Legenda blajinilor. Legătura dintre Învierea Domnului și Paștele Blajinilor

 Conform Muzeului de Artă Populară din Constanţa, „vechi legende româneşti spun că blajinii sau rocmanii sunt creştini foarte evlavioşi, care duc o viaţă curată, în rugăciune, motiv pentru care sunt bine plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru că nu fac niciun păcat, după moarte se duc direct în rai, unde petrec alături de sfinţi.

Ei trăiesc departe, pe la marginea pământului, lângă ape curgătoare, în apropiere de Apa Sâmbetei, dar nimeni nu poate să spună cu exactitate unde este situată această ţară. Nu ar avea nici case, ci ar trăi sub umbra pomilor. Se întâlnesc cu femeile lor o singură dată pe an, de Paştile lor, şi atunci doar pentru câteva zile.

Pentru că sunt departe de orice altă aşezare omenească nu ştiu cu exactitate când este Paştele, dar află acest lucru doar atunci văd plutind pe ape cojile de ouă, albe sau roşii, aruncate de gospodine în Sâmbăta Mare, tocmai pentru a le vesti Învierea Domnului.

Cojile provin de la ouăle crude care au fost folosite la pască sau la prepararea cozonacilor sau de la ouăle roşii, vopsite în Joia Mare şi care, din nebăgare de seamă, s-au spart sau au crăpat. Se crede că femeia care nu strânge aceste coji de ouă pentru a le da drumul pe o apă curgătoare în Sâmbăta Mare face un mare păcat. Cojile ajung în ţintul rocmanilor sau a blajinilor cam la o săptămână după Înviere, în duminica Tomei sau în lunea care îi urmează. De aceea, abia atunci se sărbătoreşte Paştele Blajinilor.”

Paștele Blajinilor

În ziua de luni, după duminica Sfântului Apostol Toma, ortodocşii sărbătoresc „Paştele Blajinilor”, o zi în care tradiţia spune că îi pomenim pe cei morţi.

În tradiţia Bisericii Ortodoxe, pomenirea morţilor se face în ziua a treia (ziua înmormântării celui decedat), ziua a noua şi ziua a patruzecea după moarte; la trei, la şase, la nouă, la doisprezece luni după moarte; apoi, în fiecare an în ziua morţii, până la împlinirea a şapte ani de la moarte. Toate calculele pornesc de la ziua în care persoana a murit.

Pe lângă zilele de pomenire amintite mai sus, care au o legătură directă cu data morţii unei persoane, Biserica a mai fixat şi ziua de sâmbătă din fiecare săptămână ca moment de rugăciune pentru morţi. Sâmbăta este ziua în care Iisus Hristos s-a aflat cu trupul în mormânt.

De asemenea, mai sunt două zile de sâmbătă peste an, cunoscute ca „moşii de iarnă sau de vară”. Moşii de iarnă se ţin în sâmbăta care precedă Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi sau a lăsatului sec de carne, iar Moşii de vară în sâmbăta care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh.

Denumirea de „moşi” date acestor zile vine de la cuvântul „moş” care-i denumeşte pe înaintaşii noştri, pe moşi-strămoşii noştri.

Ultima zi de pomenire a morţilor este Paştile Blajinilor, o tradiţie ţinută de credincioşi în ziua de luni, după duminica Sfântului Apostol Toma. În aceste zile de pomenire, Moşii de Vară sau de Iarnă, precum şi Paştile Blajinilor, credincioşii merg în cimitire unde preoţii fac slujbe, apoi împart pachete cu mâncare celor nevoiaşi, ca pomană de „sufletul” celui decedat. Nu lipsesc şi obiceiurile neagreate de Biserică în care unii oameni fac grătare şi ascultă muzică lângă mormântul celui pe care-l pomenesc.