Ferește-ne, Doamne, de aceste patru duhuri rele: trândăvia, grija de multe, iubirea de stăpânire și grăirea în deșert!
În prima parte a Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, această rugăciune cuprinzătoare a întregii teologii a pocăinței, Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea aceste duhuri pierzătoare de suflet. Dar, oare, Dumnezeu ni le dă pe acestea? Nicidecum! De fapt ne rugam Lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia acestor patimi, iar duhurilor lor să nu le dea putință de stăpânire asupra noastră.
Dumnezeu ne-a facut după chipul și spre asemănarea Sa, așadar orice sursă a răului este exterioară nouă, interior fiind doar liberul arbitru care ne oferă posibilitatea de a alege dacă luptăm sau coalizăm ispitelor de tot felul.
Păcatul este alegere personală de a urma o anumită cale, și nu putem la infinit a învinovăți pe cei de lângă noi prin care cel rău găsește adesea portițe de a ne ispiti în funcție de slăbiciunile pe care le avem.
Îmi amintesc de o întâmplare citită în Pateric care găsesc a fi potrivită acestui context: un părinte îmbunătățit avea un ucenic, începător în cele duhovnicești, care odată intrat în Postul Mare a început a fi ispitit de pofta mâncării. Cum în chilia sa nu avea nimic de mâncare și nici vreo posibilitate de a găti ceva, a găsit undeva, totuși, un ou. După multe frământări și întrebări despre modul în care l-ar putea prepara pentru a-l mânca, se gândește să spargă oul, să-l pună într-o lingură și să îl coacă la flacăra candelei. Așadar, părintele său duhovnicesc îl surprinde cu lingura la flacăra plăpândă a candelei, moment care i-a provocat multă rușine și s-a scuzat spunând: "iartă-mă, părinte, diavolul m-a îndemnat să fac asta!", însă diavolul, ieșind de după ușă, i-a răspuns :"nici chiar eu nu m-aș fi gândit la asta!".
Și probabil, multe zâmbete aprobatoare și pline de înțeles smulge această povestioară plină de tâlc.
Așadar, potrivit și demn ar fi, ca atunci când greșim să ne asumăm greșeala și să încercăm degrabă a o repara, ca nu cumva familiarizându-ne prea mult cu ea să o considerăm a fi normală, devenind astfel robi ai patimilor.
Obișnuința și stăruința într-o greșeală este de fapt dușmanul nostru cel mai mare... a greși e omenește, a stărui în greșeală e drăcește, iar a repara e îngerește..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.