Părintele Petroniu Tănase:

 Să nu ții păcatul mult timp nemărturisit, pentru că păcatul e ca o otravă, așa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: paralizează sufletul! De aceea se află lumea actuală așa de afundată în neputință, pentru că nu se spovedește. Cum ți-ai pregătit aripile aici, așa o să zbori dincolo.

Lumea e aşa de strâmbată şi de îndepărtată de Dumnezeu, încât lucrurile creştineşti i se par nebunie. Omul să se retragă din când în când, ca să se întâlnească cu Dumnezeu.

Nu vă amăgiţi: de nu se va curăţi neamul acesta de patimi, Duhul Sfânt nu va veni peste el. Să respirăm pe Dumnezeu ca pe aer. Dă-i minţii o lucrare; dacă mintea are o lucrare, atunci nu mai e atrasă de curiozitate.

S-a pierdut ideea de păcat şi atunci omul crede că e liber să facă toate relele de pe lume. Dacă nu ne pregătim în lumea aceasta, o să ajungem niște nefericiţi, bântuiţi veşnic de păcatele pe care le-am făcut. Izvorul tuturor păcatelor este iubirea de sine.

Omul dacă trăieşte în viaţă dezordonat devine nesimţitor, nu îşi mai dă seama că un lucru e rău, ajunge să bea nedreptatea ca apa. Face păcatele fără să îl doară capul.

Nici un păcat nu degradează fiinţa umană aşa de mult ca desfrânarea, prin care îţi deteriorezi însăşi fiinţa ta. E încurajată pe toată linia, dar e o lucrare potrivnică chemării omului, care nu îl duce la fericire, ci la chinurile veşnice.

Ce negoţ bun, oleacă de osteneală, câţiva ani şi câştigăm veşnicia. Oricât de mulţi ani ar fi pe pământ, faţă de infinit sunt o picătură. Cu puţinul pe care-l facem aici câştigăm veşnicia nefericită sau fericită. Să nu fim nesimţitori la aceasta.

Să ducem o viaţă creştinească. Ăsta e rostul nostru şi la el trebuie să ne fie mintea atentă şi sufletul treaz. Omul trebuie să ajungă să împlinească acest rost. Dacă nu împlineşte, atunci existenţa omului nu are nici o raţiune.

Omul este adevărat om când tinde spre Dumnezeu. Nu este libertate altfel decât să faci binele, nu răul. Nu e voie să facă orice, nu e în interesul lui.

Sufletul e veşnic, iar trupul – trecător, deci e normal să mă îngrijesc de ceea ce rămâne, nu de ceea ce putrezeşte. Însă, civilizaţia materialistă a făcut ca omul să nu mai aibă timp pentru suflet deloc.

"Spune o veche istorioară că odată s-au adunat la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea; şi era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau. Numai două dintre ele se priveau ca nişte străine, nu se văzuseră niciodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă."
Pr. Petroniu Tanase