Sinaxar 7 Martie

 

În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea sfinţilor mucenici, care au fost episcopi în Cherson: Efrem, Vasilevs, Evghenie, Agatodor, Elpidie, Capiton şi Eterie.

În anul al şaisprezecelea al împărăţiei lui Diocleţian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi la diferite neamuri, ca să propovăduiască cuvântul Domnului. Astfel au fost trimişi de el şi aceşti părinţi purtători de Dumnezeu în ţinutul taurosciţilor: Efrem în Sciţia, iar Vasilevs în Cherson. Vasilevs ajungând în acea cetate şi propovăduind îndreptarea vieţii şi schimbarea credinţei păgâneşti, a fost socotit de cei care locuiau acolo ca vestitor al unui nou fel de vieţuire şi ca un stricător al obiceiurilor părinteşti şi al credinţei. Pentru aceasta l-au bătut şi l-au alungat din cetate. Iar el a venit într-o peşteră care se numea Partenon, bucurându-se pe de o parte şi simţind plăcere că a fost necinstit pentru Hristos, iar pe de altă parte necăjindu-se, amărându-se şi tulburându-se din pricina învârtoşării şi rătăcirii acelora.

În starea aceasta găsindu-se şi rugându-se pentru dânşii, a fost chemat iarăşi la ei. Căci murind copilul conducătorului lor, care era cel mai de seamă om din cetatea aceea, părinţii şi rudele înmormântând trupul cel neînsufleţit şi mai rămânând câtva vreme la mormânt, au văzut pe copil ca într-un vis stând înaintea lor şi zicându-le: dacă vreţi să vin din nou la viaţă, chemaţi pe străinul acela pe care l-aţi necinstit şi crezând în învăţătura lui, înduplecaţi-l să se roage pentru mine. Aceştia făcând acest lucru şi copilul, prin rugăciunile sfântului şi cu vărsare de apă sfinţită, în chipul Botezului, întorcându-se din nou la viaţă, părinţii lui, împreună cu toate rudele şi cunoscuţii au primit credinţa în Hristos şi au primit toţi taina Botezului. Însă cei ce rămăseseră în necredinţă, aţâţaţi de iudei, la mânie, au târât pe sfânt pe drumuri şi multă vreme fiind târât şi-a dat duhul lui Dumnezeu.

Iar fericitul Efrem, propovăduind pe Hristos în locul în care fusese trimis, a fost prins de către închinătorii idolilor, i s-a tăiat capul.

După săvârşirea din viaţă a sfântului Vasilevs, au venit la Cherson, iarăşi, Evghenie, Agatodor şi Elpidie, care fuseseră trimişi deopotrivă de episcopul Ierusalimului ca propovăduitori ai neamurilor, ca să le vestească mântuirea. Dar cei ce trăiau întru necredinţă, ridicându-se asupra lor şi legându-i laolaltă fără de milă şi bătându-i cât se poate de crud, i-au omorât la un an de la săvârşirea din viaţă a fericiţilor Efrem şi Vasilevs, adică tot în ziua a şaptea a lunii martie.

La mulţi ani de la aceasta, iarăşi a fost trimis aici de la Ierusalim ca episcop, Eterie. Acesta văzând sălbăticia şi răutatea poporului din Cherson, a plecat la Bizanţ, ca să arate împăratului situaţia de acolo. Frânele împărăţiei romanilor le ţinea pe atunci marele Constantin. Şi găsind la acest împărat înţelegerea cuvenită, şi păgânii fiind alungaţi din cetate cu puterea împăratului, alţi locuitori, bărbaţi binecredincioşi au venit acolo. Când fericitul Eterie, vrând să se întoarcă la Bizanţ ca să mulţumească împăratului pentru cele ce se făcuse, pe drum a fost aruncat de păgâni în Dunãre şi acolo şi-a găsit sfârşit vieţii, ca un mucenic, în ziua a şaptea a lunii martie. După aceasta cei din cetatea Chersonului au trimis solie către marele Constantin şi au primit de la el ca episcop pe Capiton. Când a venit acesta, dreptcredincioşii din Cherson s-au bucurat, dar păgânii îi erau potrivnici. Aceştia, cerându-i semn, i-au cerut să intre într-unul din cuptoarele aprinse care se găseau la ei şi apoi să iasă nevătămat şi neaprins. Episcopul, îmbrăcându-se cu sfintele veşminte şi punându-şi omoforul, a făcut semnul crucii şi a intrat în cuptor, unde rămânând timp îndelungat, a ieşit nears, având felonul plin de cărbuni de foc. Şi toţi aproape îngrozindu-se de minunea aceasta după ce au primit credinţa în Hristos au fost botezaţi.

Sfântul s-a mutat fericit din viaţă în ziua a douăzeci şi doua a lunii decembrie.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Nestor şi Arcadie, episcopii Trimitundei, care cu pace s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului părintelui nostru Pavel cel simplu, ucenicul sfântului Antonie cel Mare.

Cel între sfinţi părintele nostru Pavel, supranumit cel simplu, era plugar, un om cu totul de rând, dar lipsit de răutate şi de prefăcătorie, ca nimeni altul. Avea însă o soţie înrăutăţită şi desfrânată, fără ca el să ştie lucrul acesta multă vreme. Într-una din zile, venind el de la ţarină pe neaşteptate, în afară de vremea obişnuită, aşa cum se întâmplă câteodată, a găsit pe soţia lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin. Atunci zâmbind plin de blândeţe le-a zis: Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceţi, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie şi ea şi copiii ei, iar eu mă voi duce şi mă voi face monah.

Şi îndată lăsând toate şi bine rânduindu-le, a plecat la fericitul Antonie şi bătând la uşa acestuia, fericitul Antonie a ieşit şi i-a zis: Cine eşti, frate, şi ce cauţi aici? Iar el i-a răspuns: Sunt un străin şi am venit la tine să mă fac monah. Iar sfântul i-a zis: Bătrân fiind de şaizeci de ani, nu poţi să te faci monah şi nici să înduri necazurile şi strâmtorarea pustiului. Mai degrabă du-te la chinovie; acolo ai să găseşti din belşug cele necesare trupului şi vei putea să petreci fără prea multă oboseală cu cei de acolo. Căci fraţii vor ajuta neputinţa ta, fiindcă eu stau singur şi mănânc doar la cinci zile o dată şi atunci chiar rămânând mai mult flămând. Dar Pavel nu suferea să audă acestea de la bătrân, ci se sârguia să rămână împreună cu el. Şi sfântul neputând să-l alunge, închizând uşa colibei, l-a lăsat afară timp de trei zile, neieşind ca să-l vadă. Iar Pavel a rămas flămând şi nu s-a depărtat. În ziua a patra însă sfântul având trebuinţă neapărată să iasă afară, deschizând uşa şi găsindu-l pe Pavel lângă uşa colibei, i-a zis: Du-te, bătrâne, de aici, nu mă sili, căci nu poţi să rămâi împreună cu mine. Dar Pavel i-a răspuns: Îmi este cu neputinţă să mă duc într-altă parte. Atunci sfântul văzându-l că nu are nici traistă, nici pâine, nici apă, nici vreun lucru oarecare, i-a zis: Dacă vei da dovadă de ascultare şi vei împlini fără lenevire şi fără murmur cele ce vei auzi de la mine, vei putea şi aici să te mântuieşti; dar dacă nu vei face acestea, pentru ce atunci te mai oboseşti şi nu te întorci acolo de unde ai venit? Iar Pavel răspunzând a zis: Toate câte îmi vei spune, cu râvnă le voi face. Şi sfântul i-a zis: ridică-te deci şi roagă-te, până mă voi duce înăuntru, ca să-ţi aduc de lucru. Fericitul Antonie intrând în peşteră, îl supraveghea printr-o mică ferestruică; şi Pavel a stat nemişcat la rugăciune o săptămână întreagă, fiind ars de arşiţa soarelui. După aceasta, sfântul Antonie ieşind afară şi luând ramuri de finic, i-a zis: ia şi împleteşte din ramurile acestea, aşa cum mă vezi că împletesc eu. Şi bătrânul a împletit până la al nouălea ceas un şirag de cincisprezece stânjeni, cu multă osteneală. Dar sfântul i-a zis: rău ai împletit! Desfă ce-ai împletit şi împleteşte din nou. Şi Pavel a stat nemâncat timp de şapte zile. Sfântul Antonie făcea acestea pentru ca Pavel să se nemulţumească şi să, plece de acolo. Dar, Pavel, despletind şiragul cu îndelungă-răbdare şi cu osârdie şi împletindu-l din nou cu multă luare aminte, fără să cârtească şi fără să se tulbure, a uimit pe sfânt. Pentru aceasta, către apusul soarelui, atins adânc fiind de purtarea lui Pavel, i-a zis: Bătrânelule, vrei să mâncăm o bucată de pâine? Iar Pavel a răspuns: cum crezi, părinte! Şi lucrul acesta l-a înmuiat iarăşi pe sfântul; şi punând masa, a aşezat pe ea patru bucăţi de pâine, de câte şase uncii fiecare (aproape 200 grame) şi a înmuiat pentru dânsul una, iar pentru bătrân trei. Şi sfântul Antonie începând un psalm, ca şi întru acesta să-l încerce pe Pavel, l-a cântat, repetându-l de două ori. Iar Pavel cu mai multă osârdie se ruga împreună cu sfântul. Apoi, sfântul i-a zis lui Pavel: stai la masă şi ia aminte să nu te atingi de cele puse înainte. Şi îndeplinind şi această poruncă, sfântul i-a zis: acum ridică-te, fă-ţi rugăciunea şi culcă-te. Iar acela neatingându-se câtuşi de puţin de hrană, a făcut ceea ce i s-a poruncit. Către miezul nopţii, sfântul Antonie ridicându-se pentru rugăciune, a sculat şi pe Pavel şi a prelungit rugăciunea până la ceasul al nouălea din zi. Când s-a făcut seară, sfântul Antonie luându-şi înainte o bucată de pâine, de alta nu s-a mai atins. Iar Pavel, mâncând încet mai avea încă din pâinea din care mânca. După ce a mâncat toată bucata de pâine, Antonie i-a zis: Bătrânule, mai mănâncă şi altă bucată de pâine. Dar Pavel i-a răspuns: dacă vei mânca şi tu, atunci şi eu voi mânca. Sfântul Antonie a zis: mie îmi este de ajuns pentru că sunt monah. Dar Pavel a zis: pentru că şi eu vreau să ajung monah, îmi este de ajuns şi mie. Iar după ce au adormit puţin, sculându-se au început din nou să cânte. Când s-a făcut ziuă, l-a trimis să umble în pustiu şi să se întoarcă abia după trei zile. După ce a făcut şi aceasta, venind nişte fraţi la sfântul Pavel căuta să vadă ce trebuie să facă. Şi sfântul i-a zis: slujeşte pe fraţi în tăcere şi să nu guşti nimic, până ce vor pleca. Şi au trecut zile fără ca Pavel să guste ceva. Iar fraţii îl întrebau: pentru ce nu vorbeşti? Şi, pentru că el nu răspundea, sfântul i-a zis: vorbeşte fraţilor; şi a început să vorbească.

Într-una din zile aducând cineva sfântului un urcior cu miere, sfântul Antonie a vărsat mierea pe pământ. După ce a făcut aceasta, sfântul a zis lui Pavel: adună mierea strop cu strop şi vezi ca nu cumva ceva din ea să rămână fără să poată fi folosită. Şi făcând aceasta nu s-a tulburat şi nu s-a schimbat câtuşi de puţin. O altă dată i-a poruncit sã scoată apă şi toată ziua să o verse fără de folos.

Şi altădată, iarăşi, desfăcându-i îmbrăcămintea, i-a poruncit să şi-o coasă cu îngrijire la loc. Când sfântul l-a văzut că săvârşeşte fără şovăială, fără murmur şi fără să fie împiedicat de ceva tot ceea ce-i porunceşte, i-a zis: Uite, frate, dacă poţi să faci în fiecare zi aşa, atunci să rămâi cu mine; iar dacă nu, du-te de unde ai venit! Şi Pavel a zis lui: dacă mai ai şi altele să-mi arăţi, nu ştiu dacă le voi putea face, dar toate cele pe care le-am văzut până acum, pe toate cu uşurinţă le fac.

O astfel şi atât de mare ascultare şi umilinţă a dobândit fericitul Pavel, încât a primit har împotriva demonilor ca să-i alunge pe dânşii. Iar marele Antonie, încredinţându-se despre el, l-a ţinut cu sine o vreme oarecare. Apoi, făcându-i o chilie l-a aşezat în ea, ca să cunoască toate vicleşugurile demonilor şi să se lupte acolo cu ei. Deci, petrecând un an întreg în singurătatea lui şi dovedindu-se a fi făcător de minuni şi slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, s-a mutat după aceea către cereştile locaşuri.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Efrem, patriarhul Antiohiei, care în pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna martie in 7 zile: Pomenirea Sfintilor, sfintitilor Mucenici, care au fost episcopi in Cherson: Efrem, Vasilievs, Evghenie, Agatodor, Elpidie, Capiton si Eterie.

    In al saisperezecelea an al imparatiei lui Diocletian (301 d.Hr.) a trimis Ermon, patriarhul Ierusalimului, episcopi apostolici, care sa vesteasca si la alte neamuri cuvantul lui Dumnezeu si sa propovaduiasca pe Hristos. Deci, doi din acesti episcopi, Efrem si Vasilevs, au fost trimisi in tara Scitilor, pe Efrem in partile de la Dunare, iar pe Vasilevs la Cherson (Crimeia). Si intrand ei Cherson si mult ostenind impreuna, pe multi din cei ce zaceau in intunericul inchinarii idolesti, i-au adus la lumina credintei in Hristos. Iar, dupa o vreme, Sfantul Efrem, voind sa mearga la scitii de langa Dunare, a lasat pe chersoneni in grija Sfantului Vasilevs. Si Efrem propovaduind si acolo, cu multa truda si multe infruntari, pe multi i-a adus la Hristos. S-a ridicat, insa, impotriva lui, multimea necredinciosilor, invinuindu-l ca pe un stricator al vechilor obiceiuri, de la parinti. Si, prinzandu-l, dupa destule chinuri si suferinte, i s-a taiat capul in ziua de 7 martie.

    Iar Sfantul Vasilevs, propovaduind neincetat pocainta si calea cea dreapta a mantuirii prin credinta si prin fapte bune, a pornit mania necredinciosilor. Si, prinzandu-l, acei pagani l-au batut fara mila si l-au izgonit din cetate. Si, ducandu-se el in munte, sedea intr-o pestera, ce se numea Partenon, si se bucura cu duhul ca s-a invrednicit a suferi pentru Hristos si se ruga lui Dumnezeu, cu lacrimi, pentru intoarcerea lui intre oameni. In cele din urma, poporul dreptcredincios il aduse, din nou, cu mare cinste, la scaunul sau. Dar, minunile ce facea si propovaduirea lui au adus un nou val de furie a necredinciosilor, impotriva Sfantului episcop si, navalind in casa lui, l-au luat si l-au tarat pe ulite si, calcandu-l in picioare, l-au ucis tot in ziua de 7 martie.

    Au venit apoi, in scaunul Chersonului, alti episcopi: Evghenie, Elpidie si Agatodor, care, si ei, au pus multa ravna in propovaduirea dreptei credinte. Toti au primit cununa muceniciei, in aceeasi zi de 7 martie, dupa multe chinuri, indurate cu barbatie, si cu tare credinta.

    Iar, dupa cativa ani, a fost trimis din Iersualim episcopul Eterie, care, vazand salbaticiunea poporului, s-a dus in Constantinopol si a vorbit cu imparatul despre dansii, ca atunci ocarmuia marele Constantin, imparatia romanilor (306-337). Si, luand cuvant si sprijin de la imparat, a potolit furia necredinciosilor si a zidit, in cetatea Cherson, o preafrumoasa biserica. Si, venind din nou la Constantinopol, ca sa dea seama imparatului de cele infaptuite, Sfantul s-a imbolnavit pe cale si si-a dat sufletul, in insula Aas, unde a si fost ingropat. Si era, si acum, o zi de 7 martie.

    Crestinii din Cherson au facut deci, rugaminte catre imparat, si li s-a trimis un alt episcop, pe Sfantul Capiton, si s-au bucurat credinciosii ca, pe langa iscusit propovaduitor, episcopul lor era si facator de minuni. Deci, cu osteneli si cu ajutor de la Hristos, noul episcop a adus la credinta pe toti necredinciosii din cetate si din imprejurimi. Iar, dupa o vreme, a voit Sfantul Capiton sa mearga la Constantinopol, ca sa duca vestea cea buna a biruintelor credintei si in partile Chersonului. S-a ridicat insa o napraznica furtuna pe mare, iar corabia, ratacind drumul, a fost dusa spre gurile Niprului. Si, cazand in mainile unor pagani, au fost jefuiti si aruncati in mare, toti cei din corabie, impreuna cu episcopul lor. Si, astfel, s-a sfarsit, muceniceste, Sfantul Capiton, la 22 ale lunii decembrie.

    Dar, Biserica Ortodoxa a randuit ca toti acesti episcopi, care s-au nevoit pentru raspandirea dreptei credinte in partile de la Dunare pana la Cherson, sa fie pomeniti la 7 martie, in fiecare an.
 

Intru aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Emilian monahul.

    In cetatea Roma, era un om, anume Victorin, care, din tinerete, isi petrecuse viata sa intru multe pacate. Acela, mai pe urma, la batranetele sale, si-a venit intru sine si, aducandu-si aminte de pacatele sale, se cutremura de Judecata lui Dumnezeu. Deci, intrand intr-una din sfintele manastiri si rugand pe egumen ca sa-l primeasca pe el, s-a lepadat de toate lucrurile lumii acesteia si s-a facut monah si numele sau, in chipul monahicesc, era Emilian. Si s-a dat pe sine intru toata supunerea si ascultarea, pazind porunca cea data lui si ostenindu-si trupul sau ziua si noaptea. Si, avand neincetata pomenirea mortii, in sufletul sau, se gatea totdeauna spre infricosatoarea Judecata a lui Dumnezeu, gandind cum va da raspuns pentru pacatele sale, in ziua ispitirii, si, fiind, totdeauna in frica vesnicelor chinuri ale gheenei. Cu o frica de aceasta atat si-a obosit si si-a uscat trupul sau, incat toti fratii, care in dragostea lui Dumnezeu petreceau in manastire, se mirau de atata nevointa, smerenie si osteneala. Si toti se sarguiau sa urmeze vietii lui, si sa castige nevointele lui in ascultari, pentru ca sa-si curete, si ei, pacatele, printr-o pocainta ca aceea, cu multa osteneala. Ca il vedeau pe el in toate zilele flamanzind si insetosand, muncindu-si si sfaramandu-si trupul sau; si aceasta le era de mult folos.

    Si era manastirea aceea intr-un munte inalt si in munte era o pestera; si avea obicei fericitul Emilian, ca, tainuit de toti, tarziu, seara, a iesi din manastire la pestera aceea si, acolo, se ruga cu lacrimi toata noaptea, pana la cantarea Utreniei. Iar, dupa multa vreme, a simtit egumenul ca Emilian iesea din manastire, tarziu, in vreme de noapte, si, nestiind la ce fel de lucru iese fratele acela din manastire, egumenul, lasandu-si chilia sa, a mers in taina pe urmele lui. Si, vazandu-l pe el intrand in pestera, a stat aproape si voia sa astepte pana ce va iesi, ca sa-l intrebe pentru care pricina intra in pestera aceea. Iar, dupa putina vreme, o lumina cereasca, mai mult decat razele soarelui, a stralucit deodata in muntele acela si a vazut egumenul pe Cuviosul Emilian in pestera, stand si avand mainile intinse si rugandu-se lui Dumnezeu. Si lumina aceea cereasca se pogora peste capul fericitului. Aceasta vazand-o, egumenul s-a inspaimantat si frica s-a abatut asupra sa, si, intorcandu-se, a fugit la manastire, tremurand, abia putand sa fuga, de mare spaima. Si, sosind la portile manastirii, a auzit un glas din cer, zicand: "Emiliane, iarta-ti-se tie pacatele tale." Si, inspaimantandu-se si mai mult, egumenul a intrat in chilia sa si tacea, asteptand lumina zilei.

    Iar, dupa cantarea Utreniei, vrand egumenul sa se foloseasca fratii, a intrebat, inaintea tuturor, pe Cuviosul Emilian, zicand: "Unde ai fost, frate, in noaptea aceasta?" Iar Cuviosul, inchinandu-se egumenului, a raspuns: "In manastire, impreuna cu fratii, toata noaptea m-am odihnit." Dar, vadit, fiind de egumen si silindu-l ca sa nu tainuiasca mila lui Dumnezeu, cea aratata pacatosilor, celor ce cu adevarat se pocaiesc, a marturisit, fara voie, toata taina aceea, la toti fratii, cum, adica, lumina si glasul din cer, de la scaunul milostivirii, peste dansul s-a pogorat. Atunci, a inceput egumenul a grait catre frati: "Ascultati, dragii mei frati, ar fi putut Dumnezeu, Cel atotputernic, si tacand, sa ierte pacatele acestui frate, dar, pentru noi, i-a trimis lui, in chipul luminii, mila Sa, cu glas puternic, ca sa destepte si inimile noastre spre pocainta si, ca sa stim sa ne minunam de mila si de iubirea de oameni a Facatorului nostru, ca El nu ramane departe de acei ce se pocaiesc, cu adevarat.

    Dupa o vestire ca aceasta, pentru iertarea de greselile sale, Cuviosul Emilian, savarsindu-si, intru bucurie, cealalta vreme a vietii sale, s-a dus spre lumina cea neapropiata, ca sa auda glasul de bucurie al celor ce in ceruri vietuiesc, in lcasurile dreptilor, in veci.
 

Intru aceasta zi, povestire despre un monah,
caruia i-a descoperit Dumnezeu, ce se intampla cu cei ce iau milostenii.

    Un oarecare monah era slavit intr-o manastire, avand viata cinstita din tinerete, ca, lepadand toate dulcetile si zavorandu-se pe sine intr-o chilie stramta, slujea lui Dumnezeu, omorandu-si trupul sau, cu postul si cu veghea cea de toata noaptea, aducand Stapanului a toate, rugaciuni pentru sine si pentru toata lumea si indeletnicindu-se, cu tot cugetul, intru gandirea la Dumnezeu. Si primea, la vremea cea obisnuita, putina hrana din mainile chelarului. Iar, din cele ce trimitea Dumnezeu, prin crestini, la manastire,fratilor, aur si argint, hrana si vin, din acelea nimic niciodata nu primea. Si i s-a facut lui o aratare, despre cei ce iau milostenie.

    Intr-una din zile, mai marele cetatii a intrat in manastirea aceea, ca sa faca milostenie si le da tuturor cate un ban de argint. Si a mers si la cel inchis, dandu-i un galben, si ruga pe stapanul batran ca sa primeasca galbenul. Iar batranul, rusinandu-se de acel cinstit barbat, a luat galbenul si l-a pus in buzunarul sau. Dupa aceea, savarsindu-si randuiala sa cea obisnuita noaptea, batranul s-a culcat pe rogojina sa, vrand sa doarma putin. Si s-a facut in vis, ca se vedea pe sine stand impreuna cu ceilalti frati ai manastirii aceleia, intr-un camp larg, si tot campul acela era plin de spini si, venind un oarecare tanar infricosator (iar acela era ingerul Domnului), silea pe toti monahii acelei manastiri, zicandu-le: "Secerati acesti spini." Apoi, a mers si la batran si i-a zis: "Incinge-te si secera la spini." Iar acela, nevrand si lepadandu-se, i-a zis lui ingerul: "Nu ai nici un cuvant sa te impotrivesti, ca ai fost platit ieri, impreuna cu monahii ceilalti, care au luat de la acel om iubitor de Dumnezeu, cate un ban de argint, iar tu un galben ai luat, deci, si mai mult esti dator sa te ostenesti secerand spini, mai mult decat altii, ca unul care ai luat mai multa plata. Iar spinii acestia, pe care ii vezi, sunt faptele rele ale omului aceluia, de la care ati luat milostenia. Deci, apropie-te si secera impreuna cu ceilalti."

    Iar dupa ce s-a desteptat din somn postitorul acela, intelegand acea vedenie, s-a mahnit si, trimitand, a chemat pe acela ce ii daduse lui milostenia si-l ruga sa-si ia galbenul sau. Iar acel iubitor de Hristos nu voia sa-l ia, ci zicea catre pustnic: "Tine-l la tine, parinte, sau da-l cui vei voi." Atunci, a zis batranul: "Nu vreau sa secer spinii pacatelor straine, cu care nu pot dezradacina multimea de spini a pacatelor mele." Si, aruncand galbenul acela afara de chilia sa, a inchis ferestruica. Iar barbatul acela, instiintandu-se din care pricina i-a lepadat batranul milostenia lui, a inceput a-si indrepta viata sa si a face mai multa milostenie la saraci si la lipsiti, aducandu-si aminte de Scriptura care zice ca milostenia si credinta curatesc pacatele.