De luat aminte

"Conştiinţa habotnică este, aşa cum am spus, manifestarea unei boli duhovniceşti. Habotnicii sunt victime ale obstacolelor duhovniceşti imaginare, ale felului în care ei acţionează liber. Sunt chinuiţi de gândul că şi cele mai nevătămătoare lucruri constituie păcate.

Săvârşesc, de pildă, gesturi care nu constituie păcate în sine şi nici nu aduc vreo pagubă sufletească, însă din cauza conştiinţei lor bolnave cred că au săvârşit păcate şi apare vinovăţia care exercită presiune asupra conştiinţei.

Cel habotnic nu realizează că este bolnav. Comportamentul său este considerat de el ca manifestare a sfinţeniei, iar sugestiile menţionate îl forţează, să scape de această rătăcire. Mai mult, aceste metode nu iau în considerare incapacitatea habotnicului de a scăpa de dubiile sale, printr-un simplu exerciţiu de voinţă.

Habotnicul nu poate scăpa de părerile sale, pentru că le consideră semne ale marii sale sfinţenii, chiar dacă face gesturi de smerenie. Ceea ce are impact este tocmai trăirea sa interioară, în adânc. Acesta este motivul pentru care nu se poate vindeca de habotnicie. Un alt motiv este că, pentru a pune în aplicare cele menţionate mai sus, trebuie să şi dorească aceasta. Dar el nu are curajul şi nu vrea să facă ceva în această direcţie.

Adevărata vindecare

Viaţa creştină, viaţa Evangheliei este mereu între două extreme; aşa cum spun Părinţii Bisericii: a fi ortodox înseamnă a merge mereu pe sârmă. Ceea ce înseamnă nu numai că trebuie să fim atenţi la cele de-a stânga, adică la păcate, dar şi la cele de-a dreapta, adică la virtuţi.

 Se grăbeşte, adică, cineva să dobândească toate virtuţile şi să creadă că le şi are, şi astfel se mândrească şi să trăiască în propriul egoism. Trebuie să ţinem permanent calea de mijloc - nici la o extremă, nici la cealaltă - ca să avem cu adevărat harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ceea ce trebuie să spunem, în concluzie, este următorul lucru: omul scapă de habotnicie dacă înţelege bine că aceasta este o boală. Dacă nu ajunge să înţeleagă aceasta, este din cauza lipsei de smerenie. 

Oricum, se poate vindeca cineva de habotnicie, doar dacă îşi cultivă smerenia, dacă îşi cultivă duhovniceşte sufletul. Este nevoie să se încreadă în Hristos. Să nu creadă că se va mântui prin cântărirea lucrurilor, prin calcule, ci să aibă nădejde în mila lui Dumnezeu, în dragostea Lui, în Crucea lui Hristos, în sângele pe care L-a vărsat şi, prin urmare, să trăiască în smerenie şi cu nădejdea mântuirii.

Dacă din suflet lipsesc acestea două, omul nu se poate elibera de habotnicie. Dacă însă ele există în suflet, piere habotnicia şi orice altă boală. Se risipeşte întunericul, de îndată ce facem lumină, după cum se risipeşte fumul de îndată ce suflă vântul.

Trebuie să le amintim habotnicilor că sensul adevăratei credinţe se află în aceea că Dumnezeu face pentru noi mult mai mult decât cere de la noi; că omul nu poate face sau da ceva care să-l facă vrednic de mântuire. Dacă cel habotnic acceptă acest adevăr, ezitările şi îndoielile lui vor dispărea, aşa cum dispare ceaţa când apare soarele.

De ce să lăsăm, aşadar, şinele nostru în lanţurile diavolului, care ne leagă din toate părţile, din moment ce Hristos a venit să ne elibereze şi să ne mântuiască fără să ne ceară nimic? De ce să nu-I încredinţăm Lui sufletul nostru, cu smerenie şi credinţă, ca să să aflăm cu adevărat mântuirea?"

ARHIM. SIMEON KRAIOPOULOS