Sinaxar 9 Martie

 

În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinţilor patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei.

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.

Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.

De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.

După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.

Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.

Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Urpasian.

De îndată ce Maximian a luat în mâini frânele împărăţiei a şi început să stăpânească cu asprime părţile din jurul Nicomidiei, făcându-se un înflăcărat apărător al idolilor. Prietenii lui de gânduri şi de băutură i-au aprins odată mânia, întocmai ca o flacără puternică împotriva creştinilor. Şi atunci, adunând laolaltă pe toţi sfetnicii şi fruntaşii din împărăţia lui, le-a strigat: dacă cineva dintre voi a căzut în credinţa creştinilor şi nu vrea să se întoarcă la binevoitorii noştri zei, să-şi desfacă brâul său înaintea tuturora şi să iasă din palatul şi din cetatea noastră. Căci cetatea aceasta încă de la strămoşi a apucat să cinstească pe zei, şi nu un singur Dumnezeu şi chiar şi acesta răstignit! Şi atunci spaimă a cuprins pe toţi cei ce crezuseră în Hristos. Dar tot atunci s-a putut vedea curat şi felul adevărat în care avea să se arate dreapta credinţă în Hristos. Căci unii dintre cei de faţă ascundeau că sunt creştini, iar alţii se lepădau. Câţi însă purtau în sufletele lor nepătată dragostea către Dumnezeu, dispreţuind chinurile şi bătându-şi joc de tiran, aruncându-şi brâiele se îndepărtau de acolo. Atunci şi viteazul Urpasian cel cu sufletul de diamant, care făcea parte dintre sfetnici, a aruncat hlamida şi brâul său, zicând cu glas puternic împăratului: de vreme ce astăzi împărate, mă declar ostaş al Împăratului Celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ţi înapoi brâul, cinstea şi mărirea.

Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neaşteptate, împăratul Maximian s-a schimbat îndată la faţă şi multă vreme a rămas fără de glas. După aceasta, frecându-şi ochii şi privind posomorât către Urpasian, a strigat întocmai ca o fiară sălbatică, zicând: spânzuraţi pe ticălosul acesta şi zdrobiţi-i trupul cu vine de bou. Făcându-se aceasta cu mare grabă şi fiind bătut fără de milă, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, îşi avea privirile îndreptate spre cer şi se ruga, nefiind mâhnit câtuşi de puţin. Tiranul poruncind să fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis către cei de faţă: aruncaţi-l de aici în vreo temniţă întunecată şi bine păzită şi lăsaţi-l acolo singur până ce mă voi gândi cu ce fel de moarte am să-l pierd.

În timp ce sfântul mucenic se găsea în temniţă, nelegiuitul împărat a născocit un nou mijloc de tortură; şi acesta era o cuşcă de fier. Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui să-l închidă în cuşcă şi să fie spânzurat cu cuşca în sus.

După ce s-a făcut aceasta, iar cuşca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit să fie aprinse făclii şi cu acelea să fie arsă fără de milă cuşca în care se găsea sfântul. Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos găsindu-se spânzurat în cuşca aceea de fier şi rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara şi s-a amestecat cu pământul, iar oasele lui s-au făcut întocmai ca praful de pe arie. În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se şi topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros, iar sufletul lui s-a ridicat către Domnul, întocmai ca un luceafăr luminos, aşa precum unii dintre credincioşii care au fost de faţă au spus că au văzut. Iar tiranul şi nelegiuitul împărat stăruind încă în nebunia lui, a poruncit să fie adunat cu grijă atât pământul în care cursese carnea topită a sfântului, cât şi praful oaselor sale şi să fie împrăştiate în mare, în faţa lui. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Cezarie, fratele sfântului Grigore Teologul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici: un bunic, o bunică, un tată, o mamă şi doi copii, care de sabie s-au săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna martie in 9 zile: pomenirea Sfintilor patruzeci de Mucenici care au marturisit in cetatea Sevastiei (+320).

    Acesti patruzeci de Mucenici au trait pe vremea crudului imparat Licinius (308-324), toti din partile Capadochiei fiind cu neamul, si toti din aceeasi ceata la oaste. Patruzeci de ostasi crestini, barbati viteji si vrednici in razboaie, iar conducatorul oastei lor era Agricola, om pagan si rau din fire si locul slujbei lor era cetatea Sevastiei, din Armenia.

    Deci, afland Agricola de credinta lor crestina, a dat porunca sa fie adus in fata lui si le-a spus: "Cum v-ati aratat neasculatori catre mai marii vostri in razboaie, asa sa ascultati si acum porunca imparatului, aducand jertfa zeilor". La acest indemn, Chirion, capetenia celor patruzeci, a raspuns: "Cum am luptat si am biruit pe vrajmasi, pentru imparatul pamantesc, tot asa, voim si noi lupta si pentru Imparatul ceresc, impotriva vrajmasilor Lui".

    Pentru acest raspuns, au fost inchisi in temnita, ca sa se razgandeasca. Dar ei n-au incetat a se ruga fierbinte lui Hristos, sa-i intareasca pentru marturisirea cea adevarata. Drept aceea, toate amagirile, toate fagaduintele si toate amenintarile nu i-au clintit in credinta lor. Deci, venind in Sevastia un mare conducator de oaste, anume Lizie, acesta le-a poruncit, din nou sa aduca jertfa zeilor. Cu aceeasi nestramutata credinta, ostasii crestini s-au impotrivit. Infuriati peste fire, capeteniile au poruncit sa fie dezbracati si siliti sa intre intr-un iaz, care era aproape inghetat, ca era iarna, iar pe maluri au pus pazitori, ca nimeni din ei sa nu fuga. Si, iata, unul din ostasi, nemaiputand indura gerul, a primit sa aduca jertfa ce i se cerea: dar, iesind din iazul inghetat si intrand in baia calda, anume pregatita, acesta a murit indata, in vreme ce Mucenicii, dupa o noapte intreaga, petrecuta in iazul inghetat, erau inca vii si se rugau.

    Aceasta vazand, temnicerul Aglaie a avut un vis si un tainic indemn si, marturisind cu glas tare: "Si eu sunt crestin", a sarit in apa cea inghetata, facandu-se partas mucenicestilor patimi si intregind ceata celor patruzeci, in locul celui ce se lepadase de Hristos. Au fost, apoi, scosi din apa si li s-au sfaramat gleznele cu ciocane grele si, fiind arsi de vii, au primit cununa Mucenicilor.

    Iar numele lor este Kirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Evtihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudien, Meliton si Aglaie.

    Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.
 

 
 

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre cinstirea preotimii

    Purtatorul de Dumnezeu Ignatie, porunceste, zicand episcopilor: "Luati aminte de voi insiva, ca si Dumnezeu sa primeasca sufletele voastre si sa le mantuiasca. Iar cei ce se supun episcopilor si preotilor, slujitorii Bisericii, impreuna cu dansii va fi si partea lor, intru Dumnezeu". Si iarasi: "Martor imi este mie Acela, pentru care am luat lanturile, ca nu din gura omeneasca am cunoscut, ci, Duhul imi propovaduieste mie asa, zicand: Fara de episcop, nimic sa nu faceti. Ca unde se va arata episcopul, acolo multime de bunatati vor fi. Ca unde se numeste Hristos, acolo si soborniceasca Biserica se va aduna. Oile nu se pasc unde vor ele, ci, acolo unde le pazesc pe ele pastorii. Iar pe oile cele ramase afara de turma si de pastor, le rapesc fiarele si se hranesc cu ele."

    Deci, nu se cade, fara de arhiereu nici a boteza, nici nunta a face. Acest lucru, este, dar este bine placut Domnului: cinstirea arhiereului. Si, cela ce cinsteste pe arhiereu, va fi de Dumnezeu cinstit. Iar a face ceva fara de episcop, necuviincios lucru este. Iar preotilor se cade a li se supune, cum se supuneau Apostolilor lui Hristos. Inca se cuvine si diaconilor, adica slujitorilor tainelor lui Hristos, dupa toata randuiala, intru toate a-i cinsti, pentru ca, nu bucatelor, nici bauturii sunt slujitori, ci bisericilor lui Dumnezeu slujesc, deci, se cade a pazi cuvantul lor, ca focul. Drept aceea, dar, sa cinstiti pe slujitor ca pe un parinte, iar pe episcop, ca pe Insusi Hristos. Iar pe preoti, ca pe cei de un scaun si apropiati cu Apostolii, ca, fara de dansii, nu se sfinteste Biserica. Marturiseste in privinta aceasta, si pazitorul Legii: "Toate, orice-ti va zice tie preotul, nici la dreapta, din cele zise:" Pentru ca omul, de va trece cu vederea si nu asculta pe preot, este vrednic de moarte. Inca a zis si Proorocul Maleahi: "Cuvintele din gura preotului sa le pazesti. Intelegerea si Legea din gura lui sa le cauti. Ca este vestitor al lui Dumnezeu Atottiitorul, si umbla indreptand in pace pe multi intorcand de la nedreptati." Si altul a zis: "Cu tot sufletul tau sa cinstesti pe Domnul si preotilor Lui sa le dai cinste. Cu toata puterea ta sa iubesti pe Facatorul tau si pe slugile Lui sa nu le defaimezi. Teme-te de Dumnezeu si slaveste pe preot". Iar Pavel, catre Timotei, scrie asa: "Preotii cei ce se nevoiesc bine, se indoita cinste sa se invredniceasca." Si iarasi, se zice in Lege: "Acestia sfintiti sunt de Domnul Dumnezeu, pentru ca jertfe si daruri ii aduc lui Dumnezeu, iar pentru tine, si sfinti sunt." Iar Isaia zice: "Si, voi, preotii, va veti numi slugile lui Dumnezeu." Si Ieremia zice: "Mari-voi si voi adapa sufletul preotului." Iarasi Pavel zice: "Orice arhiereu aduce lui Dumnezeu daruri si jertfe, care slujesc chipului si umbrei celor ceresti, iar acum, Arhiereul nostru mai buna slujire a dobandit, cu cat si Legea, al carei mijlocitor este El, este mai buna si mai asezata pe mai bune fagaduinte." Asemenea, si David zice: "Preotii Tai se vor imbraca cu dreptate si cuviosii Tai se vor bucura. (Ps. 131,9). Rugamu-va dar, pe voi, fratilor, sa cunoasteti pe cei ce se ostenesc la voi si sa-i aveti pe dansii in dragoste. Ca se cade, iubitilor, a cinsti pe preoti, ca pe niste prieteni ai lui Dumnezeu, pe care i-a ales Domnul si i-a proslavit. Si oamenii trebuie sa dea lor cele cuvenite: ca nu de la sine isi ia cineva lui cinstea aceasta, ci se da numai celui chemat de Dumnezeu. Nu-i ingaduit a se impotrivi preotului, fiindca cei ce se impotrivesc isi iau asupra lor judecata. Ca scris este: "Pe mai marele poporului tau sa nu-l vorbesti de rau." Iar Domnul, arhierescul povatuitor, zice: "Cel ce va primeste pe voi, pe Mine ma primeste; si cela ce Ma primeste pe Mine, primeste pe Cela ce M-a trimis pe Mine. Cela ce primeste pe prooroc in  nume de porooroc plata proorocului va lua si cela ce primeste un drept, in nume de drept, plata dreptului va lua..." Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor!
 

 
 

Intru aceasta zi, cuvant despre Pafnutie monahul si despre descoperirea bunatatilor unui mai mare dintr-un sat.

    Sfantul Pafnutie pustnicul se ruga oarecand lui Dumnezeu, ca sa-i arate lui cu care dintre oamenii sfinti este asemenea. Si i-a venit lui un glas dumnezeiesc zicandu-i: "Asemenea esti cu mai marele din satul din apropiere." Deci, el degraba alergand la dansul si batand la poarta lui indata a iesit acela, precum ii era lui obiceiul, de primea pe cei straini. Si, primindu-l, i-a spalat lui picioarele si, punandu-i masa, l-a poftit pe el sa manance. Insa Pafnutie il intreba de faptele lui si zicea: "O, omule, spuneti-mi, te vad, viata ta, pentru ca pe multi calugari, precum mi-a aratat mie Dumnezeu, ii intreci." Iar el se numea pe sine pacatos si netrebnic si pustiu de tot lucrul bun.

    Deci, dupa ce l-a mai intrebat pe el cu dinadinsul, i-a raspuns lui omul, zicand: "Eu n-as fi voit, nici silit, sa-ti spui faptele mele, dar, de vreme ce-mi spui mie ca de la Dumnezeu ai venit, iara, cele despre mie ti le voi spune. Eu acum am treizeci de ani, de cand traiesc si m-am despartit de buna voie de sotie, fiindca, numai trei ani am trait cu dansa si trei fii am avut cu ea, care imi slujesc mie la treburi. Si neincetat am iubit pe straini, pana in ziua de astazi, si nu se va putea lauda cineva de aici, ca mai inainte de noi ar fi primit straini. Si n-a iesit saracul, nici strainul din casa mea, cu mainile goale.  Nici pe un sarac sau scapatat nu l-am trecut cu vederea, ci i-am dat lui mangaiere cu indestulare. Nu m-am laudat catre fiul meu, nici n-au intrat, in casa mea, roduri straine. N-a fost sfada pe care sa n-o fi impacat, nici n-a vorbit cineva de rau faptele mele. Iar fiii mei nu s-au atins de roduri straine, nici nu au semanat mai intai tarinile mele, ci am dat ajutor, mai intai, celor ce aveau trebuinta de semanat, iar, mai pe urma, mi-am semanat si pe ale mele. Si n-am lasat pe cel tare, ca sa asupreasca pe cel sarac, nici am suparat pe cineva, in viata mea, nici n-au fost strambatati, pe care eu sa le fi pus pe seama altcuiva. Acestea, Dumnezeu ajutandu-mi, stiu ca le-am facut."

    Deci Pafnutie auzind, faptele bune ale acestuia, l-a sarutat pe crestet, zicandu-i: "Blagoslovi-te-va Domnul Dumnezeu din Sion si vei vedea bunatatile Ierusalimului, dar faptele cele bune nu ti-au ajuns pana la aceea, care este capul bunatatilor, adica, la inteleapta intelegere, cea intru Dumnezeu, pe care nu o vei putea castiga fara de osteneala, macar ca nu putina grija de Dumnezeu a fost in viata ta. Nu-ti asupri, dar, sufletul tau, pentru ca Dumnezeu mi-a descoperit mie despre tine ca, luandu-ti crucea ta, vei merge in urma Mantuitorului."

    Iar El, cum a auzit acestea, indata, nici la ai sai spunandu-le, a mers in urma lui Pafnutie. Apoi, mergand ei la un rau, n-au vazut nici o corabie. Deci, Pafnutie i-a poruncit lui sa treaca raul, pe care nu-l trecea nimeni din cei care erau din locurile acelea, pentru adancimea lui. Iar cand treceau ei raul, numai pana la brau le ajungea lor apa. Deci, l-a asezat pe el la un oarecare loc, unde, mai inainte, se savarsisera alti doi. Dupa aceea, Pafnutie s-a despartit de dansul si se ruga lui Dumnezeu, ca sa-i arate lui despre el.

    Si, nu dupa multa vreme, a vazut sufletul lui inaltandu-se de ingeri, care laudau pe Dumnezeu si ziceau: "Fericit este cel pe care l-ai ales si l-ai primit, ca sa se salasuiasca in curtile Tale", iar Dreptii, raspunzand, ziceau: "Pace multa este celor ce iubesc numele Tau." Si a cunoscut Pafnutie ca barbatul acela s-a mutat la Dumnezeu. A Caruia este slava acum si in veci! Amin.