Patimile apar când nu ne pocăim continuu

 Când nu ne pocăim, când lipsește binele, când nu ne folosim în chip bun puterile nostre sufletești și trupești, când lipsește virtutea, atunci „există” răul, păcatul, patimile, ca lipsă a binelui și a virtuții. Un păcat care se repetă de multe ori și pentru care omul nu se pocăiește crează un obicei rău. Obiceiul cel rău îl împinge pe om să săvârșească păcatul tot mai ușor cu fapta, tot mai mult, într-o măsură cât mai mare. Obișnuința aceasta rea, obiceiul de a săvârși păcatul, se numește patimă. De exemplu, un om care s-a mâniat fără un motiv întemeiat, a căzut în păcatul mâniei iraționale. Dacă în continuare cade de multe ori în același păcat, se creează înlăuntrul lui un obicei rău (obișnuința), care se numește patima mâniei. În acest fel, de fiecare dată când este nedreptățit, se tulbură. Foarte ușor, din cea mai mică pricină se mânie și se clatină, pentru că lucrează înlăuntrul lui patima mâniei. Și cu cât mai mult lucrează patima mâniei, cu atât mai ușor cade în aceasta, su cu atât mai mult este înrobit. Este nevoie de o mișcare hotărâtă a voinței omenești, care în conlucrare cu harul dumnezeiesc, îl va conduce pe om la pocăință, încât să ucidă patima concretă. Omul a folosit de multe ori în chip rău puterea lui sufletească (darul lui Dumnezeu), care se numește mânie, pentru că a îndreptat-o într-o direcție greșită. A dobândit în acest fel patima mâniei neîndreptățite. Astfel din pricina acestei patimi, omul se întoarce împotriva celor pe care trebuia să-i iubească nu doar ca pe sine însuși. În același timp îi lasă nerăzboiți pe cei care în mod adevărat îl chinuiesc ( pe demoni și gândurile pofticioase pe care i le strecoară ), nemâniindu-se în chip drept împotriva lor, după cuvântul Scripturii: „Mâniați-vă și nu păcătuiți”! Când mânia este folosită pentru apărarea lui Dumnezeu ( de exemplu când este hulit Numele lui Sfânt) sau pentru apărarea aproapelui nostru, când acesta este nedreptățit, atunci mânia este indispensabilă, lipsită de păcat și justificată.