Orice acțiune înaintea căreia sau după care nu poți spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.

 Orice acțiune înaintea căreia sau după care nu poți spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.

Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.

Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea.

Pentru a cunoaşte pe Dumnezeu nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie.

Pentru cel care se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.

Calea nevoitorului ortodox este aceasta: el caută pe adevăratul Dumnezeu-Ziditorul.

Sufletul, când se roagă pentru lume, ştie mai bine, fără ziare, cum suferă întreg pământul, ştie şi care sunt nevoile oamenilor, şi îl doare pentru ei. Rugăciunea curăţă mintea şi ea vede mai bine totul.

Duhul smereniei bucură pe Domnul mai mult decât toate.

Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; şi atunci vei şti din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi ce este iubirea de oameni.

Dacă încercările ni se par anevoioase, e semn că nu ne-am încredinţat pe deplin voii lui Dumnezeu.

Dacă vrei să ai în mod simţit harul Duhului Sfânt, atunci smereşte-te, ca şi Sfinţii Părinţi.

Noi credem că adevărata libertate este a nu păcătui, a iubi din toată inima şi din toate puterile pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubeşte, omul nu poate să o ştie, căci e cu neputinţă pentru mintea pământească să înţeleagă din ştiinţă ce fel de iubire are Domnul pentru oameni.

Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate şi rugăciunea te va iubi.

Domnul iubește atât de mult pe om că îi dă darurile Sfântului Duh. Dar până ce învață să păstreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre are puterea, la unii, să reprime înfierbântările şi zburdările trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul, la unii să stimuleze dorinţa pentru fapta bună, în altă parte să curăţească mintea şi să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită şi cu frica lui Dumnezeu să o împiedice şi să nu o lase deloc să spună cuvinte fără folos şi rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii şi nu-i lasă să se rotească încoace şi încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale.

(Sfântul Simeon Noul Teolog)

Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă. (Sfântul Vasile cel Mare)

Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău. (Sfântul Teodor Studitul) 

Dacă postul a fost necesar în rai, cu atât mai mult este necesar în afară de rai. Dacă a fost un medicament util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Postul este medicament. Şi dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil şi chiar păgubitor datorită lipsei de experienţă a celui care îl foloseşte. Pentru că trebuie să ştim şi timpul în care îl folosim şi cantitatea medicamentului şi natura trupului acelora care îl vor primi şi anotimpul anului şi dieta corespunzătoare şi multe altele, dintre care, dacă omitem numai unul, acesta strică pe toate celelalte mai sus însemnate.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Postul ocroteşte orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul cuminţeniei. El învaţă linişte şi este înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte. (Sfântul Isaac Sirul)

Patimile cu nimic nu se sting atât de mult, cât se sting cu cumpătarea. Dacă cineva se luptă şi motivul lui este prefăcătoria sau credinţa că lucrează virtutea, el nu se luptă cu înţelepciune. Dar cel care este cumpătat nu gândeşte că lucrează virtutea, nici nu vrea să fie lăudat ca ascet, ci ştie că prin cumpătare vine înţelepciunea şi cu ajutorul ei vine smerenia.
(Avva Dorotei)

Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă. (Sfântul Grigorie Palama) 

Eşti bogat? Nu insulta postul, socotindu-l nevrednic să stea cu tine la masă.
(Sfântul Vasile cel Mare) 

Postul învaţă pe toţi nu numai cumpătarea de la mâncăruri ci şi ocolirea şi îndepărtarea de iubirea de argint, de nesaţ şi de orice răutate.
(Sfântul Vasile cel Mare)

Sunt foarte multe lucrări care se fac de către oameni şi din natura lor sunt bune, dar motivate de anumite cauze pierd calitatea acestora. Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, primirea de oaspeţi sunt din natura lor fapte bune, dar când se fac din prefăcătorie nu mai pot fi considerate fapte bune. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Postind să nu zici că nu mai poţi posti datorită unei boli, pentru că mereu cei care au oprit postul din cauza unei oarecare boli, după vindecarea lor au căzut din nou în boala aceea. Ai început ceva bun, nu lăsa pe cel potrivnic să te oprească, pentru că puterea lui se anulează prin răbdarea ta. Într-adevăr, cei care călătoresc pe mare aşteaptă vânt prielnic, dar de multe ori vine vânt din direcţie opusă. În cazul acesta, marinarii nu descarcă vaporul din cauza vântului, ci se luptă cu el. Când acesta încetează, ei îşi continuă călătoria. Aşa şi noi, când un duh luptă împotriva noastră trebuie să ţinem crucea şi să săvârşim fără frică călătoria noastră.(Cuvioasa Siglitikia) 

Postul e marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor.(Teofilact al Bulgariei) 

Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe.(Sfântul Vasile cel Mare) 

Să arătăm cât de vechi este postul, să arătăm că toţi sfinţii l-au primit ca pe o mpştenire strămoşească şi l-au păzit, transmiţându-l din tată în fiu. Aşa s-a păstrat acest bun şi a ajuns din neam în neam până la noi.
(Sfântul Vasile cel Mare)

Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post. (Sfântul Vasile cel Mare) 

Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-şi curăţesc sufletul cu post.
(Sfântul Vasile cel Mare)

Odată Avva Siluan şi ucenicul lui, Zaharia, au vizitat o mânăstire, unde, înainte de plecare li s-a dat să mănânce puţin. La drum, ucenicul a găsit apă şi voia să bea. Atunci Avva Siluan i-a spus:
– Zaharie, astăzi ţinem post fără apă şi fără mâncare.
– Dar, părinte, n-am mâncat noi la mânăstire?
– Da, dar ceea ce am mâncat, a fost mâncarea iubirii. Acum, copilul meu, putem să ţinem postul nostru.
(Avva Siluan)

Chiar de la început, creind Dumnezeu pe om, numaidecât l-a dus şi l-a predat în mâinile postului şi, ca unei mame iubitoare şi ca unui dascăl iscusit, i-a încredinţat mântuirea lui. (Sfântul Vasile cel Mare)

Trebuie şi noi, creştinii binecredincioşi, să postim întotdeauna, mai ales miercurea, pentru că atunci a fost vândut Hristos Domnul şi vinerea, pentru că a fost răstignit.
De asemenea, avem datoria să postim şi în toate celelalte posturi, precum i-a luminat Sfântul Duh pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi ne-au scris ca să postim, să omorâm patimile, să smerim trupul care este ca un lup…Când trăim cu puţin, trăim cu uşurinţă şi când mâncăm multe avem nevoie de cheltuieli mari. Acum eu pot trăi cu 100 g pâine. Pe acestea le binecuvântează Dumnezeu pentru că sunt necesare, dar nu voi putea mânca 110 g pentru că pe cele 10 g le condamnă, ele aparţinând celui flămând.
(Sfântul Cosma Etolos)

Mulţi oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi cu băutură. Aceiaşi oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame şi de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post.(Sfântul Ioan Gură de Aur) 

Săracilor, primiţi postul, tovarăşul vostru de casă şi de masă!
Slugilor, primiţi postul, odihna necontenitelor voastre osteneli!
Bogaţilor, primiţi postul, doctorul care vă vindecă bolile, ce vă vin din pricina prea multelor mâncăruri, postul care, prin schimbarea mâncărurilor, vă face mai plăcute bucatele de care vă săturaserăţi din obişnuinţa cu ele!
Bolnavilor, primiţi postul, mama sănătăţii voastre!
Sănătoşilor, primiţi postul, păzitorul sănătăţii voastre!
(Sfântul Vasile cel Mare) 

Ştim că Moise prin post s-a urcat pe munte. Că n-ar fi îndrăznit a se apropia de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar, jos, la poalele lui, lăcomia la mâncare a înebunit pe oameni să se închine idolilor. (Sfântul Vasile cel Mare)

 

Sfântul Luca al Crimeei spunea:

Iubiţii mei în Hristos, să facem din toată inimă faptele milostivirii, socotind pierdută ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele, fie mijlocind prin rugăciune pentru el înaintea lui Dumnezeu.

Dacă sunteţi jigniţi, prin tăcere şi linişte îl veţi dezarma cu desăvârşire pe cel care vă defăimă şi vă jigneşte: el va amuţi aşa cum se stinge scânteia când scuipi în ea, ceea ce se poate vedea şi din vieţile multor sfinti.

Postul trupesc ne ajută să ne pocăim şi să ne mântuim, fiindcă, după cum am văzut deja, lăcomia pântecelui este născătoarea tuturor celorlalte patimi şi în acelaşi timp cea mai uşor de biruit. Dacă vom împlini această poruncă uşoară, dacă ne vom înfrâna pântecele, vom căpăta stăpânire şi asupra celorlalte patimi.

Cel ce greșește în cele mici, va greși și în cele mari.

Închideţi deci ochii, plecaţi-vă capetele şi îndreptaţi-vă ochii minţii spre adâncul propriei voastre inimi, şi căutaţi: ce patimi, ce şerpi se cuibăresc acolo? Găsiţi-i pe toţi, şi doar atunci să cutezaţi a veni la spovedanie. Nimic să nu ascundeţi.

Fă-ți inima ta mănăstire! Bate acolo toaca. Sună de priveghere, tămăiază și te roagă.

Prin credința în Dumnezeu viața noastră capătă sens, scop, sprijin. Sufletul este plin de o comoară neprețuită.

Eu ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunt foarte alarmaţi de întărirea neaşteptată a propagandei antireligioase şi că sunteţi mâhniţi. Nu vă tulburaţi, nu vă tulburaţi! Lucrurile acestea nu au cum să vă atingă. Şi să ştiţi, şi să credeţi că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă ştie şi păzeşte totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.

Dacă nu poţi să faci pentru oameni un bine mare, străduieşte-te să faci măcar unul mic.

Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată, sfântă, pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Iisus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire, de aceste sfinte porunci ale inimii – şi atunci din vistieria cea bună a inimii noastre vom scoate roade bune în tot ce facem, şi în primul rând în viaţa de zi cu zi, în legăturile noastre cu cei din jur.

Sf. Antonie cel Mare: Învăţături despre viaţa morală a oamenilor

În articolul de faţă voi publica o culegere de citate din Filocalie, ale Sfîntului Antonie cel Mare (251-356), cu nădejdea că cititorul va găsi răspuns la unele din întrebări care-l frămîntă.

“Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare” (în 170 de capete):
1. Oamenii se socotesc raţionali, însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au suflet raţional: pot să deosebească ce este binele şi ce este răul; se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului. Iar acestea le săvîrşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă. Şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său; cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru aşa de mare purtare de grijă, şi pentru cîrmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele, şi să nu cunoastem că toate se întîmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi în credinţa cea către Dumnezeu stă mîntuirea şi desăvîrşirea sufletului.

3.  Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrînarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, care ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Avînd la îndemînă puterile acestea şi punîndu-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întîmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci să toate-s omeneşti şi se biruiesc de virtuţile. Nu se gîndesc la aceasta însă, cei neînţelegători. De aceeea, ei nici nu pricep că toate se fac spre binele şi precum se cuvine, spre folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.

4. Cînd vei socoti cîştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaste că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decît bogăţia. Gîndindu-te la aceasta cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plînge, nu vei învinui pe nimeni şi pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văzînd pe cei mai răi ca tine rezemîndu-se pe bani şi pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.

5. Omul cu judecată luînd aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.

6. Cu cît cineva are viaţa mai măsurată cu atît e mai fericit. Căci nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pămînturi şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscîndu-ne pe noi înşine.

“7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobîndit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru.  De viaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi, precum şi cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rînd este lumească şi schimbăcioasă, răsărind şi gînduri bune şi rele, ba şi firea şi-o schimbă aplecîndu-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă, pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor în urma trîndăviei.

8. Cei proşti şi neiscusiţi iau în rîs cuvintele şi nu vor să le asculte. Doar acestea mustră nepriceperea lor şi vor ca toţi să fie întru toate asemenea lor. La fel, şi cei desfrînaţi: se silesc să arate pe ceilalţi toţi mai răi decît dînşii, socotind să vîneze pe seama lor nevinovăţia, din pricina mulţimii relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrînarea, mîndria, lăcomia nesăturată, mînia, neastîmpărarea limbii, furia, uciderea, tînguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osîndeşte sărmanul suflet care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.

9. Cei ce vor să se deprindă în viaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi preamărită, nu trebuie judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de pînă acum, ci asemenea pictorilor şi sculptorilor îşi vor dovedi din faptele însăşi petrecerea cea aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase ca de nişte curse.

10. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă drept, precum fericit este săracul şi robul după soartă, dar împodobit cu învăţătură şi virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se pierd, amăgindu-se de poftă.

11. Cel ce poate îmblînzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrînaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blîndeţea şi înfrînarea este fericire şi nădejde pură pentru sufletele oamenilor.

12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi îndrepte viaţa şi obiceiurile după Adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc uşor cele dumnezeieşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi credinţa pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să îşi stăpînească mînia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mînia.