Patima şi păcatul în gândirea Sfinţilor Părinţi
Patimile sunt un fel de fiinţe învârtoşate. Ele se aşază între lumină şi vedere şi împiedică deosebirea lucrurilor. Tuturor patimilor le premerge iubirea de sine, după care vine mândria.
Patimile nu au fost create împreună cu firea oamenilor, ci ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu necuvântătoarele. Orice patimă este o împletire dintr-un lucru supus simţurilor, dintr-o simţire şi dintr-o putere, abătute de la ceea ce este potrivit cu firea.
Unele patimi sunt trupeşti, prilejuite de trup, altele sunt sufleteşti, prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale mâniei, iar altele sunt ale părţii poftitoare ale sufletului.
Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup
Patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau numai de cea raţională. Mai anevoie de biruit sunt patimile iuţimii decât cele ale părţii poftitoare; de aceea Dumnezeu a dat ca doctorie mai tare împotriva ei porunca dragostei. Patimile îşi au originea în noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu în Dumnezeu. De aceea, ele nu au nici o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei. Cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele decât prin năluciri şi gânduri care încep cu momeala (atacul), urmată de amestecarea gândurilor omeneşti cu cele drăceşti (însoţirea), apoi de consimţirea sau învoirea minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos; după acestea vine robirea, care este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări, şi în sfârşit săvârşirea faptei din afară, a păcatului. Dacă mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea numelui lui Iisus, va putea pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, iar cele ce urmează acesteia, adică însoţirea, consimţirea, robirea şi păcatul rămân, fără împlinire.
Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup. Cel ce cultivă trezvia îl alungă din suflet prin pocăinţă. Or, cel care nu este îmbrăcat cu veşmântul duhului este îmbrăcat cu ruşinosul şi necinstitul veşmânt al patimilor.
Patimile sufletului sunt lenea, neştiinţa şi uitarea, spune Sfântul Petru Damaschinul. Căci din neînţelepciune apare trândăvia, din aceasta nelucrarea, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare izvorăşte iubirea de slavă din care creşte iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, cauza totalei necunoştinţe a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar din acestea se nasc celelalte patimi, adică: lăcomia pântecelui, din care vine curvia; apoi iubirea de argint, din care se naşte mânia; din ea vine întristarea, prin care se naşte nepăsarea; şi în cele din urmă slava deşartă din care se trage mândria. Din acestea vine toată răutatea, patima şi păcatul, prin care se ajunge la deznădejde, la pierzanie şi la căderea de la Dumnezeu.
Dintre toate patimile, două sunt mai grele
Sfântul Ioan Damaschin spunea că atunci când mintea este întunecată de o patimă, ea este luată în stăpânire de toate celelalte patimi, cum ar fi: lipsa de evlavie, erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, ura, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, puţinătatea sufletului, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, slava deşartă, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, răutatea ş.a. Iar patimile trupului sunt: lăcomia, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, desfrânarea cu auxiliarele ei, necurăţia, incestul, furtul, sacrilegiul, uciderea, farmecele, prezicerile, uşurătatea, sulemenirea, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor lumeşti, viaţa iubitoare de trup, care nu lasă mintea niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor. Iar rădăcinile tuturor acestor patimi sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de argint, din care îşi ia seva tot răul.
Patimile trupeşti şi cele materiale se micşorează şi se veştejesc prin suferinţele trupului, iar cele sufleteşti şi nevăzute se ating prin smerita cugetare, prin blândeţe şi dragoste. Când omorâm patimile şi stingem poftele şi supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea şi urmăm lui Hristos, fiindcă retragerea nu este nimic altceva decât omorârea patimilor şi arătarea vieţii celei ascunse în Hristos. Materia rea a trupului este împătimirea, a sufletului este dulcea pătimire, iar a minţii este aplecarea spre patimă.
Dintre toate patimile, două sunt mai grele: curvia şi trândăvia, care tulbură şi slăbănogesc sufletul, fiind în legătură una cu cealaltă şi întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combătut şi cu greu de biruit, neputând fi înfrânte cu desăvârşire de către om. Una creşte mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire fără deosebire materia amândurora, a sufletului şi a trupului, pe când cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă tot sufletul şi trupul. Ele nu pot fi scoase şi biruite cu desăvârşire înainte de nepătimirea fericită, când sufletul primeşte puterea de la Duhul Sfânt în rugăciune, care-i dă slobozire, putere şi pace adâncă în inimă, făcându-l să se veselească prin liniştire.
Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat
Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei, lupta lui pentru libertate. Cel mai greu este să te eliberezi de ceea ce te robeşte din tine, mai bine zis, de forţele nevăzute care stârnesc aceste patimi prin trezirea pornirilor inferioare din tine. Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat, căci orice ivire a patimii întrerupe rugăciunea, te ia în robie, rupându-te de Dumnezeu în care este libertatea. Numai în rugăciune, ca act de iubire al lui Dumnezeu, care nu te supune ca o patimă, se manifestă libertatea deplină de noi înşine. Omul nepătimaş este omul liber, omul care se mişcă după voia sa cea adevărată şi care stă în picioare chiar în faţa lui Dumnezeu care nu-l robeşte, ci îl iubeşte, deoarece a aflat har de la El. Atâta vreme cât avem în noi materia patimilor şi îngrijim de bunăvoie pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, aceasta are tărie împotriva noastră, tărie luată din noi. Dar dacă le lepădăm din noi şi ne curăţim inima prin lacrimile pocăinţei, urând înşelăciunea celor văzute, ne facem părtaşi de venirea Duhului Sfânt, văzând pe Dumnezeu în lumină veşnică şi fiind văzuţi de Dumnezeu.
Cât despre păcat, omul păcătuieşte prin răpire, prin amăgire, prin neştiinţă şi prin dispoziţie sufletească. Primele trei feluri aduc uşor pe om la recunoaşterea păcatului şi la pocăinţă, dar cel ce păcătuieşte din aplecare sufletească şi nu vine la pocăinţă nici în urma experienţei, nici cu trecerea vremii, în chip sigur va avea parte de chinuri. Când auzi pe Fiul lui Dumnezeu zicând: „De nu se va lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine“, aceasta nu se referă numai la averi, ci se referă la toate lucrurile păcatului. Toate păcatele bat mai întâi prin gânduri la uşa minţii, dar pe toate le taie virtutea cugetătoare a trezviei.
Tămăduirea şi leacul păcatelor din raţiune (necredinţa, erezia, hula, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor ivite din partea pătimitoare) este credinţa adevărată în Dumnezeu, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu.
Tămăduirea şi leacul păcatelor iuţimii (cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea, cugetarea necontenită) este iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea.
Tămăduirea şi leacul păcatelor părţii poftitoare (lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de bani, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti) este: postul, înfrânarea, reaua pătimire, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu.
Când amintirea păcatului te duce la pocăinţă, este de la Dumnezeu, iar când te duce la repetarea lui, este de la diavol. Or, pocăinţa înseamnă a ne întoarce de la păcat, iar păcatul nu este unul, ci întreg omul vechi. În veacul ce va să fie nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi pentru că am păcătuit, odată ce am primit o fire nestatornică şi schimbătoare, ci fiindcă păcătuind, nu ne-am întors de la calea cea rea, după ce am primit putere şi vreme pentru pocăinţă, ca să arătăm şi mai mult că Dumnezeirea este bună şi nu pătimaşă, ca una ce pedepseşte şi nu se mânie. Pentru că ea pedepseşte păcatul şi nu pe păcătos, fiind în afară de orice patimă şi pedeapsă, deşi se conformează faptelor şi dispoziţiilor noastre, întorcând fiecăruia după valoarea celor făcute în viaţă.
Există păcat ce se face din slăbiciune, la care omul este atras fără voie; şi există păcat făcut cu voie şi din neştiinţă. Câteodată face cineva păcatul din vreo întâmplare; şi iarăşi uneori, din stăruirea şi deprinderea în rău. Toate aceste feluri şi chipuri ale păcatelor, deşi sunt toate vrednice de cercetare, privite din punctul de vedere al pedepsei ce li se cuvine, nu sunt deopotrivă, ci unul este mai mare decât altul. Şi precum Adam şi Eva şi şarpele au primit de la Dumnezeu aceeaşi răsplată a păcatului, dar au luat blesteme mult deosebite, aşa şi urmaşii lor: fiecare a luat asprimea pedepsei după intenţia şi după pofta lui de a păcătui.
Semnul iertării stă în a te socoti pururea dator
Până ce nu va fi urâtă, cu adevărat, pricina păcatului din inimă, nu te poţi elibera de plăcerea lucrării lui. Aceasta este lupta cea mai grea, ce se dă împotriva omului până la sânge. În ea se probează stăpânirea de sine a lui, în dragostea care uneşte toate virtuţile. Aceasta este puterea care aţâţă şi ridică la luptă. Aceasta este puterea mărimii păcatului, prin care vrăjmaşul obişnuieşte să zăpăcească puterile sufletului şi sileşte mişcările curate să facă o experienţă, pe care niciodată n-a făcut-o. Cel ce plânge pentru păcatele de mai înainte şi are în sine în chip desăvârşit credinţa în Dumnezeu, care-l naşte mereu spre dreptate, şi-şi oferă viaţa şi raţiunea ca să se întipărească în ele toată virtutea, s-a făcut pe sine mădular al seminţiei duhovniceşti, arătându-şi naşterea după Dumnezeu ca faptă a voinţei, nu a necesităţii.
Dumnezeu i-a acordat slăbănogului iertarea: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău“ (Ioan 5, 14). Semnul iertării, spune Sfântul Ioan Scărarul, stă în a te socoti pururea dator. Iar Sfinţii Varsanufie şi Ioan spun că cine nu iartă păstrează în sine o mândrie care împietreşte, dezumanizează, pierde condiţia de om şi care nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat. Iar cel ce nu iartă nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Când te rogi de cineva să te ierte îl ajuţi pe acela să iasă din rigiditatea lui pentru că unde se întâlnesc oamenii prin iertare este şi Dumnezeu, izvorul iertării, ca izvor al iubirii care vrea să-i cuprindă pe toţi în ea, al puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Îl simţi pe El ca iertător.
„De le ierţi păcatul, iartă-l. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea aceasta pe care ai scris-o“, a spus Moise (Ieşirea 32, 31-32). Deci, fiecare popor este scris în cartea sau în atenţia lui Dumnezeu ca o formă unică a spiritualităţii create de gândul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este liber chiar faţă de El, sau de hotărârile odată luate ale Lui. El iartă păcatele unui popor când vede la acesta o întoarcere sau oameni nepierduţi cu totul în înstrăinare totală de Dumnezeu. Dar când nu le mai vede pe acestea, El poate şi pierde un popor. Pentru că „nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ (Luca 5, 21). Iertarea reală a păcatului, ridicarea reală de pe conştiinţă a răului făcut cuiva, vindecarea reală a rănii lăsate de el în conştiinţă este o faptă pe care numai Dumnezeu o poate face. El îţi dă liniştea conştiinţei pentru veci. Şi prin aceasta îţi dă adevărata libertate. În faptul că omul poate ierta şi el sau simţi şi iertarea de la el ca o despovărare, ca o vindecare, se arată că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă, că acesta a devenit în adevăr asemenea lui Dumnezeu sau că este chipul lui Dumnezeu, având pe Dumnezeu în Sine. Momentul adevăratei iertări a umanităţii a fost plinirea legii.
Bibliografie:
Sfântul Filotei Sinaitul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 134.
Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 144.
Sfântul Ilie Ecdicul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 312.
Sfântul Ioan Carpatinul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 151.
Sfântul Ioan Damaschin, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 206, 209.
Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia IX, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 153, 231.
Sfântul Isaac Sirul, Filocalia X, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 207, 218-219, 349.
Sfântul Isaia Pustnicul, Filocalia XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 90.
Sfântul Isihie Sinaitul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 69, 84.
Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 316, 318.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 218.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 161, 302.
Sfântul Nichifor din Singurătate, Filocalia VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 19.
Sfântul Petru Damaschin, Filocalia V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 36-37.
Sfântul Talasie Libianul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 32-33, 34-39.
Sfântul Teognost, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 285.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia XI, Episcopia Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, p. 119.
Dintre cauzele generale, ascetica ortodoxă analizează mai ales: 1) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie; 2) lucrarea de percepţie simţuală exagerată, nesubordonată raţiunii; 3) alergarea exclusivă şi iraţională după plăcere. Prin acestea, patimile se dovedesc a fi la marginea conştiinţei şi izvorând din zonele ei abisale şi cele mai întunecate. Ele au un caracter profund antidivin, antipersonal, antiindividual, antinatural, antiraţional şi antisocial, anticomunitar.
Ascetica ortodoxă vorbeşte despre următoarele opt patimi sau duhuri ale răutăţii, corespunzând celor opt păcate capitale . Acestea sunt:
1. Lăcomia pântecelui (gastromarghia), care se manifestă printr-o grijă exagerată spre hrănirea trupului. Ea are trei forme: a) mâncarea înainte de ora de masă; b) lăcomia la orice fel de mâncare; c) grija de a mânca hrănuri alese şi special gătite.
2. Desfrânarea (porneia) cu o lucrare pătimaşă variată: ca relaţie trupească între sexele opuse în afara căsătoriei religioase; relaţii exagerate fără respectarea perioadelor de post şi fără finalitatea de a naşte copii; onania; relaţii contra firii între acelaşi sex; vorbele, glumele, cuvintele uşuratice, triviale şi necumpătate, care constituie aluzii la desfrânare.
3. Iubirea de argint sau avariţia (philargyria), goana exagerată şi preocuparea pătimaşă de obţinere a unor bucuri materiale peste strictul necesar unei existenţe modeste, furtul, înşelăciune, asuprirea semenului.
4. Mânia (orgi). Există şi o mânie mântuitoare, faţă de păcatele şi patimile noastre, faţă de viaţa noastră de păcat. Mânia lumească sau pătimaşă, însă, se manifestă prin uciderea, lovirea, înfurierea, strigarea la altă persoană sau orice atitudine născută din violenţă, faţă de acesta.
5. Întristarea (lipe). Există o tristeţe datorată păcatelor noastre şi ale semenilor noştri, prin care ne îndepărtăm de la faţa lui Dumnezeu, izvorul a tot binele şi al iubirii supreme. Tristeţea sau angoasa pe care o provoacă lumea, pătimaşă, este datorată nerealizării unui lucru dorit, frica, dejnădejdea, ţinerea de minte a răului.
6. Trândăvia (acedia) - „diavolul amiezii”, de care vorbeşte Evagrie, care ne ispiteşte sub formă de moleşeală, somnolenţă, lipsă de procupare, delăsare de la îndeplinirea celor folositoare vieţii.
7. Slava deşartă (kenodoxia) conduita epatantă, în scopul de a impresiona pe cei din jur şi a fi, în acest mod, lăudat; trufie; dispute neîncetate în scopul de a ieşi în evidenţă; păreri personale trufaşe, care merg prin lipsa lor de discernere şi echilibru, până la erezie.
8. Mândria (hyperifania) - supraestimarea noastră şi dispreţuirea semenilor, nesupunere, invidie, clevetire, blasfemie.
Dintre cauzele generale, ascetica ortodoxă analizează mai ales: 1) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie; 2) lucrarea de percepţie simţuală exagerată, nesubordonată raţiunii; 3) alergarea exclusivă şi iraţională după plăcere. Prin acestea, patimile se dovedesc a fi la marginea conştiinţei şi izvorând din zonele ei abisale şi cele mai întunecate. Ele au un caracter profund antidivin, antipersonal, antiindividual, antinatural, antiraţional şi antisocial, anticomunitar.
Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie Monahul vorbeşte despre „dracul care face sufletul împătimit nesimţit”. „Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc, el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte... De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi” . Calea de a izgoni acest demon sunt nenorocirile, bolile şi suferinţele altora, care ne sensibilizează, care „pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de demon” .
(Preot Ioan C. Cristinel Teșu, Teologia necazurilor, Editura CHRISTIANA, 1998)
Cauzele akediei
Despre cauzele akediei au scris mult şi Sfinţii Părinţi, şi teologii contemporani. Sfântul Macarie indică în calitate de cauză necredinţa. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi arată că sursa fundamentală a akediei este lucrarea demonică. Totuşi, aceasta are nevoie de un teren prielnic. Potrivit Avei Talasie, acest teren poate fi reprezentat de ataşamentul faţă de plăceri. „Trândăvirea este lenevire a sufletului, iar de lenevit se leneveşte sufletul bolnav de iubirea plăcerilor”, observă el.
Sfântul Ioan Scărarul enumeră câteva
provenienţe ale akediei: multa vorbire, osteneala peste măsură,
nesimţirea sufletului, uitarea de cereştile bunătăţi, plăcerea, iar
câteodată faptul ca nu este în om frică de Dumnezeu, sau trufia şi
iubirea de sine.
Enumerând patimile principale, Sfântul Gri- gorie Sinaitul foloseşte în
loc de „akedie” termenul „lene”: este vorba de lenea care se manifestă
în privinţa lucrurilor duhovniceşti. Omul nu vrea să meargă la biserică,
nu vrea să se roage, nu vrea să citească Sfânta Scriptură şi, în
general, să facă eforturi pentru sufletul său. De ce? Fiindcă vedem cât
de multe patimi sunt în sufletul nostru şi cât de mult avem de făcut ca
să ni-l curăţim.
După părerea schiarhimandritului Gabriel Bunge, cauza fundamentală a akediei este „ego”-ul rănit al omului, care îl stârneşte pe acesta la o luptă epuizantă cu sine însuşi.
Akedia apare practic întotdeauna pe fondul sentimentului lăuntric de ambiţie nesatisfăcută, precum şi al statului degeaba şi al pierderii vremii. La rândul său, această pustietate lăuntrică e consecinţa orientării omului spre plăcerile pământeşti şi senzuale, însoţite de trecerea în planul al doilea a conţinutului moral şi duhovnicesc al vieţii.
In acest caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. Propriu-zis, este vorba de o urmare logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după placul inimii”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.
„Păcatul akediei provine din excesiva preocupare cu propria persoană, cu propriile trăiri, cu propriile insuccese, rezultatul fiind stingerea dragostei faţă de cei din jur, indiferenţa faţă de suferinţele celorlalţi, incapacitatea de a te bucura de bucuria celorlalţi; ia naştere invidia”, scrie un contemporan al nostru, arhimandritul Lazar Abaşidze.
După cum vedem, la baza akediei stă concepţia greşită a omului despre păcatele, posibilităţile şi realizările sale, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta duce la declinul sufletesc, însoţit ori de plâns şi suspine amare, ori de supărare şi nemulţumire faţă de toţi şi toate.
Deosebirea fundamentală dintre akedie şi întristare constă în aceea că akedia nu are nici un motiv clar: după cum spune Sfântul Ioan Cassian, ea este o „tulburare iraţională a minţii”. Dacă ea nu are un motiv, asta nu înseamnă însă că este lipsită de orice cauză.
Sfântul Inochentie al Hersonului a făcut distincţie între cauzele care provoacă akedie la nevoitori şi cele care o provoacă Ia oamenii necredincioşi sau puţin credincioşi, şi le-a descris amănunţit.
1) Akedia este urmare a pierderii credinţei, a puţinătăţii de credinţă. Ca urmare a pustietăţii din suflet, oamenii necredincioşi se află adeseori într-o stare de akedie foarte intensă. Aceasta este bună pentru ei, deoarece serveşte drept chemare şi stimul spre pocăinţă – şi să nu creadă că se va găsi pentru ei vreun mijloc de eliberare de acest duh al akediei până când nu se vor întoarce pe calea dreptăţii şi nu se vor îndrepta plăcerile deşarte şi bucuriile pământeşti nu vor umple niciodată golul din inimă: sufletul nostru e mai încăpător decât întreaga lume. Dimpotrivă, pe măsură ce trece timpul bucuriile trupeşti îşi pierd puterea de a distra(ge) şi încânta sufletul, şi se transformă într-o sursă de apăsare sufletească şi plictiseală.
2) Akedia este în mod frecvent provocată şi însoţită de cârtire, care se manifestă prin aceea că omul aruncă întreaga responsabilitate pentru suferinţele sale pe alţii, şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu, iar despre sine crede că suferă nevinovat, şi se plânge tot timpul, şi îi ocărăşte pe cei ce sunt, după părerea lui, vinovaţi că el suferă – iar „vinovaţii” sunt tot mai mulţi, pe măsură ce omul se împotmoleşte tot mai adânc în păcatul cârtirii şi se înrăieşte.
Prin cârtire se manifestă infantilismul duhovnicesc şi psihologic: omul refuză să accepte responsabilitatea pentru faptele sale, refuză să vadă că ceea ce i se întâmplă este urmarea firească a acţiunilor sale, alegerilor sale, capriciilor sale, şi în loc să recunoască ceea ce este evident începe să caute vinovaţi – iar ultim vinovat ajunge să fie, fireşte, Cel mai Răbdător.
3) Trufia – după cum spune Sfântul Anatolie de la Optina, „deznădejdea este odraslă a trufiei; dacă aştepţi din partea ta tot ce e mai rău, nu te vei deznădăjdui niciodată, ci doar te vei smeri şi te vei pocăi în pace”. „Deznădejdea dă în vileag necredinţa şi iubirea de sine din mimă: cel ce crede în sine şi nădăjduieşte în sine nu se va ridica din păcat prin pocăinţă” (Sfanţul Teofan Zăvorâtul).
Indată ce se întâmplă în viaţa trufaşului vreun lucru care-i dă în vileag neputinţa şi lipsa de temei a încrederii lui în sine, imediat cade în akedie şi deznădăjduieşte – iar aşa ceva se poate întâmpla din cele mai diverse cauze: din cauza orgoliului lezat, din cauză că se face altfel decât vrea el, din cauza slavei deşarte, când vede că egalii lui sunt mai bine trataţi decât el, precum şi din cauza strâmtorărilor vieţii, precum dă mărturie Sfântul Ambrozie de la Optina.
Omul smerit, care nădăjduieşte în
Dumnezeu, ştie ca El nu-i va trimite încercări mai presus de putere, şi
de aceea nu cade în akedie nici măcar în cele mai grele împrejurări, pe
când trufaşul, care nădăjduieşte în sine, imediat cum se trezeşte într-o
situaţie grea, pe care nu are putere să o schimbe, imediat cade în
akedie, crezând că dacă el nu poate îndrepta ceea ce s-a întâmplat
înseamnă că nu poate nimeni; pe deasupra se mâhneşte şi se irită pentru
că aceste împrejurări i-au arătat slăbiciunea lui, lucru pe care
trufaşul nu-l poate răbda în linişte.
4) Nesatisfacerea patimilor – akedia însoţeşte practic orice dorinţă
păcătoasă nesatisfăcută, dacă omul nu renunţă la ea dintr-un motiv sau
altul. Pe măsură ce akedia sporeşte in om, dorintele concrete îşi pierd
importanţa şi rămâne o stare sufletească ce caută, pentru a se
autoîntreţine, tocmai dorinţele a căror împlinire e imposibilă.
De aceea, akedia e ca o mlaştină: cu cât omul s-a cufundat în ea mai multa vreme, cu atât îi e mai greu să iasă – şi starea aceasta pune stăpânire atât de profund pe om, încât chiar şi „dimineaţa poate apărea la el o somnolenţă care este determinată nu de necesitatea fiziologică a omului de a dormi, ci de dorinţa lui de a nu se trezi şi de a nu se conecta la viaţa care, după cum ştie dinainte, nu va fi ceea ce vrea el şi aşa cum vrea el” (N. Guriev).
Mulţi savanţi occidentali subliniază în mod obiectiv că este vorba de o „boală a clasei de mijloc”, a personalităţilor ambiţioase, care absolutizează importanţa realizărilor şi succeselor proprii şi care îşi trăiesc foarte dureros eşecurile.
Totuşi, akedia îi atacă – deşi are mai puţin succes cu ei – şi pe oamenii credincioşi, însă din alte motive, despre care Sfântul Inochentie scrie detaliat.
„Izvoarele akediei sunt numeroase – atât dinafară, cât şi lăuntrice.
1) In primul rând, în sufletele curate şi apropiate de desăvârşire trândăvirea poate lua naştere din părăsirea lor pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu. Starea harică este cea mai fericită, dar pentru ca celui ce se află în ea să nu i se suie Ia cap ca ea vine în urma propriilor Iui silinţe, harul se depărtează câteodată, lăsandu-l pe iubitul său să se descurce singur Atunci. pentru sufletul sfânt e ca şi cum s-ar lăsa miez de noapte în miezul zilei: în el apar întuneric, raceală, amorţeală şi totodată trândăvire.
2) In al doilea rând, trândăvi rea, precum dau mărturie oamenii iscusiţi în viaţa duhovnicească, se întâmplă şi în urma lucrării duhului întunericului. Dacă nu poate amăgi cu bunătăţile şi plăcerile lumii sufletul care merge către cer, vrăjmaşul mântuirii se foloseşte de mijlocul dimpotrivă, aducând trândăvire asupra lui. In starea aceasta, sufletul e ca un călător asupra căruia s-au abătut pe neaşteptate beznă şi ceaţă: nu vede nici ceea ce e înaintea sa, nici ceea ce-i înapoi; nu ştie ce să facă; îşi pierde vioiciunea, cade în nehotărâre.
3) Al treilea izvor al trândăvirii este firea noastră căzută, necurată, istovită, amorţită de păcat. Atâta timp cât lucrăm potrivit iubirii noastre de sine, atâta timp cât suntem plini de duhul lumii şi de patimi, firea aceasta este în noi veselă şi vie – dar dacă vă veţi schimba orientarea vieţii, dacă veţi trece de pe calea largă a lumii pe calea îngustă a lepădării de sine creştine, daca va veti apuca de pocăinţă şi de îndreptarea de sine e va descoperi îndată golul din voi, se va da in vileag neputinţa voastră duhovnicească, se va face simţită amorţirea inimii. Până când sufletul nu va reuşi să se umple de duhul nou al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, duhul trândăvirii este, mai mult sau mai puţin, cu neputinţă de ocolit. Acestui fel de trândăvire îi sunt supuşi mai ales păcătoşii după întoarcerea lor la Dumnezeu.
4) Al patrulea izvor obişnuit al trândăvirii duhovniceşti este insuficienta activitate şi cu atât mai mult încetarea ei. Incetând să-şi mai folosească puterile şi capacităţile, sufletul îşi pierde vitalitatea şi vioiciunea, se moleşeşte; îndeletnicirile dinainte încep să-l dezguste, se instalează golul lăuntric, nemulţumirea şi, în consecinţă, plictiseala şi trândăvirea.
5) Trândăvirea poate veni şi din felurite împrejurări întristătoare din viaţă, cum ar fi moarte rudelor şi a celor dragi, pierderea cinstei, averii şi alte întâmplări nefericite: toate acestea sunt însoţite de necazuri şi neplăceri. Totuşi, potrivit legii firii noastre, întristarea trebuie să se micşoreze pe măsură ce trece timpul, iar în cele din urmă să piară cu totul – dar omul trebuie să folosească toate mijloacele ce-i sunt la îndemână pentru a se însufleţi şi a nu cădea pradă întristării, altfel se poate dezvolta trândăvirea.
6) Trândăvirea poate veni şi de la anumite gânduri, mai ales de la cele întunecate şi apăsătoare, când sufletul ia aminte prea mult la ele şi nu priveşte lucrurile în lumina credinţei şi a Evangheliei: de pildă, omul poate cădea în trândăvire în urma desei cugetări la nedreptatea care domneşte în lume şi la faptul că aici drepţii au necazuri şi suferă, pe când necredincioşii se înalţă şi o duc bine, ajungând în cele din urmă la încheierea că în lume totul e lăsat in seama destinului orb şi a patimilor omeneşti.
7) In fine, izvor al trândăvirii sufleteşti pot fi feluritele stări de boală a trupului, mai ales a anumitor mădulare ale acestuia.” Sfânta Biserică ne învaţă că toată „boala, întristarea şi suspinul”, toată neputinţa, inclusiv oboseala, au intrat în natura umană după căderea protopărinţilor Adam şi Eva.
