S f. Ioan Rusul, ale cărui moaşte se află astăzi în biserica din localitatea Neoprokopion (Noul Prokopie), insula Evia din Grecia, era originar din Malorosia, Ucraina de astăzi. El s-a născut pe la anul 1690, din părinţi creştini evlavioşi. Rob în războiul ruso-turc din 1711 De tânăr a fost luat în armată şi a fost nevoit să participe la un război ruso-turc, în anul 1711. În război, Ioan a ajuns prizonier la tătari, aliaţi ai turcilor, care l-au vândut ca rob unui tânăr otoman, agă. Astfel, el a plecat cu stăpânul său în oraşul Prokopion din Asia Mică, lângă Cezareea Capadociei. Mulţi robi ruşi, pentru a li se uşura soarta grea a robiei, s-au dezis de credinţa în Hristos. Nu însă şi Ioan, care le-a spus stăpânilor săi că preferă să moară decât să se lepede de Hristos. La casa stăpânului său, Ioan a primit cu smerenie, fără a cârti, noul său statut. El a fost pus să aibă grijă de animale şi şi-a ales singur să doarmă în staulul acestora, alături de cai şi vite. Lucra ziua, iar noaptea, când nu-l puteau vedea decât animalele, se ruga. Din puţinul pe care-l avea de mâncare, tânărul ajuta şi sărmanii cerşetori. Sâmbăta el reuşea să participe la slujbă şi să se împărtăşească în biserica rupestră „Sf. Gheorghe”. Farfuria cu pilaf trimisă la Mecca Datorită credinţei şi vieţii sale curate, Ioan era respectat ca om drept de locuitorii cetăţii Prokopion, turci, greci şi armeni. Dar mai întâi o minune a făcut să înceteze batjocurile şi umilinţele la care era supus de stăpâni, mai ales pentru că el nu s-a lepădat de Hristos. La un moment dat, aga pleacă întru-un pelerinaj la Mecca. Acasă soţia pregăteşte un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă slujea şi fericitul Ioan. Printre mâncăruri se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Stăpâna îi zice lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca. Toţi invitaţii au râs; dar stăpâna a poruncit să i se dea fe- ricitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că fie vrea să o mănânce el însuşi, fie să o dea creştinilor nevoiaşi. Ducându-se în staul, Sfântul a în- genuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu sme- renie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună. Întorcându-se aga din pelerinaj, a adus şi farfuria de aramă, spre uimirea cas- nicilor săi. Aga le-a povestit: „În cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea, pe care o lăsasem încuiată, această farfurie plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într- adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a adus-o”. Auzind acestea, casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta. Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă. Sfârşitul pământesc al Sfântului Ioan În anul 1730, înainte de a muri, Sfântul Ioan a vrut să se împărtăşească, iar preo- tul, temându-se să intre în casa agăi, i-a transmis Împărtăşania ascunsă într-un măr. Trupul Sfântului Ioan a fost îngropat în apropierea mănăstirii rupestre. La trei ani după mutarea la Domnul, în luna noiembrie 1733, Sfântul Ioan i-a apărut în vis preotului care îi trimisese Împăr- tăşania, spunându-i să-i dezgroape trupul. Preotul a făcut după cum i s-a spus şi a descoperit trupul neputrezit şi bine mirositor al mărturisitorului Ioan. Sfintele moaşte au fost aşezate în biserică, într-o raclă specială, iar oamenii care veneau să se închine primeau vindecare de multe IOAN RUSUL, SFÂNTUL CINSTIT ŞI DE MUSULMANI

 S f. Ioan Rusul, ale cărui moaşte se
află astăzi în biserica din localitatea
Neoprokopion (Noul Prokopie),
insula Evia din Grecia, era originar din
Malorosia, Ucraina de astăzi. El s-a născut
pe la anul 1690, din părinţi creştini
evlavioşi.
Rob în războiul ruso-turc din 1711
De tânăr a fost luat în armată şi a fost
nevoit să participe la un război ruso-turc,
în anul 1711. În război, Ioan a ajuns
prizonier la tătari, aliaţi ai turcilor, care
l-au vândut ca rob unui tânăr otoman,
agă. Astfel, el a plecat cu stăpânul său în
oraşul Prokopion din Asia Mică, lângă
Cezareea Capadociei. Mulţi robi ruşi,
pentru a li se uşura soarta grea a robiei,
s-au dezis de credinţa în Hristos. Nu însă
şi Ioan, care le-a spus stăpânilor săi că
preferă să moară decât să se lepede de
Hristos.
La casa stăpânului său, Ioan a primit
cu smerenie, fără a cârti, noul său statut.
El a fost pus să aibă grijă de animale şi
şi-a ales singur să doarmă în staulul
acestora, alături de cai şi vite. Lucra ziua,
iar noaptea, când nu-l puteau vedea decât
animalele, se ruga. Din puţinul pe care-l
avea de mâncare, tânărul ajuta şi sărmanii
cerşetori. Sâmbăta el reuşea să participe
la slujbă şi să se împărtăşească în biserica
rupestră „Sf. Gheorghe”.
Farfuria cu pilaf trimisă la Mecca
Datorită credinţei şi vieţii sale curate,
Ioan era respectat ca om drept de locuitorii
cetăţii Prokopion, turci, greci şi armeni.
Dar mai întâi o minune a făcut să înceteze
batjocurile şi umilinţele la care era supus
de stăpâni, mai ales pentru că el nu s-a
lepădat de Hristos.
La un moment dat, aga pleacă întru-un
pelerinaj la Mecca. Acasă soţia pregăteşte
un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii
soţului pentru a prăznui şi a se ruga
pentru buna întoarcere a acestuia acasă.
La masă slujea şi fericitul Ioan. Printre
mâncăruri se afla şi un fel de pilaf care îi
plăcea foarte mult agăi. Stăpâna îi zice lui
Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan,
stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună
cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”.
Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o
farfurie plină cu pilaf, spunând că o va
trimite la agă, în Mecca. Toţi invitaţii au
râs; dar stăpâna a poruncit să i se dea fe-
ricitului Ioan farfuria cu pilaf cerută,
gândind că fie vrea să o mănânce el însuşi,
fie să o dea creştinilor nevoiaşi.
Ducându-se în staul, Sfântul a în-
genuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii,
cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria
cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu
oricare mijloc va rândui Domnul în
atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu sme-
renie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se,
după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a
ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din
ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la
masă, spunând stăpânei că a trimis
mâncarea la Mecca. Invitaţii au râs de
cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă
bună.
Întorcându-se aga din pelerinaj, a adus
şi farfuria de aramă, spre uimirea cas-
nicilor săi. Aga le-a povestit: „În cutare
zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel
ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea
mare, am găsit în camera mea, pe care o
lăsasem încuiată, această farfurie plină
cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind
cine a adus mâncarea şi cum a intrat în
camera încuiată. Neştiind cum să-mi
explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă
la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau
aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare,
numele meu bătut pe marginea farfuriei,
aşa cum avem pe toate vasele casei
noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea
şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am
mâncat cu mare poftă pilaful şi, iată!, am
adus farfuria cu mine şi văd că este într-
adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să
înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a
adus-o”.
Auzind acestea, casnicii eparhului au
fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia
i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan
farfuria cu mâncare pentru a o trimite la
Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru
aceasta.
Vestea despre minunea săvârşită de
sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul
şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe
un om drept şi plăcut lui Dumnezeu,
nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu
ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i
poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat
să se mute în cămăruţa ce se afla lângă
grajd, pe care până atunci o refuzase.
Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe
felul ascetic de viaţă.
Sfârşitul pământesc
al Sfântului Ioan
În anul 1730, înainte de a muri, Sfântul
Ioan a vrut să se împărtăşească, iar preo-
tul, temându-se să intre în casa agăi, i-a
transmis Împărtăşania ascunsă într-un
măr. Trupul Sfântului Ioan a fost îngropat
în apropierea mănăstirii rupestre. La trei
ani după mutarea la Domnul, în luna
noiembrie 1733, Sfântul Ioan i-a apărut în
vis preotului care îi trimisese Împăr-
tăşania, spunându-i să-i dezgroape trupul.
Preotul a făcut după cum i s-a spus şi a
descoperit trupul neputrezit şi bine
mirositor al mărturisitorului Ioan. Sfintele
moaşte au fost aşezate în biserică, într-o
raclă specială, iar oamenii care veneau să
se închine primeau vindecare de multeeluri de boli. Creştini din întreaga
Capadocie veneau să se roage Sfântului
Ioan.
În anul 1832, în cadrul unei răzmeriţe,
localitatea Prokopion a fost invadată, iar
moaştele Sf. Ioan aruncate în foc. Ele însă
au rămas întregi, fiind doar înnegrite de
fum. Mai târziu, în 1845, în Prokopion a
fost zidită o nouă biserică având hramul
„Sf. Vasile cel Mare“, iar moaştele Sf.
Ioan au fost mutate acolo. Slujba şi
vieţuirea Sf. Ioan Rusul au fost tipărite în
anul 1849 la Atena, din banii donaţi de
corăbieri originari din Prokopion. În anul
1880, mâna dreaptă a Sf. Ioan a fost
trimisă, la rugămintea stăruitoare, că-
lugărilor Măn. „Sf. Pantelimon“ din
Muntele Athos, unde se află până astăzi.
Monahii mulţumitori au ajutat mai târziu
locuitorii din Prokopion să înalţe o
biserică închinată Sf. Ioan Rusul, în anii
1886-1892, unde au şi fost mutate moaştele
sfântului, în anul 1898.
Mâna dreaptă a Sfântului, dăruită în
anul 1880 Măn. Pantelimon - Rusikon din
Muntele Athos, pentru ajutorul acordat la
construirea Bisericii Sf. Ioan Rusul din
Capadocia, a fost adusă zilele acestea în
România, aflându-se între 17 şi 21 mai
2024 la Măn. Pantocrator din jud.
Teleorman.
În Bucureşti, părticele din sfintele sale
moaşte se află la Biserica din cadrul
Maternităţii Polizu, Biserica „Precupeţii
Noi”, Piaţa Romană şi la Biserica „Buna
Vestire-Belu”, Şos.Giurgiului nr. 24.
Sfântul Ioan Rusu aduce ploaia
în depresiunea Prokopie
În vara anului 2021 Grecia a fost
cuprinsă de mari incendii. Insula Evia,
care găzduieşte trei mari sfinţi: Sfântul
David, Sfântul Ioan Rusul şi Sfântul Iacov
Tsalikis, nu a scăpat de potopul de flăcări
care mistuia totul.
În data de 6 august 2021, după ce Măn.
Sf. David a scăpat de foc ca prin minune
- căci văpaia s-a oprit în mod neaşteptat
chiar lângă mănăstire - o altă minune a
avut loc în localitatea Noul Prokopie,
unde se află biserica şi moaştele Sf. Ioan
Rusul, în noaptea în care toţi locuitorii
satului urmau să părăsească insula. Citiţi,
mai jos, mărturia integrală a părintelui
Nikolaos:
«Ieri după-amiază am primit ordin să
evacuăm satul Prokopie. Femeile şi copiii
au început să se pregătească, iar noi,
bărbaţii, am luat drujbele şi am început să
creăm, pe cât am putut şi cu forţele de
care dispuneam, zone care să împiedice
extinderea incendiului.
În timp ce puneam benzină în drujbă,
după ce, mai întâi, oprisem motorul, mi-a
dat telefon Înalt Prea Sfinţia Sa, Mitropo-
litul Halkidei, care ne-a stat alături şi s-ainteresat de situaţia noastră încă din
primele clipe, şi m-a întrebat: „Dragul
meu Nicolae, cum merg lucrurile?”, iar eu
i-am răspuns: „Preasfinţite, am primit
ordin să evacuăm satul. Femeile şi copiii
se pregătesc să plece, iar noi încercăm să
creăm zone care să împiedice extinderea
incendiului.” Şi mi-a cerut să îi fac o
favoare: „Dragul meu, ştiu că în aceste
momente, pe Sfântul nostru e greu să îl
scoatem cu tot cu raclă, dar, te rog, scoateţi
măcar o icoană (a Sfântului) şi faceţi o
litanie, acolo în Prokopie.”
Toţi am lăsat imediat drujbele, ne-am
îndreptat spre biserică şi am luat icoana
făcătoare de minuni a Sf. Ioan. L-am
înştiinţat şi pe părintele Dimitrie, preot
paroh al parohiei Sf. Constantin şi Elena,
a luat şi el icoana făcătoare de minuni a
Sf. Constantin şi Elena, am luat toate
sfintele moaşte care se găseau în biserică:
moaştele Sf. Haralambie, ale Sf. Vasile,
ale Sf. Ioan Gură de Aur, ale Sf. Fotini
Samarineanca şi moaştele multor altor
sfinţi, împreună cu icoanele lor.
La ora nouă fără un sfert seara am
început litania, de jur împrejurul satului
Prokopie. La ora 10 şi un sfert eram gata.
(…). În jurul orei trei dimineaţa, poliţiştii
au început din nou să strige: „Evacuaţi
zona! Evacuaţi zona!”. Şi ultimii locuitori
erau pe punctul să plece când, o minune!
După o oră, un nor a acoperit satul Pro-
kopie. Era încă întuneric şi noi credeam
că este fumul de la flăcări. Însă, imediat a
început să plouă. Auzeam picturile de
apă. Şi a început să plouă puternic, exact
atât cât trebuia pentru a se acoperi toată
depresiunea Prokopie. Ne era teamă
pentru pădurea deasă de pini de pe
Muntele Pefkias. Ne întrebam: „Ce se va
întâmpla cu acest munte?” şi cea mai
mare cantitate de apă a căzut chiar pe acel
munte. A fost o mare minune! Cam după
20 de minute, a trecut şi ploaia torenţială
şi a dispărut şi norul.
Plângeam toţi, am ieşit în stradă şi
dădeam slavă lui Dumnezeu şi Sfântului,
iar în clipa de faţă, m-am întors la biserică
şi tocmai ce am săvârşit slujba acatistului
de mulţumire către Sfântul Ioan Rusul,
acest Mare Sfânt care nu ne-a lăsat. Nu a
abandonat niciodată satul acesta, nici în
perioada dominaţiei naziste nu s-a vărsat
sânge aici, nici în perioada rebeliunilor.
Şi niciodată, dar niciodată nu a lăsat acest
loc să cadă pradă flăcărilor.
Sf. Ioan este un Mare Sfânt! Aceasta
este minunea care s-a săvârşit! Vestiţi-o
pretutindeni!» ✤

https://bisericaserbanvoda.ro/wp-content/uploads/2024/05/2024-05-26-Cuvantul-care-zideste-Nr.-21.pdf