Sinaxar 2 Ianuarie

 În această lună, în ziua a doua, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Silvestru, papă al Romei.

Sfântul Silvestru s-a născut în Roma cea veche şi a fost crescut de mic în credinţa creştină, învăţând carte şi purtări bune de la preotul Cvirin. Ajungând în vârstă şi-a arătat dragostea către Dumnezeu şi către aproapele prin ajutorarea şi apărarea celor prigoniţi pentru credinţă. Pentru faptele lui alese şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, după moartea lui Miltiade, a fost hirotonit episcop al Romei vechi, cu învoirea tuturor.

Păstoria lui s-a arătat pilduitoare: a dat rânduieli bune Bisericii şi preoţilor şi a apărat Dumnezeirea Mântuitorului împotriva hulitorilor, dovedindu-le din Scriptură că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, născut din Fecioară, cum au grăit proorocii. La adânci bătrâneţi episcopul Silvestru a trecut la Domnul, în anul 335.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Taghen.

Acesta a fost episcop în cetatea Parium din Helespont. Silit fiind de tribunul Zilichintie să intre în oaste, s-a împotrivit. Pentru aceasta a fost legat de patru stâlpi şi bătut cu toiege. Apoi din porunca lui Liciniu a fost înecat în mare, după ce întorsese la Hristos pe unii corăbieri şi ostaşi. Creştinii i-au scos trupul din apă şi l-au îngropat la poarta cetăţii. Moaştele lui au săvârşit vindecări şi minuni.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Teopempt şi Teodota, maica sfinţilor celor fără de arginti, care în pace s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Marcu cel surd, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Vasile din Ancira.

Acest sfânt mucenic Vasile, din cetatea Ancirei, a pătimit pe vremea nelegiuitului împărat Iulian între anii 361-363. Pentru credinţa lui creştină a fost prins şi dus înaintea dregătorului Tarnilie, în faţa căruia a mărturisit cu multă îndrăzneală pe Hristos. De aceea a fost legat şi bătut fără milă; apoi adus la Constantinopol unde iarăşi a fost bătut atât de tare că i-au ieşit mâinile şi umerii din încheieturi. După aceea i s-au tăiat curele din pielea lui şi a fost străpuns cu fiare înroşite. Răbdând vitejeşte aceste chinuri, a primit ajutorul lui Dumnezeu; căci fiind aruncat într-un cuptor încins a fost păzit nevătămat, pentru credinţa sa. După aceea a fost dus în Cezareea, şi osândit de dregătorul de acolo să se lupte în circ cu fiarele. Dar, sfântul rugându-se, a fost lovit de o leoaică şi aşa şi-a dat duhul, primind cununa muceniciei. Sfintele lui moaşte au fost păstrate cu grijă de rude şi de prieteni, înfăşurate în giulgiu, cu miresme, şi îngropate în loc însemnat, unde mai târziu au zidit biserică în numele acelui sfânt.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Serghie, care s-a săvârşit, fiind tăiat cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Teopist, care s-a săvârşit, fiind lovit cu pietre.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Cosma, arhiepiscopul Constantinopolului, făcătorul de minuni, îngropat în Sfânta Mănăstire Hora.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Zorz (George sau Gheorghe) Ghiurghiul din Mitilina, care mărturisind pe Hristos a fost sugrumat în anul 1770.

Sf. George (Zorz) era din Georgia şi a fost vândut ca sclav când era copil. Stăpânul său, un musulman din insula greacă Mitilene, l-a obligat să se convertească la Islamism, numindu-l Sali. După moartea stăpânului său, George a rămas pe insulă şi şi-a deschis un magazin mic.

În 1770, când a împlinit 70 de ani, s-a înfăţişat autorităţilor spunându-le că este creştin ortodox. Kadi a crezut că acesta şi-a pierdut minţile, ştiind foarte bine că dacă ar declara aşa ceva, ar fi condamnat la moarte.

În ziua următoare, George a fost interogat din nou şi apoi bătut. El a îndurat chinurile în tăcere dar nu şi-a părăsit credinţa. După alte şi alte torturi, sfântul martir a fost spânzurat în 2 ianuarie 1770, primind cununa de biruinţă de la Mântuitorul Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov.

Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era comerciant şi spre sfârşitul vieţii a început construcţia unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credinţă.

După moartea soţului ei, Agatia Moshnina a continuat construcţia catedralei. Într-o zi, luându-l şi pe micul Prochorus cu ea pe şantier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălţime de şapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruţat viaţa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el şi şi-a găsit fiul nevătămat.

Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăţat repede scrisul şi cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii şi să citească atât Sfânta Scriptură cât şi Vieţile Sfinţilor împreună cu colegii săi de studenţie. Cel mai mult îi plăcea să se roage şi să citească Sfânta Evanghelie când era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaţa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita şi îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.

Tânăr fiind, Prochorus îşi făcea planuri pentru a-şi dedica viaţa în întregime lui Hristos şi a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii şi l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viaţa lui. Prochorus a pornit pe jos împreună cu alţi pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfinţii Peşterilor.

Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului şi acolo să-şi câştige mântuirea. Trecând pe la casa părintească Prochorus şi-a luat rămas bun de la mama şi rudeniile sale. În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareţ Părintele Pahomie. Acesta l-a primit şi l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine şi prescură şi lucra în tâmplărie. Tânărul îşi făcea ascultările cu râvnă şi zel ca şi cum l-ar servi pe Domnul Însuşi. Prin muncă constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, "cea mai gravă ispită a călugărilor novice".  Aceasta se vindecă prin rugăciune, abţinerea de la conversaţii plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijenţă şi vorbă fără rost".

Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abţinea de la mâncare în zilele de miercuri şi vineri şi mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle şi suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif şi ceilalţi părinţi îl iubeau pe Prochorus şi aveau grijă de el. Boala l-a ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulţumire din gura lui. Temându-se pentru viaţa lui, părinţii doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: " Sfinte părinte, eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici."

Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinţilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai noştri", după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr şi imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei fraţii l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.

La scurt timp, în locul apariţiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinţilor Zosima şi Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.

După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul şi dorinţa să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent şi după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericeşti, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoţii. În timpul Sfintei Liturghii din Marea şi Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie şi părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunţă cuvintele: "O, Doamne, mântuieşte pe cei ce se tem de tine şi auzi-ne", după care ridică patrafirul spunând: "În vecii vecilor". Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare şi, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.

Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toţi rugătorii şi a intrat în icoana sa din dreapta uşilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt şi nu s-a mai putut mişca din loc. Ceilalţi l-au dus de mână în altar unde a rămas nemişcat încă trei ore, cu culoarea feţei schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit şi mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.

În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârşind Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareţ al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă într-un loc din pădure, la o distanţă de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit "Muntele Athos" şi unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea şi se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtăşea cu Sfintele Taine. 

Pustnicul Serafim îşi petrecea timpul cu nevoinţe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din deşert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea şi din Sfinţii Părinţi şi Sfintele Slujbe. Sfântul a învăţat pe de rost multe din imnurile bisericeşti pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei şi-a amenajat o grădină şi un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri şi vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.

Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut şi arhidiaconul Alexandru care locuiau şi ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplaţie şi se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.

În căldura verii, dreptul pustnic obişnuia să culeagă muşchi dintr-o mlaştină pentru fertilizarea grădinii, iar când ţânţarii îl înţepau rău de tot el suporta spunându-şi:" Patimile sunt omorâte prin suferinţă şi durere".

Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări şi mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorinţa ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori.  Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaţi, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el şi animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca şi Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca sfântul să-şi termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui urşii, râşii, vulpile, iepurii şi chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul şi îl ajuta la diferite treburi.

Pentru a alunga vicleşugurile vrăjmaşului, Sf. Serafim şi-a intensificat nevoinţele şi a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), şi anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriaşă din pădure sau pe una mică din chilia lui şi nu se odihnea decât foarte puţin. Stătea în picioare sau în genunchi şi se ruga cu mâinile ridicate: "Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Sfântul s-a rugat aşa timp de 1000 de zile şi nopţi.

Odată, pe când lucra în gradina, trei hoţi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Deşi avea un topor în mână şi ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-şi cuvintele Domnului: "Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri" (Mt. 26: 52). Aruncându-şi unealta jos, el le-a spus hoţilor să facă ce doresc. Atunci hoţii l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu.  Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane şi câţiva cartofi, au plecat. Călugărul îşi redobândi cunoştinţa, se târî până în chilie şi rămase aşa toată noaptea.

Dimineaţa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraţii văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste şi spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferinţă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiţi că mai trăia după o asemenea bătaie.

Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan i s-au arătat şi prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta şi rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băţ pentru tot restul vieţii. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi.

În 1807 stareţul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepţia călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului şi bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: "Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău."

Noul stareţ al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu fraţii călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.

Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se şi citind. I s-a permis să servească masa şi să se împărtăşească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălţimile purităţii spirituale şi prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii şi facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el şi-a deschis uşa chiliei pentru ceilalţi călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învăţându-i pe ceilalţi prin exemple.

În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului şi doi ierarhi comemoraţi în acea zi, ieromartirul Clement al Romei şi Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune şi i-au spus să renunţe la izolare şi să se dedice celorlalţi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-şi împărţi timpul între viaţa din pădure şi viaţa în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc mai aproape de mănăstire iar uşile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat şi pentru călugări.

Părintele vedea în inimile oamenilor şi ca doctor al sufletelor le vindeca neputinţele trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: "Bucuraţi-vă, Hristos a înviat!" El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: "Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca şi noi!"

Părintele era deseori văzut cum căra după sine, sprijinindu-se în băţ, un sac cu pietre. Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie: "Îl încerc şi eu aşa cum mă încearcă el pe mine".

În ultima parte a vieţii sale pământeşti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoţit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareţa mănăstirii, o ascetă - Maica Alexandra şi părintele Pahomie i-a dat binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.

Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana vieţuitorilor mănăstirii Diveevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoinţa sărăciei voluntare, după cum l-a sfătuit sfântul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în locul fratelui ei, din supunere faţă de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în viaţa pământească.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost şi el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puţin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit şi s-a tipărit renumita "Conversaţie a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov". Pusă pe hârtie de Motovilov după conversaţia de la sfârşitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta informaţii despre viaţa Sfântului Serafim. Această conversaţie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sf. Serafim ştia că Motovilov căuta acest răspuns din tinereţe fără să găsească satisfacţie. Sfântul părinte i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii şi ale vieţii întru Duhul Sfânt.

Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: "Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?" Motovilov i-a răspuns: "Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele".

Sf. Serafim i-a răspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa". Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui. "Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea."

Toată lumea îl cunoştea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet şi făcător de minuni.  Cu un an şi 10 luni înainte de săvârşirea sa, de sărbătoarea Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului împreună cu cei doi apostoli şi cu alte 12 fecioare muceniţe (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana şi Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul, încredinţându-i în grijă pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final Ea i-a spus: "În curând, preaiubite, vei fi cu noi." Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la apariţia Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o. În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt înălţat de la pământ în timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu stricteţe de către Sf. Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.

Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii şi vorbea tot mai mult despre apropiata sa "plecare". În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei şi pe care singur şi l-a făcut.

Sfântul şi-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăşit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraţi şi şi-a luat rămas bun, cu cuvintele: "Salvaţi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiţi, să rămâneţi în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi".

În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora şase dimineaţa la utrenie şi a simţit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva. 
"În timpul vieţii mele nu va fi nici un foc", spuse el cândva, "dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde".

Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii şi a fost dus în faţa Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viaţa.

Sf. Serafim a promis să mijlocească în faţa Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinţii săi, Isidor şi Agatia.

Moaştele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalaţii militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna ianuarie in 2 zile: pomenirea celui intre Sfinti Parintelui nostru Silvestru, papa al Romei (314-335).

    Acest Sfant s-a nascut in Roma cea veche, fiind fiu al lui Rufin si Justa, si a trait pe vremea imparatului Diocletian (284-305) si a binecredinciosului imparat Constantin cel Mare (306-337). A deprins invatatura crestina de la preotul Quirinus, iar cunoasterea temeinica a credintei a primit-o de la preotul Timotei, venit la Roma din Antiohia. Stralucind prin stiinta si cu evlavie, a intrat in clerul Bisericii din Roma si a fost hirotonit preot de papa Marcelin. La 314, dupa moartea papei Miltiade, a fost ales episcop in scaunul Romei.

    Marturisirea credintei in timpul prigoanei, lupta lui pentru raspandirea credintei si intelepciunea ce a dovedit in osteneala pentru indreptarea ratacirilor ivite in vremea lui, l-au facut iubit si cinstit pretutindeni. Se spune ca, pe vremea cand imparatul Constantin nu se botezase inca, acesta imbolnavindu-se, vracii pagani l-au indemnat pe imparat sa se scalde in sange cald de prunci, ca sa scape de suferinta, dar imparatul nu s-a invoit la asemenea ticalosie. Si, chemand pe Sfantul Silvestru, acesta i-a spus: "Scaldatoarea de care ai trebuinta, imparate este cu totul alta. Se cuvine, deci, sa crezi fara sovaire in Hristos Dumnezeu, sa postesti, apoi sa capeti milostivirea lui Dumnezeu, lepadandu-te de pacatele ce ai savarsit. Deci, leapada acum haina imparateasca si timp de sase zile sa postesti, dupa aceasta, porunceste sa fie eliberati din temnita toti crestinii, iar, din avutiile tale, sa faci milostenie multa la saraci." Si, facandu-se acestea, imparatul a primit Sfantul Botez. Si cereau unii imparatului sa izgoneasca din cetate pe cei ce ramaneau la inchinarea idolilor, dar imparatul, ascultand de Sfantul Silvestru, a raspuns: "Domnul nostru nu voieste sa vina cineva la Dansul cu sila. Numai cel venit la El de buna voie este primit. Nu se cade sa prigonim pe nimeni, ci fiecare este liber sa creada dupa voia sa."

    Neputand, din pricina varstei, sa ia parte, in anul 325, la Sinodul cel dintai de la Niceea, Sfantul Silvestru a trimis acolo soli si a primit intru totul hotararile Sinodului.

    Deci, facandu-se multora mijlocitor de mantuire, la adanci batraneti, in anul 335, Sfantul s-a mutat catre Domnul si a fost ingropat in cimitirul Priscilei, la Roma.

Intru aceasta zi, minunea Sfantului Silvestru, la intrebarile despre evrei si pagani.

    Dupa ce s-a crestinat marele Constantin imparatul, veste si zvon s-a facut printre evrei si pagani, ca se vor inchide capistele lor si in tot locul se vor zidi biserici crestinesti intru slava Sfintei Treimi. Deci, au venit evreii la Sfantul Silvestru ca sa-l intrebe pe dansul despre poruncile imparatului. Si era intre dansii unul mai intelept, un rabin, anume Zambri, iscusit nu numai in elineasca intelepciune si in evreiasca scriptura desavarsit, ci si in mestesugul magiei prea mare era, in care toata nadejdea paganeasca se punea, ca, daca nu va birui pe crestini cu cuvintele, atunci cu semnele cele vrajitoresti sa-i dovedeasca.

    Iar, sosind ziua infruntarii paganilor cu crestinii, a stat imparatul pe scaunul sau, cu toata curtea, si a intrat inaintea imparatului si Sfantul Silvestru cu putini insotitori, avand cativa episcopi ce se intamplasera atunci acolo si au intrat si cei o suta douazeci de pagani. Si s-a inceput vorbirea, pe care si imparateasa Elena, dorind sa o asculte, a stat dupa perdea, iar imparatul si curtenii luau seama la cele ce se graiau de amandoua partile. Deci, intru inceput, paganii pe imparat l-au judecat, ca ar fi fost inselat de Silvestru, dupa aceea s-au pornit asupra lui Silvestru si, in sfarsit si impotriva Domnului Hristos graiau cuvinte de defaimare. Iar Arhiereul, ca un ostas ales, cu proorociile barbatilor celor de Dumnezeu-purtatori si ale sfintilor Prooroci, dovedea cele ce s-au spus despre venirea lui Mesia, si-i dovedea pe ei, pe elini, ca pe niste robi ai idolilor, iar pe evrei, ca pe cei ce au cazut din slava lui Dumnezeu. Si toti n-au putut sa-i stea lui impotriva. Iar imparatul si toata curtea au laudat pe Silvestru si pe el l-au socotit biruitor la intrebarile acelea, caci acum, paganii nu aveau ce sa zica impotriva lui Silvestru.

    Atunci Zambri, rabinul a zis catre imparat: "Macar ca ne dovedeste pe noi Silvestru cu cuvintele sale, foarte mester fiind la vorbire, insa noi nu ne vom departa de legea noastra cea parinteasca, nici vom urma Omului pe care parintii nostri cu sfat de obste, la moarte l-au dat. Iar ca unul este Dumnezeu, Acela pe care noi Il cinstim si nu este altul, eu nu cu cuvantul, ca Silvestru, ci cu fapta sunt gata a arata, daca vei porunci, imparate, sa se aduca aici un bou mare si neimblanzit, si indata va sti stapanirea ta si toti cei ce stau de fata, ca nu este Dumnezeu, afara de Dumnezeul nostru." Iar un oarecare, din cei ce stau inaintea imparatului, a zis: "Am un bou ca acela in cireada mea, nu departe de la zidurile cetatii, pe care nimeni nu poate sa puna jugul, nici cu mana sa-l atinga." Si indata a trimis imparatul sa aduca boul acela.

    Intru acea vreme, vorbind Sfantul Silvestru, a intrebat pe Zambri: "Pentru ce-ti trebuie boul? Si cand il vor aduce, ce poti sa-i faci lui?" Iar Zambri a zis: "Vreau sa arat puterea numelui Dumnezeului nostru, pe care, de-l voi sopti boului in ureche, indata va muri. Ca nu poate firea cea muritoare sa sufere numele lui Dumnezeu, nici nu poate sa fie viu acela, care va auzi acest nume. Iar parintii nostri, cand se aduceau boii la jertfa, numele acela in urechile boilor il graiau si, indata, cu mare raget, cadeau si, murind, se faceau gata pentru jertfa."  Iar Silvestru i-a zis: "Daca numele acela, precum zici, ucide pe toti cei ce-l aud pe el, apoi cum tu l-ai invatat si n-ai murit?" Zambri a raspuns: "Nu se cade tie ca sa stii taina aceasta, de vreme ce vrajmas al nostru esti." Acestea zicandu-le Zambri, a grait imparatul: "Daca episcopului nu vrei sa-i descoperi taina aceea, apoi sa o spui noua, ca intr-adevar, lucru de indoire este, fara numai de va zice cineva ca, citindu-se scris numele acela, poate sa-l invete." Raspuns-a Zambri: "Nici pe piele, nici pe hartie, nici pe lemn, nici pe piatra, nici pe orice fel de materie nu poate sa fie scris numele acela, ca, indata, si scriitorii si acea materie pe care s-ar scrie, pier." "Atunci spune-ne cum tu insuti l-ai invatat? Caci, cu neputinta este a-l invata, daca nici nu se graieste, nici nu se scrie." Iar Zambri, a raspuns: "Eu, imparate, sapte zile am postit, apoi intr-o spalatoare noua de argint am turnat apa curata din izvor si m-am rugat si s-au scris cuvintele pe apa, cu un deget nevazut, care m-a invatat numele Dumnezeu."

    Iar inteleptul Silvestru i-a zis: "Daca asa ai invatat numele acela, precum spoi, atunci de ce, cand il graiesti pe el cuiva in ureche, si tu insuti auzi numele acela, precum il aude si cel caruia il graiesti, cum se face ca tu insuti, auzindu-l pe el, nu mori?" Raspuns-a vrajitorul: "Ti-am spus tie ca nu se cade sa stii taina aceea, vrajmas al nostru fiind. Deci, ce nevoie este de cuvinte, cand numai cu fapta se cade sa aratam ceea ce se graieste si din doua sa-ti alegi una: sau tu, chemand Numele Nazarineanului tau, sa omori boul, ca si noi sa credem intr-insul, sau eu voi zice in urechea lui numele dumnezeului nostru si va muri boul acela si datori vei fi tu sa crezi in dumnezeul nostru." Aceasta auzind-o, toti cei ce stateau de fata au laudat judecata lui Zambri, iar crestinii se indoiau, insa Sfantul episcop ii intarea pe ei. Iar imparatul a zis lui Zambri: "Se cade ca tu, mai intai, sa-ti implinesti fagaduinta, ca tu ai fagaduit ca, numai cu un cuvant, sa omori boul." Iar vrajitorul a raspuns: "De-mi poruncesti mie ca sa fac aceasta, imparate, apoi vei vedea puterea dumnezeului meu." Si, acestea zicand, s-a apropiat de bou, pe care niste oameni puternici, cu funii tari de coarne legandu-l, cu anevoie si cu osteneala mare il duceau. Deci, apropiindu-se Zambri de el, i-a soptit ceva in urechea lui si indata boul, racnind foarte tare si scuturandu-se, a cazut mort. Si toti, vazand aceasta, s-au mirat foarte mult, iar paganii au strigat, batand din maini si zicand: "Am biruit, am biruit!"

    Iar Sfantul Silvestru a rugat pe imparat sa porunceasca sa se faca tacere. Si, facandu-se tacere, a zis episcopul catre pagani: "Au doara nu este scris in cartile voastre aceasta, pe care Atotputernicul Dumnezeu a grait: "Eu voi omora si voi face viu, ucide-voi si eu voi tamadui?" Iar ei au raspuns: "Asa este scris." Iar Silvestru a grait: "Daca Zambri numai cu numele lui Dumnezeu a omorat boul, apoi, cu acelasi nume sa-l si invieze, pentru ca Dumnezeu este binefacator, iar nu raufacator, si aceasta este firea Lui, adica a face bine, iar a face rau este potrivnic firii Lui, ca voia Lui este totdeauna buna. Si, de se intampla vreodata, ca si cu ceva rau pedepseste pe cineva pentru folosul altora, insa aceasta se intampla de nevoie si nu cu voie face unele ca acestea, ci silit fiind de ale noastre fapte rele. Deci, daca Zambri a facut cu inlesnire ceea ce nu este cu bunavoirea firii lui Dumnezeu, cu  atat mai vartos poate sa faca ce este potrivit cu firea lui Dumnezeu, adica sa invie boul cu acelasi nume dumnezeiesc, nume prin care l-a omorat, si eu voi sta langa credinta lui." Iar Zambri a zis catre imparat: "Iata, imparate, voieste Silvestru ceea ce nu mai este de trebuinta, acum, dupa ce s-a savarsit lucrul cel minunat." Iar catre Silvestru a zis: "De ai si tu vreo putere, fa vreo minune, cu numele lui Iisus al tau." Iar episcopul a raspuns: "Daca asta voiesti, iti voi arata tie puterea Hristosului meu, cand, prin chemarea Sfantului Sau Nume, voi invia boul acesta, pe care tu l-ai omorat." Zis-a Zambri: "In desert te lauzi, Silvestru, pentru ca nu se poate sa fie aceasta, ca, adica, boul sa fie din nou viu." Iar imparatul a zis lui Zambri: "Deci, daca ceea ce zici tu ca este cu neputinta, va putea episcopul sa faca, atunci vei crede in Dumnezeul lui?" Raspuns-a Zambri: "Cu adevarat, imparate, ma jur tie, ca de voi vedea boul inviat, voi marturisi pe Hristos ca este Dumnezeu si voi primi credinta lui Silvestru; asisderea si toti ceilalti, impreuna cu mine, acelasi lucru vor face."

    Atunci episcopul, plecandu-si genunchii, cu staruinta s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, apoi, sculandu-se si mainile ridicandu-si, a grait in auzul tuturor: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, si Dumnezeule, Caruia usor ii este a lua viata si a invia, a rani si a tamadui, binevoieste ca, prin chemarea Preasfantului si de viata facatorului Numelui Tau, sa invieze boul acesta, pe care Zambri, prin chemarea vrajitoreasca, l-a facut mort, ca vremea este sa se arate minunile Tale, pentru mantuirea multora. Auzi-ma pe mine, robul Tau, in ceasul acesta, ca sa se proslaveasca Preasfant Numele Tau." Iar dupa rugaciune, s-a apropiat de bou si a grait cu mare glas: "De este adevarat Dumnezeul cel propovaduit de mine, Iisuse Hristoase Cel nascut din Fecioara Maria, scoala-te si stai pe picioarele tale si, lepadandu-ti toata salbaticia, bland sa fii!" Aceasta zicand-o Sfantul, indata boul a inviat si s-a sculat si sta bland. Iar Sfantul a poruncit sa deslege funiile din coarnele lui si i-a zis: "Du-te de unde ai venit si pe nimeni sa nu vatami, ci bland sa fii, asa iti porunceste tie Iisus Hristos, Dumnezeul nostru!" Si s-a dus boul cu toata linistea, el care, mai intai, neimblanzit si salbatic era. Aceasta vazand-o toti, au strigat, ca o singura gura zicand: "Mare este Dumnezeul Cel propovaduit de Silvestru!" Iar paganii, cu Zambri, alergand la Sfantul si cuprinzandu-i picioarele, cereau sa se roage lui Dumnezeu pentru dansii si sa-i primeasca pe ei la credinta crestineasca. De asemenea, si fericita Elena, deschizand perdeaua dupa care statea sa asculte intrebarile si sa priveasca la cele ce se faceau, a iesit si a cazut la picioarele Sfantului si, marturisind pe Hristos ca este Dumnezeu adevarat, a cerut Sfantul Botez. Si a fost botezata, atunci, Sfanta Elena, la fel si paganii, cu Zambri, si nenumarata multime de popor s-a apropiat de Dumnezeu si s-a unit cu Biserica lui Hristos.

    Dupa aceasta, Sfantul Silvestru s-a dus cu Sfanta imparateasa Elena la Ierusalim, ca sa caute Crucea Domnului, care aflata fiind, multi pagani au crezut in Hristos Iisus si i-a botezat pe ei Sfantul Silvestru. Apoi, la Roma intorcandu-se, a vietuit cealalta vreme a vietii sale, intru obisnuitele sale osteneli si in grija cea pentru Biserica lui Hristos. Si asa bine pastorindu-si turma cea cuvantatoare, a trecut catre Domnul plin de zile. Intru episcopie a petrecut douazeci si trei de ani si zece luni. Iar acum, in viata cea ne sfarsit, cu ingerii proslaveste pe Tatal si pe Fiul, si pe Sfantul Duh, pe Unul in Treime Dumnezeu, pe Care si noi sa-L marim in veci! Amin.
 

Intru aceasta zi, Sfantul, Parintele nostru Serafim din manastirea Sarov, care s-a nevoit in anii 1759-1833, savarsindu-se cu pace.

    Acesta era din orasul Kursk, nascut din parinti binecredinciosi, Isidor si Agafia. A intrat in manastirea din Sarov la varsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 pana in 1804, a trati singur in padure, pazind in amanunt randuiala Sfantului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o in setea lui neobosita de a citi cartile Sfintilor Parinti. In padure, Sfantul Serafim locuia in tovarasia animalelor salbatice, ursi, lupi, vulpi, care - cum spun martorii vietii lui - se obisnuisera sa ia hrana din mana lui. La 12 septembrie 1804, Serafim a fost crunt batut de talhari si a fost gasit fara cunostinta in coliba lui din pustnicie. Vindecat de rani, intre anii 1804-1807 a primit randuiala de viata a stalpnicilor si a petrecut foarte multe zile si nopti, rugandu-se in genunchi, pe o piatra, in inima padurii, indurand grozavele ierni.

    Multi ani a stat zavorat in chilia lui din manastire, fara pat, nici incalzire, avand ca randuiala de viata, rugaciunea lui Iisus, iar ca citire saptamanala, cele patru Evanghelii, impartite intr-un anume fel (luni, Sfantul Matei; marti, Sfantul Marcu, miercuri, Sfantul Luca; joi, Sfantul Ioan; vineri, Acatistul Sfintei Cruci; sambata, Acatistul Tuturos Sfintilor) si Duminica se impartasea cu Sfintele Taine, pe care preotul i le aducea in chilia sa.

    In urma unui vis in care a vazut pe Maica Domnului, insotita de Sfantul Petru al Alexandriei si Clement Romanul, Sfantul Serafim a primit slujirea de parinte duhovnicesc (staret) si a inceput sa primeasca inchinatori la chilia sa. El ii primea numindu-i "Bucuria mea" si ii invata, va viata crestineasca desavarsita sta in "agonisirea Duhului Sfant". Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat in rugaciunea neincetata, Se arata prin venirea Duhului Sfant si amandoua ipostazele duc impreuna la apropierea de Tatal.

    Marturisirea lucrarii de impartasire din lumina dumnezeiasca, asa cuma cunoscut-o si de care s-a invrednicit Sfantul Serafim, este luata din scrierea lui, Convorbire cu Motovilov. Iat-o:

    "-Si totusi, eu nu inteleg cum pot sa am siguranta ca sunt in Duhul Sfant. Dupa care semne pot eu sa cunosc singur ca harul Sfantului Duh se afla in mine?

    Parintele Serafim raspunde: Dar ti-am spus ca-i foarte simplu: Iata, acum, suntem amandoi in harul Sfantului Duh... Dar de ce nu ma privesti?"

    - Parinte nu pot sa te privesc; ochii sfintiei tale arunca fulgere de lumina. Fata sfintiei tale e mai arzatoare decat soarele si ma dor ochii. Si Serafim urma: Te afli in plinatatea Sfantului Duh, altfel n-ai putea sa ma vezi in starea aceasta.

    Si, apropiindu-mi-se de ureche imi sopti: Multumeste lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui catre noi. Vezi, n-am facut nici macar semnul crucii, in adancul inimii m-am indreptat, insa, catre Dumnezeu, zicand: Doamne, fa pe omul acesta vrednic sa vada, cu ochii lui trupesti, aratarea Preasfantului Duh. Si iata, Dumnezeu a auzit rugaciunea smeritului Serafim... Dar bine, de ce nu te uiti la mine? Nu-ti fie teama, Dumnezeu este cu noi... Incurajat, incercai sa ridic ochii si o spaima sfanta imi cuprinse toata fiinta. Inchipuiti-va fata unui om care va vorbeste din mijlocul soarelui; ii vezi miscarea buzelor, infatisarea ochilor, ii auzi glasul, simti ca te tine de umeri, dar nu-i vezi nici bratele, nu vezi nici trupul tau, nici al celui ce-ti vorbeste, ci vezi numai o lumina stralucitoare, o lumina orbitoare, luminand intinsul zapezii, pana departe, imprejur, luminand fulgii de zapada, care nu incetau sa cada, pe mine si pe marele staret.

    Si parintele Serafim urma: Daca numai presimtirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastra de atata mangaiere si atat inviorare, ce vom spune de bucuria insasi, care ne este pregatita in ceruri, tuturor celor ce plang aici pe pamant? Si dumneata, dragul meu, ai plans destul in viata pamanteasca. Dar, iata, cu cata bucurie te mangaie Dumnezeu... Dar acum e vremea luptelor, a stradaniilor neincetate, e vremea dobandirii unor puteri din ce in ce mai mari, ca sa crestem pana la masura deplina a inaltimii lui Hristos... si mostenitor al scaunului sau, dupa dansul. Atunci, insa, bucuria aceasta, pe care o simtim acum, in parte si un timp scurt, se va arata in toata plinatatea ei si ne va covarsi toata fiinta cu desfatari negraite, pe care nimeni nu va mai putea sa le ia de la noi."

    Canonizat in anul 1903, pomenirea Sfantului Serafim traieste in evlavia credinciosilor, ca un mare stalp al sfinteniei crestine, ca un inger pazitor al crestinatatii. Dumnezeului nostru, marire!
 

Intru aceasta zi, Cuvant despre Sfantul Vasile cel Mare, cum a izbavit cu rugaciunile sale pe un tanar inselat de draci.

    Eladie, cel ce a fost unceic marelui Vasilie si martor apropiat al minunilor lui, barbat imbunatatit si sfant, a spus nemincinos un lucru ca acesta: "Un curtean dreptcredincios, anume Proterie, cercetand Sfintele locuri, a gandit ca sa dea pe fiica sa intr-una din manastiri, spre slujba lui Dumnezeu. Iar diavolul, cel ce din inceput uraste binele, a pornit pe o sluga a lui Proterie, spre poftirea fiicei stapanului sau. Si vazand sluga ca este lucru nelesnicios, si nici indraznind a zice ceva pentru aceasta, stiindu-se pe sine nevrednic, a mers la un vrajitor ce locuia in  cetatea aceea si toata dorirea sa i-a spus-o, si i-a fagaduit sa-i dea lui aur mult, de va face sa sa poata lua de sotie pe fiica stapanului sau. Iar vrajitorul, la inceput se lepada, dar mai pe urma a zis: Daca primesti, te voi trimite la stapanul meu diavolul si el iti va ajuta tie la una ca aceasta, de vei face si tu voia lui. Iar ticalosul acela rob a zis: Pe toate cele ce-mi va porunci, fagaduiesc ca le voi face. Iar fermecatorul i-a zis: Dar te vei lepada de Hristos al tau si vei da scrisoare pentru aceasta? Iar el a zis: Gata sunt, numai sa-mi castig dorirea mea. Raspuns-a vrajitorul: De fagaduiesti asa, apoi si eu iti voi fi ajutator.

    Si luand o hartie, vrajitorul a scris diavolului asa: De vreme ce mi se cade a ma sargui, stapanul meu, ca rupand de la crestineasca credinta sa aduc la a ta stapanire, pentru inmultirea partii tale, iata, trimis-am la tine pe tanarul ce va aduce scrisoarea mea, aprins de pofta pentru o fecioara si te rog de aceea, sa-i dai lui ajutor ca sa-si castige dorirea sa, ca si eu, intru aceasta, sa ma proslavesc si cu mai mare sarguinta sa castig pe multi, care iti vor fi tie placuti. O scrisoare ca aceasta scriind vrajitorul catre diavolul, i-a dat-o tanarului aceluia si l-a trimis, zicandu-i:  Sa mergi in ceasul acesta al noptii si sa stai la mormintele paganesti si sa ridici hartia in vazduh si-ti vor sta de fata cei ce te vor duce la diavolul. Iar el, ticalosul, degraba s-a dus si, stand la morminte, a inceput a chema pe draci spre ajutor. Si indata in fata lui a stat viclenele duhuri si cu bucurie au dus la capetenia lor pe cel inselat. Si, vazandu-l ca sedea pe scaun inalt si multime de duhuri viclene inconjurandu-l pe el, i-a dat lui scrisoarea cea de la vrajitor, pe care, luand-o capetenia diavolilor, a zis catre tanar: Crezi in mine? Iar el a zis: Cred. Si diavolul a zis: Oare te lepezi de Hristos al tau? Iar ticalosul a zis: Ma lepad. Grait-a lui Satana: De multe ori ma inselati voi crestinii, ca atunci cand va trebuie ajutorul meu, veniti la mine, iar dupa ce va impliniti dorirea voastra, iarasi va lepadati de mine. Ci, sa-mi faci mie in scris ca te lepezi de credinta ta de buna voie si fagaduiesti ca sa fii al meu pe veci si sa rabzi cu mine, in ziua judecatii, vesnica osanda, si asa eu, indata, voi implini dorirea ta. Iar tanarul i-a facut inscris, precum diavolul a voit.

    Atunci pierzatorul de suflete balaur a trimis pe dracii desfranarii si au aprins pe acea fecioara, cu nesatioasa dragoste catre tanar, atat de mult, incat nerabdand patima cea trupeasca, a cazut la pamant si a inceput a striga catre tatal sau: Miluieste-ma, miluieste-ma pe mine, fiica ta, si ma da de sotie tanarului acestuia al nostru, pe care l-am indragit foarte. Iar de nu-mi vei face mie aceasta, mie fiicei tale, cea una nascuta, atunci, cu amara moarte, degraba voi muri si vei da pentru mine raspuns in ziua Judecatii. Aceasta auzind, tatal s-a inspaimantat si se tanguia zicand: Vai mie, pacatosului, din ce a venit aceasta asupra fiicei mele? Cine a amagit pe fiica mea? Cine mi-a intunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, doream sa te logodesc cu Mirele ceresc, ca sa fii vietuitoare impreuna cu ingerii si ca totdeauna in psalmi si in cantari duhovnicesti sa proslavesti pe Dumnezeu si prin tine nadajduiam sa fiu mantuit. Iar tu, fara de rusine, de nunta imi vorbesti? Sa nu ma pogori pe mine cu mahnirea in iad, fiica, sa nu-ti rusinezi neamul tau, insotindu-te cu un om de nimic. Iar ea, nesocotind cuvintele tatalui sau, zicea: De nu vei face dupa dorirea mea, apoi singura ma voi ucide. Iar tatal ei, nestiind ce sa faca, dupa sfatul rudeniilor si al prietenilor sai, a lasat ca, mai bine sa fie voia ei, decat cu moarte napraznica sa o vada prierind. Si, chemand pe sluga sa, i-a dat lui, ca sotie, pe fiica sa si averi multe si a zis catre ea: Mergi, fiica ticaloasa si patimasa, dupa barbat, insa mult te vei cai, pe urma, si nu-ti va fi tie de folos.

    Si, savarsindu-se nedreapta insotire si diavoleasca lucrare implinindu-se, dupa catava vreme, l-au vazut si bine l-au insemnat altii pe tanarul acela, ca nu intra in biserica si nu se impartaseste cu Sfintele Taine. Si au spus aceasta femeii lui: Nu stii ca barbatul tau, pe care l-au ales, nu este crestin, ci strain de credinta lui Hristos? Iar ea, auzind aceasta, s-a umplut de mahnire si s-a aruncat la pamant si a inceput a-si rupe obrazul si sa-si bata pieptul si a striga zicand: Nimeni nu s-a mahnit vreodata ascultand de parintii sai; cine va spune rusinea tatalui meu; vai mie, ticaloasei, in cata pierzare am cazut? La ce m-am nascut si, nascandu-ma, de ce n-am pierit? Asa tanguindu-se ea, a auzit barbatul ei si a alergat la dansa, intreband-o de pricina tanguirii sale. Si, afland pricina, a inceput a o mangaia, zicandu-i ca nu sunt adevarate cele zise despre dansul si o intarea, spunandu-i ca el este crestin. Iar ea, mangainu-se putin cu acele cuvinte ale lui, a zis catre dansul: De vei voi ca sa ma incredintezi pe mine cu adevarat si fara de grija sa-mi faci ticalosul meu suflet, apoi maine dimineata sa mergi cu mine la biserica si inaintea mea sa te impartasesti cu Preacuratele Taine si atunci te voi crede.

    Iar ticalosul acela, vazand ca nu se poate pazi taina lui, i-a spus ei cum s-a dat diavolului. Iar ea, lepadandu-si slabiciunea femeiasca si bun sfat luand, a alergat la Sfantul Vasile si a strigat: Miluieste-ma, ucenice al lui Hristos, miluieste-ma pe mine, care n-am ascultat pe tatal meu si m-am supus dracescului sfat. Si i-a spus lui cu de-amanantul, cele despre barbatul ei. iar Sfantul, chemand pe barbatul ei, l-a intrebat de este asa, precum spune femeia lui despre el. Iar el a zis cu lacrimi: Asa, Sfinte al lui Dumnezeu, asa este, ca de voi tacea, apoi faptele mele vor striga. Si  i-a spus lui toate pe rand, cum s-a dat dracilor. Iar Sfantul i-a zis: Dar voiesti sa te intorci iarasi, la Domnul nostru Iisus Hristos? Raspuns-a tanarul: Asa, voiesc, dar nu pot. Si i-a zis Vasile: De ce? Raspuns-a: Pentru ca m-am lepadat de Hristos cu inscris, si m-am incredintat diavolului. Zis-a Vasilie lui: Nu te mahni de aceasta, ca iubitor de oameni este Dumnezeu si primeste pe cei ce se pocaiesc. Iar femeia lui, aruncandu-se la picioarele Sfantului, il ruga zicandu-i: Ucenice al lui Hristos, pe cat poti, ajuta-ne noua! Grait-a Sfantul catre tanar: Dar crezi ca te vei mantui? Iar el a zis: Cred Doamne, ajuta necredintei mele. Si luandu-l pe el Sfantul de mana, a facut spre dansul semnul crucii si l-a dus pe el in biserica si i-a poruncit lui ca neincetat sa se roage lui Dumnezeu. Si a petrecut in rugaciune, singur, trei zile. Dupa aceea, l-a cercetat pe el si i-a intrebat: Cum esti, fiule? Raspuns-a tanarul: Intru mare primejdie sunt, Stapane, nu pot rabda chiotul dracesc, infricosarile, sagetaturile si bataia cu pietre. Pentru ca, tinandu-mi inscrisul meu, ma ocarasc, zicandu-mi: Tu ai venit la noi, si nu noi la tine. Iar Sfantul i-a zis: Nu te teme, fiule, daca crezi cu adevarat. Si dandu-i putina hrana, l-a insemnat cu semnul crucii si iarasi l-a lasat, pe el tot acolo.

    Apoi, dupa putine zile, iarasi l-a cercetat. Si i-a zis: Cum esti, fiule? Zis-a tanarul: De departe ingrozirile si chiotul lor il aud, dar pe dansii nu-i vad. Si dandu-i lui putina mancare si rugandu-se pentru dansul, l-a lasat iarasi si s-a dus. Dupa aceasta, la patruzeci de zile, a venit la dandul si l-a intrebat: Cum te afli fiule? Iar el a zis: Bine, acum, Sfinte Parinte, pentru ca te-am vazut pe tine in vis, luptandu-te pentru mine si biruind pe diavolul. Deci, facand Sfantul rugaciune, l-a scos pe el din biserica si l-a dus in chilia sa. Iar, a doua zi, a chemat tot clerul bisericii si pe monahi si tot poporul cel iubitor de Hristos si le-a zis: Sa proslavim, fratilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, ca, iata, pe oaia cea pierduta, Bunul Pastor voieste sa o ia pe umeri si sa o aduca in biserica; deci, se cade si noua sa ne rugam in noaptea aceasta bunatatii Lui, ca sa biruiasca si sa rusineze pe vrajmasul sufletelor noastre. Deci, s-a adunat poporul in biserica si a facut rugaciuni de toata noaptea, pentru tanarul ce se pocaia, strigand: Doamne miluieste! Iar, facandu-se ziua, Vasilie a luat pe tanar de mana si l-a dus cu tot poporul in biserica, psalmi si laude cantand. Si iata, diavolul, fara de rusine, a venit cu toata pierzatoarea sa putere, nevazut, vrand ca sa rapeasca pe tanarul din mainile Sfantului. Iar tanarul a inceput a striga: Sfinte al lui Dumnezeu, ajuta-ma! Si cu atata indrazneala si nerusinare tabarase diavolul asupra tanarului, incat si pe Sfantul Vasile il zgaria, tragand la sine pe tanar. Si intorcandu-se fericitul a zis catre diavolul: Nerusinatule, pierzatorule de suflete, incapatorule al intunericului si al pierzarii, au nu-ti ajunge tie a ta pierzare, pe care ai facut-o tie si celor cu tine? Nu incetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu? Iar diavolul a strigat catre dansul: Ma nedreptatesti, Vasilie. Si pe acest glas diavolesc multi l-au auzit. Si a zis arhiereul: Sa te certe pe tine Domnul, diavole! Iar diavolul, iarasi, a zis catre dansul: Vasile, ma nedreptatesti, ca nu eu am mers la dansul, ci el la mine, si s-a lepadat de Stapanul tau, dandu-mi mie inscris, pe care il am in mainile mele, si in ziua Judecatii, il voi aduce pe el inaintea Celui de obste Judecator.

    Si Vasilie a zis: Bine este cuvantat Domnul Dumnezeul meu, ca nu-si va slobozi poporul mainile sale rugandu-se, pana ce vei da inscrisul. Si intorcandu-se Sfantul catre  popor a zis: Intaltati-va mainile voastre si strigati: Doamne miluieste! Iar poporul, inaltandu-si spre cer mainile, cu lacrimi, multa vreme striga: Doamne miluieste! Si iata inscrisul tanarului aceluia a venit, purtandu-se prin vazduh, toti vazandu-l si s-a dar fericitului Vasilie in maini. Si, luand Sfantul inscrisul in maini, s-a bucurat si a dat multumita lui Dumnezeu. Apoi, inaintea tuturor, a zis catre tanar: Oare cunosti, frate, zapisul acesta?  Iar tanarul a raspuns: Asa Sfinte al lui Dumnezeu, al meu este, ca l-am scris cu insasi mana mea. Iar marele Vasile, indata l-a rupt in bucati, inaintea tuturor, si l-a ars. Si, luand in biserica pe tanar, l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine. Iar pe tanar, mult invatandu-l, si canon cuviincios dandu-i lui, l-a dat femeii sale, care cu netacut glas preamarea si multumea lui Dumnezeu. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.