O istorioară a Părintelui Ilarion Argatu

 Într-una din istorioarele Părintelui Ilarion Argatu, o familie îşi pierde unicul copil. Tragedie! Mama îi cere lui Dumnezeu să îşi vadă copilul. În vis îi apare un tânăr care o duce pe o păşune frumoasă, unde copilul ei se joacă laolaltă cu alţi copii. Ea vrea să îl strige, dar tânărul care o condusese nu o lasă. Mama nu se împacă după acest vis. Îşi vrea copilul înapoi. Se tot roagă Lui Dumnezeu să îi dea înapoi copilul. Are alt vis. Tânărul vine iar şi o duce într-un loc întunecat, unde un tânăr care seamănă cu copilul ei, dar are o vârstă mai înaintată, se chinuie îngrozitor. Mama copilului nu ia în seamă acest vis, ci, împreună cu soţul ei, îl conjură pe Dumnezeu să îi dea înapoi copilul, altfel îşi vor lepăda credinţa. Dumnezeu nu vrea să o piardă, aşa că, deşi sufletul copilului nu mai vrea înapoi în trupul care deja începuse să putrezească, îi împlineşte dorinţa. Copilul învie. El ajunge un adolescent, iar apoi un tânăr fără căpătâi, trăieşte din furat şi ajunge chiar să omoare un om, un paznic al unui loc de unde vroia să fure. E condamnat la moarte şi ajunge acolo unde tânărul/îngerul din vis îi arătase din vreme mamei lui că are să ajungă.

Cât de mare e bunătatea Lui Dumnezeu şi înţelepciunea Sa şi cum ne opunem noi binelui pe care El vrea să ni-l facă! Ştiind că acel copil va ajunge un derbedeu, Dumnezeu încearcă să-i salveze sufletul, luându-l din copilărie, când răul nu îl corupsese încă.

În numele unui aşa-zis bine lumesc, din care iudeii, conducătorii lumii de azi, şi-au făcut un scop, mama acelui copil i-a sacrificat tot ce avea el mai de preţ: sufletul său.

Dar de câte ori nu face noi aceasta? Lumea ne întinde minciuna ei, ne face să ne dorim să ne satisfacem poftele aici. Mereu avem de ales între fericirea veşnică şi sfărmicioasa fericire lumească. Şi parcă mereu alegem împlinirea trecătoare şi mincinoasă pe care ne-o oferă duhul amarnic al acestei lumi. Visul nostru nu e să ne întoarcem la vârsta neîntinată a copilăriei, ci să ne "realizăm" social.

Orice piedică se iveşte pe acest drum spre împlinirea socială a fiecăruia dintre noi, ni se pare o mare tragedie, pentru că uităm că finalitatea acestei vieţi nu e aici.

Greutăţile unuia sau altuia dintre noi şi, iată, până şi moartea timpurie, pot fi spre folosul nostru. Dincolo de această scurtă, pieritoare viaţă, ne aşteaptă o eternitate, un timp fără sfârşit