„Cine este cel care a deslușit cuvântul filosofului?”

 Întrebându-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvânt, a venit Vasile și îndată a dezlegat acel sofism și l-a deslușit. Apoi ziceau ceilalți:

 „Cine este cel care a deslușit cuvântul filosofului?”. Răspuns-a Eubul, zicând: „Ori Dumnezeu, ori Vasile”.

Vasiliadele” Sfântului Vasile cel Mare erau o lume de vis unde trona bunătatea, compasiunea, ajutorul reciproc, dragostea pentru semeni şi, nu în ultimul rând, preaslăvirea lui Dumnezeu.

Luptător neînfricat pentru credinţa cea adevărată şi trăitor al vieţii neprihănite, Sfântul Vasile a fost, mai presus de orice, apărătorul săracilor, lipsiţilor şi bolnavilor.

Încă din copilărie, Vasile a primit o educaţie aleasă, pregătit excepţional şi împodobit cu alese însuşiri. Moştenind de la părinţii săi o mare avere, Sfântul Vasile a folosit-o numai în scopurile carităţii, a milosteniei creştine.

El a desăvârşit opera sa de ajutorare prin înfiinţarea de asezăminte pentru săraci, călători, bătrâni, bolnavi, orfani şi leproşi, la marginea Cesareei. Chiar reşedinţa sa episcopală şi-a mutat-o în cuprinsul aşezămintelor sale de caritate socială. Cu dreptate s-a spus că Cesareea, în timpul Sfântului Vasile, ajunsese mai degrabă un oraş al asistenţei sociale. Acolo, în acele aşezăminte botezate „Vasiliade”, fiecare boală, fiecare durere şi fiecare nenorocire îşi avea apartamentele sale unde călugării se ocupau de îngrijirea lor. Oamenii valizi de muncă erau repartizaţi la diferite ateliere, muncind după puterile şi priceperea lor.

La această lucrare uriaşă Sfântul a căutat să trezească sentimentele alese, crestineşti ale bogaţilor, prin arătarea că, bogăţiile sunt de la Dumnezeu, iar oamenii sunt numai administratorii lor întru ajutorarea semenilor lor.

Toată viaţa şi-a dedicat-o semenilor. La 1 ianuarie 379, la vârsta de numai 49 de ani, Sf. Vasile cel Mare a păşit în veşnicie. Au rămas însă foarte importante cuvintele sale: „Nu trebuie să lucrăm pentru o hrană pieritoare, ci pentru o hrană veşnică. Această hrană este de a face voia lui Dumnezeu”. Voinţa Tatălui este de „a-i hrăni pe cei flămânzi, de a le da de băut celor însetaţi şi de a-i îmbrăca pe cei goi”. Munca nu este un scop în sine, ci ea trebuie făcută pentru alţii, mai ales pentru cei săraci.

Nimeni să nu uite pe cei săraci, bolnavi şi lipsiţi. Aşa dupa cum Sf. Vasile a înfăptuit trăirea carităţii creştine, să ne silim, fiecare dintre noi, dezbrăcaţi de egoism, de patimi şi lăcomie să venim în ajutorul fraţilor lipsiţi şi nemângaiaţi, în măsura puterilor noastre.

Prin tot ce a făcut, prin tot ce a gândit şi a scris, Sfântul Vasile cel Mare impune şi astăzi tuturor creştinilor una şi aceeaşi purtare, anume dragostea milostivă faţă de cei umili.