Cum apar bolile ?

 Numeroase studii ştiinţifice au demonstrat că oamenii ar putea trăi teoretic pâna la vârsta de 150 de ani. Tot ştiinţa a descoperit că la fiecare 7 ani toate celulele corpului sunt înlocuite complet, deci practic corpul nostru are uimitoarea capacitate de a se reînnoi continuu. Totuşi, cu cât înaintăm în vârstă, un „inamic” necruţător dă toate calculele oamenilor de ştiinţă peste cap: bolile. De ce apar acestea, cum putem preîntâmpina apariţia lor, iar dacă au apărut, cum le putem vindeca ? Ceea ce spun medicii, oamenii de ştiinţă, cercetătorii în legătură cu mecanismele şi cauzele apariţiei bolilor, probabil ştiţi deja, sau puteţi afla oricând de pe internet. Ceea ce nu vă pot explica ei însă, este cum reuşesc tot mai mulţi oameni să se vindece singuri, fără medicamente, fără intervenţii chirurgicale şi fără să rămână nici o urmă că au fost vreodată bolnavi. „Secretul” acestor oameni este că au înţeles adevăratele cauze pentru care apar bolile.

Să luăm de exemplu cancerul la sân. Dincolo de toate rolurile pe care le atribuie oamenii sânilor, singurul lor scop este acela de a hrăni. Şi total greşit, nu este vorba doar despre laptele matern. O mamă va continua sa-şi hrănească copilul toată viaţa, la nivel energetic. Sânii sunt canalul prin care orice mamă va transmite către copilul ei protecţie, grijă, afecţiune, iubire. Mai mult, „copil” poate fi orice persoană faţă de care femeia simte şi transmite aceste sentimente. Pot fi proprii părinţi, o rudă, un prieten, care trec printr-o perioadă grea şi femeia simte dorinţa de a prelua rolul de mamă. Poate fi propriul soţ, care se comportă ca un copil. Dacă femeia este medic sau asistentă medicală, pot fi pacienţii bolnavi, pe care îi asociază cu proprii copii. Poate fi chiar un proiect pe care l-a „născut” în mintea ei, apoi l-a pus în aplicare. Situaţia se schimbă radical în momentul în care mama pierde „copilul”. Un accident, o boală necruţătoare, fuga din familie, certuri foarte puternice, trădarea din partea familiei sau a soţului, moartea unui pacient, falimentul proiectului, vor provoca „mamei” sentimente puternice de vinovăţie. Va asocia pierderea cu incapacitatea sa de a fi o mamă bună, se va acuza şi va suferi foarte mult. Fluxul energetic s-a rupt şi s-a blocat la nivelul sânului. Este acelaşi lucru ca atunci când bebeluşul nu mai suge, laptele se produce în continuare şi dacă nu este muls manual, apare inflamaţia ţesutului mamar. Doar că nivelul energetic nu este vizibil, nu este simţit, nu poate fi controlat fără conştientizare. În câteva luni, dacă mama nu reuşeşte să rezolve conflictul emoţional al pierderii şi nu poate debloca fluxul energetic de la nivelul sânilor, celulele fizice sunt afectate, suferă mutaţii şi apare cancerul. Intervenţiile chirurgicale fără să fie urmate şi de rezolvarea conflictului, vor duce la apariţia cancerului şi la celălalt sân sau în altă zonă a corpului. Acesta este eşecul medicinei moderne, intervenţia asupra efectului şi nu rezolvarea cauzei. Imediat după punerea unui asemenea diagnostic teribil, o şedinţă de terapie poate descoperi cauza emoţională care a provocat apariţia cancerului. Prin conştientizarea, acceptarea şi rezolvarea conflictului emoţional, în căteva zile va începe procesul invers, respectiv izolarea, distrugerea şi eliminarea celulelor canceroase. Acesta este un mecanism natural, decoperit, studiat şi pus în practică de către medicul german Ryke Hamer. Din păcate, medicina descoperită de dânsul nu a fost recunoscută niciodată oficial, fiind o lovitură prea puternică asupra medicinii clasice şi a industriei farmaceutice.

Să luăm un alt exemplu, diabetul zaharat. Pancreasul, glanda care secretă insulina, este situată foarte aproape de chakra plexului solar, sau centrul ego-ului. Zahărul din sânge reprezintă la nivel energetic iubirea, tandreţea, afecţiunea. Când aceste sentimente lipsesc sau noi considerăm că nu le primim în măsura în care dorim, organismul va compensa aceasta prin creşterea concentraţiei de zahăr din sânge.Inclusiv noi simţim doriţa continuă de a mânca cât mai multe dulciuri, de a ne oferi mereu mici „răsfăţuri”, atâta timp cât nu primim suficient din exterior. De cele mai multe ori dependenţa de dulciuri este una artificială, creată de propriul nostru ego. Aceasta pentru că noi înşine considerăm că nu primim suficientă atenţie şi iubire, că mereu primim mai puţin decât dăruim sau chiar că cineva este „obligat” să ne dăruiască, cum este cazul părinţilor în vârstă părăsiţi sau neglijaţi de copii. Soluţia aplicată de medicină, administrarea permanentă de insulină pentru ţinerea sub control a glicemiei, nu face decât să perpetueze şi să amplifice în timp dezechilibrul energetic. În plus, apar o mulţime de efecte şi afecţiuni secundare, obligativitatea de a ţine regim alimentar trebuie respectată cu stricteţe pentru tot restul vieţii. Rezolvarea conflictului emoţional care a dus la declanşarea diabetului zaharat va restabili echilibrul energetic, pancreasul va începe să producă din nou insulina necesară, boala va dispare treptat în câteva luni.Inclusiv noi simţim doriţa continuă de a mânca cât mai multe dulciuri, de a ne oferi mereu mici „răsfăţuri”, atâta timp cât nu primim suficient din exterior. De cele mai multe ori dependenţa de dulciuri este una artificială, creată de propriul nostru ego. Aceasta pentru că noi înşine considerăm că nu primim suficientă atenţie şi iubire, că mereu primim mai puţin decât dăruim sau chiar că cineva este „obligat” să ne dăruiască, cum este cazul părinţilor în vârstă părăsiţi sau neglijaţi de copii. Soluţia aplicată de medicină, administrarea permanentă de insulină pentru ţinerea sub control a glicemiei, nu face decât să perpetueze şi să amplifice în timp dezechilibrul energetic. În plus, apar o mulţime de efecte şi afecţiuni secundare, obligativitatea de a ţine regim alimentar trebuie respectată cu stricteţe pentru tot restul vieţii. Rezolvarea conflictului emoţional care a dus la declanşarea diabetului zaharat va restabili echilibrul energetic, pancreasul va începe să producă din nou insulina necesară, boala va dispare treptat în câteva luni.Aceste vindecări nu sunt „minuni”, pe care medicina clasică nu le poate explica şi nici accepta, sunt capacităţi naturale pe care fiecare om le are. „După chipul şi asemănarea Sa” am fost creaţi, adică deţinem puterea şi controlul deplin asupra propriei noastre fiinţe. Dacă în timp, vrăjiţi de mirajul lumii materiale, am uitat de aceste puteri ale noastre, doar noi suntem responsabili. Dumnezeu nu ne pedepseşte prin boli, ci încearcă prin toate căile şi mijloacele să ne readucă cât mai aproape de Sursă, Divinitatea din noi înşine.

Nu spatele te doare, ci povara pe care o porți.
Nu ochii te dor, doar nedreptatea/ ceea ce trebuie să vezi,
Nu capul te doare, ci gândurile care sunt în el,
Nu gâtul te doare, doar ceea ce nu exprimi sau ceea ce spui cu furie,
Nu stomacul este care te doare, doar ceea ce sufletul tău nu digeră,
Nu ficatul te doare, doar furia pe care o porți.
Nu Inima te doare, doar absența dragostei!

Și IUBIREA este cel mai puternic medicament!  

Fii conștient/ă de sentimentele din interiorul tău și dacă observi că ceva nu îți dă pace, nu îl trece cu vederea. Vindecă ce ai de vindecat, trăiește în prezent, fii cel mai bun prieten al tău și bucură-te de fiecare zi!

Și pentru că fiecare parte a corpului nostru are nevoie de relaxare, îți las o meditație în comentarii. "Alina, mi-am ratat viața"
Femeia care îmi spunea acest lucru era încă tânără, frumoasă dar ...neiubită. Neiubită de un bărbat, evident că existau oameni în viața ei care o iubeau. Ea nu se iubea pe ea. Face parte din generația mea. Copiii din generația mea au fost în mare parte bătuți, umiliți, certați pentru orice prostie, copii care nu aveau dreptul la opinii, nu aveau voie să-și manifeste bucuria, pentru că deranjau...toate aceste abuzuri erau făcute de către părinții lor care, culmea, în sufletul lor îi iubeau și le doreau binele. Când un părinte își agresează copilul constant, copilul nu încetează să-și iubească părintele, încetează să se iubească pe sine.
Copilul va reacționa la traumă intrând cel mai probabil în rolul de victimă sau în cel de agresor. Fetițele sunt mai fragile și intră adeseori în rolul de victimă. Ce inseamnă acest lucru? Ce consecințe are? În primul rând va considera că trebuie să ofere mult, va dori neîncetat să dovedească, să convingă de faptul că este un copil bun, ascultător, că merită iubită. Va face acțiuni care-i depășesc puterile, de multe ori punându-se în pericol.
Fetița nu va mai avea o dezvoltare emoțională normală, va căuta un partener care să-i compenseze lipsa de afectiune pe care nu a primit-o. Pe scurt, va căuta un partener care să o iubească pentru cât nu a primit toată copilăria. Adică va cere prea multă atentie, tandrețe de la partenerul ei. Lucru imposibil de oferit din partea unui partener echilibrat, pentru că acesta are disponibilităti limitate, firești.
Un partener dezechilibrat, un prădător sexual de exemplu, un sociopat, în schimb, oferă mult, imens chiar...doar că o face pe termen extrem de limitat. Instabilitatea lui afectivă îl face nestatornic. La început, el copleșeste femeia cu atentie, tandrețe, generozitate. O să râdeți, dar el chiar este sincer în trăirile lui când face toate aceste lucruri. Doar că azi ți le oferă ție, peste o lună altei femei, fiind la fel de sincer. Se numește tulburare afectivă și face parte din patologia proceselor afective. Adică este bolnav emoțional. Este vorba, cel mai probabil de un băiețel pe care părinții l-au neglijat sau i-au oferit sporadic atenție. El a reacționat la traumă intrând în rolul de agresor. Așa a compensat el suferința. În mintea lui de copil, agresorul deținea puterea. În mintea lui de copil, răspunsul la întrebarea "cum pot să nu mai sufăr?" a venit simplu: devenind agresor! Pentru că agresorul deținea puterea asupra suferinței. Va fi mereu în căutare de victime, cărora nu le va acorda atenție decât înainte ca acestea să-i valideze "puterea". Apoi va căuta o alta...
Deci victimele și agresorii nu se întâlnesc pentru că unul e bun si altul este diavol...
Se întâlnesc pentru că fiecare dintre ei este un copil în haine prea mari de adult, încercând disperat, la unison, să-și compenseze traumele.

Nimeni nu își ratează viața! Pentru că viața nu este un tren, un spectacol, o întrecere.
Viața este doar o experiență umană care poate fi una fabuloasă, banală sau dramatică, din care nu pierde și nu câștigă nimeni nimic în afară de amintiri....frumoase sau mai puțin frumoase!
Niciodată, niciodată nu este prea târziu pentru revelații și alegeri fericite. Evoluția spirituală are puterea de a metaboliza suferințele, de a le da un sens sau valoare, aducând împăcarea cu noi înșine.