IANUARIE

 La mulți ani, dragilor – vă dorim un AN minunat, plin doar cu bucurii, sănătate și împliniri!

 

Numele lunii ianuarie (latină: Ianuarius) vine de la zeul Ianus din mitologia romană, zeu cu două fețe: una orientată spre anul care se încheie și alta spre anul care vine. Așadar, ianuarie este luna lui Ianus – începutul cel bun.

Ianus, literalmente, s-ar traduce prin “Mergătorul” sau “faptul de a merge”, de a trece, a parcurge, a păși, a înainta, a avansa, a intra, a ieși, a pleca, a se duce, a trece de la o stare și de la o formă la alta. Ianus mai denumea și orice loc de trecere, de regulă un pasaj în formă de arc boltit.

Dar Ianus era cu siguranță mai mult decât un paznic al porților și al drumurilor. Era, mai degrabă, “ceasul cel bun”, când ieși “cu bine” pe poarta casei și când te întorci “cu bine” acasă sau când “îți merge bine” în toate drumurile pe care le ai de făcut și de străbătut. Prin urmare, Ianus era și un patron al călătorilor.

Înfățișarea lui ciudată, de zeu cu două fețe, una care privește înainte și cealaltă care privește înapoi, simbolizează un “dus” și un “întors” bun, o binecuvântare continuă, neîntreruptă: plecare și întoarcere binecuvântată.

Luna Ianuarie a fost introdusă în calendarul roman în jurul anului 700 î.Hr. Până atunci anul avea doar zece luni (304 zile).

Grecii numeau luna ianuarie Camelion.

În România, luna ianuarie se numește Gerar în tradiția populară, din cauza gerului năprasnic din această lună. Știm că ianuarie ar trebui să fie o lună geroasă, așa că numele de Gerar nu ne surprinde deloc, chiar dacă în ultimii ani, iarna a fost mai blândă.

Sărbătorile din luna ianuarie cuprind obiceiuri și practici specifice începutului de an prin care oamenii speră să obțină prosperitate, sănătate, liniște și pace.

 

Zeul cu două feţe după care a fost numită luna ianuarie

În mitologia romană, Ianus este zeul roman al uşilor, al alegerilor şi  al începuturilor şi al sfârşiturilor. Este unul dintre zeii timpurii ai Romei, considerându-se că după el a fost numită luna ianuarie.

Prima lună a anului este numită după zeul Ianus, în special datorită faptului că acesta a fost adesea reprezentat cu două feţe: una care priveşte înainte, respectiv una care priveşte înapoi. Iniţial, Ianus era înfăţişat cu o faţă cu barbă, respectiv una fără, considerându-se că acest lucru ar fi simbolizat bătrâneţea şi tinereţea.

Gardian al raiului, se spune că, la origini, Ianus ar fi fost un muritor, originar din Tesalia care a ajuns să domnească în Latium, în epoca de aur, în vremea sa fiind introduşi banii, legile şi agricultura în zonă, după cum informează vintagenews.com.

Un alt mit spune că Ianus ar fi fost prezent în Roma la momentul răpirii Sabinelor, respectiv în momentul în care, din dorinţa de a se răzbuna, sabinii au atacat zidurile Capitoliului. Ianus ar fi făcut ca în faţa lor să ţâşnească un şuvoi fierbinte de apă care le-ar fi forţat retragerea. Următorul rege al Romei, după Romulus, Numa, a ridicat în onoarea lui Ianus un templu cu o poartă dublă, una îndreptată spre răsărit, respectiv una spre apus. În perioadele de război, porţile erau deschise pentru ca zeul să le vină în ajutor romanilor, iar în vremurile de pace, erau închise.

Romanii considerau că luna ianuarie a fost adăugată calendarului de către Numa, conform abc.net.au. Asocierea dintre Ianus şi calendar ar fi fost întărită de construcţia a 12 altare, fiecare pentru câte o lună a anului, în templul dedicat zeului.

Conform aceluiaşi site, poetul Marţial l-a descris pe Ianus drept „strămoşul şi tatăl anilor”, prima zi a lui ianuarie fiind, începând cu 153 î. Hr, cea în care consulii îşi preluau îndatoririle.

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești în luna ianuarie

 În ianuarie se deschid cerurile

Conform tradiției, luna ianuarie se numește Gerar și este marcată de începutul unui an nou, respectiv de o nouă etapă în viață.

Sărbători importante în luna ianuarie:

1 ianuarie: Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; Sf. Vasile cel Mare (Anul Nou);

6 ianuarie: Botezul Domnului (Boboteaza);

7 ianuarie: Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului; Crăciunul pe stil vechi;

16 ianuarie: Sânpetrul Lupilor;

24 ianuarie: Unirea Principatelor Române;

30 ianuarie: Sf. Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

1 ianuarie - Tăierea Împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos

Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos se prăznuiește până astăzi pentru a arăta că Domnul întru toate a luat trup asemenea nouă și S-a supus rânduielilor Legii și că nimic nu a stricat din cele vechi, ci doar a împlinit toate. Mântuitorul Hristos a primit aceasta pentru a împlini și desăvârși rânduiala Legii Vechi, astfel încât să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh, a inimii.

Ca să astupe gurile ereticilor, care îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire, El a îndeplinit și această rânduială la Templu. Căci, de n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat împrejur? Ba mai mult, El a închis și gurile iudeilor celor rău credincioși, care îl acuzau că strică Legea.

Astfel, după opt zile de la Nașterea Lui din Fecioara Maria, a binevoit să fie adus în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur. Așa a fost tăiat împrejur și I s-a dat numele Iisus, precum Arhanghelul Gavriil a vestit Fecioarei Maria la Buna Vestire.

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

Sfântul Vasile cel Mare a trăit în secolul al IV-lea, pe vremea împăratului Valens, când Biserica era tare prigonită de necredința lui Arie. Sfântul Ierarh Vasile a apărat cu toată puterea dreapta credință și a îndrăznit să mustre chiar în față pe împăratul Valens, căzut și el în erezia lui Arie.

Este primul care întemeiază pe lângă biserici aziluri și spitale pentru săraci.

Tatăl lui Vasile era din Pont și se numea tot Vasile, iar mama sa era din Capadocia și se numea Emilia. Sfântul Vasile a întrecut în știință pe cei din timpul său și pe cei din vechime, căci învățase toată filozofia și toate științele din vremea aceea. Apoi, a fost sfințit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei.

Sfântul Vasile a fost “un om foarte înalt la stat și drept ca o făclie, uscățiv și slăbit de ajunare și de veghere, oacheș la față, dar obrazul îngălbenit, nasul lunguieț, sprâncenele cercuite și plecate, asemenea omului gânditor, fruntea încrețită, umerii obrajilor ieșiți, tâmplele adâncite, cam pleșuv la păr, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate”.

Sfântul Vasile a dus lupte grele pentru credința ortodoxă. Prin cuvântările sale, sfântul a lovit în credințele ereticilor, apoi a dat învățături și îndemnuri pentru buna întocmire a vieții de zi cu zi, a luminat tainele cele adânci ale făpturii, a păstorit ”turma lui Hristos”, învățând pe toți și ajutând pe săraci, pe bolnavi și pe bătrâni, în așezământul său vestit, numit Vasiliada.

Sfântul Vasile cel Mare a trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă 50 de ani.

Prima zi a anului, care celebrează sărbătoarea Sfântului Vasile, este o zi cu rădăcini creștine, ancorată în marea sărbătoare a Crăciunului, fiind denumită și Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului. În tradiția populară, Sfântul Vasile apare ca unul dintre sfinții care au făcut minunile cele mai mari, fiind păzitor de duhuri rele.

Se spune că rugăciunile Sfântului Vasile scot duhurile rele și necurate din oameni.

În ziua de Sfântul Vasile se spune că primul musafir care îți intră în casă e bine să fie un bărbat. Cum ți-a fost musafirul, bogat ori sărac așa va fi și anul tău. Este bine să bei mult vin în aceasta zi, existând credința că atât vin cât va bea omul în această zi, atât sânge va avea în obraz în timpul anului.

Copiii se duc cu sorcova de Sfântul Vasile și le urează celor apropriați sănătate și putere de muncă. Gospodarii primesc urătorii și îi servesc cu dulciuri, fructe și colaci.

Dacă noaptea de Sfântul Vasile este "lină și senină", este un semn că noul an va fi unul bun.

Un alt obicei răspândit este atingerea unui miel în ziua de Sfântul Vasile, acesta aduce noroc și bogăție.

Este bine să fii îmbrăcat cu haine frumoase sau noi în ziua de Anul Nou pentru că acum toate se înnoiesc și în acest fel, o să-ți meargă din plin tot anul având parte de noroc, sănătate și bucurie de la Domnul.

De Anul Nou este bine să fii cu bani în buzunar, să nu dai de împrumut, să nu-ți iasă nimic din casă. Femeile fierb piftii ca să le fie trupul gras și fraged ca piftia. Pentru mesele acestei sărbători se fierbe numai porc. Porcul râmă numai înainte și îți vor merge lucrurile cu spor. Dacă ai fierbe găină, totul ți-ar merge pe dos pentru că găina râșcâie cu picioarele, dând pământul înapoi.

5 ianuarie – ajunul Bobotezei

Ajunul Bobotezei este sărbătoarea dinaintea Bobotezei și are o mare încărcătură duhovnicească. Pentru a fi sănătoși, norocoși și feriți de necazuri, unii oameni țin post negru. Tot la fel – fetele fecioare care speră să se mărite. În această zi se fac observații meteorologice, se ghicește viitorul si se fac farmece și descântece pentru dragoste. Acum preotul se duce prin gospodării cu Iordanul, sfințind casele și pe locuitorii acestora. Dacă preotului îi va scârțâi zăpada sub picioare, oamenii spun că va fi un an bogat și rodnic. Se spune că, din cauza gerului, în această noapte ouăle de corb crapă și ies puii, încercând să zboare. Tot în această noapte se deschid cerurile, iar celui care vede acest lucru, Dumnezeu îi împlinește dorințele.

• Dacă în dimineața de 5 ianuarie e brumă pe pomi, vor fi poame multe și bune. Dacă picură din streașină, va fi o vară ploioasă.
• O altă tradiție spune că în ce direcție va stropi preotul cu busuiocul înmuiat în agheasmă, de acolo vor veni ploile de peste an.
• Un obicei foarte vechi este acela că fetele trebuie să ia de la preot o crenguță de busuioc sfințit și să-l pună noaptea sub pernă pentru a-și visa ursitul.
• Tot pentru a-l vedea în vis pe cel sortit, fetele își legau pe degetul inelar cu un fir de mătase roșie busuiocul primit. Dacă în ajun de Bobotează o fată nemăritată alunecă pe gheață, aceasta se va căsători în anul ce urmează.
• Bătrânii spun că cine va strănuta în ziua de ajun de Bobotează va fi norocos tot anul.

În unele zone, copiii mergeau să colinde în seara de 5 spre 6 ianuarie pentru a vesti sosirea preotului "cu crucea". Gospodarii îi răsplăteau pe colindători cu mere, nuci și prăjituri pe care copiii le strângeau în trăistuțele lor.

6 ianuarie – Boboteaza – Botezul Domnului

Pe data de 6 ianuarie, creștinii ortodocși prăznuiesc Botezul Domnului sau Boboteaza, una dintre cele mai mari sărbători ale anului pentru români. Această sărbătoare reprezintă botezul în apa Iordanului a Mântuitorului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul. În ajunul și în ziua de Bobotează, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt, la rugăciunile arhiereilor și preoților se sfințește agheasma cea mare.

Boboteaza – Epifania

La 30 de ani, la plinătatea vârstei bărbatului desăvârșit, a venit Hristos la Iordan, unde Sf. Ioan Botezătorul învăța și boteza cu botezul pocăinței; iar despre Iisus le spunea: "Se află în mijlocul vostru Acela pe care voi nu-L știți". "Nici eu nu-L știam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apa, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu". Când a apărut Hristos pe malul Iordanului, Sf. Ioan, luminat de Duhul Sfânt, Îl recunoaște și-L arată mulțimilor, zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii". Aceasta mărturie era foarte necesară israelienilor, care așteptau pe Mesia cel profețit cu multe veacuri înainte. Hristos îi cere lui Ioan să-L boteze, iar acesta, după o împotrivire de adâncă smerenie, primește să-L boteze, după rânduiala lui. După botezul lui Hristos cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel și a stat peste Iisus, iar Tatăl a mărturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!". Astfel, botezul primit de Hristos are și un alt scop: Epifania - arătarea Sfintei Treimi- moment în care El avea să fie descoperit lui Ioan și prin acesta, lui Israel, ca Fiul lui Dumnezeu și ca Mesia.

Boboteaza - Botezul lui Ioan și Botezul Bisericii

Ceea ce s-a întâmplat cu paștele iudaic, se întâmplă și cu botezul. La Cina cea de Taină întâlnim și paștele iudaic și paștele nostru; Hristos a pus capăt celui dintâi și i-a dat început celui de-al doilea. Și acum la râul Iordan a împlinit botezul iudaic, dar în același timp a deschis ușile botezului Bisericii. Botezul lui Ioan era un botez de pocăință, care îi făcea pe oameni să-și osândească păcatele lor. Acest botez nu era o taină, ci un ritual, pentru că nu ierta păcatele. Dar de ce n-a botezat Hristos, ne-o spune însuși sfântul Ioan când zice : "Acela vă v-a boteza cu Duh Sfânt și cu foc". Dar Duhul Sfânt nu fu­sese încă dat. Acesta ne-a fost dat de Hristos însuși, de sus, de la Tatăl venind în lume la Cincizecime. Apostolii trebuiau să se îmbrace mai întâi ei înșiși cu toată puterea Du­hului, cum s-a și întâmplat la Cincizecime, ca apoi ei să boteze cu apă și cu Duh Sfânt, cum au și făcut începând după Pogorâre când s-au botezat adăugându-se apostolilor "ca la trei mii de suflete".

Cu botezul lui Ioan s-a botezat și Mântuitorul, dar nu pentru că El avea nevoie de curățire de păcate,   fiind   Dumnezeu-Omul, ci pentru a ne arăta importanța și lucrarea botezului pe care îl va institui și a împlini Legea, ca să se descopere lumii taina lui Dum­nezeu cel în Treime închinat, în numele Căruia să ne botezăm și noi. Taina botezului a fost instituită de Hristos însuși îndată după învierea Sa din morți, odată cu trimiterea apostolilor la propovăduirea Evangheliei către neamuri:  "Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le  în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte Eu v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului".

Hristos se afundă în Iordan și Duhul pogoară peste ape. A tre­buit să se scufunde Fiul în firea omenească și prin ea în apă, pen­tru ca noi, scufundându-ne în apă, să ne înălțăm spre viața Sa dumnezeiască în Duhul Lui cel Sfânt. În Cuvântul întrupat, apa și Duhul se unesc din nou.

În această zi, preoții sfințesc apele. Lângă apă se face Agheasma mare, din care oamenii iau și își stropesc casele și vitele, păstrând restul în sticle, pentru leac. În satele și orașele așezate pe maluri de ape, tinerii se întrec să scoată la mal crucea aruncată de preot în apa înghețată. Cel care va reuși , va avea parte numai de bine. Oricum, se spune că acel ce se aruncă în apă în această zi, va fi ferit de toate bolile și că atunci când preotul aruncă crucea în apă, dracii ies și fug pe câmp, însă ei nu sunt văzuți, îi pot vedea doar lupii.

Bătrânii spun că dacă în ziua de Bobotează vremea e frumoasă, anul va fi bogat în pâine și pește. Toate aceste obiceiuri legate de Bobotează au o dublă semnificație, de alungare a spiritelor rele care bântuie libere de la Crăciun, dar și de atragere a belșugului

De obicei, în această perioadă este foarte frig, de aici și expresia "gerul Bobotezei", care, potrivit tradiției, este un semn de belșug pentru tot anul.

În tradiția populară românească Boboteaza mai este denumită și Sărbătoarea Iordanului și este o sărbătoare dedicată purificării apelor și a naturii.

• Conform tradiției ortodoxe, creștinii trebuie să mănânce grâu fiert și să se bea vin roșu, dar numai după ce au ținut post negru și după ce preotul le-a sfințit casa. Toate acestea au în general un rol de curățire și de îndepărtare a răului.
• În ziua de Bobotează, tinerii merg pe la casele oamenilor și le colindă animalelor pentru sănătatea și rodul acestora.
• Peste obiceiurile creștine de sfințirea apelor s-au suprapus și multe practici păgâne, cum ar fi: afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote.
• Se crede că, dacă în dimineața Ajunului de Bobotează, pomii sunt încărcați cu promoroacă, aceștia vor avea rod bogat.
• Un alt obicei spune că femeile nu au voie să spele rufele timp de 8 zile, pentru a nu spurca apele abia sfințite.
• Dacă este frig se pregătește o cruce de gheață, pentru a marca locul slujbei și la sfârșit, preotul aruncă în apă o cruce de lemn. Mai mulți bărbați se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care va scoate crucea va avea noroc tot anul.
• Cei necăsătoriți, dacă se împiedică și cad pe gheață în ziua de Bobotează este semn sigur că se vor căsători în acel an.
• Boboteaza încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și are, pe lângă înțelesurile creștine - momentul nașterii spirituale a Mântuitorului, trăsături de mare sărbătoare populară.

7 ianuarie - Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului

În fiecare an, pe data de 7 ianuarie prăznuim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminției lui Aaron. Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea la templu. Pentru că nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut până la punerea numelui fiului său.

Ioan Botezătorul - "Îngerul Domnului"

Prorocul Maleahi l-a numit pe Ioan Botezătorul "Îngerul Domnului", pentru că avea să-I gătească calea, iar Mântuitorul recunoaște că Ioan este "îngerul" de care a vorbit Maleahi. De ce îl numim înger întrupat? Pentru că el a ajuns să poarte în ființa sa semnele biruinței asupra păcatului originar. Astfel, el nu-și mai câștiga pâinea cu sudoarea frunții. Evanghelistul Marcu precizează: "Și Ioan era îmbrăcat în haina de păr de cămilă, avea cingătoare din piele împrejurul mijlocului și mânca lăcuste și miere sălbatică". Această prezentare ne descoperă marele ascet din Ioan, care învinge în ființa sa înclinațiile spre păcat și devine vrednic să-l vestească lumii pe Hristos. De aceea, nu-i întâmplător că este reprezentat pe ușile împărătești ale altarelor ortodoxe, cu aripi de înger.

Misiunea Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan Botezătorul a avut menirea de a pregăti poporul pentru primirea lui Mesia și de a-L descoperi și a-L face cunoscut lui Israel. Evanghelistul Luca notează, cu o extremă precizie, data la care Ioan Botezătorul a început să predice: "În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponțiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ținutului Trahonitidei, iar Lisanias tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Anna și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie".

Rolul Sfântului Ioan Botezătorul a fost acela de a trezi pe Israel din idolatrizarea Legii, de a naște în ei credința în Hristos. El își începe predica cu aceleași cuvinte ca și Mântuitorul: "Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor". Le atrage atenția că nu este de ajuns să faci parte din poporul ales de Dumnezeu pentru a primi mântuirea. În acest sens le spune: "Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam", descoperind că toate neamurile sunt chemate la mântuire. Convertirea propovăduită de Ioan presupunea recunoașterea stării de păcat în care se afla omenirea și înlăturarea certitudinilor oferite de doctrina fariseică. Actul care consfințește convertirea este "botezul lui Ioan". Acest botez, numit și al pocăinței, nu dăruia iertarea păcatelor, dar presupunea căința pentru păcatele săvârșite și astfel, pregătea sufletul pentru primirea iertării. Misiunea principală a Sfântului Ioan Botezătorul era să pună înaintea ochilor minții realitatea păcatului și să trezească dorința de ispășire, urmând ca Mântuitorul care avea să vină, să le descopere celor convertiți calea pe care să o urmeze. Că Ioan Botezătorul reușește să zguduie conștiințele, o arată Sfântul Evanghelist Luca când spune: " poporul era în așteptare" și toți se întrebau dacă nu cumva Ioan este Mesia. Pentru a înlătura orice ispită care făcea posibilă confuzia că Ioan este Mesia cel așteptat, va spune: "Eu vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine ... Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc". Și va încheia prin a spune: "Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era".

Moartea Sfântului Ioan Botezătorul

Din Evanghelie cunoaștem că Irod, la un ospăț prilejuit de sărbătorirea zilei de naștere, a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei. În acea vreme, Sfântul Ioan era întemnițat în castelul lui Irod de la Maherus. Ioan îl mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era soția fratelui său. În ura ei de moarte, Irodiada a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase și plăcuse oaspeților și îndeosebi lui Irod, să ceară de la acesta capul Botezătorului ca răsplată.

Moaștele Sfântului Ioan

Potrivit tradiției, Ioan a fost înmormântat în Samaria. Din relatările istoricilor Rufinus și Teodoret, aflăm că mormântul său a fost profanat în timpul împăratului Iulian Apostatul, în anul 362. Astfel, o parte din moaște au fost arse, iar cealaltă parte a fost dusă în Ierusalim, apoi în Alexandria. La 27 mai 395, au fost așezate în biserica ce îi poartă numele. Despre capul sfântului nu se cunosc foarte multe lucruri. El a fost de trei ori pierdut și de trei ori aflat. Astăzi, capul sfântului se află la Roma.

Semnificația numelui Ioan

Ioan este nume iudaic: "Iohanan" prescurtare din Iehohanan" și înseamnă "Dumnezeu s-a milostivit". Foarte mulți români poartă numele de Ion (forma neaoșă), Ioan, Ioana (fie ca atare, fie în diferite variante: Ionel, Nelu, Ionică, Nică, Ionuț, Onuț, Ionela, Nela, Ionica, Oana s.a.), alcătuind cea mai bogată familie onomastică de la noi.

Sărbătorile închinate Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica a închinat lui Ioan șase sărbători: zămislirea lui (23 septembrie), nașterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), prima și a doua aflare a capului lui (24 februarie) și a treia aflare a capului său (25 mai).

Din tradiția populară se știe că Sfântul Ioan Botezătorul este protectorul pruncilor, el ferindu-i de rele, mai ales, având grijă să nu moară nebotezați.

• Această zi este dedicată stropitului cu apă sau cu zăpadă, pentru protecția împotriva bolilor în noul an.
• Unii oameni serbează ziua de Sfântul Ioan pentru ca Dumnezeu să le ferească gospodăriile de foc și animalele de fiarele sălbatice

Iordăneala. Un obicei spus din bătrâni este "Iordănitul femeilor", care este o petrecere a nevestelor.

• Femeile se adună la o gazdă, unde aduc alimente și băutură, apoi petrec până dimineața, spunând că se "iordănesc".

Iordăneala este un obicei pe care îl întâlnim și astăzi, mai mulți tineri se trezesc de dimineață și merg la biserică să ia agheasmă. După terminarea slujbei tinerii stropesc fiecare om care iese din biserică urându-i sănătate și fericire. Oamenii "iordăniți" îi răsplătesc pe urători cu bani, cu care aceștia chefuiesc în noaptea de Sfântul Ioan.

Udatul Ionilor. O altă tradiție pe care o întâlnim în Transilvania și Bucovina este "Udatul Ionilor".

• În Bucovina, la porțile tuturor celor care au acest nume se pune un brad împodobit, iar aceștia dau o petrecere cu lăutari, iar în Transilvania cei care poartă acest nume sunt purtați cu mare alai prin sat până la râu, unde sunt botezați sau purificați.
• Bătrânii spun că în dimineața zilei de Sfântul Ioan fiecare om trebuie să fie stropit cu agheasmă, pentru a fi ferit de boli în decursul anului.
• Conform tradiției populare, după Sfântul Ioan se botează gerul, adică se înmoaie frigul și începe să se facă mai cald.

Crăciunul pe stil vechi

Obiceiurile Crăciunului pe stil vechi sunt foarte frumoase. Acesta se sărbătorește pe data de 7 ianuarie. Calendarul Iulian sau pe stil vechi este decalat cu 13 zile față de calendarul oficial.

În Banat, conform tradiției, în Ajunul Crăciunului, la biserică, se aduce o buturugă de stejar care simbolizează credința în mai mulți zei vechi, precum zeul soarelui și al focului, dar și căldura pentru Pruncul Sfânt Iisus. Această  buturugă se taie din pădure înainte de răsăritul soarelui, în ziua de ajun și este dusă la biserică de cel mai bătrân bărbat din sat. După ce ajunge în biserică este sfințită de către preot. Seara se dă foc la buturugă iar creștinii se strâng în jurul focului, cântă colinde și cinstesc pahare cu vin și țuică în numele Mântuitorului.

• Tradiția spune că toți membrii familiei trebuie să mănânce pe jos, pe așternut de paie sau de fân.
• Gospodinele pregătesc pentru această zi, tradiționala prăjitură din foi de aluat fraged, cu multă nucă în care ascund o monedă. Cine va găsi bănuțul, va fi fericit și sănătos tot anul.
• Un alt obicei este acela că masa de Crăciun trebuie să includă bucate specifice, cum ar fi haladeț (o piftie specială, care se servește cu hrean), lapsa (tăiței fierți în supă de pasăre), sărmăluțe în foi de varză. Bineînțeles că nu lipsește nici peștele și tradiționalii cozonaci  cu nucă sau colțunași cu brânză.
• Înainte de a se așeza la masă, se leagă picioarele mesei cu lanțuri, este un obicei care alungă toate relele din ogradă și din casă.
• Imediat după masă încep să sosească și colindătorii, care cântă în casă în fața icoanei.

16 ianuarie: Sânpetrul Lupilor

Se spune că, la începuturile lumii, câinii și lupii umblau împreună. Când diavolul a vrut să-i ațâțe împotriva lui Dumnezeu, câinii nu ar fi acceptat. De atunci câinii au rămas ființele lui Dumnezeu, iar lupii ai Necuratului.

Sânpetrul lupilor este o sărbătoare care se ține pentru ca lupul să nu facă pagube în gospodării, iar oamenii să fie feriți de boli și arsuri. Legenda spune că, în această zi, lupii se strâng în haite la urlători (loc de trecere al lupilor), unde încep să cânte, invocându-și divinitatea, Sânpetrul lupilor (sau Sânpetrul de iarnă), să vină pentru a le împărți prada ce li se cuvine pentru un an de zile. Sânpetrul sosește a miezul nopții, pe un cal alb, și împarte fiecărui lup câte-o oaie, un miel sau o căprioară, lupii urmând să nu se atingă decât de darul primit. Se zice că un om curios din fire s-ar fi dus în pădure, odată, să vadă și el cum se adună lupii. La sfârșitul adunării, a venit și un lup șchiop, rugându-l pe Sânpetru să-i dea și lui ceva. Cum nu mai rămăsese nimic, Sânpetru i l-a dat pe omul din copac. De atunci, oamenii nu mai au curajul să iasă la pădure în noaptea de Sânpetrul lupilor. Această sărbătoare este considerată miezul iernii, momentul în care începe să se înmoaie gerul și se fac pregătirile pentru muncile de primăvară. De Sânpetrul lupilor nu se toarce, nu se coase, nu se pieptănă, nu se împrumută și nu se dă din casă. Femeile nu lucrează lână, ca să nu le mănânce lupii oile. Nu se gătește carne, dar se mănâncă plăcinte. Cine nu mănâncă plăcinte în această zi, se rătăcește în călătorii.

• În această zi oamenii se feresc să-i pronunțe numele lupului pentru a nu invoca animalul. Nu se scoate gunoiul sau cenușa din casă pentru ca lupii să nu se înmulțească.

24 ianuarie: Unirea Principatelor Române

În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească.

Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora au funcționat cele două ţări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion pro-francez, care să contracareze influenţa Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.

Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.

A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor.

La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.

În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.

Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.

La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca, fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.

Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.

Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

30 ianuarie - Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

Spre sfârșitul secolului al XI-lea, la Constantinopol se iscase o mare dispută legată de cei trei ierarhi, pe care îi prăznuim pe 30 ianuarie, oamenii întrebându-se care este mai mare: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Ioan Gura de Aur. După câțiva ani de la declanșarea neînțelegerilor, cei trei sfinți au început să i se arate aievea, unul câte unul, episcopului Evhaitelor, Sfântului Ioan Mauropous. În cele din urmă, în anul 1084, într-o vedenie, fericitului i-au apărut cei trei sfinți împreună.

Cuvintele pe care cei trei ierarhi i le-au adresat Sfântului Ioan ne arată modul în care sfinții conlucrează - cu Dumnezeu și între ei, așa cum și noi trebuie să ne unim, în cuvânt și în lucrare:

"După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem și nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnați de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor.

Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, așa am învățat. Nu este între noi unul întâi și altul al doilea. De chemi pe unul, vin și ceilalți doi. Drept aceea, sculându-te, poruncește, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoința noastră, cât am fost în viață și după moarte, a fost să împăcăm pe oameni și să aducem în lume pace și unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi și înștiințează cu aceasta pe creștini, că noi în fața lui Dumnezeu, una suntem."

În urma acestei vedenii, Sfântul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea comună a celor Trei Ierarhi, stingându-se astfel și disputele din capitală, lumea unindu-se în sărbătorirea împreună a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, a Sfântului Grigorie Teologul și a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Pentru a recunoaște valoarea teologică a Sfinților Trei IerarhI, prin hotărârea luată la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfinții Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic ortodox din întreaga lume. Tradiții:

• Bătrânii spun că este bine ca în această zi să se dea de pomană o lumânare. Se spune că așa vei avea întreaga viață, plină de lumină. Se mai face și o colivă care trebuie dusă în biserică și sfințită, apoi se împarte la oamenii săraci.
• Despre muncile câmpului și despre vreme se zice că în această zi încolțește grâul sub zăpadă, cel care a rămas neîncolțit de cu toamnă.
• Tot în această zi se schimbă și vremea.  Dacă streșinile curg, primăvara va fi friguroasă; dacă este ger, vara va fi călduroasă.
• Tradiția populară spune despre cel care va lucra în această zi, îi va merge rău "în ale casei".
• Fetele tinere se roagă să aibă o căsnicie fericită și se fac praznice de pomenire a morților din familiile credincioșilor.