Zâmbești și taci.

“Când am cunoscut primii străini veniți în România mă încurca grav felul în care zâmbeau permanent. Eu obișnuită să.mi mențin "seriozitatea"in prezența oamenilor necunoscuți.
Când am ajuns într.o țară din Europa, acolo a fost panică.
La prima vânzătoare care m’a întrebat [ia spune, drăguțo, cu ce te ajut?] am rămas mută.
Soferii de autobuz zâmbeau și te întrebau dacă nu cumva aștepți autobuzul lor.
Șoferii din autoturisme opreau dacă erai pe trotuar, zâmbeau și îți făceau semn sa treci. De vreo două ori am trecut de jenă, deși nu aveam în plan să ajung pe partea cealaltă.
Călcai un om pe picior și ăla se întorcea zâmbind, își cerea scuze și te întreba dacă ești bine.
Mă simțeam ca scăpată din detenție și ajunsă între oameni hrăniți cu ceva ce îi făcea să zâmbească.
~~~Am ajuns și eu să zâmbesc. Chiar și la necunoscuți. La noi pare că vrei să agăți pe cineva. Zâmbești pe riscul tău.
Totuși, am zâmbit cuiva stând în stația de autobuz, și omul a mai făcut câțiva pași, s’a întors și mi’a spus că i’am făcut ziua mai bună și că sunt drăguță.
Undeva pe drum se pierde zâmbetul ăsta.
Pe drumul dintre copilările și maturitate...pe drumul numit "viață".
Altfel, nu’mi explic de ce copiii zâmbesc și fac cu mâna necunoscuților.
Când le spuneți copiilor [las’o pe doamna’n pace, o deranjezi] ați plantat o sămânță care îi va aminti că nu’i voie să zâmbești așa, aleator. Că deranjezi.
Pe aici, când vrei să încurci pe cineva furios, zâmbești. Zâmbești și taci.
Când fac asta, cam trei sferturi din oameni îmi spun că’s obraznică.
Ce naiba avem de confundăm zâmbetul cu reaua voință?

[Zâmbești ca proasta]
[Nu mai râjni fasolea la mine]
[Râzi de mine?]
[Nu mai râde așa tare, se uită lumea la noi]
[Nu poți fi și tu serioasă o clipă?]
Am crescut cu astea.
Dar, tot așa râd, hohotit, chiar și singură pe stradă, la vreo amintire.
Am doi prieteni buni pe care’i sun ca să le zic [numa’ puțin stai cu mine la telefon că mi’am amintit de bancul/situația aia și acu’ râd singură pe stradă]

~~~
Ieșiți din cutia aia proastă în care ne’au băgat ăstia cu educația lor de pușcarie, în care nu ai voie să zâmbești, să râzi tare sau să întrebi necunoscuții dacă sunt bine!
Ne’au făcut să credem că zâmbetul e lipsă de educație, flirt sau nebunie.
Și el nu’i decât bucurie, dragoste de oameni, pace și aceptare că suntem la fel!