„Ocărâți fiind, binecuvântăm”

 Despre neținerea de minte a răului, a zis Domnul: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa.” Și: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” Dar și urechea tăiată în timpul trădării a luat-o și a vindecat-o. Și Apostolul: „Ocărâți fiind, binecuvântăm.”
Să vă rugați pentru cei care vă urăsc, să cereți binecuvântarea lui Dumnezeu pentru aceștia și să nu-i blestemați. Și: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în pace cu toți oamenii. Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu.”
De asemenea, Domnul Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind nu amenința…
Patericul Mare. Apoftegmele părinților pustiei, Editura Bizantină, 2015

 Toate energiile tale și întreaga ta ființă să fie concentrate în cuvântul „acum”
 
 
Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiați într-o stare de statornicie și pace lăuntrică, în care stăm față către față cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului – nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge și că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.
Greșeala pe care o comitem deseori față de viața noastră interioară este să ne închipuim că dacă ne grăbim vom ajunge mai iute în viitorul nostru – oarecum asemenea celui care se zorește să ajungă din ultimul vagon al trenului în primul, sperând că distanța dintre Londra și Edinburgh va fi redusă în felul acesta. Tot ce facem este să ne grăbim, dar fără a ne mișca mai repede din pricina aceasta.
 
Ceea ce trebuie să faci este să fii atât de total în prezent, încât toate energiile tale și întreaga ta ființă să fie concentrate în cuvântul „acum”. Descoperi cu mare interes că tu ești într-un „acum”.
 
Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia

 Fără ispite nimeni nu poate să primească cunună
 
 
Nu mică nevoință se cere nouă în lupta cu duhul mâhniciunii, adică al scârbei, fiindcă el aruncă pe suflet întru deznădăjduire.
 
Și, de va fi scârba adusă de la oameni, se cuvine a o răbda cu bărbăție și pentru acela care ne-a pricinuit-o a ne ruga (…); tare încredințându-ne că toate acestea nu ni se întâmplă nouă fără de Pronia lui Dumnezeu, și că în sfârșit, Dumnezeu, toate câte trimite nouă, le trimite spre folos și spre mântuirea sufletelor noastre: măcar deși cea trimisă nu ni se pare de folos în timpul de față, însă urmările vor arăta cum că adevărat nu ne este de folos aceea pe care singuri o dorim, ci aceea pe care o rânduiește Dumnezeu.
 
Pentru aceasta, nu trebuie noi a ne încânta de omeneștile cugete, ci a crede din tot sufletul cum că ochiul lui Dumnezeu cel atoatevăzător le vede pe acestea, că fără de voia Lui nimic nu se poate întâmpla cu noi, și că ispitele cele aduse asupra noastră le trimite El, după a Sa bunătate, ca, răbdându-le, să primim de la El cununi. Pentru că, fără de ispite, nimeni nu poate vreodată să primească cunună. (Sfântul Nil Sorski)
 
Cerească Înțelepciune de la cei de Dumnezeu luminați Dascăli despre Cum să biruim deprimarea, Editura Sophia, București, 2008, p. 49-50

 el plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui
 
 
Frica de Dumnezeu dă putere. Ea nu slăbănogește. Cu cât e mai mare frica de Dumnezeu în cineva, cu atât e mai prezent El în acela cu puterea Lui, care se răspândește din El. De aceea, cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Căci în frica aceasta este trăirea prezenței covârșitoare a lui Dumnezeu.
Frica de Dumnezeu îți dă putere să n-ai frică de altceva. Te ajută împotriva patimilor, îți mobilizează și întărește toate resursele de luptă. În frică, Dumnezeu e trăit ca cel ce nu poate fi definit: mysterium tremendum. Existențial și apofatic e o frică ce-ți deschide orizontul de dincolo de lume, care în același timp te atrage, care te face să te pocăiești de păcate și să urmărești binele, simțindu-L pe Dumnezeu ca susținătorul binelui.
 
Părintele Dumitru Stăniloae, nota 514 la Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, în Filocalia XI, Editura Humanitas, București, 2009, p. 293