Cuvânt la Duminica Sfântului Apostol Toma

În Duminica a II-a după Paști, cunoscută în popor și ca Duminica Sfântului Apostol Toma, Sfânta Biserică a rânduit să se citescă pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, capitolul 20, versetele de la 19-31. În acest an a coincis ca tot în această zi de duminică, să se facă pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul.

Evanghelia de astăzi înfățișează două arătări ale Mântuitorului Hristos, după Învierea Sa, grupului restrâns de ucenici ai Săi, martorii prin excelență ai Învierii din morți. Mântuitorul, conform Sfântului Apostol Pavel, S-a arătat mai multor persoane și grupuri de oameni, circa „peste 500 de frați”, așa cum ne arată Prima Epistolă către Corinteni, 15:3-9.

După ce S-a arătat Mariei Magdalena (In. 20:1; 10-18), femeilor mironosițe ( Mt. 28:1-10), celor doi ucenici în drumul spre Emaus (Luca 24:13-33) și lui Petru (I Cor. 15:5), prima parte a pericopei evanghelice ne spune că Domnul S-a arătat în aceeași Duminică, ucenicilor adunați într-o casă în Ierusalim, ale cărei uși au fost încuiate de frica iudeilor.

Intrarea prin ușile încuiate arată că trupul lui Hristos este unul transfigurat, care nu mai este supus materialului. Trupul Mântuitorului este duhovnicesc odată cu Învierea din mormânt ne mai ținând cont de lumea noastră și ne fiind supus incidențelor istorice. Totuși, aratarea lui Hristos cel Înviat unor persoane, în mod concret, care au dat mărturie despre acest fapt, a făcut ca Învierea să reprezinte un fapt istoric.

Iisus adresează celor prezenți în casă salutul : „Pace vouă!” Salut, care nu a fost recepționat de către ucenici, din cauza șocului pe care aceștia l-au avut la vederea Învățătorului lor. Hristos le-a arătat stigmatele Învierii: semnele cuielor, și a coastei în care a fost străpuns cu sulița, atunci când era răstignit pe cruce. Stigmatele reprezintă pentru ucenici „cartea de identitate” a Mântuitorului, prin ele făcându-se dovada clară a Învierii. Ei se mulțumesc doar să le vadă făra a atinge semnele pătimirii. Iisus mai adresează încă odată salutul, adăugând de această dată și o poruncă: „ Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi.”  În relatarea ioaneică, acest îndemn reprezintă trimiterea la propovăduire a Apostolilor. Mântuitorul le oferă totodată și puterea de a ierta păcatele, prin Duhul Sfânt, întrucât Hristos S-a preaslăvit prin Înviere (In. 7:39).

Versetul 24 ne spune că, unul din grupul celor unsprezece ucenici rămași, din cauza căderii lui Iuda Iscarioteanul, nu s-a aflat în momentul arătării Domnului. Ucenicul absent era Toma, zis Geamănul. Numele acestui apostol pare să indice chiar îndoiala. „Didimos” (Geamăn), traducerea firească în limba greacă a ebraicului „Thoma”(In.11:16), are și sensul de „dublu”, „îndoit”. Deși, înainte de Învierea lui Lazăr, Toma era dispus să meargă la moarte împreună cu Iisus, Apostolul nu dorește să primească mărturia celorlalți și vrea să se convingă, în mod concret, de veridicitatea celor întâmplate, cerând să vadă semnul cuielor și să atingă rana din coasta lui Mesia. Sfântul Toma devine simbolul omului pragmatic, care nu crede prin intermediul mărturiei, ci numai dacă verifică personal datele credinței.

A doua înfățișare a Mântuitorului se petrece la opt zile, fix în Duminica următoare. De această dată, Toma fiind de față, a fost invitat de Iisus să atingă semnele cuielor și coasta, după ce a adresat iar salutul cunoscut: „Pace vouă!” Hristos îl îndeamnă, ca prin pipăirea semneleor, acesta (Toma) să se arate credincios faptului că El a Înviat.

Sfânta Evanghelie nu ne spune exact dacă Apostolul a atins stigmatele răstignirii. Tindem să credem totuși, că Toma nu a pus mâna sa pe semnele de pe trupul lui Hristos cel înviat, datorită mărturisirii sale imediate: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Această mărturisire din inimă a lui Toma nu reprezintă o simplă declarație. Astfel, Sfâtul Pavel va scrie că : „.... nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus!, decât în Duhul Sfânt.” (I Cor. 12:3). Așadar, mărturisirea dovedește că inima apostolului este străpunsă de harul credinței. Toma necredinciosul, devine astfel, Toma credinciosul! Cuvintele ucenicului pot exprima pe de o parte și jena de a se fi îndoit, dar mai ales mărturisirea fără echivoc a identității Mântuitorului: El este Domnul și Dumnezeul nostru, al tuturor.

Mărturisirea Apostolului a fost preluată și în ritul liturghiilor occidentale. Ea este o aclamație, prin care credincioșii romano-catolici o rostesc atunci când li se arată ostia consacrată.

Termenul de Domnul (ο Κυριος) a fost atribuit lui Dumnezeu încă din vremurile vetero-testamentare. Κυριος este grecesul pentru ebraicul Adonai. Acest apelativ a fost atribuit de evrei numelui lui Iahve, deoarece din respect se temeau să îl pronunțe. Acest nume I se dă în Noul Testament și Mântuitorului Hristos. În Epistola către Filipeni (2:6-11), Sfântul Pavel vorbește despre „Numele cel mai presus de orice nume” (v.9) al lui Iisus Hristos și care nu este altul decât acela de Domn: „Și să mărturisească toată limba că Domn ( Κυριος) este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (v.11). Mântuitorul Însuși Își aplică acest Nume prin citatul din Psalmul 109:1: „ Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale”. Sfântul Pavel scrie în Epistola către Romani că mărturisirea lui Iisus ca Domn este condiția fundamentală a dobândirii  mântuirii celei veșnice: „ Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Rom. 10:9).