Ce ne-ar spune Sfântul Ilie?

Până la venirea sa fizică, Sfântul Ilie este printre noi, ne privește cu bunătate, dacă împlinim voia Domnului, dar şi cu asprime, cât timp rătăcim de la chemarea cerească. Din icoană, tuturor ne şopteşte aceste lucruri, dojenind, îndreptând pe cei hoinari de la drumul mântuirii dar, deopotrivă, miluind pe toţi cei care se lasă cârmuiţi în viaţa lor de dorul după Cer.                                                                                

La mijlocul lui iulie proslăvim pe unul dintre cei mai cunoscuți sfinți, singurul dintre cei 16 profeți ai Vechiului Legământ căruia Biserica i-a rezervat o cinstire deosebită, marcată în calendar cu roșu. Sunt profeți care au scris despre anumite aspecte din viața Mântuitorului Hristos, însă doar Ilie are acest privilegiu, deşi el nu a consemnat nimic în scris. Viaţa sa cu totul specială - o prefigurare a vieţii Mântuitorului - i-a făcut pe Sfinții Părinți alcătuitori ai rânduielilor noastre ortodoxe să-i consacre o zi de pomenire.

Știm, din dumnezeieștile scripturi, că Prorocul Ilie nu a fost muşcat de fiorul morţii ci, înălţat cu trupul la Cer, aşteaptă, într-o atemporală şi tainică existenţă, să coboare printre noi, spre a-şi împlini misiunea de „al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos”, după cum mărturiseşte troparul sărbătorii. Nu avem o explicaţie concretă a alegerii cinstirii zilei sale în toiul verii. Poate, ştiind puterea mijlocirii sfântului la tronul lui Dumnezeu pentru ajutor în vreme de secetă, Părinţii de odinioară i-au rânduit slujba în mijlocul lui iulie, tocmai pentru a-l face un aliat la Cerescul Părinte pentru ploi liniştite, aducătoare de belşug. Probabil că tot din pricina acestei nemaiîntâlnite situaţii din calendar, poporul român evlavios a urzit o interesantă poveste despre ziua Sfântului Ilie: „Se zice că Prorocul Ilie Îl tot întreba pe Dumnezeu: «Zi-mi, Doamne, când este ziua mea?», dar Cel Atotputernic îi răspundea: «Mai este Ilie până atunci, mai este...» La câteva zile după 20 iulie, Sfântul Ilie îşi face iarăşi apariţia în fata Domnului, repetându-şi nedumerirea: «Te rog, Doamne, spune-mi şi mie, mai am mult de aşteptat până la ziua mea?». Dumnezeu Se uită la el cu bunăvoinţă, zicându-i: «Apoi, dragul meu, ziua ta tocmai a trecut!»”. Poate că ziua de care vorbeşte legenda să fie chiar ziua în care Ilie, Prorocul, se va întoarce pe pământ.

Dar pentru că am adus vorba de acest eveniment cu totul unic în istoria umanităţii, să amintim de cuvintele Sfintei Scripturi: Ilie şi Enoh vor reveni printre oameni în zilele de dinaintea celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, predicând momentul cutremurător al Judecăţii şi biciuind urzelile lui Antihrist, prin care mulţi vor fi înşelaţi. Statornicilor în credinţă Sfântul Ilie le va da curaj, putere şi necurmată nădejde întru cuvintele Mântuitorului: „Slugă bună, credincioasă, intră întru bucuria Domnului Tău”.

În tot acest răstimp, va avea răgaz berechet să ne vorbească tuturor. Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi dacă dumnezeiescul Proroc ar participa la o şedinţă a Parlamentului României, reunit într-o sesiune menită să aprobe o lege contravenind credinţei multiseculare a neamului nostru? Ce le-ar zice? Dar dacă ar fi de faţă când unii, aflaţi în bejenie faţă de valorile sfintei noastre Ortodoxii, ar continua să denunţe ori să calomnieze cu aceeaşi îndârjire Biserica şi pe slujitorii ei? Va aproba pe cârmuitorii noştri lumeşti, care făgăduiesc una, dar fac cu totul altceva? Cu aceeaşi preocupare să ne întrebăm: ce ne-ar spune nouă, slujitorilor sfintelor altare, care nu ne-am ridicat la înalta chemare sacerdotală? Celor ce nu am predicat cu toată ființa învățăturile lui Hristos? Celor care nu s-au îngrijit de turma încredințată spre păstorire, ce cuvinte le va adresa? Pe călugării şi călugărițele care şi-au uitat voturile monahale, lăsându-se copleșiți de felurite ispite, cu ce vorbe îi va întâmpina? Dar profesorii care şi-au neglijat misiunea de a lumina, oare cum îl vor privi pe Sfântul Ilie în ochi? Medicii, asistentele, infirmierele din spitale care şi-au încălcat chemarea sfântă de a sluji vieţii, cum vor fi socotiți de Omul lui Dumnezeu? Cum îi va privi pe judecătorii care nu au dovedit nepărtinire, osândind oameni nevinovați? Celor bogați care au uitat ce este mila, îndurarea, compasiunea, ce le va spune? Pe săracii leneși, pătimași, credeți că-i va felicita? Dar pe copiii care-şi necinstesc părinţii? Mamele ce-şi ucid pruncii, oare vor fi trecute cu vederea? În fine, poporului român, „dreptmăritor creştin” care, în timp, a odrăslit în Biserica neamului atâtea mlădițe de sfințenie, dar care tot mai mult se îndepărtează de Dumnezeu, aruncându-se în mrejele secularizării, ce vorbe tăioase îi va adresa?

Până la venirea sa fizică, Sfântul Ilie este printre noi, ne privește cu bunătate, dacă împlinim voia Domnului, dar şi cu asprime, cât timp rătăcim de la chemarea cerească. Din icoană, tuturor ne şopteşte aceste lucruri, dojenind, îndreptând pe cei hoinari de la drumul mântuirii dar, deopotrivă, miluind pe toţi cei care se lasă cârmuiţi în viaţa lor de dorul după Cer.

Rămâne doar ca noi să dobândim „urechi de auzit”.

 

SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI

Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul si a zis: “Pana cand veti schiopata de amandoua picioarele? Daca Domnul este Dumnezeu, urmati Lui! Si daca este Baal, urmati aceluia”. Poporul insa n-a raspuns nimic (III Regi 18, 21).

Calea Sfantului Prooroc Ilie, asadar, este cea a ravnei pentru Singurul Stapan, pentru Adevar. Nimic nu este mai strain pentru Sfantul Prooroc Ilie decat (i)logica lui „nici asa, nici altminteri”, decat falsa nadejde ca putem avea mila Domnului fara sa jerftim nimic pentru El. Avem de ales, noi, crestinii din veacul de pe urma, un veac insetat de duhul lui Ilie, care il asteapta pe acesta sa se opuna apostazierii generalizate, sa raspundem … sau nu acestei provocari cruciale puse noua: Pana cand vom schiopata de amandoua picioarele, adica nici traind credinta curat, nici afirmand-o raspicat? Cat timp vom mai calca impiedicat, ezitant, alunecos, cat timp vom merge cu un pas inainte si doi inapoi in viata noastra duhovniceasca? Pana cand vom alege sa umblam “cu fuse strambe, cu-n picior intr-o barca, cu-n picior in alta barca si cu fundul prin apa“? Pana cand vom “zacea tintuiti de duhul toropelii zadarnice“, cuprinsi de “moleseala maligna” a justificarii raului si cautand numai “dulceata compromisului“? Pana cand ne vom resemna sa fim niste “crestini fierti“, atat in vietuirea duhovniceasca, cat si in gandirea si manifestarea credintei? Pana cand ne vom complace sa stam cu capul in nisip, crezand ca astfel nu vom avea raspundere? Pana cand ne vom preface ca nu vedem raul, viclenia, minciuna si cat timp vom continua sa le indreptatim si sa le amestecam cu cele curate ale Duhului, imbracand lupul in haina de miel, mai bine decat el insusi stie sa o faca? Pana cand vom crede ca putem sluji linistiti la doi domni, si lui Hristos, si lumii? Pana cand vorba noastra va continua sa fie scaldata intre “DA” si “NU”? Pana cand vom crede ca putem FUGI de a da un raspuns categoric si ne-echivoc, cu toata fiinta noastra, chemarii lui Hristos?

Va invitam sa parcurgem impreuna un fragment din predica – zguduitoare si trezitoare ca un dus rece – la sarbatoarea Sf. Prooroc Ilie a parintelui Nicolae Steinhardt, el insusi un dusman neimpacat al perfidiei ascunse sub vorbe mieroase si prietenoase (sageti otravite inmuiate in untdelemn, vorba Psalmistului), al duplicitatii si al rautatii imbracate in haina mincinoasa a procedurilor “corecte”. Este de o izbitoare actualitate pentru vremurile noastre religioase caracterizate mai presus de orice de fatarnicie si limbaj dublu, inselator, de dragul unei paci mincinoase si al unei bucurii false…

SFANTUL PROOROC ILIE

“Sfantul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg in capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor si in capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor si la care Noul Testament face in repetate randuri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atat Ioan Botezatorul cat si insusi Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se arata ca ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) si cu infatisare de aspru si strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan Botezatorul caruia ii este mereu asemuit in Noul Testament. Poarta parul lung, cingatoare de curea imprejurul mijlocului si manta in piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mitoasa si lunga, fara maneci, specifica pastorilor de la munte, o tundra adica, o sarica. Este iute in miscari si taios in rostiri, totul in vorbirile, purtarile si gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumata numai in termeni ca foc si para, tunete si fulgere, manie si urgie.

Omul acesta, cu infatisare frusta, de nu si salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana. E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca!» (III Regi 18, 27).

Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se talcuieste Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor, inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca adiere de vant lin. (1)

Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea: slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.

Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii, regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul proceduriste, ale celor fara vina.

Capcana aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pamantul lui stramosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tara – premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate sa nu irite pana in adancul rarunchilor pe un om din fire ranit de ce este fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si respingator la Ahab si Izabela – nedespartita intru miselie pereche – este indeosebi minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a prosti oamenii, osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multa crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat realitatii flagrante.

Ahab si Izabela par a preinchipui dura zicala romaneasca atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu.

Ilie nu sufera nici tradarea adevaratului Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav si gaseste de cuviinta sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte? De doua ori ii arde cu focul din cer: pe doua capetenii si de doua ori cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are Ohazia cui sa ceara ajutor? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?

Esential la Ilie este purtarea fata de mincinosi, rai, asupritori si nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste deschis si dur, mereu crede neclintit in dreptate si intr-un Dumnezeu pedepsitor si fara partinire. Nu stie de crutare, de gluma, de ingaduinta: focul sa va arda, cainii te vor manca. Acesta e stilul si, stilul, o stim de la Buffon si de la Blaga, reprezinta sinea insasi a omului. Ilie nu recurge niciodata la parafraze, la ocolisuri. Nu se indupleca, nu se lasa cucerit, ademenit, imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori magulelile puterii il lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa. Distinge net intre bine si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori amagi cu discursuri ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se face ca nu-l ia in seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in rau credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare Ahab si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor, vrajamsii neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc, pe care il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai felurite soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri stravezii.

Ilie isi incheie viata de facator de minuni, de prooroc, de «om al lui Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig si neinfricat luptator cauzas al binelui, dreptatii si adevarului (iar drept ucenic urmas si purtator de ‘cojoc‘ il ia pe nu mai putin zelosul decat dansul Elisei) potrivit stilului sau de a fi si de a actiona. E ridicat la cer, viu fiind. In car de foc tras de cai de foc si in vartej de vant: el care prin rugaciunea lui si sarguinta sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici si L-a induplecat sa coboare foc pentru ca sa mistuie jertfa cea dreapta, spre rusinea si pieirea idolatrilor. Neostoit, bataios, nepotolit, pleaca – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta intocmai cum a si trait: in iures si in slava. Lutului nu-i este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l strice. E luat la cer in plina vigoare si petulanta, ca un bun si vrednic ostas al lui Dumnezeu si un viteaz premergator al Botezatorului, ca unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Trei sunt figurile care fara indoiala fac legatura intre Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina», Id.: Mat. 7, 10-13; Marc 9, 11-13), care sta de vorba cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc. 9, 30) si este evocat pe Golgota (cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15, 34-36). Ilie cel intotdeauna prezent in Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in «cojocul» lui facator de minuni si el (strans valaturit desparte apele Iordanului), indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos.

Sa ne fie noua tuturor pilda de neinfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura“.

________________________

(1) Firesc pentru logica noastra omeneasca – ar fi fost ca unui astfel de om, Domnul sa i Se fi manifestat in mod violent, dar paradoxia cosmica a vrut ca impetuosul Ilie sa-L vada pe Dumnezeu ca putere blanda si senina.

(N. Steinhardt, “Daruind vei dobandi“).