Rugăciunea este culmea întregii nevoințe Arhim. Sofronie Saharov

 

Țesutul vieții

Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19). Întotdeauna am gândit (când eram încă „artist”), și nu încetez să gândesc, că cea mai înaltă artă este arta de a trăi. Cât de adesea oamenii manifestă deosebite daruri de a-și controla până și cele mai fine mișcări (la muzicieni), până și cea mai minuțioasă cântărire a fiecărui cuvânt (la poeți și scriitori), până la nuanțe abia deslușite (la pictori), atunci când se afundă în lucrarea lor făuritoare. Și iată că aproape toți acești „artiști” în viața de zi cu zi se dovedesc total incapabili să-și stăpânească nu numai cele mai subțiri amănunte ale stării lor sufletești, ale emoțiilor și ale depănării gândurilor, dar până și în a-și stăpâni cele mai grosolane patimi.

Așadar, arta de a trăi, adică de a se stăpâni în fiecare clipă, în fiecare loc, în fiecare activitate, cu fiecare om este, fără îndoială, cea mai înaltă dintre toate artele; dar este și cea mai dăinuitoare, deoarece ea trece împreună cu omul dincolo de mormânt, în viața veșnică. Eu, precum știți, în virtutea slujirii mele, propovăduiesc această artă de a trăi, cu toate că îmi cunosc deplina mea neîndestulare. Îmi este limpede că nicio suferință a lumii nu poate fi nicicum atribuită Făcătorului ei. În chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rău” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, când omul se agață de el și nu vrea să-și lărgească inima, acel „mediu” devine ceva mediocru, îngust. Astfel întreagă viața noastră se risipește în lupta cu îngustimea inimilor oamenilor. Și, vă mărturisesc, adesea mă văd la limitele deznădejdii. Oamenii – și cei buni, și cei dragi, și cei deștepți, și cei culți – nu sunt în stare a se înțelege unul cu altul, iar țesutul vieții se sfâșie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putință decât prin cea mai încordată putere a unei iubiri care se dăruiește celorlalți. Și când ai dăruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic și împreună cu ea întreaga-ți făptură.

Așa că, vedeți, vă mărturisesc starea sufletului meu cea mai frecventă acum, adică în anii bătrâneții, când mi-au slăbit puterile, când văd sfârșitul vieții, și nu văd să fi atins ceea ce caut și am căutat de-a lungul întregii mele vieți. Vădit că în limitele pământești aceasta va și rămâne de neatins. Iar ieșirea de aici neapărat va fi însoțită de durere pentru starea lumii.

Să nu înțelegeți cuvintele mele de mai sus ca arătând puținătatea sufletului meu. Nu. Este mai curând durere, împreună-pătimire. Plicticos lucru, întreaga viață să te lupți cu ignoranța, cu relele înclinări ale voii oamenilor. Plicticos, pentru că oamenii NU vor binele și lumina. Experiența de veacuri a arătat limpede nefolosul dezbinării și luptelor unii cu alții. S-ar zice că ar fi cu putință… și că ar fi  vremea… a înțelege că unirea puterilor ar trebui să ducă la faptul ca toți oamenii să trăiască deplin îndestulați. Însă patima de a domina, de a comanda, atâta s-a înrădăcinat în inimile oamenilor, încât omului tocmai aceasta i se pare cât se poate de firesc.

Iată, scrieți că vă mâhnește lipsa de bună înțelegere între „noi” aici. Aceasta este iarăși pentru că unora li se pare că, dacă îți pot face vreun rău, trebuie să se folosească de acea putință, ca omul, de frica răului să lucreze pentru ei. Oamenii nu au gândul că, dacă ei pot face binele, chiar trebuie, mai presus de orice altceva, să se și folosească de acea putință spre binele aproapelui. Nu. Sărăcia, slăbiciunea, dependența omului, ei doresc a le folosi numai în scopuri egoiste. Iar pe cel mai slab nici nu-l privesc ca pe un om, ci ca pe o făptură inferioară, zidită special ca să lucreze pentru ei.

Bineînțeles, toată lupta în această lume se învârte în jurul dorinței din partea unora de a-și folosi puterea, adică de a robi pe ceilalți prin silire; iar ceilalți – își îndreptează toate puterile spre a-și apăra dreptul unei vieți omenești.

Desigur, când cineva ne devine prieten, nu înseamnă că cei cu care prietenul nostru nu se poate înțelege vor înceta să ne fie prieteni. Iar faptul că rămâneți în bune relații față de „H” și de ceilalți mă bucură adânc. Altfel, ar fi fost cât se poate de rău. Da, oamenii cel mai adesea gândesc pe jumătate, conștientizează pe jumătate. În chip ciudat, ei înșiși nu înțeleg ce fac. Ei sunt oameni de la care nu poți aștepta mult: sunt pe jumătate iresponsabili. Sunt sigur că și cu mine sunt neapărat împrejurări când, din curată neștiință omenească, sau chiar neputință, nu răspund așteptărilor altora. Sau văd lucrurile cu totul altfel, și așa, fără să vreau, smintesc oamenii. Astfel, noi toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu.

 

Sursa: Arhimandritul Sofronie Saharov, Scrisori către familia Protoiereului Boris Stark, tradusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Accent Print, 2015, Suceava

Dumnezeu ne răspunde degrab, dacă ne întoarcem cu pocăință către El

Sfântul Sofronie Saharov

Dumnezeu adesea nu răspunde rugăciunilor noastre. Tace. Tăcerea Lui multora le este dovadă că „Dumnezeu nu există”, că „a murit”. Dar dacă noi am gândi în ce stare Îl punem pe Dumnezeu cu patimile noastre, am vedea că nu are altă cale decât a tăcea. Noi așteptăm ca El să fie de partea noastră în nedreptățile noastre. El nu ne învinuiește fățiș, ne lasă să urmăm căilor noastre rele și să secerăm roadele propriilor noastre greșeli. Însă dacă ne întoarcem către El cu pocăință, degrab răspunde, mai iute decât ne-am aștepta.

A te ruga, adesea înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră dezastruoasă: neputință, mâhnire, îndoială, frică, tristețe, deznădejde – într-un cuvânt: despre tot ceea ce ține de condițiile existenței noastre. Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar fără o succesiune logică.

Când omul petrece cu mintea în iad, nici una din patimi nu mai lucrează în el

Arhimandrit Sofronie Saharov

Înainte de a i se arăta Domnul, Sfântul Siluan a petrecut un ceas întreg despărțit de Dumnezeu: Dumnezeu îl părăsise. Mai târziu, când Domnul i-a spus: ,,Tine-ți mintea în iad”, cuvântul Lui se referea la acel ceas cumplit ce a premers vederii lui Hristos. Sfântul Siluan a primit răspuns trăirii vecinicului său iad, sub forma descoperirii de la Dumnezeu a vecinicei mântuiri. De fiecare dată când deznădăjduim, esențial vorbind, noi săvârșim un păcat împotriva dragostei Tatălui. Iar când vom trăi atât de adânc fiecare păcat ce ne îndepărtează de Tatăl, atunci ne vom tângui pentru întreaga omenire. Și aceasta ne apropie de Hristos, Cel ce a murit pe Golgota. După o astfel de moarte urmează Învierea.

Căderea în păcat ne-a despărțit de Unimea cu Dumnezeu, ne-a afundat în patimi și oamenii au început a trăit pătimaș. Iar atunci când omul cu mintea petrece în iad, nici una din patimi nu mai lucrează în el. În fața omului se desfășoară absolutul întuneric care însuflă omului o cumplită deznădejde. Iar Domnul îi spune: „Ține-ți mintea în iadul pe care l-ai cunoscut și nu deznădăjdui.” Căci în acest răstimp omul trăiește în afara păcatului și a patimilor. Astfel el dă lui Dumnezeu loc spre a veni și a fi în el. Dumnezeu este foc și apropiindu-ne de acest foc trebuie să o facem cu cea mai mare smerenie.

În vremea negrijaniei, Părinții au hotărât ca pravilă de obște lepădarea de sine: a ne osândi întru toate. O astfel de stare este mai prejos decât cea despre care citim în viața lui Siluan. Însă este calea împărătească lăsată nouă de către Părinți. Astfel, când ceva rău i se întâmplă, omul zice: ,,Eu sânt vinovatul; dacă nu aș avea gânduri rele și dacă eram plin de dragostea lui Hristos, aceasta nu mi s-ar fi întâmplat”. Și omul se zbuciumă, se mâhnește pentru sine și așa crește treptat în dragostea către Dumnezeu.

Arhimandrit Sofronie Saharov, Cuvântări duhovnicești, vol. 2, Ed. Accent Print, Suceava, 2013

Monahismul „gătește mâncare” pentru îngeri

Arhim. Sofronie Saharov

Monahismul este o cultură care, după părerea mea, nu are egal în lumea aceasta. Dacă monahul vede Slava cea negrăită a lui Dumnezeu, el se vede înconjurat de patimi josnice, neînsemnate – o viață întunecată, departe de lumina dumnezeiască. Cel ce a văzut slava negrăită, când vede cele fără de slavă, cele de moarte ale noastre, plânge și se tânguiește.

Cuviosul Teodor Studitul spune că monahicescul chip al vieții este ultimul și cel mai înalt har.

Unii cred că viața monahală este o viață neroadă și nefolositoare lumii. Da, nefolositoare lumii, când e vorba de hrană pentru porci! Monahismul „gătește mâncare” pentru îngeri. Din starea pătimașă în care ne naștem, nouă ne revine a trece în starea omului cum l-a gândit Dumnezeu înainte să zidească lumea.

Arhim. Sofronie Saharov, Cuvântări duhovnicești, vol. I, Editura Accent Print, Suceava, 2013

Rugăciunea este culmea întregii nevoințe

Arhim. Sofronie Saharov

Desăvârșirea noastră este în însăși ființa Dumnezeiască, este darul Sfântului Duh. Ca atare, nevoitorul ia aminte la a-și contopi propria viață și propria voie cu viața și cu voia lui Dumnezeu Însuși. Dobândește-se aceasta cu precădere în rugăciune, drept care rugăciunea este culmea tuturor înfăptuirilor ascetice; în rugăciune, cultura nevoinței dreptslăvitoare își atinge expresia cea mai înaltă; ei i se dă cea dintâi, cea de căpetenie putere a nevoitorului. Rugăciunea, fiind o lucrare de un ordin mai presus de fire, poate fi nesfârșit de felurită și prin formele ei, și prin vrednicia ei. Iar cea mai desăvârșită este așa-numita rugăciune curată, prin care se înfăptuiește pătrunderea noastră în Dumnezeiasca ființă, cu puterea Sfântului Duh, care și alcătuiește ultimul țel al adevăratei nevoințe. Pentru a dobândi acest țel nevoitorul lasă toate celelalte cumva îndărătul său.

Nu există creștin fără nevoință, și deci, dacă vorbim despre nevoința monahală, vorbim despre ceva apropiat și familiar fiecărui ortodox.

Arhimandritul Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Ed. Accent Print

Țelul nostru este veșnicia cu Dumnezeu

Arhim. Sofronie Saharov

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.

Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, vecinicia.

După cădere, omul s-a făcut un câmp de luptă între Dumnezeu și vrăjmașul. Pentru Biserica Dreptslăvitoare mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui. Datori suntem să învățăm a trăi viața vecinică a lui Dumnezeu Însuși. Ce este îndumnezeirea omului? Este a trăi așa cum a trăit Domnul, a ne însuși gândurile și simțămintele lui Hristos, mai cu seamă cele din ultimele clipe ale vieții Sale pământești. Un singur lucru trebuiește: a păstra încordarea rugăciunii și a pocăinței. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către Împărăția pentru care ne vom fi pregătit prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, prin rugăciunea și chemarea Numelui Său: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește pre noi și lumea Ta”. Noi nu putem purta ideea vieții vecinice decât dacă această vecinicie a și pătruns în viața noastră.

Arhimandritul Sofronie Saharov, Din Viață și din Duh, Ed. Reîntregirea

Adevărata nevoință este cea lăuntrică

Arhim. Sofronie Saharov

În creștinism, experiența, în sensul final, nu atârnă de om, căci esența experienței creștine este în dumnezeiasca împărtășire, în împărtășirea Dumnezeieștii ființări, iar Dumnezeu este absolut slobod și nesilit de nici un mijloc omenesc spre o astfel de împărtășire.

Această împrejurare duce la faptul că, în ciuda existenței unui prea bogat sistem ascetic, nevoitorul îl privește ca pe ceva secundar; cu alte cuvinte, nu nădăjduiește în nici o lucrare omenească din afară, ci întreagă puterea atenției o întoarce spre starea lăuntrică, spre nevoința lăuntrică a rugăciunii, a smereniei, a ascultării, și fiecare dintre aceste faceri reprezintă o nesfârșită făurire, așa încât nici nu este cu putință a stăpâni întreaga întindere a sistemului.

Noi recunoaștem pe Hristos ca fiind Adevărul Absolut, ca Dumnezeu-Făcătorul și Dumnezeu-Mântuitorul. Poruncile lui sunt Lumina nezidită a Dumnezeirii, iar străduința de a face ca ele să devină singura lege a întregii noastre ființări – și cea vremelnică, și cea vecinică – alcătuiește esența dreptslăvitoarei nevoințe.

Arhimandrit Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print