Se povesteşte într-un pateric că un frate s-a întors la
starețul său, după ce-i făcuse o mare măgărie. Și-a cerut iertare, și-a
pus cenuşă în cap, cum se spune, şi acum aştepta să fie certat. Dar
părintele l-a îmbrăţişat, spunându-i, „ai făcut pentru mine o mulțime de
lucruri bune, iar eu să te cert pentru o greșeală?”.
Dar noi nu suntem aşa. Parcă abia aşteptăm să cântărim toată viaţa unui
om doar prin greutatea unei greşeli de moment. Din clipa în care o va
face, faptele sale bune sunt uitate pe loc, iar mai departe îi vom
păstra amintirea greşelii capitale: „Mda, era un om de treabă, dar să-ţi
spun ce mizerie mi-a făcut.”
Nimic nu e mai capital ca greşeala altuia, nicio virtute a aceluia,
nicio faptă bună, nicio amintire frumoasă. Facem din greşeala capitală
oglinda unui om şi avem grijă să i-o punem în față toată viața, chiar
dacă ne prefacem că l-am iertat. Greşeala aproapelui e micul nostru
moment de narcisism, în care, prin comparaţie cu el, ne simţim buni și
drepţi. Noi n-am face niciodată „aşa ceva”. De aceea suntem atât de
necruţători cu el, pentru ca să ne simțim minunat cu noi.
Tatăl din evanghelie, așadar nici măcar părintele ideal,
nu poate opri plecarea fiului risipitor. (Nu poți opri plecarea de acasă
a fiului risipitor, iar asta nu înseamnă că nu te iubește, nici că l-ai
crescut prost, ci doar că vrea să aibă propriile sale experiențe de
viață, așa cum și tu le-ai avut pe-ale tale, indiferent de ce te-au
învățat la vremea ta cei din jur.)
Tatăl ideal nu se pune în calea fiului risipitor și nici nu blestemă în
urma lui. (Nu te pune în calea sa, nu-l insulta, roagă-te să se întoarcă
sănătos și, pe același drum pe care pleacă, se va întoarce la tine.)
Tatăl ideal iese în calea fiului păcătos, care se întoarce. (Nu aștepta
să facă singur tot drumul înapoi. Ieși în calea sa și-l îmbrățișează mai
înainte de a zice el ceva, pentru că povara greșelii sale e mai grea
decât supărarea ta. Iartă mai înainte de a ți se cere iertare.)
Tatăl ideal nu-i mai face nicio morală fiului întors acasă și nici nu i
se mai plânge de pagubele pe care i le-a făcut. (Nu-l mai acuza, nu te
victimiza, nu-i mai aminti de greșelile sale, nu mai pune remușcări
asupra sa.)
Tatăl ideal îl îmbracă pe cel iertat cu „haina lui cea dintâi”.
(Privește-l ca și cum nu s-a schimbat nimic, sau măcar străduiește-te,
fă un efort, nu te uita la el cu subînțelesuri, nu-l pune la coada
mesei, iertarea înseamnă să-l vezi ca înainte.)
Tatăl ideal ia apărarea păcătosului în fața fratelui său și a celor care
îl acuză. (Nu-l expune judecății publice, nu te plânge nici la vecini,
nici în familie.)
Dar ce face tatăl ideal, dacă fiul risipitor greșește a doua oară? O ia
de la capăt, pentru că n-are de ales, dacă vrea ca fiu-său să se
întoarcă acasă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.