vineri, 15 decembrie 2023

Ce spunea Arsenie Boca despre Postul Crăciunului

 „Postul este o luptă aspră cu însuşi trupul tău. Dacă birui, bine îţi va fi, iar dacă nu, să ştii că toate relele de la stomac încep, iar relele sunt patimile. De aceea, postul are următorul rost: să curăţească trupul până acolo încât să nu mai fie nici o piedică pentru suflet. Şi nu luptător nătâng, împotriva Duhului Sfânt. Căci fără post trupul se face unealtă duhului rău. La sfârşitul veacului (şi pare că-i aproape) antihrist tot cu stomacul va vădi pe oameni”, declara Arsenie Boca despre Postul Crăciunului.



"Deci nu e fără semnificaţie că Iisus s-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului. Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înţelepţii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor. De acum începe era creştină.

De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu.

Iisus se naşte nu numai istoric, ci şi tainic, în fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti. Mai departe lucrurile se întâmplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întâmpla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care sug toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat.Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa. Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El. Ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El. Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul", povestea Arsenie Boca

 Nici frică nimicitoare, nici răzvrătire; nici prăvălire apocaliptică, nici explozie necumpănită, ci mirare plină de sfială, înfiorare plină de smerenie, bucurie senină, a unei intimităţi negrăite.


Iată îngerii cerului vestesc făpturii minunea: astăzi Dumnezeu S-a pogorât pe pământ. Nu în vijelie distrugătoare, nici în tunetul nimicitor al mâniei Sale. Nu în prezenţa atotputerniciei, nici în focul mistuitor care topeşte zidirea. Astăzi cerul se uneşte cu pământul, nemărginirea se toarnă în mărginire, veşnicia se îmbracă cu vremelnicia, atotputernicia se îmbracă cu neputinţa, Cel nevăzut e purtat în braţe de o fecioară.

Astăzi, Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, se învăluie întru smerenie, Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc; Cel ce împodobeşte cerul cu stele, se culcă într-o iesle de dobitoace.

- Locul cel mai curat pe care L-a găsit pe pământ.
Din Betleem, spunea profetul, trebuia “să vină Acela a cărui obârşie se suie până la vremuri străvechi, până în zilele veşniciei, e dintru început, din zielele veşniciei” (Miheia 5,1). A lăsat tronul cerului pentru un staul şi vecinătatea îngerilor luminii, pentru vitele din grajd.

- Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.

Astăzi s-a despicat istoria omenirii în două şi se începe cu numărătoare timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.

Încă de la Naştere Iisus e începutul şi sfărşitul istoriei.

Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte timpul între început şi sfărşit.

Naşterea lui Iisus a produs în Ierusalim tulburarea lui Irod şi a tot Ierusalimul. Deci cei ce erau datori să-L primească s-au arătat ostili chiar şi numai naşterii Sale. Drept aceea Irod pune gând să-l omoare.Aceştia erau ai Săi, între care a venit.

Păgânii se poartă cu totul altfel. Cei trei înţelepţi magi ai răsăritului, vin ca la un împărat şi-şi aduc darurile, dar la Betleem găsesc că Pruncul e mai mult decât un împărat, e şi Dumnezeu totodată.

De aceea îşi schimbă planul darurilor.

Principii răsăritului Îi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui împărat peste ei. În calitate de preoţi îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat Naşterea Mântuitorului şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, nu numai că se bucură de Naşterea Lui, dar i se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.

Principii aceia au călătorit depărtări mari şi cu primejdii ca să-L vadă pe Iisus: astăzi creştinii nu mai ostenesc nici până la Biserică.

Nașterea Domnului

Ca să ne dăm seama de semnificația cosmică pe care o are Nașterea din Betleem, o integrăm între marile referințe ale lui Dumnezeu la întreaga creație.

Patru mari intervenții ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicație și un Sens. Acestea sunt următoarele:

a) Creația lumii,
b) Potopul ei,
c) Întruparea Mântuitorului și
d) Sfârșitul lumii.

Intervențiile stihiale, după pricipalele Sale definiții. Astfel:

De două ori Dumnezeu este ”iubire”.

Și de două ori ”sfârșit”.

”Iubire”:

– la zidirea făpturii;
– la refacerea făpturii prin Hristos.

”Sfârșit”:

– la potop;
– la sfârșitul lumii.

Ordinea ”istorică” a faptelor lui Dumnezeu e următoarea:

I. Creația lumii – văzute și nevăzute – din iubire și după definița: ”Eu sunt începutul și sfârșitul” (Apocalipsa 1, 8). Deși preștia totul, dar văzând cât s-a înmulțit răutatea oamenilor, ”I-a părut rău și S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facerea 6,6) și a zis: ”Sosit-a înaintea feței mele sfârșitul a tot omul” (Facerea 6, 13). Așa ”s-au deschis toate izvoarele adâncului și cataractele (cascadele) cerului” (Facerea 7,11) și a fost:

II. Potopul. Dumnezeu Și-a dezlănțuit ”căința”.

Din nou fața lui Dumnezeu este iubire:

”Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul. Cel ce crede într’Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele c Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata, aceasta este: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele.” (Ioan 3, 16-19)

E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea.

De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică, și aceasta se naște pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de cer, în inimile oamenilor. Aceasta e a treia referință stihială a lui Dumnezeu la creație.

III. Întruparea lui Dumnezeu între oameni.

Deci astăzi se despică istoria omenirii în două și se începe cu numărare timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului și spre sfârșitul lui.

Nașterea lui Iisus în istorie o cumpănește între început și sfârșit. De altfel numai Întruparea Mântuitorului și e un fapt absolut istoric, fiindcă începutul și sfârșitul creației numai Dumnezeu le știe. Lumea și veacurile sunt un interval al existenței cufundat în eternitate. Limitele lumii, de atingere cu Dumnezeu, începutul și sfârșitul, nu mai sunt în știința omului.

Nașterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria de sensul veșniciei.

”Din Betleem” – spunea profetul – are să vină Acela ”a cărui obârșie e dintru început și se suie până în zilele veșniciei” (Miheia 5,1). ”Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14)

Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuia continuat în istorie.

Pacea pe pământ e condiționată de slava care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea și pacea în suflet are aceeași condiție.

Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești, nu se pot constitui decât cu prețul pierderii păcii; – ceea ce e de fapt o înfrângere, sau mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente a construcțiilor fără Dumnezeu.

Pacea de frică, e o reală pierdere a păcii.

Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun duhovnicesc, care nu poate fi creat sau menținut de arme.

Dar nici nu S-a atins bine Dumnezeu de țărâna făpturii omenești, și țărâna din Ierusalim s-a și cutremurat și a pus mâna pe sabie să se apere de Împăratul păcii.

Nu tot așa însă s-au purtat păgânii. Cei trei Prinți, înțelepți și magi ai răsăritului I se închină, Îi depun aur la picioare în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar in calitate de preoți Îi aduc smirnă și tămâie ca jertfă adevăratului Dumnezeu.

Dacă pe jidovi* i-a cutremurat și înspăimântat numai nașterea Mântuitorului, și I s-au arătat dușmani, reprezentanții păgânismului în schimb I se închină (chiar de la naștere) ca unui Împărat și Dumnezeu.

Paradoxală primire I-au făcut oamenii: unii cu iubirea, alții cu ura.

De altfel și Iisus i-a nedumerit de la început. A lăsat tronul cerului pentru un staul de vite și tovărășia îngerilor luminii pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit cerul cu stele se naște într-o iesle:

– Probabil – locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ.

– Cea mai aspră mustrare a trufiei omenești.

Numai Dumnezeu o putea face: adâncul smereniei.

(Pr. Arsenie Boca – Se umplu măsurile și se plinesc vremile)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Cel mai citit articol Formarea corpului haric https://viataeundans.blogspot.com/2023/06/formarea-cor