“Uneori am impresia că nimic important nu se mai întâmplă în lume.
În sensul că nimic din ceea ce se declară a fi important nu mă atinge.
Oamenii își comunică de regulă lucruri neimportante și care îi
caracterizează pre apuțin sau deloc. Oamenii își comunică știri, pentru
că știrile sunt considerate importante.
Pentru ca ceva să fie important este nevoie ca cineva să considere important acel lucru.
Cum arată un lucru important? Nicicum. Pentru cineva e important că plouă, pentru altcineva - că nu plouă. Pentru cineva e important că se căsătorește, pentru altcineva - că se desparte. Dar ce este cu adevărat important și ce face ca ceva să fie important?
Cred că ceea ce face ca un lucru să fie important este bucuria. Dacă ceva îți aduce bucurie - este important.
Când sufletul este apăsat sau amărât, nimic nu i se mai pare important.
Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte.
Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decât o bătaie în ușă, decât o pereche de pantaloni sau decât niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zâmbet, o pasăre care se izbește în geam...
Păziți-vă bucuria - e ceea ce face viața importantă!”
―
Pentru ca ceva să fie important este nevoie ca cineva să considere important acel lucru.
Cum arată un lucru important? Nicicum. Pentru cineva e important că plouă, pentru altcineva - că nu plouă. Pentru cineva e important că se căsătorește, pentru altcineva - că se desparte. Dar ce este cu adevărat important și ce face ca ceva să fie important?
Cred că ceea ce face ca un lucru să fie important este bucuria. Dacă ceva îți aduce bucurie - este important.
Când sufletul este apăsat sau amărât, nimic nu i se mai pare important.
Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte.
Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decât o bătaie în ușă, decât o pereche de pantaloni sau decât niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zâmbet, o pasăre care se izbește în geam...
Păziți-vă bucuria - e ceea ce face viața importantă!”
―
“Dacă ești o pasăre - păzește-ți aripile, dacă ești o căprioară - păzește-ți picioarele.
Ceea ce crezi că ai mai bun în tine este slăbiciunea ta și locul în care vei fi lovită. Păzește comoara ta înăuntru, păstrând taina ei pentru cel care va ști să-ți răsplătească cu însăși viața lui.
Cu cât e mai puțin aur undeva, cu atât crește valoarea lui.”
―
Ceea ce crezi că ai mai bun în tine este slăbiciunea ta și locul în care vei fi lovită. Păzește comoara ta înăuntru, păstrând taina ei pentru cel care va ști să-ți răsplătească cu însăși viața lui.
Cu cât e mai puțin aur undeva, cu atât crește valoarea lui.”
―
“Oamenii ne intră în viață diferit. Unii ca o pasăre, alții ca o
frunză. Unii ca un animal bătut care se ascunde, alții ca o piatră care
te lovește în față.
De aceea viața e uneori zbor, alteori plutire, uneori suspin, alteori durere.
Viața noastră e ceva atât de greu de numit! Uneori s-ar părea că suntem purtați prin lume de toți cei care ne-au iubit. Unii ne poartă ca pe o haină, alții ca pe o coroană. Unii sângerează, alții cântă. Pentru unii suntem poate ca o bucată de pâine dezgolită pe o masă, sau poate ca o cană cu vin.
Nu descoperi fața ta pentru că va veni cineva să-ți pună o coroană. O pasăre se va așeza pe ea, apoi va cădea o frunză. Apoi vântul le va lua pe toate și le va duce departe, acolo unde tu nu vei putea ajunge niciodată.”
―
De aceea viața e uneori zbor, alteori plutire, uneori suspin, alteori durere.
Viața noastră e ceva atât de greu de numit! Uneori s-ar părea că suntem purtați prin lume de toți cei care ne-au iubit. Unii ne poartă ca pe o haină, alții ca pe o coroană. Unii sângerează, alții cântă. Pentru unii suntem poate ca o bucată de pâine dezgolită pe o masă, sau poate ca o cană cu vin.
Nu descoperi fața ta pentru că va veni cineva să-ți pună o coroană. O pasăre se va așeza pe ea, apoi va cădea o frunză. Apoi vântul le va lua pe toate și le va duce departe, acolo unde tu nu vei putea ajunge niciodată.”
―
“Nici vântul și nici soarele nu sunt bune oricând, ci doar atunci
când avem nevoie de ele: soarele ne bucură într-o zi geroasă, iar o
adiere de vânt ne mângâie într-o zi prea călduroasă. Altminteri, oamenii
mor și de prea mult vânt, așa cum mor de prea mult soare.
Ca și căldura, ca și o adiere răcoroasă, milostenia se împlinește atunci când ajunge în mâinile care cu adevărat au nevoie de ea. Oamenii bogați își fac adeseori daruri scumpe între ei, dar bucuria unui sărac pentru o haină purtată e incomparabil mai mare.
Milostenia adevărată umple de bucurie sufletul celui care dă chiar mai mult decât al celui ce primește, pentru că mai fericit este a da decât a lua. Iar dacă dăm unui om nemulțumitor, ni se amărăște inima, pentru că omul nemulțumitor amărăște totul în jur.
Milostenia este o stare de suflet, nu contabilitate. Există oameni care împart daruri și bani cu regularitate, dar nu au învățat să fie milostivi. A fi milostiv nu înseamnă a împărți lumea în săraci și bogați, în orfani și celebrități. Nu există în lume oameni speciali față de care să ne manifestăm milostenia: milostenia îi vizează pe toți. Și cel sărac, și cel bogat au nevoie de milostenie în egală măsură, doar ceea ce le putem dărui este diferit. Până la urmă, nu dăm bani, nici mâncare, nici haine, ci ne dăruim pe noi înșine. Viața nu trebuie să fie alcătuită din zile în care facem donații la o casă de copii, cu poze aferente pentru FB și reztul zilelor în care suntem răutăcioși, aroganți, răzbunători cu oamenii pe care îi considerăm nevrednici de milostenie, asemeni nouă.
Există oameni care au donat milioane de euro către case de copii, dar nu cunosc numele nici unui copil din acea casă, dar există o femeie de serviciu, sau un portar, sau un șofer care îi strigă ori de câte ori îi vede pe nume, iar noi știm că a fi strigat pe nume, într-un ceas de mare tristețe, este cel mai minunat lucru ce ni se poate întâmpla, cea mai mare milostenie.
V-ați gândit vreodată ce rost mare au străinii în viața noastră? Cât de important este să fim milostivi și așezați la vorbă cu străinii: niciodată nu știi cu cine vorbești, pe cine mâhnești și ce va însemna asta în viața lui. Cu ai tăi te mai împaci, dar pe străin nu-l mai vezi și tămâi în amintirea lui așa rece, rău și supărăcios. Să rămânem buni în amintirea străinului care trece prin viața noastră!”
―
Ca și căldura, ca și o adiere răcoroasă, milostenia se împlinește atunci când ajunge în mâinile care cu adevărat au nevoie de ea. Oamenii bogați își fac adeseori daruri scumpe între ei, dar bucuria unui sărac pentru o haină purtată e incomparabil mai mare.
Milostenia adevărată umple de bucurie sufletul celui care dă chiar mai mult decât al celui ce primește, pentru că mai fericit este a da decât a lua. Iar dacă dăm unui om nemulțumitor, ni se amărăște inima, pentru că omul nemulțumitor amărăște totul în jur.
Milostenia este o stare de suflet, nu contabilitate. Există oameni care împart daruri și bani cu regularitate, dar nu au învățat să fie milostivi. A fi milostiv nu înseamnă a împărți lumea în săraci și bogați, în orfani și celebrități. Nu există în lume oameni speciali față de care să ne manifestăm milostenia: milostenia îi vizează pe toți. Și cel sărac, și cel bogat au nevoie de milostenie în egală măsură, doar ceea ce le putem dărui este diferit. Până la urmă, nu dăm bani, nici mâncare, nici haine, ci ne dăruim pe noi înșine. Viața nu trebuie să fie alcătuită din zile în care facem donații la o casă de copii, cu poze aferente pentru FB și reztul zilelor în care suntem răutăcioși, aroganți, răzbunători cu oamenii pe care îi considerăm nevrednici de milostenie, asemeni nouă.
Există oameni care au donat milioane de euro către case de copii, dar nu cunosc numele nici unui copil din acea casă, dar există o femeie de serviciu, sau un portar, sau un șofer care îi strigă ori de câte ori îi vede pe nume, iar noi știm că a fi strigat pe nume, într-un ceas de mare tristețe, este cel mai minunat lucru ce ni se poate întâmpla, cea mai mare milostenie.
V-ați gândit vreodată ce rost mare au străinii în viața noastră? Cât de important este să fim milostivi și așezați la vorbă cu străinii: niciodată nu știi cu cine vorbești, pe cine mâhnești și ce va însemna asta în viața lui. Cu ai tăi te mai împaci, dar pe străin nu-l mai vezi și tămâi în amintirea lui așa rece, rău și supărăcios. Să rămânem buni în amintirea străinului care trece prin viața noastră!”
―
“O femeie care nu iubește este cel mai vulnerabil loc din Univers. O femeie care iubește poate schimba Universul.
Nu te grăbi să acționezi în vremea dez-îndrăgostirii tale, pentru că toate alegerile tale vor fi oarbe și îți vor atrage răni greu de vindecat.
Bărbații văd femeia rănită de o despărțire, așa cum vulturii văd animalul bolnav și îl atacă. Teme-te să fii o jertfă pentru devoratorii de carne, pentru că ești lăsată să desparți pe fiu de tată și pe tată de fiu, să alegi ce este slab de ce este puternic, ce este bun de ce este rău pentru a pune ordine în lume. Nu uita că cel mai puternic bărbat poate fi îmblânzit doar de o femeie - fii tu cea care o va face.
Femeia are șansa de a alege o singură dată; dacă o ratează, obiectul alegerii devine ea.
Fii atentă să nu ajungi un lucru de umplut golul - pentru aceasta fii tu partea cea plină.”
―
Nu te grăbi să acționezi în vremea dez-îndrăgostirii tale, pentru că toate alegerile tale vor fi oarbe și îți vor atrage răni greu de vindecat.
Bărbații văd femeia rănită de o despărțire, așa cum vulturii văd animalul bolnav și îl atacă. Teme-te să fii o jertfă pentru devoratorii de carne, pentru că ești lăsată să desparți pe fiu de tată și pe tată de fiu, să alegi ce este slab de ce este puternic, ce este bun de ce este rău pentru a pune ordine în lume. Nu uita că cel mai puternic bărbat poate fi îmblânzit doar de o femeie - fii tu cea care o va face.
Femeia are șansa de a alege o singură dată; dacă o ratează, obiectul alegerii devine ea.
Fii atentă să nu ajungi un lucru de umplut golul - pentru aceasta fii tu partea cea plină.”
―
“Greșelile mari se iartă cu vorbe puține, la fel și greșelile mici
pot deveni de neiertat din pricina multelor îndreptățiri.
Trăiește ca și cum toată lumea ar cunoaște totul despre tine - asta va face purtarea ta plăcută tuturor și vorbele tale lipsite de semeție.
Nu descoperi o greșeală veche fără a fi întrebată, căci în loc de răsplată pentru sinceritatea ta vei primi bătăi peste răni pe care viața ți le-a adus și fără asta.
Nu mulțimea vorbelor dulci și nici iscusința răsucirilor izbăvesc de greșelile trecutului, ci faptele bune care ajung să le întreacă pe cele rele.”
―
Trăiește ca și cum toată lumea ar cunoaște totul despre tine - asta va face purtarea ta plăcută tuturor și vorbele tale lipsite de semeție.
Nu descoperi o greșeală veche fără a fi întrebată, căci în loc de răsplată pentru sinceritatea ta vei primi bătăi peste răni pe care viața ți le-a adus și fără asta.
Nu mulțimea vorbelor dulci și nici iscusința răsucirilor izbăvesc de greșelile trecutului, ci faptele bune care ajung să le întreacă pe cele rele.”
―
“Pentru a fi bărbat, e nevoie să faci mai multe lucruri; pentru a fi femeie, e nevoie să nu faci anumite lucruri.
O mare rătăcire a timpului nostru este aceea că tot mai multe femei se silesc să placă femeilor chiar mai mult decât bărbaților, neștiind că atunci când o femeie ajunge să fie lăudată de femei, înseamnă că ea a devenit suficient de neinteresantă pentru a nu mai fi o concurentă.
Femeile din ziua de azi își fac poze nenumărate și își laudă una alteia rochiile și buclele. Cheltuie bani pe haine și încălțări pe care bărbații nici nu le observă. Niciodată nu am auzit un bărbat spunând despre o femeie: ce rochie și ce pantofi avea!
Atunci când prorocul a zis: „Ci ce vă lingușesc vă vor răul”, s-a referit desigur și la laudele deșarte pe care le adună femeile unele de la altele.
Dacă a te lăuda cu frumusețea naturală e un lucru deșert care descoperă goliciunea dinăuntru, cu cât mai rușinos este să te lauzi cu frumusețea hainelor!
Există o plăcere demonică de a savura invidia celor din jur, dar numai un suflet invidios se bucură atunci când este invidiat pentru ceva.
Oricine laudă ușor, defăimează ușor.”
―
O mare rătăcire a timpului nostru este aceea că tot mai multe femei se silesc să placă femeilor chiar mai mult decât bărbaților, neștiind că atunci când o femeie ajunge să fie lăudată de femei, înseamnă că ea a devenit suficient de neinteresantă pentru a nu mai fi o concurentă.
Femeile din ziua de azi își fac poze nenumărate și își laudă una alteia rochiile și buclele. Cheltuie bani pe haine și încălțări pe care bărbații nici nu le observă. Niciodată nu am auzit un bărbat spunând despre o femeie: ce rochie și ce pantofi avea!
Atunci când prorocul a zis: „Ci ce vă lingușesc vă vor răul”, s-a referit desigur și la laudele deșarte pe care le adună femeile unele de la altele.
Dacă a te lăuda cu frumusețea naturală e un lucru deșert care descoperă goliciunea dinăuntru, cu cât mai rușinos este să te lauzi cu frumusețea hainelor!
Există o plăcere demonică de a savura invidia celor din jur, dar numai un suflet invidios se bucură atunci când este invidiat pentru ceva.
Oricine laudă ușor, defăimează ușor.”
―
“A suferi atunci când afli că ai fost vorbit de rău e un lucru
normal. Nu e normal să suferi ca și cum asta s-a întâmplat chiar atunci,
de parcă tu ai fi fost altul până la această veste neplăcută. Suntem
aceiași indiferent de ce vorbește lumea, iar faptele noastre nu se
schimbă în funcție de comentariul pe care îl primesc: ele sunt rele sau
bune doar în raport cu Dumnezeu.
Sunt foarte mulți oameni care se protejează de vorbirea de rău. Acest fapt le conferă un confort lăuntric. Alții merg mai departe - se înconjoară doar cu oameni care îi laudă. Totuși, dincolo de ceea ce simt și cred ei despre sine, acești oameni rămân ceea ce sunt, iar faptele lor, care scapă de judecata oamenilor, nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu.
Există și oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, sau pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decât să te judeci prin comparație - se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele din pricina cărora au căzut Cain, Iuda și însuși Satan.
A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decât a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. „Vai vouă când toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sunt mai expuși pericolelor decât cei vorbiți de rău.
Dacă ați auzi cu câte laude sunt înconjurați oamenii răi de cei ce mănâncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa lui.
În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sunt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului?
Omul se cunoaște după felul cum reacționează la ocară, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî când va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El Unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci când e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește.
Oamenii sunt lingușitori din fire, de aceea cei mai mulți trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci când se întâlnesc, toți își zâmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte s-au bârfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar câți ajung să-și piardă cumpătul atunci când află că au fost trădați, mințiți, vânduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni! Lucrul acesta nu s-ar întâmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană.
Dacă vrei să știi cât de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cât de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care o pot duce.”
―
Sunt foarte mulți oameni care se protejează de vorbirea de rău. Acest fapt le conferă un confort lăuntric. Alții merg mai departe - se înconjoară doar cu oameni care îi laudă. Totuși, dincolo de ceea ce simt și cred ei despre sine, acești oameni rămân ceea ce sunt, iar faptele lor, care scapă de judecata oamenilor, nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu.
Există și oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, sau pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decât să te judeci prin comparație - se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele din pricina cărora au căzut Cain, Iuda și însuși Satan.
A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decât a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. „Vai vouă când toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sunt mai expuși pericolelor decât cei vorbiți de rău.
Dacă ați auzi cu câte laude sunt înconjurați oamenii răi de cei ce mănâncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa lui.
În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sunt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului?
Omul se cunoaște după felul cum reacționează la ocară, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî când va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El Unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci când e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește.
Oamenii sunt lingușitori din fire, de aceea cei mai mulți trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci când se întâlnesc, toți își zâmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte s-au bârfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar câți ajung să-și piardă cumpătul atunci când află că au fost trădați, mințiți, vânduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni! Lucrul acesta nu s-ar întâmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană.
Dacă vrei să știi cât de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cât de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care o pot duce.”
―
“Întrebarea dacă amintirile fac sau nu parte din viața noastră e
ceva la care m-am gândit adeseori. Pe deoparte, suntem făcuți din
amintiri: amintirile ne mișcă, amintirile ne opresc. Amintirile bune ne
dau curaj, amintirile rele ne opresc să repetăm aceleași greșeli. Pe de
altă parte, amintirile sunt ceva ce nu mai există în fapt.
Totul e simplu în privința amintirilor, dacă nu ar fi lucrurile pe care le uităm. Sunt atâtea lucruri pe care le uităm! Până la urmă, noi, sau ceva din noi, alegem ce rămâne pentru noi o amintire și ce se dă uitării. Și dacă amintirile noastre se stochează selectiv, atunci ele nu sunt neapărat o parte din făptura noastră, mai bine spus sunt doar niște frânturi, nu întotdeauna cele mai fericite, mai degrabă nefericite.
Poate că amintirile nu înseamnă nimic? Poate sunt doar niște închipuiri hrănite de noi, umflate, crescute, până când devin mai mari decât noi înșine, decât unii dintre noi, până ne înghit cu totul și ne fac și pe noi o parte din trecut - al propriului trecut, al unui trecut neîntreg, fărâmițat, un trecut care există doar în amintiri.
Rugăciunile vechilor asceți, păstrate în rânduielile creștinilor ortodocși până în zilele noastre, conțin multe referiri la gândurile rele, al obiceiurile nepotrivite și la amintiri. În una dintre rugăciunile de taină citite de preot la Vecernie se cere izbăvire de „relele aduceri-aminte”.
Amintirile sunt văzute ca arme în mâinile demonilor cu care luptă împotriva noastră.
Nu este nimic mai cumplit decât sfâșierea gândurilor care se pricinuiește unui suflet întristat și neîncrezător în Dumnezeu. Omul chinuit de gânduri poate răbda foame, nesomn și frig, fără ca măcar să bage de seamă. Un om disperat se aruncă în luptă fără nici o reținere, sare de la înălțimi, intră în foc, își pune capăt vieții. Iuda este un om ucis de propriile gânduri.
Totuși, asceții din Pustia Egiptului luau în derâdere atacurile gândurilor. Pentru ei, amintirile sunt ca păsările care zboară pe cer căutând să-și facă cuib în inima noastră. Cu alte cuvinte, între noi și amintirile noastre este tot atâta înrudire cât între o pasăre care zboară pe cer și o grămadă de paie.
Dacă oamenii ar fi preocupați de ceea ce trebuie să facă și unde trebuie să ajungă, amintirile ar dispărea din mințile și inimile lor în chip firesc, căci ar fi date afară de preaplinul râvnei cu care își trăiesc viața.”
―
Totul e simplu în privința amintirilor, dacă nu ar fi lucrurile pe care le uităm. Sunt atâtea lucruri pe care le uităm! Până la urmă, noi, sau ceva din noi, alegem ce rămâne pentru noi o amintire și ce se dă uitării. Și dacă amintirile noastre se stochează selectiv, atunci ele nu sunt neapărat o parte din făptura noastră, mai bine spus sunt doar niște frânturi, nu întotdeauna cele mai fericite, mai degrabă nefericite.
Poate că amintirile nu înseamnă nimic? Poate sunt doar niște închipuiri hrănite de noi, umflate, crescute, până când devin mai mari decât noi înșine, decât unii dintre noi, până ne înghit cu totul și ne fac și pe noi o parte din trecut - al propriului trecut, al unui trecut neîntreg, fărâmițat, un trecut care există doar în amintiri.
Rugăciunile vechilor asceți, păstrate în rânduielile creștinilor ortodocși până în zilele noastre, conțin multe referiri la gândurile rele, al obiceiurile nepotrivite și la amintiri. În una dintre rugăciunile de taină citite de preot la Vecernie se cere izbăvire de „relele aduceri-aminte”.
Amintirile sunt văzute ca arme în mâinile demonilor cu care luptă împotriva noastră.
Nu este nimic mai cumplit decât sfâșierea gândurilor care se pricinuiește unui suflet întristat și neîncrezător în Dumnezeu. Omul chinuit de gânduri poate răbda foame, nesomn și frig, fără ca măcar să bage de seamă. Un om disperat se aruncă în luptă fără nici o reținere, sare de la înălțimi, intră în foc, își pune capăt vieții. Iuda este un om ucis de propriile gânduri.
Totuși, asceții din Pustia Egiptului luau în derâdere atacurile gândurilor. Pentru ei, amintirile sunt ca păsările care zboară pe cer căutând să-și facă cuib în inima noastră. Cu alte cuvinte, între noi și amintirile noastre este tot atâta înrudire cât între o pasăre care zboară pe cer și o grămadă de paie.
Dacă oamenii ar fi preocupați de ceea ce trebuie să facă și unde trebuie să ajungă, amintirile ar dispărea din mințile și inimile lor în chip firesc, căci ar fi date afară de preaplinul râvnei cu care își trăiesc viața.”
―
“Frumusețea este un dar neprețuit, dar nu este cel mai mare între daruri.
Ai observat că frumusețea florilor e diferită de cea a păsărilor și frumusețea cerului e altfel decât frumusețea munților. Fluturii și peștii se întrec în turnirurile culorilor. Ochiul nu se satură de tot ce este frumos și inima cântă slava Creatorului.
Fii recunoscătoare pentru tot ce ai și nu te pune cu nimic mai presus de alții. Oamenii sunt frumoși, inteligenți sau îndemânatici pentru un scop anume. Află care este rostul darurilor tale. Altminteri, oamenii frumoși și deștepți fac aceleași păcate ca și oamenii proști și urâți. Dacă excelezi în ceva, fă ca aceasta să schimbe în bine viața celor din jur.
Învață să construiești, ca să nu trăiești toată viața cu chirie.”
―
Ai observat că frumusețea florilor e diferită de cea a păsărilor și frumusețea cerului e altfel decât frumusețea munților. Fluturii și peștii se întrec în turnirurile culorilor. Ochiul nu se satură de tot ce este frumos și inima cântă slava Creatorului.
Fii recunoscătoare pentru tot ce ai și nu te pune cu nimic mai presus de alții. Oamenii sunt frumoși, inteligenți sau îndemânatici pentru un scop anume. Află care este rostul darurilor tale. Altminteri, oamenii frumoși și deștepți fac aceleași păcate ca și oamenii proști și urâți. Dacă excelezi în ceva, fă ca aceasta să schimbe în bine viața celor din jur.
Învață să construiești, ca să nu trăiești toată viața cu chirie.”
―
“Singurătatea nu e o boală, precum nici însoțirea fără socoteală
nu e o izbăvire. Așa cum o floare vie se deosebește de o floare ruptă,
tot așa o femeie singură va părea mai frumoasă decât o femeie însoțită
prost.
Nu face caz din însoțirile pripite și nu povesti soțului legiuit despre ce a fost odată, nici de bine, nici de rău. De vei povesti de bine, ai putea trezi gelozia lui, iar de vei povesti de rău, te vei defăima și pe tine, și pe el, făcându-l părtaș la lucrurile nedemne din viața ta.”
―
Nu face caz din însoțirile pripite și nu povesti soțului legiuit despre ce a fost odată, nici de bine, nici de rău. De vei povesti de bine, ai putea trezi gelozia lui, iar de vei povesti de rău, te vei defăima și pe tine, și pe el, făcându-l părtaș la lucrurile nedemne din viața ta.”
―
“Cinstește pe tatăl și pe mama ta, oricum ar fi ei. Părinții nu ni-i putem schimba, dar atitudinea față de ei - da.
Știu că ai viața ta și fiecare suntem unici și irepetabili, totuși adu-ți aminte de câte ori ai urmat sfaturi străine și încearcă să înțelegi ce te-a făcut să le urmezi. Începuturile rele își găsesc ușor un sfătuitor.
A spune cuiva: „Fii tu însuți!” e ca și cum ai spune: „Zboară!” fără să dai aripi. Dacă un elefant îți spune: „Hai să zburăm!”, cel mai probabil el va cădea peste tine și te va strivi.
Nu uita: lumea nu a început cu tine și nu sfârșește cu tine. Dacă te-ai născut e pentru că te-ai înscris într-o lege a firii lăsată de Dumnezeu, iar asta trebuie să-ți curme orice orgoliu. Ești tu în măsura în care ajungi să legi trecutul de viitor. Nu fi un capăt de drum, fii o răscruce. Caută și află ce a fost bun la înaintașii tăi pentru a transmite mai departe, căci tot ce este a mai fost și tot ce a fost va mai fi.
Dacă vrei să zbori, nu căuta o groapă, caută un munte.”
―
Știu că ai viața ta și fiecare suntem unici și irepetabili, totuși adu-ți aminte de câte ori ai urmat sfaturi străine și încearcă să înțelegi ce te-a făcut să le urmezi. Începuturile rele își găsesc ușor un sfătuitor.
A spune cuiva: „Fii tu însuți!” e ca și cum ai spune: „Zboară!” fără să dai aripi. Dacă un elefant îți spune: „Hai să zburăm!”, cel mai probabil el va cădea peste tine și te va strivi.
Nu uita: lumea nu a început cu tine și nu sfârșește cu tine. Dacă te-ai născut e pentru că te-ai înscris într-o lege a firii lăsată de Dumnezeu, iar asta trebuie să-ți curme orice orgoliu. Ești tu în măsura în care ajungi să legi trecutul de viitor. Nu fi un capăt de drum, fii o răscruce. Caută și află ce a fost bun la înaintașii tăi pentru a transmite mai departe, căci tot ce este a mai fost și tot ce a fost va mai fi.
Dacă vrei să zbori, nu căuta o groapă, caută un munte.”
―
“Nu e destul să urci pe scenă pentru a fi văzută, trebuie să mai
fie și luminile aprinse. Nu locul înalt te face admirabilă, ci lumina în
care ești înconjurată.
O lumină ușoară care îți cade pe față te arată mai frumoasă decât un proiector care-ți bate din spate. Nu întoarce spatele luminii, pentru că atunci fața ta va deveni o umbră neagră.
Dacă lumina ta este cu tine, vei fi văzută chiar dacă lumea întreagă va fi cuprinsă de întuneric. Vedem pe celălalt doar în măsura în care lumina feței noastre cade pe fața lui și îl face văzut.”
―
O lumină ușoară care îți cade pe față te arată mai frumoasă decât un proiector care-ți bate din spate. Nu întoarce spatele luminii, pentru că atunci fața ta va deveni o umbră neagră.
Dacă lumina ta este cu tine, vei fi văzută chiar dacă lumea întreagă va fi cuprinsă de întuneric. Vedem pe celălalt doar în măsura în care lumina feței noastre cade pe fața lui și îl face văzut.”
―
“Să nu învinuiești pe nimeni de înfrângerile tale: nici om, nici
timp, nici loc, nici carte. A fi liber înseamnă a fi singurul vinovat de
tot ce ți se întâmplă.
Așa cum o oglindă lovită de o piatră crapă în toate părțile, tot așa o faptă necugetată poate atrage cele mai neașteptate urmări. Binele și răul din viața noastră se succed fără nici o logică, singurul fapt previzibil este moartea.
Pentru a fi mai bun, nu e nevoie ca cineva să fie mai rău decât tine. Dacă vei căuta să fii mai bun decât cineva, întotdeauna vei găsi pe cineva mai rău, care să te facă să nu-ți dorești schimbarea. Fii lumină, fii zbor - iar dacă nu ești încă, atunci nimic din ce este pe pământ nu-ți scuză înfrângerea.”
―
Așa cum o oglindă lovită de o piatră crapă în toate părțile, tot așa o faptă necugetată poate atrage cele mai neașteptate urmări. Binele și răul din viața noastră se succed fără nici o logică, singurul fapt previzibil este moartea.
Pentru a fi mai bun, nu e nevoie ca cineva să fie mai rău decât tine. Dacă vei căuta să fii mai bun decât cineva, întotdeauna vei găsi pe cineva mai rău, care să te facă să nu-ți dorești schimbarea. Fii lumină, fii zbor - iar dacă nu ești încă, atunci nimic din ce este pe pământ nu-ți scuză înfrângerea.”
―
“Răsplata iubirii este bucuria, nu căuta alte semne și încredințări.
Dacă bucuria din inima ta se stinge, nu căuta motivul în celălalt, căci problema e în răcirea dragostei tale.
Omul pe care nu-l mai iubești nu este nici mai bun și nici mai rău decât atunci când l-ai cunoscut - bucuria ta pe care o simțeai în preajma lui îl făcea deosebit.
În dragoste nimeni nu o ia de la început - dragostea sau este, sau nu este.”
―
Dacă bucuria din inima ta se stinge, nu căuta motivul în celălalt, căci problema e în răcirea dragostei tale.
Omul pe care nu-l mai iubești nu este nici mai bun și nici mai rău decât atunci când l-ai cunoscut - bucuria ta pe care o simțeai în preajma lui îl făcea deosebit.
În dragoste nimeni nu o ia de la început - dragostea sau este, sau nu este.”
―
“Există femei care trăiesc în filme. Ele se îmbracă ca în filme,
mănâncă ca în filme, vorbesc ca în filme - fac totul ca în filme. Nimic
din ce fac ele nu este adevărat.
Femeile din filme își caută haine ca în filme, încălțăminte ca în filme, gentuțe ca în filme și bărbați ca în filme, cu care le place să umble prin locuri ca în filme. Femilor din filme, când se uită în oglindă, li se pare că se uită la un film.
Atunci când intră într-un magazin, femeile din filme încep să se poarte ca în film. Ele răsucesc rochiile, peștele, pâinea, găsesc o mulțime de neajunsuri tuturor lucrurilor, se strâmbă la vânzătoare, ceartă omul de la ușă.
Femeile din filme au întotdeauna un idiot prin preajmă care le duce coșul și închide ușa după ele.
Dar femeile din filme nu trăiesc toată viața în același film. Ele se mută dintr-un film în altul. Atunci când un film se termină, ele își schimbă hainele, gențile, încălțămintea, își vopsesc altfel părul, uneori și numele și-l schimbă. Își schimbă bărbații, locurile prin care umblă. Cu alte cuvinte, schimbă filmul.
În cele din urmă, femeia din filme ajunge să semene cu un televizor vechi în care trăiesc filmele, pe care oamenii, alegând filmul care le place, îl butonează, îl butonează, până se satură.”
―
Femeile din filme își caută haine ca în filme, încălțăminte ca în filme, gentuțe ca în filme și bărbați ca în filme, cu care le place să umble prin locuri ca în filme. Femilor din filme, când se uită în oglindă, li se pare că se uită la un film.
Atunci când intră într-un magazin, femeile din filme încep să se poarte ca în film. Ele răsucesc rochiile, peștele, pâinea, găsesc o mulțime de neajunsuri tuturor lucrurilor, se strâmbă la vânzătoare, ceartă omul de la ușă.
Femeile din filme au întotdeauna un idiot prin preajmă care le duce coșul și închide ușa după ele.
Dar femeile din filme nu trăiesc toată viața în același film. Ele se mută dintr-un film în altul. Atunci când un film se termină, ele își schimbă hainele, gențile, încălțămintea, își vopsesc altfel părul, uneori și numele și-l schimbă. Își schimbă bărbații, locurile prin care umblă. Cu alte cuvinte, schimbă filmul.
În cele din urmă, femeia din filme ajunge să semene cu un televizor vechi în care trăiesc filmele, pe care oamenii, alegând filmul care le place, îl butonează, îl butonează, până se satură.”
―
“Pentru a fi frumoasă și bună nu e nevoie să fii nici bogată, nici
săracă. Când ești frumoasă și mai ești și bună, pari și mai frumoasă,
iar când ești bună și mai ești și frumoasă, pari și mai bună. Așa e în
viață, nu-i ca în povești.
Câteodată mă gândesc că toate fetele sunt la fel. Unele se nasc frumoase și apoi devin bune, altele se nasc bune și apoi devin frumoase. Doar hainele sunt de vină. Dacă n-ar fi haine, niciodată nu am ști care fată e săracă și care e bogată. Ar fi ca păsările, fiecare cu frumusețea ei. S-ar ridica în văzduh și ar zbura. Apoi s-ar întoarce înapoi, care s-ar întoarce. Sau ar rămâne sus de tot, privindu-ne.”
―
Câteodată mă gândesc că toate fetele sunt la fel. Unele se nasc frumoase și apoi devin bune, altele se nasc bune și apoi devin frumoase. Doar hainele sunt de vină. Dacă n-ar fi haine, niciodată nu am ști care fată e săracă și care e bogată. Ar fi ca păsările, fiecare cu frumusețea ei. S-ar ridica în văzduh și ar zbura. Apoi s-ar întoarce înapoi, care s-ar întoarce. Sau ar rămâne sus de tot, privindu-ne.”
―
“Astăzi oamenii zboară într-un butoi de fier în cosmos, coboară la
fundul oceanului, fac din noapte zi și din apă uscat, dar în toată
iscodirea lor nu mai văd frumusețea.
Luna nu mai este lună, marea nu mai este mare. Acum toți știu că nu poți da în dar luna de pe cer, nici măcar o stea. Luna e mare, zic ei, nu o poți duce cu mâna. Stelele sunt prea departe, nu e destul o viață de om ca să ajungi până la cea mai apropiată stea, chiar dacă ai zbura cu viteza luminii.
La fel a devenit și frumusețea oamenilor. De când frumusețea e la îndemână, de când păcatul poate fi comis ușor, nu mai vedem femeile din cărți. Deși, s-ar putea să te fi întâlnit chiar azi, în magazin sau în holul școlii, cu Femeia-Stea, Femeia-Lună sau Femeia-Floare, dar să nu o fi recunoscut, pentru că nici tu nu mai ești un Solomon, și pentru tine niște dinți frumoși niciodată nu o să semene cu o turmă de oi tunse care ies din scăldătoare...”
―
Luna nu mai este lună, marea nu mai este mare. Acum toți știu că nu poți da în dar luna de pe cer, nici măcar o stea. Luna e mare, zic ei, nu o poți duce cu mâna. Stelele sunt prea departe, nu e destul o viață de om ca să ajungi până la cea mai apropiată stea, chiar dacă ai zbura cu viteza luminii.
La fel a devenit și frumusețea oamenilor. De când frumusețea e la îndemână, de când păcatul poate fi comis ușor, nu mai vedem femeile din cărți. Deși, s-ar putea să te fi întâlnit chiar azi, în magazin sau în holul școlii, cu Femeia-Stea, Femeia-Lună sau Femeia-Floare, dar să nu o fi recunoscut, pentru că nici tu nu mai ești un Solomon, și pentru tine niște dinți frumoși niciodată nu o să semene cu o turmă de oi tunse care ies din scăldătoare...”
―
“Există lucruri irecuperabile. Oamenii sunt recuperabili întotdeauna.
Atunci când cineva face o greșeală, de obicei o face din neștire. Grețelile făcute în urma unui conflict de conștiință nasc un lanț nesfârșit de alte greșeli, care sfârșesc într-o înfrângere toatlă. Cea mai mare greșeală nu e prima, ci a doua, pentru că ea o întărește pe prima și devine ușa tuturor greșelilor care vor urma.
Greșelile nu se repară. Orice încercare de a repara o greșeală se aseamănă cu încercarea unui copil de a șterge o pată mică de cerneală de pe o foaie albă: până la urmă el face o gaură murdară în hârtie. De altfel, o pată mică de cerneală nu ne împiedică să citim o scrisoare, iar alteori ea poate părea plină de farmec și autenticitate.
Aam cunoscut oameni care și-au irosit viața în strădania de a repara o greșeală de tinerețe. A repara, pentru mulți dintre ei, a însemnat a ascunde. Ei au reușit să ascundă atât de bine greșeala tinereții lor, încât au ajuns să o uite cu totul. Un lucru nu l-au putut uita: sentimentul vinovăției. Acest sentiment, care este cel mai greu de pe pământ, i-a făcut să urască acea faptă ca pe Distrugătorul vieții lor. Dar fapta nu mai era în ei, pentru că ei au ascuns-o. Acum fapta era în ceilalți. Așa au ajuns să urască oamenii, să urască viața, să urască și să se ascundă.
Atunci când Dumnezeu a întrebat-o pe Eva dacă a mâncat din pom, Eva a dat vina pe șarpe. Adam a mers și mai departe: el a dat vina pe Eva, dar nu oricum, ci zicând: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o m-a îndemnat”, adică L-a învinuit pe Dumnezeu de faptul că i-a strecurat un intrus care l-a făcut să nu fie la fel de bun și de corect ca întotdeauna.
Până la urmă, ceea ce ne împiedică să devenim mai buni este chiar dorința de a părea mai buni. Apărea - iată începutul minciunii.
„Oricine dorește să-și scape sufletul său îl va pierde și oricine se va lepăda de sine va trăi”, a zis Hristos. Oricine ține la bunul său nume mai mult decât la adevăr își va pierde și numele, și sufletul, iar cine își va recunoaște vina, va avea un nou prilej de a o lua de la început.
Ce altceva mai vrednic de admirație este pe pământ decât omul care nu se teme să o ia de la început? Tot așa, nu este nimic mai jalnic decât omul care adună pământ în jurul greșelilor sale, fără ca măcar să bage de seamă că se îngroapă și el laolaltă cu ele.”
―
Atunci când cineva face o greșeală, de obicei o face din neștire. Grețelile făcute în urma unui conflict de conștiință nasc un lanț nesfârșit de alte greșeli, care sfârșesc într-o înfrângere toatlă. Cea mai mare greșeală nu e prima, ci a doua, pentru că ea o întărește pe prima și devine ușa tuturor greșelilor care vor urma.
Greșelile nu se repară. Orice încercare de a repara o greșeală se aseamănă cu încercarea unui copil de a șterge o pată mică de cerneală de pe o foaie albă: până la urmă el face o gaură murdară în hârtie. De altfel, o pată mică de cerneală nu ne împiedică să citim o scrisoare, iar alteori ea poate părea plină de farmec și autenticitate.
Aam cunoscut oameni care și-au irosit viața în strădania de a repara o greșeală de tinerețe. A repara, pentru mulți dintre ei, a însemnat a ascunde. Ei au reușit să ascundă atât de bine greșeala tinereții lor, încât au ajuns să o uite cu totul. Un lucru nu l-au putut uita: sentimentul vinovăției. Acest sentiment, care este cel mai greu de pe pământ, i-a făcut să urască acea faptă ca pe Distrugătorul vieții lor. Dar fapta nu mai era în ei, pentru că ei au ascuns-o. Acum fapta era în ceilalți. Așa au ajuns să urască oamenii, să urască viața, să urască și să se ascundă.
Atunci când Dumnezeu a întrebat-o pe Eva dacă a mâncat din pom, Eva a dat vina pe șarpe. Adam a mers și mai departe: el a dat vina pe Eva, dar nu oricum, ci zicând: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o m-a îndemnat”, adică L-a învinuit pe Dumnezeu de faptul că i-a strecurat un intrus care l-a făcut să nu fie la fel de bun și de corect ca întotdeauna.
Până la urmă, ceea ce ne împiedică să devenim mai buni este chiar dorința de a părea mai buni. Apărea - iată începutul minciunii.
„Oricine dorește să-și scape sufletul său îl va pierde și oricine se va lepăda de sine va trăi”, a zis Hristos. Oricine ține la bunul său nume mai mult decât la adevăr își va pierde și numele, și sufletul, iar cine își va recunoaște vina, va avea un nou prilej de a o lua de la început.
Ce altceva mai vrednic de admirație este pe pământ decât omul care nu se teme să o ia de la început? Tot așa, nu este nimic mai jalnic decât omul care adună pământ în jurul greșelilor sale, fără ca măcar să bage de seamă că se îngroapă și el laolaltă cu ele.”
―
“E lesne de înțeles de e femeile sunt asemănate cu păsările,
stelele, florile sau focul, alteori cu nisipul, cu mierea sau laptele,
cu apa, cu soarele, cu noaptea, cu frigul, cu șarpele, cu lovitura de
cuțit, cu liniștea, cu untdelemnul, cu dimineața, cu moartea și viața.
Cele mai puternice trăiri, tot ce este mai bun, dar și ce este mai rău
în această lume, se leagă de femei. „Iubirea (de femei) ca moartea e de
tare și ca iadul de grozavă este gelozia, zice Solomon. Săgețile ei sunt
săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.”
Deoarece femeile erau niște personaje din poveste, era normal ca ele să nu fie oameni. E bine asta sau nu, timpul o va arăta. Femeile nu erau oameni, pentru că nici un om nu poate pune degetele nu știu cum în formă de pieptene când îți mângâie capul. Îți trec mâna prin păr, mâna-pieptene, și tu nu mai vrei nimic: nu vrei să te joci, nu vrei să călărești, nici măcar la vânătoare nu mai vrei.”
―
Deoarece femeile erau niște personaje din poveste, era normal ca ele să nu fie oameni. E bine asta sau nu, timpul o va arăta. Femeile nu erau oameni, pentru că nici un om nu poate pune degetele nu știu cum în formă de pieptene când îți mângâie capul. Îți trec mâna prin păr, mâna-pieptene, și tu nu mai vrei nimic: nu vrei să te joci, nu vrei să călărești, nici măcar la vânătoare nu mai vrei.”
―
“Femeile știu să râdă în timp ce le curg lacrimile. Apoi ea te ia
în brațe, te răstoarnă, te învârte, așa încât nu mai poți să-i vezi
ochii, oricât de tare ai vrea. Îți suflă în ceafă cu gura ei umedă și
caldă, te pupă pe creștet, îți dă o palmă la fund și, când te trezești,
ochii ei nu mai sunt uzi, fața nu-i mai este roșie, părul nu-i mai este
ciufulit: e frumoasă ca întotdeauna, încât ajungi să ți se pară că
plânsul nu a fost adevărat, că femeile nu plâng, ci doar se prefac, că
totul e un joc, o părere, un prilej bun de a te lua în brațe.
Atunci când femeile plâng, ele sunt ca niște copii. Sunt mici de tot și nu miros a parfum. Nu mai sunt niște personaje din poveste cu buzele rujate și unghiile roșii. Atunci când o femeie plânge, poți să o atingi, să-i treci mâna prin păr, chiar să-i îmbrățișezi capul, să-l strângi la pieptul tău mic, cât de tare poți.”
―
Atunci când femeile plâng, ele sunt ca niște copii. Sunt mici de tot și nu miros a parfum. Nu mai sunt niște personaje din poveste cu buzele rujate și unghiile roșii. Atunci când o femeie plânge, poți să o atingi, să-i treci mâna prin păr, chiar să-i îmbrățișezi capul, să-l strângi la pieptul tău mic, cât de tare poți.”
―
“V-ați întrebat, desigur, de ce femeile frumoase se mărită cu
bărbați urâți. E simplu: pentru că femeile sunt frumoase, iar bărbații
sunt urâți. Așa gândește orice copil.
Niciodată n-am înțeles când femeile încetează să mai fie frumoase și se transformă în învățătoare nesuferite, în directoare de școală, în vânzătoare de pateuri care strigă la copii, în babe.
Când eram mic, mă uitam la încălțămintea femeilor. Pentru că întotdeauna mi s-a părut ciudat că au încălțămintea altfel, că poartă tocuri, că au găurele în sandale, flori și alte șmecherii. Dar am observat că, cu cât femeile erau mai bătrâne și mai urâte, încălțămintea lor începea să semene tot mai tare cu cea a bărbaților. Sandalele se lățeau, curelele se mozoleau, iar tocurile erau mici și late, aproape inexistente. Cu alte cuvinte, cu cât femeile îmbătrâneau, cu atât începeau să semene mai tare cu bărbații. Se făceau urâte ca și ei.
Am înțeles de pe atunci că, dacă vrei să ai o femeie frumoasă, nu trebuie să o lași să îmbătrânească. Sau să îmbătrânești împreună cu ea.
Una dintre binecuvântările biblice spune: „Să te bucuri cu femeia tinereților tale: cerboaică preaiubită și căprioară plină de farmec să-ți fie ea; dragostea de ea să te îmbete totdeauna și iubirea ei să te desfăteze.”
A fi urât înseamnă a îmbătrâni fără iubire.”
―
Niciodată n-am înțeles când femeile încetează să mai fie frumoase și se transformă în învățătoare nesuferite, în directoare de școală, în vânzătoare de pateuri care strigă la copii, în babe.
Când eram mic, mă uitam la încălțămintea femeilor. Pentru că întotdeauna mi s-a părut ciudat că au încălțămintea altfel, că poartă tocuri, că au găurele în sandale, flori și alte șmecherii. Dar am observat că, cu cât femeile erau mai bătrâne și mai urâte, încălțămintea lor începea să semene tot mai tare cu cea a bărbaților. Sandalele se lățeau, curelele se mozoleau, iar tocurile erau mici și late, aproape inexistente. Cu alte cuvinte, cu cât femeile îmbătrâneau, cu atât începeau să semene mai tare cu bărbații. Se făceau urâte ca și ei.
Am înțeles de pe atunci că, dacă vrei să ai o femeie frumoasă, nu trebuie să o lași să îmbătrânească. Sau să îmbătrânești împreună cu ea.
Una dintre binecuvântările biblice spune: „Să te bucuri cu femeia tinereților tale: cerboaică preaiubită și căprioară plină de farmec să-ți fie ea; dragostea de ea să te îmbete totdeauna și iubirea ei să te desfăteze.”
A fi urât înseamnă a îmbătrâni fără iubire.”
―
“Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cât lucrurile
sunt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atât
ele sunt mai frumoase. Frumusețea este strâns legată de veșnicie:
lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor,
munții sau apele.
Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali, pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pământ, din pietre sau din fierberea plantelor, sunt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.
Nu este pe Pământ frumusețe mai răpitoare decât cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, până la urmă, să se pogoare în pământ și să putrezească. Totuși, pentru o clipă, căci atât durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintâi copleșește făptura, și oricine are ochi să privească vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decât acela de a crea Cineva o frumusețe atât de mare, cum este cea a omului, doar pentru o strălucire de câțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pământ.
Această descoperire a frumuseții inițiale o cântă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port ranele păcatelor... Cela ce cu mâna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pământ, din care am fost luat; la cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvântările Învierii, glasul 5).
Este atâta frumusețe în tot ce există, încât nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Până și legumele, și fructele pe care le mâncăm sunt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urâte - a picta urât, a scrie urât, a cânta urât - este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu!”
―
Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali, pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pământ, din pietre sau din fierberea plantelor, sunt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.
Nu este pe Pământ frumusețe mai răpitoare decât cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, până la urmă, să se pogoare în pământ și să putrezească. Totuși, pentru o clipă, căci atât durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintâi copleșește făptura, și oricine are ochi să privească vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decât acela de a crea Cineva o frumusețe atât de mare, cum este cea a omului, doar pentru o strălucire de câțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pământ.
Această descoperire a frumuseții inițiale o cântă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port ranele păcatelor... Cela ce cu mâna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pământ, din care am fost luat; la cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvântările Învierii, glasul 5).
Este atâta frumusețe în tot ce există, încât nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Până și legumele, și fructele pe care le mâncăm sunt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urâte - a picta urât, a scrie urât, a cânta urât - este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu!”
―
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.