e iubirea care îndeamnă spre bine şi mustră răul şi despre care Domnul nostru Iisus Hristos — binecuvântat fie Numele Lui! — a vorbit în Evanghelie în aceste cuvinte: „Iubiti pe vrăjmaşii voştri şi rugati-vă pentru cei ce vă fac răul; iertati pe cei ce v-au oprimat; nu răsplătiti răul cu rău, ci cu binele. Faceti-vă milosteniile în ascuns; dati celui ce cere de la voi; faceti bine celor ce vă urăsc, nu-i dezamăgiti pe cei ce-şi au nădejdea în voi [cf. Mt 5, 39. 42. 44; 6, 3. 4]. Dumnezeu pe cei smeriti şi-i pogoară pe cei mândri. Strângeti-vă comori în ceruri. Unde e comoara voastră acolo e şi inima voastră [Lc 14, 11; Mt 6, 20. 21]. Fericiti cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu [Mt 5, 7. 8].” Apostolul Pavel — veşnică fie pomenirea lui! — a rostit cel mai mare elogiu al iubirii, care e una din cele trei virtuti teologice: credinta, nădejdea şi iubirea, şi a preferat nădejdii iubirea [1 Co 13, 13]; el a spus: „De mi-aş da trupul să ardă în foc, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” [1 Co 13, 3]. Mar Isaac a zis: „Omul care în închinarea sa se lipeşte de pleoapele sale fără să aibă în inimă nici milă, nici iubire, se aseamănă unui pom frumos, dar fără rod”. Cunoscând deci că poruncile acestui sfânt sunt potrivite celor ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Apostolilor Săi, m-am alipit de invătătura lui.

Dar citirea cărtilor lui Mar Isaac nu poate aduce folos decât celui care a adâncit studiul Cărtilor Sfinte, al cărui suflet a pătruns chestiunile intelectuale şi s-a detaşat de patimile vătămătoare ale acestei lumi. Citirea lor îl face pe om să se dedice lui Dumnezeu consacrându-I trupul, simturile, cuvintele şi actiunile lui, şi face din el un înger cu chip omenesc, precum spune Mar Isaac: „Omul împlinit nu poate atinge cea mai inaltă treaptă a desăvârşirii dacă nu se face deopotrivă cu cele neinsufletite care n-au nici auz, nici vedere şi nu sunt nici plăcere, nici durere, ca astfel omul să devină pământesc cu trupul şi ceresc prin sufletul său”. Mar Isaac a spus adevărul, fiindcă omul lumii e înecat în marea stricăciunii şi nu ascultă sfaturile bune, nu se schimbă când e mustrat, nu se teme de amenintarea pedepsei apropiate, nici nu se îndreaptă prin citirea Cărtilor Sfinte. Pe drept cuvânt deci au fost opriti tinerii să citească cărtile lui Mar Isaac şi să-i pătrundă tainele, căci intelepciunea nu e apreciată decât de cei intelepti.

Fiindcă într-adevăr, în înalta Lui intelepciune, Dumnezeu a rânduit ca unii oameni să aibă mai multe merite decât altii, i-a aservit pe unii altora şi a predestinat pentru fiecare din ei, după clasa şi rangul său, un rol pe care e chemat să-l implinească şi la care trebuie să se oprească. Dacă oamenii ar avea toti aceeaşi vocatie şi ar urma aceeaşi cale, n-ar exista în cele omeneşti nici o ordine şi nici o armonie. Pentru a urma acestei rânduieli a Providentei, oamenii nu trebuie să încerce să se instruiască decât pe măsura puterii lor de percepere şi inţelegere. De aceea Pitagora îi oprea pe discipolii săi începători să vorbească despre ştiinţă şi le impunea datoria de a se mărgini să asculte vreme de cinci ani. După care îi cerceta, iar celor ce reuşiseră şi erau în stare să înveţe le îngăduia să se ocupe de ştiinţă şi celor lipsiţi de inţelegere şi discernământ le interzicea să aibă legături cu tovarăşii lor de ucenicie.

Voi vorbi în această epistolă cât mai concis cu putinţă despre aceste chestiuni, după care vor urma sentinţe extrase din scrierile acestui sfânt şi pe care le-am rezumat cu exactitate şi în cuvinte drepte sub formă de maxime pline de gust şi elocvenţă.
[Iată care sunt aceste chestiuni.]

Prima întrebare: Dumnezeu l-a creat pe Adam pentru viaţă sau moarte?
Răspuns: Opinia unor ştiutori e că Dumnezeu l-a creat pe Adam pentru viaţă şi că a meritat moartea din cauza neascultării lui. Opinia lui Isaac e că Adam a fost creat pentru moarte şi că neascultarea lui e cauza hotărârilor Providenţei şi voii lui Dumnezeu faţă de el şi urmaşii lui.

A doua întrebare: Se poate admite sau nu că Dumnezeu e stârnit spre mânie de neascultarea creaturii Sale?
Răspuns: Opinia unor ştiutori e că neascultarea Îl face pe Dumnezeu să se mânie, iar pocăinţa Îl domoleşte
Opinia lui Isaac e că faptele creaturilor nu provoacă nici o schimbare în Dumnezeu, nici mulţumire şi nici nemulţumire, şi că asemenea expresii n-au decât un sens metaforic, tot aşa cum, de pildă, îi atribuim lui Dumnezeu vedere şi auz potrivit inţelegerii noastre. Pedepsele lui Dumnezeu seamănă celor ale unui părinte care-şi pedepseşte copiii pentru a-i îndrepta, nu pentru a se răzbuna pe ei.

A treia intrebare: E drept ca pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat trecător să fie veşnică?
Răspuns: Opinia unor ştiutori e că pedeapsa lui Dumnezeu e dreaptă fără nici o umbră de îndoială.
Opinia lui Isaac e că Dumnezeu e milostiv şi bunătatea Lui neschimbabilă e mai presus de o asemenea pedeapsă.

A patra intrebare: Mila lui Dumnezeu în viaţa de dincolo imbrăţişează deopotrivă pe cei drepţi şi pe cei răi? Răspuns: Opinia unor ştiutori e că mila Iui Dumnezeu imbrăţişează pe cei drepţi, iar nu pe cei păcătoşi.
Opinia lui Isaac e că în viaţa de dincolo Dumnezeu va imbrăţişa pe toţi oamenii aşa cum îi imbrăţişează şi în lumea aceasta, deosebindu-i numai după treapta lor.

A cincea intrebare: Bunătăţile acestei lumi sunt hotărâte de Providenţa divină sau dobândite de om pe măsura faptelor, ostenelilor şi vredniciei lui?
Răspuns: Opinia unor ştiutori e că bunătăţile acestei lumi se dobândesc pe măsura ostenelilor şi vredniciei omului.
Opinia lui Isaac e că bunătăţile acestei lumi nu sunt date de Providenţa divină celui înţelept şi neştiutor, celui drept sau celui rău după vrednicia, faptele şi inteligenţa lor.

A şasea intrebarea: Odată separate de trup sufletele vor fi lipsite de cunoştinţele dobândite în această lume sau vor continua să se bucure de aceeaşi viaţă şi aceeaşi cunoaştere? Răspuns: Opinia unor ştiutori e că sufletele nu pot învăţa nimic decât prin trup.
Opinia lui Isaac e că sufletul în el însuşi nu se separă nici de viaţă, nici de cunoaştere. E şi opinia filozofilor greci.

[Urmează un prim grupaj de maxime selectate şi prelucrate din scrierile lui Isaac: nr. 1-127.]

Epistola II

[După o scurtă introducere cuprinde al doilea grupaj de maxime: nr. 128-271.]

Epistola III

Slavă lui Dumnezeu Care n-are egal şi a creat toate, Dumnezeului pe Care-L ador, în Care cred şi mă încred, la Care alerg şi a Cărui milă e nădejdea mea!

Ţi-am trimis deja — Dumnezeu să te fericească! — două epistole cuprinzând maximele pe care le-am extras din scrierile lui Mar Isaac. Iţi trimit acum şi această a treia epistolă care cuprinde alte maxime continute în scrierile lui şi pe care le-am rezumat cu concizia şi precizia proprii metodei mele.

Scrierile acestui Sfânt Părinte şi temele pe care le tratează cer, de la cel care vrea să le inţeleagă, să fi studiat temeinic cărtile Bisericii şi să fi pătruns tainele adevărurilor lor, pentru a ajunge să cunoască izvorul din care şi-a scos el invăţăturile şi poveţele lui; mai cer şi ca el să-şi fi închinat viaţa lui Dumnezeu, aşa cum ai făcut-o tu — Dumnezeu să-ţi ajute! — şi să fie între cei predestinaţi pe care Dumnezeu i-a ales pentru fericirea desăvârşită şi i-a izbăvit de încercările acestei lumi, ca să poată înţelege invăţăturile Sale şi să urmeze poveţele Lui. Fiindcă acest sfânt şi-a scris epistolele şi cuvintele pentru monahii cei mai desăvârşiţi, în care a cunoscut un suflet curat, o minte pătrunzătoare, o inţelegere uşoară şi o inchinare desăvârşită, şi care au apreciat cuvintele sale, au cunoscut dreptatea cuvintelor lui, s-au lipit de invăţătura sa şi au urmat sfaturilor lui. Aceşti monahi au hotărât apoi în unanimitate să interzică citirea lor celor ce nu sunt în stare să le inţeleagă. Şi hotărârea lor e intemeiată, fiindcă modul în care elita oamenilor tratează lucrurile nu se potriveşte vulgului, iar secretele ştiinţei şi ale religiei nu trebuie dezvăluite decât celui care are o judecată sănătoasă, un ataşament sincer de religia lui şi o cunoaştere desăvârşită a poveţelor şi poruncilor ei, căci invăţătura acestui sfânt e cerească.

Vorbeam zi cu Abul-Abas Issa ben Zeid ben Abi Malik, bărbat cunoscut pentru simţămintele lui religioase, pentru inteligenţa, bunătatea şi meritele lui — Dumnezeu să-l ţină în pace! — şi el mi-a spus: „Părintele nostru, catolicosul Yohanna [II] Ben Narsai [884-891], a venit într-o zi la mine şi s-a pus să citească cărţile lui Mar Isaac până la apusul soarelui fără a-şi întoarce capul. Am schimbat apoi locurile şi i-am spus: «Aţi citit, părinte, scrierile lui Mar Isaac şi respingerea invăţăturii lui de către Daniel [Bar Tubanita]. Care din cele două vi se pare mai demnă de crezare?» Iar el mi-a răspuns: «Se poate ca un om ca dumneata să-mi pună o asemenea întrebare? Mar Isaac vorbeşte limba celor cereşti, iar Daniel pe a celor pământeşti. Invăţătura lui Mar Isaac se potriveşte doar elitei oamenilor şi celor ce vieţuiesc în singurătatea chiliilor lor şi se dedau rugăciunii. Cei care sunt însă înecaţi în marea necazurilor şi grijilor nu sunt în stare să se plece asupra citirii cărţilor lui, să le inţeleagă şi să le urmeze invăţăturile, afară numai dacă Dumnezeu n-a predestinat pe unul din slujitorii Lui la fericirea veşnică, insuflându-i dorinţa de a-şi căuta mântuirea prin studiul cărţilor sale. Dumnezeu să ne dea tuturor harul ascultării de El şi să ne scape de cursele celui rău, prin mila şi prin puterea Sa!»”

[Urmează ultimul grupaj de maxime selectate din Isaac: nr. 272-350. Extrasul nr. 279 e urmat de următorul comentariu:]

279. A mai spus într-o altă scrisoare: „Omul care deosebeşte încă în inima lui pe prieten de duşman nu urmează poruncile evlaviei.” — In ce mă priveşte, cred că dacă vrea să spună că omul nu trebuie să deosebească pe prieten de duşman, aceasta înseamnă a împlini o datorie impusă de raţiune şi de evlavie; dar dacă vrea să spună că omul nu trebuie să deosebească pe prieten de duşman din iubire, şi cred că despre iubire vrea să vorbească aici, înseamnă a cere un lucru foarte anevoios, măcar că Domnul nostru Iisus Hristos — fie inchinat! — a spus în Evanghelie: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei ce vă urăsc” şi: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea?” [Mt 5, 44. 46]. L-am intrebat despre această chestiune pe părintele nostru catolicosul Yohanna [IV] Ben Issa Ben al-Araj [900-905] şi i-am zis: „Omul poate să-şi sacrifice bunurile, poate să îndure suferinţa trupului şi să sufere moartea cu răbdare; dar poate şi să-şi stăpânească ura de duşmani care e în firea lui şi să-l iubească pe vrăjmaşul său ca pe prietenul său?” lar el mi-a răspuns: „Dacă crede că răsplata celui ce-l iubeşte pe duşmanul său e mai mare decât cea a celui ce-şi dă viaţa sa, atunci trebuie să dorească această răsplată, trebuire să dorească să aibă mulţi duşmani şi să-i iubească pe aceşti duşmani ca să aibă răsplată mai mare.” După credinţa mea acest răspuns e convingător, dar omul trebuie să aibă o credinţă tare şi o încredere deplină în această răsplată cum a avut şi Sfântul Ştefan, care pe când era omorât cu pietre se ruga lui Dumnezeu zicând: „Iartă-le, Dumnezeule, păcatul, că nu ştiu ce fac” [FA 7, 60].

„Cuvinte” din Partea 1 care lipsesc din traducerea greacã fiind pastrate numai în siriacã

^{Cuvântul 19 ↑}

Deosebiri între descoperirile şi lucrările [dumnezeieşti] din sfinti în feluritele lor forme.

1. Treapta descoperirii se deosebeşte de cea în care cineva îşi dezvoltă puterile prin deprinderea înţelepciunii şi osteneala gândirii pentru a ajunge la o inţelegere, cercetare şi contemplare a lucrurilor umblând în jurul lucrurilor. Nimeni să nu-şi închipuie că ajunge să o cunoască prin râvna şi gândirea omului, ci printr-o lucrare a Duhului. Cine primeşte descoperirea, nu va mai putea simţi în acea clipă nici un gând sufletesc şi nici un lucru simţit, nu se va putea folosi, nici nu va mai fi conştient de aşa ceva. Nu spunem asta din capul nostru, ci el poate fi bine cunoscut din scrierile prorocilor: când primeau descoperirile, aceştia erau în uimire şi nu mai aveau nici una din lucrările obişnuite, nici gândurile lucrurilor, nici percepţiile simţurilor; ci toată gândirea lor era concentrată numai pe cele arătate lor în descoperire. Aşa s-a întâmplat cu fericitul Petru când i s-a făcut foame şi a urcat pe mai acoperiş să se roage, dar când l-a ajuns acea descoperire n-a simtit deloc foamea, ba chiar însăşi amintirea mâncării i s-a şters din minte, fiindcă era în uimire [în extaz], cum spune Scriptura [FA 10, 9-10].

2. Explicatiile tuturor acestor lucruri pot fi aflate din scrierile fericitului Teodor episcopul [Mopsuestiei], luminătorul lumii; acesta vorbeşte de genul si treapta descoperirilor mai cu seamă în cele trei cărti la Facere, în cele două cărti la Iov, în ultima la cei Doisprezece [profeti] si in comentariile la Fapte[le Apostolilor] şi la Matei.

3. Căci Scriptura vorbeşte de şase feluri de descoperiri: primul prin simturi; al doilea printr-o vedere a sufletului ; al treilea printr-o răpire a gândirii; al patrulea prin răpirea mintii; al cincilea într-un mod inteligibil; al şaselea ca în vis.

4. Descoperirile prin simturi se împart în două: prin elemente materiale şi fără materie. Prin elemente materiale ca aceea in rug [Is 3, 2], în nor [Is 13, 21] sau în table [Iş 24, 12] ş. a. m. d. Acestea au fost văzute şi de popor. De acelaşi tip sunt şi lucrurile minunate care se întâmplă în fiecare zi in toată lumea si ale căror cauze şi fiintă sfintii le inteleg prin descoperiri; încă şi realitătile şi lucrurile ascunse şi îndepărtate descoperite unora în însăşi clipa in care se întâmplă.

5. Descoperiri fără materie sunt, de pildă, oamenii care s-au arătat lui Avraam [Fc 18, 2], scara lui Iacob [Fc 28, 12], cea privitoare la Cortul Mărturiei: „Vezi să faci toate acestea după modelul care ti s-a arătat in munte [Iş 25, 40] şi altele asemănătoare; precum şi acea lumină dumnezeiască, acele înalte raze care au strălucit lui Pavel pe drum[ul Damascului] orbindu-i ochii [FA 9, 3 sq]. Se ştie că deşi această descoperire a fost văzută şi perceptibilă prin simturi, intrucât au văzut-o şi simtit-o şi cei care erau împreună cu el, totuşi n-a fost o descoperire materială, n-a fost o lumină naturală şi un element material. Aşa spune şi fericitul Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei] în comentariul său la Fapte: „Cei care umblau impreună cu Pavel pe drum au rămas uluiti auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni” [FA 9, 7]. Şi explică: „Textul spune «uluiti», adică în tăcere şi fără cuvinte, dar şi cuprinşi de îndoială. Căci auzeau glasul care le vorbea şi vedeau pe cât puteau lumina care le-a apărut. Altfel s-ar fi putut crede mai târziu că Saul însuşi a inventat întâmplarea şi ceea ce s-a făcut cu el, deşi nimeni din cei care erau împreună cu el n-au auzit sau văzut nimic. Dar ei n-au văzut pe nimeni. N-au văzut pe Iisus, pentru că, după cum spuneam, acea vedere nu era o lumină simtită, ci o simtire cu neputintă de cercetat, dată lui Pavel în chip netrupesc, printr-o lucrare dumnezeiască sub forma vederii unei lumini, ca să-1 facă să creadă că s-au des-chis cerurile” ş. a. m. d.

6. Acestea sunt descoperirile făcute prin simţurile trupului inăltate mai presus de amestecul elementelor şi de feluritele fapte simtite şi omeneşti. Dar celor care le primesc nu li e impărtăşeşte uimirea gândirii, ca la descoperirea făcută ochilor sufletului într-o vedere tinând de treapta sufletească, ca, de exemplu [în vedenia lui Isaia]: „Am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt, şi serafimi cu câte şase aripi in jurul Lui” [Ls. 6, 1]. Aşa şi descoperirea făcută lui Iezechiel când i s-au arătat rotile şi imaginile minunate, glasul care ieşea din roti asemenea vuietului mării şi laudele heruvimilor cu multi ochi care spuneau: Binecuvântată fie măretia Domnului din locul Său! Că aceste descoperiri sunt mai subtiri fată de treapta celor dinainte ştiu cei luminati. Tot aşa şi acea fată mare de pânză cu animale care s-a arătat lui Petru şi celelalte lucruri spuse acolo [FA 10, 11] tin şi ele de acest al doilea gen de descoperiri. Cine vrea poate cunoaşte aceste lucruri din Scripturi.

7. Descoperirea prin răpirea mintii e ca aceea prin care Pavel „a fost răpit până la al treilea cer şi a fost fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu; a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” [2 Co 12, 2-4].

8. Descoperirea prorociei e asemenea celei primite de proroci, care au prezis multe lucruri viitoare inainte ca ele să se intâmple, cum până şi vrăjitorului Balaam [Nm 23-24] i s-a dat în duh prorocesc să spună multe lucruri care întrec prin numărul lor pe cele ale prorocilor [lui Israel].

9. Descoperirile făcute într-un mod inteligibil sunt ca luminările de care vorbeşte fericitul Pavel: ,Mă rog să vă umpleti de cunoaşterea voii lui Dumnezeu întru toată inţelepciunea şi priceperea duhovnicească” [Col 1, 9]; şi: „Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea duhul înţelepciunii şi al descoperirii spre cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui in cei sfinţi, şi cât de covârşitoare e mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea tăriei Lui, pentru noi cei ce credem” [Ef 1, 17-19], şi celelalte care fuseseră date Apostolului o dată cu descoperirea celor ce ţin de veacul viitor, de inviere, de prefacerea trupurilor omeneşti ş. a. m. d., precum şi de înţelegerile mai inalte privitoare la cunoaşterea Firii dumnezeieşti, ca, de pildă, faptul că [Hristos] este „Chipul Dumnezeului Celui Nevăzut” [Col 1, 15], că „prin El a creat lumile [Evr 1, 2] Dumnezeu Care L-a descoperit în Duhul Său” [1 Co 2, 10]; că „acum cunoaştem în parte, şi inţelegem în parte” [1 Co 13, 9]; căci „la inceput era Cuvântul” [In 1, 1] şi „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu” [Mt 16, 16] ş. a. m. d.; sau că omul nu poate cerceta judecăţile Lui, nici cerceta căile Lui [Rm 11, 33], că El face toate după sfatul voii Lui [Ey 1, 1] şi că „Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, ca pe toţi să-i miluiască” [Rm 11, 32]. Aceste cunoaşteri sunt inţelegeri privitoare la Firea dumnezeiască date oamenilor prin Duhul ca să cunoască şi inţeleagă.

10. Iar descoperirile făcute prin vis sunt ca cele făcute lui Abimeleh [Fc 20, 3], lui Iosif [Fc 37], lui Faraon [Fc 41], lui Nabucodonosor [Dn 4] şi cea a îngerului Domnului care s-a arătat în somn lui losif logodnicul Mariei [Mt 1, 16. 20] ş. a. m. d.

11. Mai trebuie ştiut şi aceasta: toate descoperirile pe care le face Dumnezeu spre povăţuirea oamenilor, pentru a le face cunoscute unele lucruri, sunt facute prin imagini, mai cu seamă cele făcute celor simpli în cunoaştere şi cu puţină inţelegere a adevărului. Dar cele menite desfătării şi convingerii unui singur om, date unuia singur printr-o mângâiere şi convingere, sunt fără imagini şi stau într-o simţire mentală. O arată limpede fericitul Tâlcuitor în a doua lui carte la Iov. Vezi cât de mari sunt descoperirile cunoaşterilor şi înţelegerilor date printr-o cunoaştere inteligibilă, şi cât mai inalte decât toate celelalte descoperiri sunt tainele descoperite ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Aceasta e desăvârşirea cunoaşterii.

12. Se cuvine ştiut şi acest lucru: una e descoperirea şi lucrarea [lui Dumnezeu] şi alta e adevărul şi cunoaşterea. Căci descoperirea nu e exactitatea adevărului, deşi arată ceva prin semne potrivite puterilor omului. Astfel lucrărilor [lui Dumnezeu] şi uimirii descoperirilor nu li se dă numele de cunoaştere şi adevăr. Ele se numesc sălăşluire a lucrării [lui Dumnezeu]. Astfel nu din descoperiri trebuie deprinsă invăţătura privitoare la preştiinţa lui Dumnezeu, la necuprinsul Firii Lui sau la varietatea însuşirilor Lui, la înţelegerea tainelor voii Lui privitoare la lume, sau la celelalte lucruri pe care poate ajunge să le cunoască despre El o cunoaştere sănătoasă.

13. Una sunt, aşadar, tainele privitoare la Firea lui Dumnezeu care pot fi cunoscute de gândire, şi alta e lucrarea dumnezeiască ce umbreşte pentru o vreme mintea. De aceea nu oricine primeşte o descoperire sau în care se lucrează o lucrare [dumnezeiască] mângâietoare va şti neapărat şi adevărul şi cunoaşterea exactă a lui Dumnezeu; căci mulţi sunt cei care primesc daruri asemănătoare deşi-L cunosc pe Dumnezeu ca nişte prunci [cf. Evr 5, 13].

^{Cuvântul 20 ↑}

Despre feluritele puteri ale minţii folosite în lucrarea descoperirilor şi despre vederi duhovniceşti.

1. Vederea dumnezeiască [a lui Dumnezeu] este o descoperire făcută minţii fără simţuri. Descoperirea dumnezeiască [a lui Dumnezeu] e atunci când mintea e mişcată de înţelegeri duhovniceşti privitoare la Dumnezeire. Dar puterea de a fi mişcată atunci când vrea ea de [înţelegeri privitoare la] Dumnezeire, fără o descoperire de la harul dumnezeiesc, nu e sădită nici măcar în firea îngerilor.

2. Dar una este să fi mişcat de descoperiri privitoare la lucrările lui Dumnezeu, şi alta să fi mişcat de descoperiri privitoare la Firea fiinţei Lui. Cea dintâi ne vine în chip natural printr-un prilej dat de către lucrurile simţite; cea de-a doua însă nu-şi ia prilejul plecând de la minte sau de la orice altceva, aceasta este, se spune, curăţia intreită ^***şi de căpetenie a părţilor [sufletului] şi nici măcar unul dintr-o mie de drepţi nu e cu putinţă să se învrednicească de această simţire subţire. Căci şi contemplarea privitoare la Înomenirea Domnului şi arătarea Sa în trup se spune că se iveşte din contemplarea privitoare la Dumnezeire.

3. Adevărata vedere a îngerilor stă în a fi mişcaţi de inţelegeri duhovniceşti privitoare la cele ale acestora; căci e cu neputinţă să vedem puterile spirituale în afara minţii. Când cineva se învredniceşte să le vadă în însăşi firea şi tărâmul lor şi în starea lor spirituală creată, atunci e mişcat în mintea sa de har prin descoperirea unor inţelegeri duhovniceşti privitoare la ele. Când sufletul se curăţeşte şi se învredniceşte de vederea acestora care sunt împreună-slujitori cu el, nu primeşte această vedere cu aceşti ochi trupeşti. Fiindcă îngerii nu sunt trupeşti ca să fie văzuţi fără vederea sufletului care e o adevărată contemplare, dacă ei nu se schimbă, adică dacă nu coboară din firea lor în arătările lor văzute. Omul nu poate primi această vedere adevărată fără cea de a doua curăţire a minţii. Dar atunci când se arată sub anumite asemănări, aceasta nu e adevărata vedere, ci înseamnă că în slujirea lor fac o poruncă a Economiei [lui Dumnezeu] sau se arată spre mângâierea şi încurajarea celor simpli printr-o vedere simţită, căci astfel de vedenii sunt date şi celor necuraţi. Prima treaptă [a vederilor] însă este a celor luminaţi şi cunoscători care s-au înălţat prin slăvita lucrare a liniştirii la treapta curăţiei.

---

 

^{[1] ↑– [ pravila sau canonul de rugaciune al monahului alcatuit din cele Sapte Laude si Psaltire]}

^{[2] ↑– [Evagrie, Praktikos 59.]}

^{[3] ↑– [Evagrie, Praktikos 80.]}

^{[4] ↑– Nota marginala: “Aceasta suferinta nu poate exista daca dispretul devine obisnuinta. Lamurire: Prin aceea ca lucrul are loc fara suferinta e limpede ca aceasta suferinta poate lua locul lucrarii omise.”}

^{[5] ↑– Unicul manuscris vechi pastrat prezinta stricaciuni iremediabile, iar textul nu poate fi citit decat partial; cf S. Brock, “St Isaac the Syrian: Two Unpublished Texts”, Sobornost/ECR, 19:1 (1997)}

^{[6] ↑– Fragm. dintr-o scriere a lui Teodor al Mopsuestiei pierduta atat in originalul vechi, cat si in traducerea siriaca citata de Isaac.}

^{[7] ↑– Cf Marcu Monahul (= Ascetul). Despre cei care-si inchipuie ca se indreapta prin fapte 80.}

^{[8] ↑– Nota marginala: “ Cu ce miscari e trezita mintea sa priveasca la Dumnezeu in timpul rugaciunii. Cand te rogi adauga la rugaciunea ta acestea si fa asa in toata vremea!”}

^{[9] ↑– “Lamurire: Prin adevar intelege aici cunoasterea exacta a firii Fiintei [lui Dumnezeu]. Daca cele de aici sunt simboluri tainice ale celor viitoare, chiar cand este vorba de ingeri, atunci realitatea acestor simboluri e in intregime pazita in tacere, ascunsa de ochii tuturor.”
“Lamuririle” sunt reflectii ale copistilor care au sfarsit prin a fi introduse in textul “capitolelor”. Pentru a le distinge de textul lui Isaac, sunt reproduse aici in note, asemenea celorlalte scurte observatii si insemnari ale copistilor.}

^{[10] ↑– Nota marginala: ” Acestea sunt cele facute ca semne si vedenii pentru sfinti.”}

^{[11] ↑– Cf Evagrie, Kephalaia Gnostika [dupa S1, versiunea siriaca „comuna”, care a eliminat si corectat ideile si exprimarile origeniste din versiunea S2 care n-a circulat insa; ambele au fost editate de A. Guillaumont) II, 4: „Desi prefacerile sunt multe, cunoastem doar distinctia a patru prefaceri: prima, cum spun Parintii, e trecerea de la rautate la virtute, a doua e cea de la neascultare la contemplarea naturala secunda; a treia e urcusul de la aceasta la cunoasterea firilor rationale; iar a patra e trecerea de la toate acestea la Sfanta Treime.”}

^{[12] ↑– O traditie exegetica a Bisericii siro-orientale spune ca in prima zi Dumnezeu a creat in tacere si pe ingeri care timp de 12 ore au fost tinuti in scop pedagogic in intuneric. Iar cand seara Dumnezeu a facut lumina, ei au fost in uimire (extaz) si au izbucnit in laude la adresa Creatorului luminii; cf P. Bettiolo, p. 76 (n 4) si p. 116 (n. 1)}

^{[13] ↑– Nota marginala: “Ia aminte la acest capitol si la cuvintele lui !”}

^{[14] ↑– Evagrie, Kephalaia Gnostika 1, 26}

^{[15] ↑– Fragm. dintr-o sciere a lui Teodor al Mopsuestiei pierduta atat in originalul grec, cat si in traducerea siriaca citata de Isaac.}

^{[16] ↑– “Lamurire: Acest capitol e legat de cel ce vine dupa el si-i intareste contemplarea.”}

^{[17] ↑– “Lamurire: Fireste [ca El a intrat aici] nu infatisand o rugaciune in cuvant, ci facand desavarsit cu putere in locul rugaciunii orice lucru prin fapta. Cum spune Evagrie: <}

^{[18] ↑– Evagrie, Kephalaia Gnostika III, 6: „Minte goală e cea care prin contemplarea ei înseşi s-a unit cu cunoaşterea (contemplarea) Sfintei Treimi” şi Suppl. 50: „Când omul lăuntric devine cunoscător [gnostic], se dezleaga de omul cel vechi al patimilor. Atunci vede în el frumuseţea sufletului sau, iar la vremea rugăciunii vede în el vedenii cereşti” (ed. Frankenberg).}

^{[19] ↑– Nolă marginală: „Fiecare din aceste capitole despre cunoaştere din Pnma secţiune au fost scrise deasupra rândurilor.”}

^{[20] ↑– Formulă uimitor de apropiată de cea a Sinodului IV Ecumenic de la Chalcedon = Hristos are doua firi şi o singură persoanâ. Isaac vorbeste de kyame şi parsopa, nu de qnome în Hristos. E foarte posibil ca Isaac sa fi fost in secret un simpatizant al lui Martyrius/Sahdona, alt ascet siro-oriental faimos, pentru o vreme episcop, acuzat şi persecutat cu o generaţie inainte (la mijlocul secolului VII) pentru chalcedonism hristologic.}

^{[21] ↑– “Lămurire: Sfatul de a-i citi pe invăţătorii temerii de Dumnezeu trebuie urmat după stările diferite ale fiecăruia. Citirea celor ce vorbesc despre treapta desăvârşirii e pentru singuratici, pe care trebuie să-i facă sa crească spre ea; dar cănd singuraticul trebuie să invete păztrea vietuirii virtuoase şi lupta împotriva patimilor, nu sc cuvine să citească altceva decat cărtile Părintilor singuratici.”}

^{[22] ↑– Citat dintr-o parafrază liturgică a rugăciunii .,Tatăl nostru” citita pănâ azi in Biserica Asiriană a Răsăritului la miezonoptica duminicilor din Postul Marc.}

^{[23] ↑– Notă marginală: „De-ar fi cu putintă să fie fără intipăriri pe căt este curată.”}

^{[24] ↑– Notă marginală: „De-ar fi cu putinta să fii cu desăvârşire lipsit de intipăriri cum erai curat.”}

^{[25] ↑– Aluzie la teorta lui Teodor al Mopsuestiei, fundamentală pentru teologia sio-orientală, despre cele două stari (katastaseis) ale creatiei: cea primă, a lumii de acum, dominată de diferente şi inegalitate, şi cea secundă, eshatologică, a lumii viitoare, în care stapăneşte egalitatea şi unitatea, şi in vederea căreia Dumnezeu a creat lumea in starea ei primă, actuală.}

^{[26] ↑– Aluzie la diversele etape ale creatiei luminii în traditia exegetică siro-orientala: după ce a luminat ingerii, Lumina prima in care S-a imbrăcat Cuvăntul intrupat a intunecat lumina oamenilor („fratii ei de-al doilea”), continuand să fie lăudată şi contemplata de ingeri şi rămănând haina luminoasa in care va fi recunoscut Hristos la a Doua Sa Venire. Cf. BETTIOLO. p• 116-117 (n. 1).}

^{[27] ↑– Aici în II, 10, ca şi in II, 8 şi III, 57, Isaac vorbeşte de „Monada” (ihidayuta), de unde vine şi adjectivul „monadic”, „singur” (ihidaya), expresie siriaca pentru viaţa monahilor solitari, care urmaresc să realizeze in ei inşişi printr-o viaţa unificata „unitatea” divină, al carei revelator e Hristos. In Kephalaia Gnostika ale lui Evagrie, aşa cum a aratat G. BUNGE („Henade ou Monade? Au sujet de deux notions centrales de la terminologie evagrienne”, Le Mouse6n 102 [1989], p. 69-91), „monada” desemneaza şi unitatea (protologica şi) eshatologica in Hristos a intregii creaţii cu Dumnezeul Unic (cf. Isaac, mai sus Suta I, 91-92). Pentru a evita conotatiile panteiste, versiunea siriacă corectată („comuna”, S,) a Kephalaia Gnostika a reţinut „Monada” doar cu sensul de Monadă divina. „Cunoaşterea monadica” devine atunci cunoaşterea eshatologică a lui Dumnezeu, chiar daca „monada” nu mai e subiectul (creatul in Dumnezeu), ci obiectul (Dumnezeu insuşi) contemplatiei, cf. Bettiolo, p. 117[n_ 2).}

^{[28] ↑– „Lamurire: E limpede că inteligenta nu trebuie să inceapa sa se reverse in tot felul de gănduri – un lucru propriu celor ce umbla şi se istovesc in lucrurile acestei lumi – , ci trebuie sa se reverse in cunoaşterea lui Dumnezeu in vietuirea liniştirii, legandu-se în orice clipa de gandirea la Dumnezeu şi fara a se lăsa tulburata de griji de tot felul.”}

^{[29] ↑– ..Lamurire: Prin meditarea rugaciunii şi prin frica de gănduri, găndirea e luminata de lucrarea lui Dumnezeu care insoleşte frica ei de Dumnezeu si fuge şi e slobozită de rătăcirea ascultării de satan care ohişnuieşte sa inrobeaseă pe om prin intermediul sufletului. Rugăciunea insă luminează in chip firesc inima pentru că ea se găndeşte la Dumnezeu.”}

^{[30] ↑– EVAGRIE, Kephalaia Gnostika I. 46.}

^{[31] ↑– Nota marginală: „Nu ca aceia care au slava sau avuţii ori sunt principi ori magistrati nu pot fi milostivi: nu pot fi limpezi cei cuprinşi de patima pentru aceste lucruri.”}

^{[32] ↑– Lămurire: Acest lucru scamănă cu ceea ce spunea MARCU MONAHUL [= ASCETUL: «Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele decat a-l mustra pentru tot lucrul» [Despre legea duhovnicească 135] şi: «Pe cine nu ascultă de un cuvănt, nu-l sili cu un alt cuvânt, ci dobăndeşte pentru tine folosul pe care el l-a dispreţuit prin răbdarea ta, şi răbdarea ta iti va fi mai de folos decăt indreptarea » [Despre cei ce-şi inchipuie ca se indreapta prin fapte 200]}

^{[33] ↑– .,Lămurire: Desfătarea duhovniecască e adevărata cunoaştere a Firii dumnezeieşti a carei certitudine exacta şi simtita are loc printr-o descoperire a Duhului. Făra această cunoaştere, virtutea se intemeiază pe frica de maretia lui Dumnezeu, iar increderea omului se intemeiază pe răsplatirea pe care o aşteapta pentru osteneala vietuirii lui, iar nu pe mila Lui dată in dar.”}

^{[34] ↑– „Lămurire: Retează găndurile ce vin de la demoni prin rugăciune, mutăndu-ti privirea de la ele spre Dumnezeu, lucru mai bun decâi să şezi zi şi noapte luptăndu-te cu ele.”}

^{[35] ↑– „Lămurire: Se numeşte necioplit nu numai cel care e aşa din lipsă de invătatură, ci şi cel care e necioplit in cunoaştere. Unii scrutează Scripturile, dar sunt departe de a inţelege adevărul; cel ce se lipseşte de Scriptură e insă departe de a dobăndi o cunoaştere dreaptă.”}

^{[36] ↑– Notă marginală: „Luaţi aminte la acest capitol fratilor!”}

^{[37] ↑– Parafrază liturgică a cererii a 2-a a rugăciunii „Tatăl nostru”‘in cultul Bisericii Asiriene a Răsăritului: cf. mai sus Suta I, 89}

^{[38] ↑– Cf. Evagrie, Kephaloia Gnostika II, 33.}

^{[39] ↑– Cf. Evagrie, Gnostikos 45.}

^{[40] ↑– Nota marginală: ,Acestea sunt spuse dupâ scopul simplu şi forma exterioarâ a Scripturii pentru cel a cărei minte nu poate intelege scopul dumnezeiesc dinăuntrul versetelor arâtate ale Scripturii.”}

^{[41] ↑– Cuvantul 35 în originalul siriac, ed. Bedjan = Cuvantul 85 şi 47 din ed. Theotokis (şi FR X. p. 424-457 şi 248-249).}

^{[42] ↑– Nota marginală: Acest cuvănt are cinci capitole mai mult. Poate că schimharea vine din felul în care a fost scris textul. Fiindcă în capitolele anterioare nu e nevoie de nici o schimbare.”}

^{[43] ↑– „Lămurire: Adică ceea ce a fost prehotărăt de intelegerea Creatorului şi de mintea Sa pentru aceasţa.”}

^{[45] ↑– Cf. EVAGRIE, Kephalaia Gnostika II, 2 [,,In contemplarea naturaiă secundă vedem «intelepciunea în multe chipuri» [Ef 3, 10] a lui Hristos, de care s-a folosit la crearea lumilor; dar în cunoaşterea care priveşte firile raţionale suntem invăţaţi despre fiinţa Lui”) şi 3 („Prima dintre toate cunoaşterile e cunoaşterea unică a Monadei, şi mai veche decăt orice contemplare naturală e cunoaşterea spirituată care a ieşit mai inainte din Creatorul şi s-a ivit o dată cu firea care l-a insoţit”). Inţelepciurtea multiformă creatiei e contemplarea naturală secundă proprie fiinţelor compuse din suflet şi trup. Firile spirituale necompuse (ingerii) ajung la contemplarea Monadei care premerge existenţa lor.}

^{[45] ↑– „Lămurire: Ceea ce inseamna că in momenrul cererii lor oamenii sunt treziţi la simţirea ajutorului pe care li-l da Dumnezeu. Nu ca-l primesc din pricina cererilor lor, dar in momentul cererii conştientizeaza ceea ce aveau dintotdeauna fara sa ştie insa ca vine de la Dumnezeu.”}

^{[46] ↑– „Lămurire: Cititorul care inţelege să ia aminte la ceea ce inţelege aducăndu-şi aminte de ce s-a spus: „M-am facut tuturor toate ş. a. m. d. [I Co 9, 22] şi să nu caute să inteleaga acest lucru potrivit preştiintei lui Dumnezeu, ci potrivit cunoaşterii comune. Stim şi noi că aceasta este şi adevarata şi neadevarata, dar luam partea libertaţii şi orice ar fi aceasta creatie de acum pentru cei luminati, dam slava tainei Economiei Celui ce a vrut ca toate mijloacele ei să fie acoperite de un văl pentru noi.”}

^{[47] ↑– Aluzie voalata la impăcarea viitoare a ingerilor cazuti cu Dumnezeu Cf. A. LOUF, p. 206.}

^{[48] ↑– Ecou indepartat al unui ereştinism „doua viteze” propriu Siriei in secolul IV, care ii imparte pe credincioşi în ,.drepti” şi „desavarşiţi” ( cf Cartea treptelor), la care Isaac adauga o a treia categorie: „singuraticii” (cf. LOUF, p. 210).}

^{[49] ↑– EvAGRIE, Kephalaia Gnostika IV. 51.}

^{[50] ↑– EvAGRIE, Kephalaia Gnostika V. 63.}

^{[51] ↑– „Lămurire: Ceea ce vedem de departe din sălaşul vieţii [din cer] arată feluritele moduri de a inţelege odihna duhovnicească şi care stralucesc zi de zi in sufletul nostru in liniştire. Inţelege şi care sunt feluritele simţiri.”}

^{[52] ↑– Nota marginală: „Inţelege aceasta nu ca incetare a prilejurilor ei, ci un lucru mai presus de necesitate.”}

^{[53] ↑– EVAGRIE. Praktikos 76.}

^{[54] ↑– In conformitate cu vechea traditie exegetică siro-orientală, Isaac afirmă o dublă interpretare „sensibilă” şi „inteligibila”, prezentă şi eshatologică, a Numelui lui Dumnezeu şi a tot ceea ce poate fi enunţat despre Dumnezeu; cf. BETTIOLO. p. 195 (n. 1).}

^{[55] ↑-Aluzie la Dionisie Areopagitul şi viziunea sa mistică a extazului necunoasterii pe care tradiţia siriacă a incercat să o grefczc pe viziunea mistică evagriană dominantă: cea a enstazei gnostice}

^{[56] ↑-„Lămurire: Toate acestea se nasc din citire, ca şi rugăciunea curată si strângerea găndirii; toate sunt modelate de rugăciune şi prin aceasta ajung să fie simţite de inteligenţă. Orice rugăciune, care nu se naşte dintr-o citirc asidua şi deasă, seamănă cu un trup fără picioare care vrea să alerge. Numesc citire pe cea potrivită flecărei gândiri şi care prin inţeţegerile ei se pune in mişcare spre scopul ei.”}

^{[57] ↑-„Lămurire: lubirea noastră sfătuieste ca fiecare să se tină de cartea potrivită măsurii vărstei sale. Leacul trebuie să fie pe măsura durerii. Cei tămăduiti pot scoate un folos din orice. Aceste sfaturi sunt pentru cel al cărui scop e căinta şi care are dorinta curătiei.”}

^{[58] ↑– In siriaca abila inseamnă în acelaşi timp „plangător” şi ..monah”, monahul fiind prin excelenţă cel care-şi plange păcateie sale şi ale lumii.}

^{[59] ↑– Nota marginală: „Alta lămurire a Tălcuitorului [Teodor al Mopsuetiei]: Cum anume spune că L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut cand e foartc limpede că Dumnezeirea nu poate să pătimească? Dar prin unire cele doua [firi] sunt una, si chiar dacă cealaltă fire suferă, intreg acest lucru este raportat la Dumnezeire.”}

^{[60] ↑– Nota marginală: „Dacă unul zice: Dar care va fi folosul pentru prunci şi ceilalti care nu sum conştienti? Suntem convinşi că şi ei vor fi făcuti desăvarşiti impreună cu toată lumea.”}

^{[61] ↑– „Lămurire: Din mila Sa pentru noi, bunătatea lui Dumnezeu rănduieşte o mişcare a vointei Lui veşnice gata să iasă din El potrivit rugăciunilor omului. Făcănd aceasta El nu desfiintează nebuneşte pentru un sfant o hotărăre şi un gand fiintial al Său, ci stărneşte in acest om mişcări de rugaciune pentru lucruri pe care El are să le împlinească. Un asemenea 0m dobăndeşte de aici familiaritate cu Dumnezeu din pricina nădejdii pe care o are în mintea Lui şi pentru că se ingrijeşte dc deasa rugăciune care e in gândirea necontenită la Dumnezeu.”}

^{[62] ↑– IOAN DIN APAMEEA, Dialog despre suflet şi patimi; trad. fr. Hausherr, 1939, p. 28.}

^{[63] ↑– ” ..Lămurire: Osteneala treptei sufleteşti e viala in pocăintă: ea e măsura de mijloc în viata singurătătii, adică e treapta celor ce se pocăiesc. Cunoaşterea treptei sufleteşti e o intelegere deja adăncă, dar nu primeşte incă lucruri duhovniceşti pentru că acestea întrec cunoaşterea sa.”}

^{[64] ↑– Interpretare curentă in traditia exegetica siro-orientală; cf. BETTIOLO, p. 197(n. 17).}

^{[65] ↑– Notă marginală: „Rugaciune de multumire pentru binele pe care neamul nostru l-a primit prin Domnul nostru Hristos, şi implorare pentru tot neamul nostru.”}

^{[66] ↑– Aluzie la rugaciunile din Cuvantul 5 de mai jos, rugaciuni care incep fiecare cu una din literele alfabetului siriac.}

^{[67] ↑– MARCU MONAHUL, Despre legea duhovnicească 200.}

^{[68] ↑– Aluzie la Cuvantul 16 de mai jos.}

^{[69] ↑– Intervalul de timp de la facerea lumii păna la naşterea lui Hristos calculat de vechii creştini din Rasait după cronologia biblica.}

^{[70] ↑– Cf. MACARIE, Omilii duhovniceşti 49.4.}

^{[71] ↑– EVAGRIE. Capita cognitionis 99. ed. Muyldermans.}

^{[72] ↑– Qestonare = „Quaestionarii” mentionati in Partea I. Cuvântul 58, ed Bedjan, p. 410: „Dacă ai slujit bine inaintea lui Dumnezeu şi El ti-a dat un dar pentru stăruinta ta in El, ca să te imboldească la mai mult să-ti dea bucurie in slujirea ta, atunci sa-ti dea şi cunoaştere, ca să ştii căt de necesar e să te smereşti; altminteri iti va numi un anchetator sau il va lua de la tine, ca să nu se piardă. Căci nu e dat oricui să păzească bogătia fără paguba”. Pasajul cu pricina lipseşte insă din traducerea greacă = Cuvintul 37 in ed Theotokis (FR X. p. 201-203, aici p. 202).}

^{[73]↑– 77 Terminologia antiohiană tipică hristologiei siro-orientale.}

^{[74]↑– Cf. EVAGRIE Kephalaia Gnostika IV. 52: „Lama duhovnicească e adevărata cunoaştere a Sfintei Treimi”}

^{[75]↑– Cf. NARSAI Omilia 57.}

^{[76]↑-Formulare tipică pentru hristologia siro-orientală de tip antiohian.}

^{[77]↑– „Lamurire: Acţiune accidentala nu e cea care se intampla o singura data, ci cea care nu e sub un control continuu: chiar daca s-ar intampla de o mie de ori s-ar numi tot accidentala”}

^{[78]↑– Referire la canonul 54 din colectia celor .,73 de canoane” atribuite de traditia siriană Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325).}

^{[79]↑– Notă marginală: ,.Când la vremea rugăciunii se iveşte in cineva o reflecţie care pleacă de la Scriptură sau o altă meditare, dacă nu e in forma unei aduceri-aminte potrivite cu lumea cea nouă şi moartea fată de patimi, ci se ingrijeşte de dragostea de invătătură şi dorinta de cultivare intelectuală, atunci acea reflectie e intr-adevăr lipsită de rugăciune.}

^{[80]↑– Identic cu Cuvăntul 54 al Părtii I în textul original siro-oriental editat de P.Bedjan. care lipseşte însă din versiunea greacă editată de N. Theotokis.}

^{[81]↑-Cf S. BROCK.„Maggnanuta: a Technical Term in East Syrian Spiritulity and Its Background”, în: Melanges A. Guillaumont, Geneva, 1988. p 121-129.}

^{[82]↑– Identic cu Cuvăntul 55 din textul siriac original al Părtii I, ed. Bedjan, care corespunde Cuvăntului 61 din editia Theotokis (FR X. p. 316-319).}

^{[83]↑– EVAGRIE, Kephalaia Gnostika suppl. 10, ed. Frankenberg.}

^{[84]↑– EVAGRIE. Praktikos 80: cf. şi 24.}

^{[85]↑– Foarte probabil acesta e un pasaj autobiografic.}

^{[86]↑– EVAGRIE, Epistole.}

^{[87]↑– MARCU MONAHUL, Despre legea duhovnicească 170.}

^{[88]↑– Notă marginală: „Nevoia de incercări a găndirii noastre e binecunoscută; ele se ivesc pentru povăţuirea noastră, ca prin ele să ne apropiem de cunoasterea care e mai mare decăt aceea, pentru că e lipsită de ispite.”}

^{[89]↑– Notă marginală: „Rugăciunea neincetată pentru ceva inseamnă a te găndi necontenit la acel lucru, de unde omul va dobăndi agerime şi va fi luminat in rugăciune, dacă Dumnezeu ştie că acest lucru ii va fi de folos.”}

^{[90]↑– Notă marginală: „Incearcă fiecare din aceste lucruri in sufletul tău, omule slab: şi zorii vor veni numaidecăt, inainte de a te trezi din somn.}

^{[91]↑– Foarte probabil aluzie autobiografică.}

^{[92]↑– A se vedea mai sus Cuvantul 22.}

^{[93]↑– Notă marginală: „E o lege pentru fii şi alta pentru robi.”}

^{[94]↑– Sediul plăcerii in concepţia antică.}

^{[95]↑– Notă marginală: „Acest cuvânt stă scris în Partea I”: este vorba de Cuvăntul 22 in textul original siriac, ed. Bedjan = Cuvintele 31-32 in ediţia Theotokis (FR X. p. 171-180).}

^{[96]↑– Notă marginală: „In această secţiune e un inţeles tainic/simbolic pentru cei luminati, dar pentru cei nepăsători sarguinta stă in râvnă şi frica de Dumnezeu. Cine intelege in tăcere va fi uimit. Dar taina/simbolul e prea mare pentru cei slabi la minte.”}

^{[97]↑– Isaac, originar din Beit Qatraye (Qatar), de pe ţărmurile Golfului Persic, era familiar cu imaginea scufundătorilor după perle.}

^{[98]↑– Aluzie la credinta anticilor că perlele se nasc la intâlnirea dintre fulgere şi mare.}

^{[99]↑– EVAGRIE, Kephalaia Gnostika IV, 43: „Scara carc s-a arătat lui Iacob [Fc 28, 12-13], al cărei capăt atinge cerul şi pe care se apleacă Domnul, e semnul celor două contemplări: urcuşul curătiei şi virtutea cunoasterii”.}

^{[100]↑– Epistolă vasiliană cunoscută doar din alte câteva citate date tot de autori mistici sirieni (Dadisho Qatraya şi Shemun d-Taibuteh); cf. EVAGRfE, Gnostikos 45.}

^{[101]↑– Epistola 2; cf. Ps 19, 19.}

^{[102]↑– Mt 19, 29; EVAGRIE, Kephalaia Gnostika IV, 42: „Răsplătirea insutită făgăduită de Domnul in Evanghelia Sa e contemplarea fiintelor”.}

^{[103]↑– EVAGRIE, Kephalaia Gnostika IV. 40: „Cheia Impărătiei cerurilor e darul duhovnicesc care descoperă mintii contemplarea făptuirii duhovnicesti, intelege care e in firi şi in ratiunile privitoare la Dumnezeire”.}

^{[104]↑– Citatele din TEODOR AL MOPSUESTIEI Şi DIODOR AL TARSULUI sunt din lucrări care în urma condamnării de la Sinodul V Ecumenic (553) s-au pierdut atât în originalul grec, cât şi în traducerea siriacă. Singurele pasaje cunoscute sunt cele citate aici.}

^{*↑-Trad. după: The Ascetical Homilies of Saint Isaac the Syrian, Holy Transfiguration Monastery, Boston MA, 1984, p. LVII—LXI.}

^{**↑– După trad. franceză care urmează textului arab original, editat după o copie datată 1480 de PAUL SBATH: Traites religieux, philosophiques et moraux extraits des ouvres d’Isaac de Ninive (VII siecle) par Ihn as-Salt (IX siecle). Cairo, 1934. p. 70-78,108-110. Detalii cronologice şi despre tradiţia manuscrisă la S. CHIALA. 2002, p. 334-335. Mulţumesc părintelui Andr Louf pentru amabilitatea de a-mi fi pus la dispoziţie o fotocopie a acestei rarisime ediţii.}

^{***↑– Cf. EVAGRIE. Kephalaia Gnostika V. 52 („Când căutăm să vedem trupurile avem nevoie de o minte curată, când căutăm să vedem cele netrupeşti avem nevoie de o curătie şi mai mare, iar când suntem aproape să vedem Sfânta Treime avem nevoie de una încă şi mai mare”) şi 57 („Aşa cum acum prin simţuri vedem firile şi când le vom fi curătit vom vedea contemplarea lor, tot aşa când le vom fi curăţit şi mai mult vom vedea contcmplarea celor netrupeşti, iar când le vom fi curăţit întreit, vom dobândi şi vederea Sfintei Treimi”).}

Bolile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru sănătatea sufletului celor trândavi și nepăsători, care Îl iubesc pe Dumnezeu.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Avva Isaac Sirul: Despre boli, necazuri și ispite https://www.aparatorul.md/despre-boli-necazuri-si-ispite/

Bolile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru sănătatea sufletului celor trândavi și nepăsători, care Îl iubesc pe Dumnezeu.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Avva Isaac Sirul: Despre boli, necazuri și ispite https://www.aparatorul.md/despre-boli-necazuri-si-ispite/

Despre boli, necazuri și ispite Bolile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru sănătatea sufletului celor trândavi și nepăsători, care Îl iubesc pe Dumnezeu.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Avva Isaac Sirul: Despre boli, necazuri și ispite https://www.aparatorul.md/despre-boli-necazuri-si-ispite/

Despre boli, necazuri și ispite Bolile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru sănătatea sufletului celor trândavi și nepăsători, care Îl iubesc pe Dumnezeu.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Avva Isaac Sirul: Despre boli, necazuri și ispite https://www.aparatorul.md/despre-boli-necazuri-si-ispite/