E o milostenie uriașă.

 

Sfantul Spiros

Când eram student la teologie, mă duceam la Sfântul Munte Athos în fiecare vară. N-aveam mulți bani, așa că munceam la mănăstiri acolo, studiam, mă rugam cu ei, ascultam bătrâni sfinți.
Odată, eram în Tessalonic, așteptând autobuzul de 5 dimineața pentru Ouranopolis. N-aveam bani pentru hotel, de-abia ptr autobuz.
Dormeam pe o bancă într-un parc. Veneau polițiștii, că nu e voie, le arătam viza, că nu eram boschetar. În iunie, noaptea era un deliciu să dormi afară în Tesalonic.
In geana nopții, un polițist tânăr s-a apropiat de banca mea. M-a întrebat ce fac și unde mă duc. I-am zis. Athos. Dar el: și ai mâncat ceva? Zic: daa, un souvlaki. De fapt mâncasem la 4 după amiaza, iar acum era 2 noaptea.
Vezi că este pe strada cutare o cantină cu mâncare caldă,  gratuit. L-am întrebat cum îl cheamă: Spyros,  a zis el.
M-am dus. Era cam pustiu. Doar o bătrânică pe o bancă.  Am bătut la geam. O grecoaică aprigă cu ochii negri m-a luat pe sus: acuma se vine?
Mi-a dat o strachină enormă cu supă de năut, caldă, învăluitoare, cu chimen, și un codru mare de pâine. A fost una dintre cele mai bune supe din viața mea.
De aia am scris de necesitatea unor cantine. Ptr oricine. E o milostenie uriașă.
L-am pomenit pe Spyros ăla mustăciosu de sute de ori.

În Athos, am povestit întâmplarea unui părinte român. Mi-a zis: ăla era Sfântul Spiridon. Sunt sute de greci care mărturisesc că l-au întâlnit și i-a ajutat sau îndemnat la cele bune.