Și vei putea în sfârșit să treci cu vederea tot ceea ce odată doar ți-a otrăvit inima

 Iți voi spune cea mai gravă dintre greșelile mele.

Acela de a nu mă fi iubit suficient. Adică, uitând că marea poruncă „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” pleacă de la presupunerea de a te iubi în primul rând pe tine însuți. Nu m-am iubit suficient pentru că nu am fost niciodată fericit cu mine, niciodată nu m-am plăcut foarte mult. Pe scurt, nu am înțeles că nu trebuie să-ți placi ca să te iubești,decât să ne iubim
este viața iubitoare.

Mi-a plăcut viața în abstract, nu pe pielea mea. Sau, mai degrabă, am iubit-o iubindu-i pe alții sau încercând să-i iubesc pe alții. Dar este timpul să recunosc cel mai banal dintre adevăruri: sunt printre ceilalți.

E timpul să zâmbesc, să râd.

 Într-o zi vei înțelege că adevărata victorie nu este acela de a-i face pe oameni să gândească, nici măcar de înțelegerea lor. Vei câștiga în momentul în care reușești să renunți la orice diferență, la fiecare acțiune lipsită de respect, la fiecare demonstrație de indiferență.

Acolo, în acel moment precis, vei înțelege că totul depinde de tine.

Și vei putea în sfârșit să treci cu vederea tot ceea ce odată doar ți-a otrăvit inima

 Există o furie care nu are nimic de-a face cu răutatea.

Este vuietul celor care își apără propria fragilitate”.În brațele celor care ne-au iubit ne-am simțit în siguranță, protejați și păstrați ca niște bijuterii prețioase de o valoare inestimabilă. Când vei crește mare, îi vei căuta în toți cei pe care îi întâlnești, dar nu vor mai avea aceeași căldură, nu te vor mai ține atât de strâns, pentru că acele brațe au aparținut celor care te-au iubit mai presus de orice. Mai mult decât propria lor viață.