Când ți-e greu să treci peste necazuri, încearcă aceasta… Sf.Nicodim Aghioritul

 De exemplu, de cazi în vreo nenorocire ori în vreo tulburare, iar voinţa ta nu-i în stare s-o suporte, ajut-o cu acestea:
 
– Consideră că această torturare ce suferi îţi foloseşte s-o înduri, fiindcă-ţi dă prilejul de verificare a răbdării tale şi că acest necaz ți l-ai făcut tu însuți cu mâna ta.
– Dacă nu eşti vinovat cu nimic în această nenorocire, întoarce-ţi gândul la alte privilegii multe şi mari, şi recunoaşte că pentru ele Dumnezeu nu ţi-a dat cele ce-ai cerut. Dumnezeu ţi-a trimis numai o nenorocire temporară, trecătoare, ca să nu fii complet torturat.
 
– Înţelege, chiar dacă într-adevăr ai făcut mai înainte destulă pocăinţă pentru păcatele tale, prin care ai cinstit slava lui Dumnezeu, consideră totuşi că în Împărăţia Cerurilor nimeni nu poate intra altfel decât prin uşa cea strâmtă a necazurilor şi supărărilor. „Prin multe suferinţe ni se cade nouă să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22).
 
– Dă-ţi seama, chiar dacă poţi intra în această Împărăţie pe cale, adică a iubirii de Dumnezeu, totuşi adu-ţi aminte că Fiul lui Dumnezeu, cu toţi prietenii Lui, au intrat într-însa pe calea suferinţelor si a crucii.
 
– Socoteşte că această suferinţă ce-o suferi este după voia lui Dumnezeu (pe care trebuie s-o ai în vedere la începutul oricărei acţiuni, oricărei amărăciuni ce se abate asupra ta; adică, să doreşti ca în orice acţiune şi în orice împrejurare să se facă voia lui Dumnezeu).
Deci, răspunde tot ca şi El acestei mari iubiri ce-o are pentru tine, şi luptă cu mulţumiri şi binecuvântări.
 
Făcând astfel, mi se pare că primeşti cu bucurie orice cruce, iubeşti, chiar în nenorocirile cele mai mari si orice lucru amărât îţi va părea dulce şi orice lucru nelalocul lui îţi va părea ordonat şi aşezat după legea cea mai perfectă.
 
Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 45-46Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. (Ioan 15, 13) Unul dintre oraşele Rusiei centrale, care trecuse rând pe rând în mâinile taberelor aflate în luptă, a ajuns sub o stăpânire nouă; în orăşelul cu prici­na se afla o femeie, soţie de ofiţer rus, cu cei doi copii ai săi. Se ascunsese la marginea oraşului, într-o căsuţă lăsată în părăsire, şi hotărâse să aştepte mo­mentul când va putea să fugă.
 
Oda­tă, seara, cineva i-a bătut la uşă. Înfio­rată, femeia a deschis uşa şi s-a trezit în faţa unei tinere care i-a zis: „Sun­teţi cutare, nu-i aşa? Trebuie să fugiţi neîntârziat, fiindcă aţi fost trădată şi în noaptea asta vor veni să vă ridice”. Uitându-se la ea, mama şi-a arătat co­piii: „Unde să fug? Cu ei n-o să ajung departe, şi o să ne recunoască îndată!”
 
Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschim­bat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evan­ghelic aproape: „Nu! Nu o să vă cau­te, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”.
 
Şi ma­ma a plecat, iar tânăra a rămas. Au ve­nit noaptea târziu, au prins-o pe tână­ră (o chema Natalia) şi au împuşcat-o. Noi ne putem închipui însă o mulţime de lucruri dincolo de aceste fap­te, şi ni le putem închipui nu cu fante­zia pură, ci prin imagini din Evanghe­lie. Mama a plecat cu copiii, Natalia a rămas singură în casă, în seara ce se lăsa, în noaptea ce se lăsa. Era întu­neric, frig şi singurătate. Şi nu o aş­tepta nimic decât o moarte prematu­ră, violentă, cu nimic meritată, nimă­nui trebuitoare, moartea altei femei, care avea să devină moartea ei pur şi simplu din dragoste. Aceasta nu ne aminteşte, oare, de noaptea din gră­dina Ghetsimani?
 
Din Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, 2009, p.45