Iartã-ne nouã greșelile

 „Iartã-ne nouã greșelile”
                                                                                                                                                     „Iartã-ne nouã greșelile”, cãci Tu ne-ai sortit nouã, tuturor oamenilor, sã-Ți devenim fii în Fiul Tãu, în Iisus Hristos. „Iartã-ne pãcatele”, numai acest strigãt ne poate elibera, atât de narcisism cât și de descurajare, aceastã obosealã de a exista, care constituie fãrã îndoialã, în zilele noastre, o formã majorã a pãcatului.Dar existã o condiție fundamentalã pentru ca sã putem trãi liberi și senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca și noi sã-i iertãm pe cei care ne-au greșit nouã.[...]Dumnezeu nu-mi iartã greșelile pentru cã, la rândul meu, le iert celor care-mi greșesc mie. Nu condiționez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru cã Dumnezeu mã iartã, mã readuce la El, mã lasã sã exist liber, în harul Sãu, și pentru cã sunt copleșit de recunoștințã, de aceea îi eliberez pe ceilalți de egocentrismul meu și-i las și pe ei sã trãiascã în libertatea harului.
Tot timpul așteptãm ceva de la ceilalți. Ei ne datoreazã dragostea, atenția, admirația lor. Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfacția pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt fãcut e vanitate și susceptibilitate. Și cum ceilalți mã dezamãgesc fãrã încetare și nu-și pot plãti datoriile, îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãțis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãții ofensate, mã retrag în colțul meu, sub masca unei indiferențe trufașe și îmi plãtesc eu însumi ceea ce alții îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.Vom înțelege cã ceilalți nu ne datoreazã nimic. Ceilalți nu îmi aparțin. Fiecare dintre ei, ca și Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu aș putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o. Dar așa cum Dumnezeu cel de nepãtruns mi se reveleazã mie prin harul Sãu, și celãlalt, tot de nepãtruns mi se poate revela tot prin har. Și atunci înţeleg cã totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de țarã.Desigur, oamenii au relații de drept, legea îndepãrteazã de la ei, cel puțin la modul superficial, instinctele ucigașe, regleazã raporturile exterioare dintre oameni și îi pãzește de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea și câteodatã uimirea.Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este „sãracul care își iubește frații”. Sãrac, pentru cã nici el nu-și aparține, ci se naște fãrã încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sã fie aproapele tuturor… Noi nu suntem deloc sfinți. Totuși, în viața de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relația lui cu misterul.
Privind din aceastã perspectivã, cu cât îi cunosc pe ceilalți, cu atât îmi sunt mai necunoscuți. Merg cu ei „din început în început, prin începuturi fãrã de sfârșit”. Atunci când promiscuitatea, cenzura, voința medicalã, pedagogicã sau pur și simplu dornicã sã înțeleagã totul, atenueazã alteritatea, e de ajuns sã fii puțin atent pentru cã apare un amãnunt incomod, care scapã schematizãrilor crude și atunci distanța se restabilește între mine și celãlalt, dureroasã și beneficã, distanța revelației.Trebuie sã știu uneori, în rugãciunea tãcutã, sã ajung în acel „punct zero” unde nu îmi mai aparțin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a ști cã ceilalți existã în afara mea, ca și mine, într-o interioritate la fel de profundã, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, „despãrțit de toți și unit cu toți”.                                                                                                                                                                                  Olivier Clement, Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia

 Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine?Sfântul Nicolae Velimirovici
                                                                                                                                                                                                                 
În mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi o înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ, rugăciunea mea cea mai de taină, dorirea mea cea mai statornică. Tu eşti ţinta tuturor rugăciunilor mele, a tuturor căutărilor mele. Nu caut nimic în afara Ta, cu adevărat, Te caut doar pe Tine.
Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine? Să caut eu oare a fi stăpân peste câteva stele, în loc de a stăpâni ca stăpân dimpreună cu Tine peste toate stelele? Să caut eu a fi cel dintâi dintre oameni? Şi atunci cât de ruşinos va fi pentru mine, când mă vei aşeza pe locul cel mai de pe urmă de la masa Ta! Să caut eu milioane de guri omeneşti care să mă laude? Cât de cumplit îmi va fi mie când voi vedea că toate acele guri sunt pline de ţărână.Să caut eu a mă înconjura de obiectele cele mai de preţ din lumea întreagă? Cât de umilitor ar fi pentru mine ca acele obiecte să-mi supravieţuiască şi să strălucească atunci când întunericul ţărânei îmi va umple ochii! Să caut eu oare ca Tu să nu mă desparţi de prietenii mei? Ah, desparte-mă, o, Doamne, desparte-mă de prieteni cât mai degrabă cu putinţă, fiindcă ei reprezintă zidul cel mai gros dintre Tine şi mine.
                                                                                                                                                                                                      
                     Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 43-44