Sinaxar 12 Iulie

 În aceasta luna, în ziua a douasprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Proclu si Ilarie.

Acesti sfinti au trait în zilele împaratului Traian si ale lui Maxim ighemonul. Ei erau de neam din satul Caliptul, aproape de Anghira. Deci, fiind prins Sfântul Proclu si marturisind pe Hristos înaintea împaratului, a fost dat pe seama lui Maxim ighemonul, si a fost cumplit chinuit. Dupa acestea fiind dus ca sa fie omorât cu sageti, s-a întâlnit cu nepotul sau Ilarie, care s-a închinat mosului sau. Si pentru aceasta a fost prins de catre elini.

Sfântul Proclu ranit de multimea sagetilor s-a mutat catre Domnul. Iar Sfântul Ilarie, marturisind ca este crestin, a fost mult chinuit si apoi, taindu-i-se capul, a fost pus cu Sfântul Proclu la un loc.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Veronica, pe care a vindecat-o Hristos de curgerea sângelui, si care cu pace s-a savârsit.

Sfanta VeronicaSfanta Veronica era de loc din Cezareea lui Filip (Paneas). Ea a fost cea tamaduita de Domnul nostru Iisus Hristos de curgerea de sânge care o chinuia de multi ani (cf. Matei 9, 20). In semn de multumire si slava adusa lui Dumnezeu, ea a turnat o statuie de bronz ce-l reprezenta pe Mântuitorul tinând mâna unei femei ingenunchiate inaintea lui. La picioarele statuii -- unde pe o placa sa pucea citi : Lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii -- crestea o planta tamaduitoare de orice boala. Veronica a asezat aceasta statuie in fata casei ei, asa incat toti trecatorii sa o cinsteasca si sa-mi aduca aminte de modelul ei, Dumnezeu-Omul. Ducând o viata sfanta, Veronica s-a dus la Dumnezeu, ca si in ceruri sa se bucure de Chipul Domnului.

Dupa o traditie latina, sfanta Veronica a fost femeia care a sters fata insengerata a Domnului, cand isi purta El Crucea spre Golgota. Chipul Domnului ar fi ramas astfel imprimat pe mahrama, care a fost considerata astfel o icoana "nefacuta de mâna omeneasca". Insa dupa o foarte veche scriere apocrifa, Faptele lui Pilat, Veronica (Berenice) era tocmai femeia vindecata de scurgerea de sânge, si care, aflându-se in posesia unui portret al lui Hristos, s-a dus cu el la Roma, la imparatul Tiberiu. La moartea sa, portretul a fost transmis sfantului Clement, episcopul Romei (praznuit la 24 noiembrie).

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Mihail Maleinul, duhovnicescul parinte al celui dintre sfinti Parintelui nostru Atanasie din Athos, care cu pace s-a savârsit.

Sfantul Mihail Maleinul s-a nascut catre anul 894 in regiunea Charsian din Capadocia, si a primit la botez numele de Manuel. Era ruda cu imparatul bizantin Leon al VI-lea cel Intelept (886-911). La vârsta de 18 ani a plecat in Bitinia, la Manastirea Kiminas (Kyminas), sub ascultarea si indrumarea batrânului Ioan Heladites, care la tun in monahism cu numele de Michel. Ramânând în ascultare grea în ciuda vitei lui imparatesti, Mihail s-a umplut de smerenia Domnului nostru Iisus Hristos.

Mihail din MaleoAsa se face ca dupa un timp a fost hirotonisit, fiind chemat la preotie. Prin rugaciune si studiul Scripturilor, Mihail a aratat cum preotia si calugaria merg impreuna, atragând harul discernamântului si al patrunderii inimilor si situatiilor. Intelegerea neputintei omenesti l-a facut iubitor si ingaduitor cu oamenii, totdeauna mângâiendu-i si rugânde-se pentru ei, incât adeseori s-au implinit si minuni prin rugaciunile lui.

Dupa multe osteneli calugaresti, sfantul Mihail primeste de la staretul sau binecuvântarea de a trai ca anahoret-eremit. Cinci zile din saptamâna el se retrage intr-o pestera nu departe de manastire, in rugaciune si linistire (isihie), iar sâmbata si duminica revine in comunitatea fratilor pentru a participa la sfintele slujbe si a se impartasi cu Sfintele Taine.

Prin exemplul sau de viata duhovniceasca, sfantul ascet a atras multi doritori de mântuire. Astfel ca, in locul numit Lacul Uscat, cuviosul a intemeiat o manastire de calugari, cu o regula de viata foarte stricta. Cand manastirea s-a intarit, sfântul s-a urcat si mai sus in munti si a intemeiat acolo o alta manastire. Asa, cu osteneala cuviosului Mihail, intreg muntele Kimina (Kyminas) s-a umplut de obsti manastiresti, de unde rugaciuni se inaltau fara incetare catre Tronul cel de Sus.

Catre anul 953, un tânar, numit Avraam, s-a alaturat obstii fratesti ce inflorea sub indrumarea sfântului staret Mihail; acesta i-a dat numele de Atanasie. Mai târziu, sfântul Atanasie (praznuit la 5 iulie) a ajuns in Muntele Athos, unde a întemeiat prima manastire cu viata de obste: Marea Lavra. In zidirea si impodobirea acestei mari manastiri, sfântul Atanasie a avut in ajutor pe nepotul sfântului staret Mihail, viitorul împarat bizantin Nichifor Focas (963-969), care l-a cunoscut pe Atanasie intr-una din vizitele la manastirea unchiului sau Mihail.

Dupa cincizeci de ani de osteneli si lupte calugaresti, sfântul Mihail Maleinos (Maleinul) a adormit in pace, catre anul 962.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Serapion cel nou, care în foc s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Andrei Stratilatul, Faust, Mina si cu sotii lui.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, de cea parte la Sigmata.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Proclu şi Ilarie

Aceşti sfinţi mucenici s-au născut în cetatea Kallippi [Caliptul] din Asia, Proclu fiindu-i lui Ilarie unchi. Ei au luat mucenicia în timpul domniei împăratului Traian. „Care este neamul tău?" 1-a întrebat judecătorul pe Proclu. Iar Procul i-a zis: „Neamul meu este Hristos, iar nădejdea mea Dumnezeu." Cînd judele 1-a ameninţat cu schingiuirile, Proclu a zis: „Dacă tu, judecătoriile, te temi să nu calci porunca împăratului tău, de frica morţii acesteia trupeşti cu care eşti ameninţat, oare cu cît mai mult nu sîntem datori noi creştinii să ne temem a călca porunca lui Dumnezeu, de frică să nu cădem în moartea cea veşnică!" în vreme ce Proclu era torturat, Ilarie a venit înaintea judecătorului şi i-a zis: „Şi eu sînt Creştin." După torturi prelungite, ei au fost amîndoi osîndiţi la moarte: Proclu a fost răstignit pe o cruce iar Ilarie a fost decapitat. Astfel unchi şi nepot au intrat în bucuria cea veşnică a Domnului lor.

Pomenirea Sfîntului Cuvios Mihail Maleinul

Acest Mihail a fost un bărbat de neam înalt, şi foarte bogat. Dar lepădînd din tinereţile lui toate deşartele averi pămînteşti, el s-a retras la Muntele Maleon care se află aproape de Sfîntul Munte Athos, şi acolo bine s-a nevoit în asprele nevoinţe pustniceşti, curăţindu-şi inima cu postul şi cu rugăciunea. El mai după aceea a avut mulţi ucenici, dintre care cel mai vestit este Sfîntul Atanasie Amonitul. Sfîntul Mihail a adormit cu pace la anul 940.

Pomenirea Sfintei Muceniţe Golinduc

Sfînta Golinduc a fost de neam persan. Ea s-a căsătorit cu un nobil persan, vieţuind trei ani în viaţa de femeie măritată. Dar ea atunci a văzut în vedenie un înger care îi arăta ei lumea cealaltă: chinurile păcătoşilor şi necredincioşilor, şi bucuria drepţilor. După această vedenie, ea şi-a lăsat bărbatul şi a luat Sfîntul Botez, primind numele de Măria. Prigonită de bărbatul ei, ea a fost osîndită la închisoare pe viaţă, întru care a şi petrecut timp de optsprezece ani, fără ca să se abată de la credinţa ei. Ea apoi a fost aruncată într-o groapă, dar a mîntuit-o Dumnezeu, apărînd-o acolo şi de un şarpe uriaş, care nu i-a făcut nici un rău. Cînd la ea au fost trimişi tineri desfrînaţi care să o necinstească, Dumnezeu a ascuns-o pe Măria de necuraţii lor ochi. Uimiţi de suferinţele şi de credinţa ei, mulţi persani au venit şi au îmbrăţişat Credinţa Creştină. Ea a mers la Ierusalim, unde a dat pe faţă erezia severiană, care învăţa că Mîntuitorul Hristos a pătimit cu dumnezeirea, pentru care (greşit) citeau Trisaghionul astfel: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte, cela ce teai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pre noi." Ea a predicat Sfînta Credinţă Ortodoxă pînă la moarte, şi s-a odihnit în Domnul lîngă cetatea Nisibe, la anul 587.

Pomenirea Sfintei Cuvioase Veronica

Această Veronica este femeia cu scurgerea de sînge pe care a vindecat-o Domnul (Matei 9:20).

Din mare recunoştinţă faţă de Stăpînul şi Vindecătorul, Veronica a poruncit să i se ridice o statuie a Mîntuitorului, înaintea căreia ea se închina lui Dumnezeu. Potrivit tradiţiei, această statuie s-a păstrat pînă în vremea lui Iulian Apostatul, care a îndrăznit să o modifice, astfel încît să semene cu idolul lui Zeus. Această statuie exemplifică rarele cazuri de folosire a reprezentărilor statuare în Sfînta Biserică Ortodoxă din Răsărit. După cum se ştie, redarea chipurilor persoanelor dumnezeieşti şi a persoanelor sfinte prin statuar a devenit ulterior practica prin excelenţă a bisericii romano-catolice în apus. Sfînta Veronica s-a închinat Domnului şi Dumnezeului ei şi al nostru Iisus Hristos pînă la sfirşitul vieţii ei, care a fost cu pace.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Theodor şi Ioan

Theodor şi Ioan erau tată şi fiu din neamul varegilor. După ce au primit Sfîntul Botez, ei s-au sălăşluit în cetatea păgînească a Kievului. Paginii cei sălbatici le-au dărîmat casa peste ei, şi aşa au pierit amîndoi pentru credinţa lor în Hristos. Sfintele lor moaşte odihnesc la Mînăstirea Peşterilor din Kiev. Oamenii le aduc rugăciuni mai ales atunci cînd sînt familii fără copii sau cînd femeile sînt în primejdie să piardă sarcina.

Cîntare de laudă la Sfînta Muceniţă Golinduc

Golinduc cea de neam persan,

Cerurile văzînd, Creştină s-a făcut.

Eapre calea cea strimtă a început a urca,

Lovită fiind din toate părţile.

Aşa cum fierul loveşte cremenea,

Aşa loveşte şi durerea

Inimile anumitor oameni.

Aşa se aprinde focul ascuns

Al inimilor lor,

Foc ce luminează cărările întunecate ale oamenilor,

Curăţind ale lor ruşinoase patimi.

Golinduc cea plină de Duhul lui Dumnezeu

Nu avea nici pîine nici casă.

Ea pe lume nu avea nici un suflet prieten.

Ei lumea i-afost ca o silnică închisoare,

Cu schingiuiri de fiecare zi.

Ea tot ce-a avut lui Hristos a jertfit,

Şi prin al suferinţelor foc sufletul ei s-a făcut

Ca aurul cel mai curat.

Chinuitorii au pierit, unul cîte unul,

Nimic neluînd cu ei după moarte,

Dintr-ale lor averi.

Au luat cu ei doar ale lor crime,

Şi numele lor cel urît.

Golinduc s-a înăţişat înaintea lui Dumnezeu,

Ca un măslin minunat plin de bogată roadă,

Cu sufletul curat, îngeresc.

Cugetare

Ţesătura dreptăţii este mai fină decît mătasea, dar este mai durabilă şi mai greu de sfîşiat; ea acoperă amîndouă lumile, pe cînd ţesătura nedreptăţii şi violenţei este grosieră şi se rupe uşor.

In timpul domniei Kneazului Vladimir la Kiev, acolo locuia doar o singură familie creştină: era Theodor Varegul şi fiul lui, Ioan. în timpul unei necurate festivităţi idoleşti, kievenii cei păgîni, împinşi de dracii care sălăşluiau întru ei, au hotărît să îi aducă pe Theodor şi pe fiul lui jertfa idolilor. Cînd au venit la casa lui Theodor şi i 1-au cerut pe fiul lui ca să îl aducă jertfa idolilor, Theodor le-a zis: „Dacă dumnezeii voştri sînt vii, să vină ei singuri şi să-1 ia de aici pe fiul meu." Păgînii sălbăticiţi şi mai tare de ură au năvălit în casă, au distrus-o, şi au lăsat cadavrele lui Theodor şi fiului lui între ruine: atît s-a întins ţesătura urii şi sălbăticiei lor. Dar ţesătura dreptăţii a mers mai departe: Kneazul Vladimir s-a botezat la scurt timp după aceea, iar împreună cu el şi-a botezat şi poporul. Atunci, chiar pe locul unde a fost casa -şi mormîntul - primilor mucenici de pe pămînt rus, Theodor şi Ioan, a fost înălţată o sfîntă şi frumoasă biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata pedepsire şi vindecare a Miriamei, sora lui Moise (Numerii 12):

• La cum a cîrtit Mariam împotriva lui Moise, care era omul cel mai blînd dintre toţi oamenii de pe pămînt;

• La cum Dumnezeu a pedepsit-o pe ea fără veste cu lepră, din cap şi pînă în picioare, şi cum după aceea a vindecat-o la rugăciunile lui Moise;

• La cum pedeapsa lui Dumnezeu îi loveşte şi astăzi pe cei care cîrtesc împotriva oamenilor lui Dumnezeu.

Predică Despre atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei mîndri şi faţă de cei smeriţi

Dumnezeu celor mîndri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5:5).

înaintea cui sau înaintea a ce, fraţilor, ar putea vreodată oamenii să se mîndrească? Oare înaintea îngerilor? Ci iată îngerii sînt nemuritori pe cînd oamenii, muritori. Oare înaintea altor oameni?

Dar nu atîrnă pururea şi ei de alţi oameni muritori, precum toată omenirea întreolaltă? Dar oare se va putea mîndri omul înaintea animalelor? Nu, căci el nu poate trăi fără slujirea pe care o primeşte de la animale. Sau poate se va mîndri omul înaintea stelelor şi soarelui? Nu, căci fără lumina lor el ar merge clătinîndu-se şi bîjbîind prin întuneric. Sau poate se va mîndri omul în faţa ierburilor şi vegetaţiei pămîntului? Nicicum, căci ea îi asigură cea mai importantă parte a hranei. Dar poate se va mîndri înaintea negrului pămînt? Nu, căci trupul lui este luat din ţărînă. Sau poate mîndri-se-va înaintea celor morţi ai lui?

Nicicum, căci prin ei a intrat el în viaţă. Sau poate se va mîndri înaintea celor vii? Dar viii sînt atît de numeroşi că printre ei el nu este decît un ochi mic dintr-o ţesătură foarte mare. Sau poate se va mîndri bietul om înaintea lui Dumnezeu? Dar dacă nu ar fi fost voinţa lui Dumnezeu, s-ar mai fi aflat el, omul, printre cei vii, sau chiar printre cei morţi? Atunci înaintea căror lucruri, sau căror oameni, fraţilor, se mai poate mîndri omul?

Dumnezeu celor smeriţi şi umili le dă har. Adică, El le dăruieşte toate cele necesare vieţii, toate cele pentru care ei se roagă zilnic înaintea Lui în smerenia şi în umilinţa lor. Dar cine sînt aceşti smeriţi şi umili? Ei sînt toţi cei care îşi simt din plin slăbiciunea şi atîrnarea permanentă de Făcătorul a toate. Ei sînt la fel de plini precum marea, şi la fel de lipsiţi de putere ca şi ea. Căci care ape sînt vreodată mai umflate decît apele mării, şi care depind mai mult decît ele de ploi şi de afluenţi? Omul mîndru este însă ca o fîntînă zidită de jur împrejur, pe dedesubt şi pe deasupra, închisă apelor cerului şi pămîntului, şi suficientă sieşi atîta vreme cît este plină. Dar, zidită fiind şi fără comunicare cu apele din afară, ea repede se goleşte şi se usucă.

Solomon cel preaînţelept grăieşte despre Dumnezeu: De batjocoritori El rîde, iar celor smeriţi le dă har (Pildele lui Solomon, 3: 34). Rîsul lui Dumnezeu însă nu se îndreaptă asupra celor necăjiţi şi întristaţi aşa cum face rîsul omenesc, ci el mai curînd înseamnă milă, şi certare. Nici nu se mărgineşte mila lui Dumnezeu aşa cum se mărgineşte mila oamenilor, căci ea este milostivire împărătească, care face poporul să tresară de strălucirea ei, de frumuseaţea şi nemărginirea ei.

O Stăpîne Doamne, Făcătorule al nostru, smereşte inimile noastre atunci cînd necugetat ele se umflă de mîndrie, şi smereşte minţile noastre atunci cînd se umflă de slava cea deşartă. Ajutăne nouă în ceasul nimicniciei noastre celei pline de înfumurare ca să ne aducem aminte de Sfînta Cruce cea de pe Golgota şi de Unul Născut Fiul Tău Carele pe ea sîngereazâ pentru a noastră mîntuire!

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

Luna iulie în 12 de zile: Pomenirea Sfinţilor Mucenici Proclu şi Ilarie (100)

         Aceşti Sfinţi Mucenici Proclu şi Ilarie au trăit în cetatea Calipta, aproape de Ancira, pe vremea împărăţiei lui Traian şi au fost daţi la chinuri, pentru Hristos, lui Maxim dregătorul. Mai întâi, a fost prins Sfântul Proclu, pe care împăratul, încercându-l şi aflându-l nesupus, l-a dat lui Maxim dregătorul, ca să-l chinuaiască. Deci, stând Maxim la judecată, l-a întrebat, zicând: “De ce neam eşti ?” Iar el a răspuns: “Neamul meu este Hristos, iar nădejdea mea este Dumnezeul meu.” Zis-a dregătorul: “Mă jur pe dumnezeii mei că nu te voi cruţa pe tine.” Şi, iarăşi l-a întrebat: “Ştii poruncile împărăteşti, ca toţi creştinii să aducă jertfă zeilor?” Răspuns-a Sfântul: “Am auzit de poruncile fără de lege.” Dregătorul a zis: “Vorbind aşa, ia seama, că ocărăşti pe împărat. Nu vezi chinurile ce te aşteaptă, ticălosule ?” Răspuns-a Mucenicul: “Fă, ceea ce voieşti ; eu nu voi jertfi zeilor tăi.” Zis-a dregătorul: “Alegeţi, omule, ce vrei: ori viaţa, ori moartea. Noi aşteptăm răspunsul tău.” Răspuns-a Sfântul Proclu: “Dacă voi vă temeţi a călca porunca împăratului, cu atât mai mult, ne temem noi, creştinii, să călcăm poruncile lui Dumnezeu, ca să nu cădem în chinurile veşnice, gătite celor ce se leapădă de El.” Zis-a dregătorul iarăşi: “Dar, şi pe zeii noştri îi ocărăşti, ci îţi spun că, şi fără de voie, te voi face pe tine să mărturiseşti slava zeilor mei.” Răspuns-a Mucenicul: “Nădăjduiesc în Dumnezeul meu, că mai înainte de a mă sili tu pe mine ca să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă, te voi face pe tine să mărturiseşti pe Stăpânul meu şi să scrii cu mâna ta că Dumnezeu adevărat este Dumnezeul lui Proclu şi nu este altul afară de dânsul.” Atunci, dregătorul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic, gol, pe un lemn, şi o piatră grea să-i lege de picioare şi să-i rupă trupul cu unghii de fier. Şi fiind muncit aşa multă vreme, Sfântul Proclu răbda cu vitejie, negrăind nimic, ci doar, privea spre cer . Apoi, luându-l de la chinuri, l-a legat. După aceasta, dregătorul s-a dus la cetatea Calipta, poruncind ca şi pe Mucenic, să-l ducă după el. Şi a fost dus Sfântul, cu sila, pe lângă caii, care mergeau iute. Iar, când erau ei la jumătatea căii, s-a rugat Mucenicul, cu mare glas, lui Dumnezeu, zicând: “Dumnezeul meu, Iisus Hristos, pentru Care pătimesc, dus fiind cu batjocură, de ostaşii aceştia, ascultă-mă astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci. Întinde-Ţi mâna Ta cea atotputernică şi ţine pe acest fără de lege dregător şi nu-l lăsa pe el să călătorească, până ce nu va mărturisi, înaintea norodului, că nu este alt Dumnezeu, afară de Tine.” Aşa rugându-se Sfântul, deodată, s-a oprit dregătorul în calea sa, ca un legat. Şi nici caii lui nu puteau să meargă, nici el însuşi nu putea să se mişte din loc, ţinut fiind de nevăzuta putere a lui Dumnezeu. Şi, mult se osteneau, bătând caii şi schimbându-i cu alţii, la trăsura dregătorului, şi înhămând cai mai mulţi, dar nimic n-a sporit, nici pe însuşi dregătorul n-au putut să-l scoată din trăsură. Atunci dregătorul a zis către cei ce erau cu dânsul: “Vedeţi, oare, puterea vrăjitorească a creştinului acestuia, ce ne-a făcut nouă ?” Iată că nu putem păşi din loc.” Deci, a trimis dregătorul pe una din slugile sale, anume Ermic, la Mucenic, care era înapoi, departe , zicându-i: “ De ce ai făcut aceasta, oprindu-ne pe noi, în mijlocul drumului, cu vrăjile tale ?” Iar Sfântul Proclu a răspuns, către sluga dregătorului: “Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veţi putea să vă mişcaţi din locul acesta, până ce dregătorul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum şi mai înainte i-am spus lui.” Zis-a Ermic: “Chiar şi dacă va mărturisi dregătorul numele Dumnezeului tău, tu cum vei putea să auzi, atât de departe de drum fiind ?” Grăit-a Mucenicul: “Să scrie dregătorul mărturisirea aceasta pe o hârtie şi să o trimită la mine şi întru acel ceas veţi putea pleca în calea voastră, la cetatea Calipta.” Şi, întorcându-se, Ermic a spus dregătorului cuvintele Mucenicului. Iar acela, deşi nu vroia, a luat o hârtie şi a scris: “Mărturisesc că Unul este Dumnezeul Cel adevărat, Acela pe care Îl cinsteşte Proclu şi nu este alt Dumnezeu afară de Acela.” Aşa scriind, dregătorul a trimis hârtia la Mucenic şi, îndată, s-au pornit caii şi ostaşii, pe calea dinaintea lor. Şi, ajungând la cetatea Calipta, a sosit dregătorul la judecată şi au dus de faţă şi pe Sfântul Proclu şi i-a zis lui: “Tu toată puterea farmecelor tale ai arătat-o pe cale, iar eu, aici, îmi voi arăta puterea stăpânirii mele. Şi precum tu m-ai silit pe mine să mărturisesc pe Dumnezeul tău, aşa te voi sili şi eu pe tine să mărturiseşti pe dumnezeii noştri şi să le aduci jertfe.” Acestea zicând, a poruncit să se aducă lumânări aprinse să-i ardă pântecele şi coastele lui, şi atât a fost ars Mucenicul, încât toată carnea lui a ars. Iar el nici un semn de nerăbdare arătând, tăcea, ca şi când în trup străin era. Şi a zis către el dregătorul: “Oare nu iei în seamă chinurile ?” Răspuns-a Sfântul: “Nu, pentru că de cele veşnice mă tem.” Iarăşi, a zis dregătorul: “Te vei supune dumnezeilor noştri ?” Răspuns-a Mucenicul: "Mă voi supune lui Hristos, Celui ce petrece în veci, pentru că Acela este nădejdea mea.” Zis-a dregătorul: "Dar voieşti să mori în chinuri ?” Răspuns-a Sfântul: ”Chiar de voi muri, însă iarăşi voi fi viu.” Atunci, dregătorul a poruncit ostaşilor să-l scoată pe el afară din cetate şi răstignindu-l pe un lemn, să tragă într-însul cu săgeţi. Şi, ostaşii, luând pe Mucenic, i-a zis lui: “Ascultă-ne pe noi, şi jertfeşte zeilor şi, cu mare dregătorie vei fi cinstit.” Răspuns-a răbdătorul de chinuri: “Eu dregătorie am în ceruri, cu care mă va cinsti Hristos, Dumnezeul meu.” Aşa grăind ei şi mergând, i-a întâmpinat pe dânşii, pe cale, un bărbat tânăr, anume Ilarie, nepot de frate fiind Sfântului Proclu. Acela alergând, s-a închinat unchiului său şi s-au sărutat amândoi. Şi striga Ilarie: “Şi eu sunt creştin". Deci, ostaşii, prinzând pe Ilarie, l-au aruncat în temniţă, iar pe Sfântul Proclu l-au dus la locul de moarte şi l-au răstignit pe lemn şi încordându-şi arcurile lor, l-au săgetat pe el. Iar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeţi prin tot trupul lui, se ruga lui Dumnezeu, zicând: “În mâinile Tale îmi dau duhul meu. Izbăveşte-mă Doamne, Dumnezeul adevărului.” Şi aşa plecându-şi capul şi-a dat duhul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Proclu în ziua de 12 a lunii iulie. Iar credincioşii, în taină, luând cinstitele moaşte, le-au îngropat.

            Iar Sfântul Ilarie, şezând în temniţă, cânta: “Iubite-voi Doamne, puterea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea” şi celelalte ale psalmului acesta. Şi, adormind el, i s-a arătat îngerul Domnului, în vis, zicându-i: “Îmbărbătează-te şi te întăreşte, că eu sunt cu tine, de la Dumnezeu, ca să te întăresc.” Iar a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare şi l-a întrebat pe el dregătorul, zicând: “Eşti creştin ?” Răspuns-a Mucenicul: “Cu adevărat, sunt creştin, precum tot neamul meu a fost în creştinătate şi toţi s-au sfârşit, cinstindu-L pe Hristos.” Atunci, dregătorul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic gol, spre chinuire, şi să-l bată multă vreme cu asprime. Apoi, l-au osândit la moarte, poruncind să-l scoată afară din cetate şi să-i taie capul. Iar ostaşii, legând mâinile Mucenicului, l-au aruncat pe el la pământ şi, legându-l cu o frânghie, l-au târât pe drum, iar Mucenicul fiind târat, cânta psalmi. Şi se zdrobea trupul Mucenicului, fiind târât, şi pământul se înroşea cu sângele lui. Iar, pe când se aflau ca la trei stadii de la cetate, şi-a scos călăul sabia, iar Sfântul s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu.” Şi i-au tăiat capul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Ilarie, în ziua lui 15 a lunii iulie, a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu. Şi a fost aruncat trupul Sfântului Ilarie la locul unde i-au tăiat capul. Şi mergând credincioşii, noaptea, l-au luat pe el şi, împreună cu Sfântul Proclu, i-au pus în mormânt, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, este slăvit în veci ! Amin.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

  

       Părintele Paisie Aghioritul a fost trecut în rândul sfinților. Sfântul Sinod, sub președinția Sanctității Sale, întrunit în ședința ordinară marți, 13 ianuarie 2015, a aprobat în unanimitate referatul Comisiei Canonice pentru trecerea în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe a monahului Paisie Aghioritul. 

  

 "A vorbi despre părintele Paisie înseamnă a avea simțământul copilului mic care încearcă să vorbească despre ceva mare, care depășește măsura lui, dar nu găsește cuvântul și modul potrivit pentru a face aceasta", spunea ieromonahul Isaac, unul din biografii părintelui Paisie Aghioritul.  

  

 Părintele Paisie Aghioritul, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut la 25 iulie 1924, la Farasa, la câteva sute de kilometri de Cezareea. În jurul anului 1950 încep căutările pentru intrarea în monahism. Ajunge la Sfântul Munte Athos, dar la rugămintea tatălui său, revine în lume. În a doua sa călătorie la Muntele Athos, va lua hotărârea de a rămâne definitiv aici. În anul 1953 ajunge la Sfânta Mânăstire Esfigmenu. După un an este făcut rasofor, primind numele de Averchie. După trei ani pleacă la mănăstirea Filotheu. Aici a primit schima mică și numele de Paisie. 

În 1958 se mută la Sfânta Mânăstire a Nașterii Maicii Domnului, la Stomio-Konita, unde a rămas până în 1962. În anul 1962, a plecat în peninsula Sinai și a locuit la Chilia Sfinților Galaction și Epistimi. În 1964, a revenit la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfinților Arhangheli. Atunci s-a legat și mai mult duhovnicește de sfântul stareț Tihon, care viețuia la chilia Cinstita Cruce a Mănăstirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966. 

  

 După o lungă ședere în spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpată o mare parte dintr-un plămân, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a așezat la chilia unde viețuise un român, Ipatie. În anul 1968 ajunge la mănăstirea Stavronikita. Aici va face o schimbare în ceea ce privește modul de viețuire al obștei - va face trecerea acesteia de la viața idioritmică la cea chinovială. 

  

 În martie 1969, după moartea duhovnicului său, merge la chilia Sfânta Cruce. Aici viețuiește până în anul 1979. 

 Începând cu anul 1988, starea de sănătate a părintelui Paisie s-a agravat. Părăsește pentru ultima oară Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. În data de 4 februarie 1994 a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic și apoi a fost dus la mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul“ de la Suroti pentru a fi îngrijit. 

  

                                                       Părintele Paisie Aghioritul 

  

  

 A trecut la cele veșnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorinței sale, a fost înmormântat la Sfânta Mânăstire a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic). 

  

 Poemul de pe mormântul părintelui Paisie Aghioritul 

  

 Deasupra mormântului său, pe o placă de marmură, este prezent poemul scris de el însuși: 

  

 "Aici s-a terminat viața mea, 

 Aici și răsuflarea mea. 

 Aici trupul mi se va îngropa, 

 Iar sufletul mi se va bucura. 

 Sfântul meu aici locuiește, 

 Iar aceasta mă cinstește. 

 Și cred că el se va milostivi 

 Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,

 Ca sufletul meu cel ticălos 

 Să aibă alături pe Maica Domnului Hristos." 

  

 Cine a fost Părintele Paisie Aghioritul? Părintele Paisie Aghioritul a fost om de rugăciune și astfel, un mare teolog. De regulă noi îi numim teologi doar pe cei care au studii teologice. Dar Părintele Paisie este teolog în sensul patristic, pentru că el a fost om al rugăciunii. Părintele Pavel Florensky spunea că multe se scriu și multe s-au scris, dar puține ajung la sufletele oamenilor. Toate cărțile lăsate de Părintele Paisie au ajuns la sufletele credincioșilor. Cărțile sale nu sunt cărți care se citesc doar acum și doar o singură dată. Cărțile Părintelui Paisie sunt cărți care se citesc și se recitesc. Părintele Paisie a fost un om simplu, dar în același timp un om harismatic, un om care a adunat în el chipul apostolului, al teologului, al omului duhovnicesc, a adunat în el chipul părintelui.  A spus că cel mai mare dușman al lui a fost numele lui. La un moment dat, când a venit cineva și a încercat să-i spună cât de mare este el în lume și cât de mult îl apreciază oamenii, el a spus:"Venind spre coliba mea, ați trecut pe lângă o grămadă de gunoi. Și acolo ați văzut și niște cutii de conserve goale. Și când v-ați apropiat de ele ați văzut că străluceau în lumina soarelui. Ei bine, să știți că eu nu sunt altceva decât acele cutii de conserve goale." 

  

 Părintele Paisie Aghioritul-Învățături 

  

 "Încercările pe care le îngăduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastră de a răbda, dar, din păcate, de multe ori la ele se adaugă și batjocurile și grosolăniile oamenilor nemilostivi și atunci ne încovoiem. Vântul puternic de obicei rupe copacii sensibili și dezrădăcinează pe cei ce nu au rădăcini adânci. Iar celor ce au rădăcini adânci le ajută să înainteze și să se înrădăcineze încă mai adânc. Bunului Dumnezeu însă nu îi place modul sălbatic și nemilostiv prin care unii sunt dezrădăcinați, iar alții rupți, ci modul milostiv (pentru că și El este milostiv) prin care sunt ajutați semenii noștri cu dragoste și compătimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu. Firește, nimeni nu poate vătăma sufletul omului, decât numai el însuși.  În încercările pe care le îngăduie Dumnezeu, fiecare este probat și își vede singur starea lui duhovnicească. Și astfel este nevoit să se smerească, după care primește har de la Dumnezeu, atunci când în chip smerit primește încercările cu bucurie, ca pe niște medicamente pentru sufletul său și cu răbdare îl slăvește și îi mulțumește. Bine este nouă că îngăduie Dumnezeu să fim încercați, pentru că altfel am fi avut patimi ascunse și pretenții nesăbuite în Ziua Judecății. Căci dacă le-ar trece cu vederea pe acestea și ne-ar lua în răi așa cum suntem, am crea și acolo probleme. De aceea îngăduie aici ispitele, ca să ne curețe de praf, să se purifice sufletul nostru cu întristările și plânsetele și astfel să fim nevoiți să scăpam la Dumnezeu și să ne aflăm mântuirea. Când păcatul se învechește în om, diavolul în mod firesc dobândește mai multe drepturi și ca să plece, va trebui să stricăm casa veche și să o zidim pe cea nouă. Cel care caută dreptatea omenească este fără de minte, dar mai neghiob este cel care nu uită nedreptățile pe care i le-au făcut alții și binele pe care l-a făcut el altora.  Din păcate, duhul lumesc mereu ascute mintea în viclenie, iar cel care nedreptățește pe semenul său consideră aceasta o izbândă. Unuia ca acestuia i se spune: "Acesta este diavol. Pe toate le reușește", în timp ce lăuntric suferă mustrarea conștiinţei (micul iad). Nu există foc mai mare ca arderea lăuntrică a sufletului de către conștiință, care îl chinuie și-l roade mereu ca un cariu încă din această viață. Iar în cealaltă, cea veșnică, îl va roade și mai mult viermele cel neadormit, dacă omul nu se va pocăi în această viață și nu va căuta să îndrepte nedreptățile făcute semenilor lui, fie numai și cu buna sa intenție, în cazul că nu poate în alt fel.  Omul nepocăit este cel mai fără de minte din lume, deoarece pe lângă faptul că este chinuit de o necontenită neliniște, pentru că nu se pocăiește ca să scape de acest mic iad, care-l va duce în cel mai mare, cel veșnic, se lipsește și de bucuriile paradisiace de pe pământ, care vor fi cu mult mai mari în rai, alături de Dumnezeu." 

  

 La Editura Evanghelismos au apărut până acum mai multe cărți cu scrieri ale Părintelui Paisie său cu mărturii despre viața sa minunată: 

 "Epistole", Cuviosul Paisie Aghioritul 

 "Starețul Hagi Gheorghe Athonitul", Cuviosul Paisie Aghioritul 

 "Sfântul Arsenie Capadocianul", Cuviosul Paisie Aghioritul 

   "Părinți aghioriti", Cuviosul Paisie Aghioritul 

 "Cuviosul Paisie Aghioritul-Cuvinte duhovnicești"-4 volume 

 "Părintele Paisie mi-a spus", Athanasie Rakovalis 

 "Viața Cuviosului Paisie Aghioritul", Ierom. Isaac Aghioritul 

  

 Sursa: CrestinOrtodox.ro 

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul - Viaţa şi Minunile - video la adresa de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=AdDsITrkoF0

Întru acestă zi, cuvânt despre mântuirea călugărilor

Ne spunea IoanSirianul, ca despre alt călugăr, însă el era acela, carea a avut această arătare: ”Se făcea că un oarecare stareţ a văzut trei călugări, care stăteau lă ţărmul mării. Şi iată, s-a făcut un glas către dânşii, din cealaltă parte de mare, zicându-le: Primiţi aripi de foc şi veniţi la mine.

                Deci, doi au luat aripi de foc şi au zburat în partea aceea, iar al treilea a rămas plângând şi strigând , dar mai pe urmă, i s-au dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase şi, cu osteneală zburând, se afunda, şi cu nevoie multă, a trecut de partea cealaltă. Aşa şi neamul acesta de acum al călugărilor, chiar dacă primeşte aripi, ele nu sunt de foc, ci slabe şi neputincioase. Deci, călugării, cei dintâi, sunt aceia ce luau aripi de foc, având cugetarea către Dunezeu şi fiind fără de avere, în veacul acesta. Iar după dânşii, sunt acei care, măcar că au avut aripi de foc, au zburat dincolo şi ei, dar mai greu, îngrijindu-se de agoniseli prin mânăstiri. Iar cei ce au luat aripi,nu de foc, ci slabe, sunt acei ce, cu sila, s-au mântuit, adică acei călugări din vremea de acum, care se împleticesc cu deşertăciunile vieţii şi nicioadată nu zboară cu mintea către Dumnezeu: aceştia nu se vor mântui decât numai luptând împotriva ispitelor. „Dumnezeului nostru, slavă !”

 Întru acestă zi, cuvânt despre deşertăciune   

      Vino, creştine, să cântăm viersul de psalm al alăutei lui David şi împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia celor omeneşti: „În deşert se tulbură tot muritorul”. Se tulbură, dar la sfârşit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca focul se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se înalţă, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăştie. Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspândeşte, dar ca picătura de ploaie se împuţinează. 

Se tulbură, dar prin pofta fără de saţ putreziciune agoniseşte. Se tulbură, dar se duce fără să ia ceva din agoniseala zbuciumului său. Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale altora avuţiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scârbele, ale altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile. Ale lui răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul îmbelşugarea. Pentru el lacrimile, pentru alţii banii. El ca în iad se chinuie, alţii se desfătează cu bogăţiile lui şi cântă. Cu adevărat, „în deşert se tulbură tot muritorul”. Ce este omul? Împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii; fiară neîmblânzită prin voia ei; către sieşi îşi dă învăţătură; iscusinţă la răutăţi, dibăcie la nedreptate; grăbnicie la strângere de avuţii; nesaţiu la lăcomie; destoinicie la necredinţă; duh mândru; tină obraznică; cenuşă răzvrătitoare; praf îngâmfat; văpaie cu uşurinţă de potolit; lemn lesne putrezitor; iarbă care se usucă degrabă; fire care cu lesniciune piere. Astăzi în bogăţie, mâine în mormânt. Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat în nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări. Câte am spus şi totuşi n-am găsit nimic mai potrivit decât cuvintele profetice, care spun: „ În deşert se tulbură tot muritorul”. Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de alţii mai puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace şi încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte vecinului slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului, alţii se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul stăruie să ia şi capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este pizmuit; puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele. Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul mesei. Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care au pângărit până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pământul se împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără. Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd timpul pe judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile oamenilor, defăimătorii vând minciuna. Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat jurămintele celelalte şi ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu. Pentru aceasta proorocul, văzând pe oameni înghesuiţi spre rele, socoteşte nenorocită viaţa noastră şi spune: „În deşert se tulbură tot muritorul”.

 - Dar oare, proorocule, numai omul se tulbură? învinuieşti numai făptura cea cuvântătoare?

- N-am găsit, răspunde proorocul, pe nici unul dintre dobitoace sau dintre stihii că se tulbură. Se tulbură apele, dar se potolesc iarăşi. Se cutremură pământul, dar se întăreşte din nou. Se mişcă vânturile, dar se liniştesc iarăşi. Se tulbură orice fiară, dar, dacă se satură, se potoleşte. Se înalţă şi para focului, dar, dacă ard lemnele ce se găsesc acolo, se stinge. Omul însă, care se tulbură din pricina banilor, niciodată nu se potoleşte. I-a luat pe aceia, dar priveşte la ceilalţi, a pus stăpânire şi pe aceia, dar a şi deschis ochii pentru alţii. Se nevoieşte să facă din o sută, două şi se sileşte să grămădească lângă aceştia tot pe atâţia. Nu încetează niciodată de a grămădi până va fi grămădit şi sfârşitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decât aurul. Toate aceastea din pricina bogăţiei, mama a toată răutatea, duşmanul înfrânării,  vrăjmaşul  castităţii, tainicul tâlhar a toată virtutea. Dar pentru ce învinuiesc bogăţia şi nu învinuiesc pe cei care o au? Însăşi bogăţia este nedreptăţită de bogaţi, căci o leagă şi o ţin în lanţuri. Mi se pare că bogăţia zice bogatului:

- Pentru ce, iubitorule de avuţii, mă înlănţui, pentru ce mă strângi de jur împrejur ca pe un ocnaş? Pentru ce mă îmbrăţişezi şi mă săruţi ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de aur în mâinile tale? Dacă voieşti să dormi mai uşor decât în vise, lasă-mă să fiu fericită în mâinile săracilor! Bogatul însă răspunde:

- Bogăţia o adun pentru copii, ca să nu ajungă moştenitorii sărăciei!

Bogatul îşi închipuie totul cu de-amănuntul! Nu ştie cele prezente, dar se îngrijeşte de cele viitoare. Nu cunoaşte nevoile sale, dar se îngrijeşte de copii. Nu ştie când moare, dar se sfătuieşte cu privire la moştenitori. Nebune, spune-mi mai întâi sfârşitul tău şi apoi asigură existenţa copiilor tăi! Spune-mi mai întâi ce se petrece azi şi apoi te voi crede şi despre cele ce se vor petrece mâine! Pentru ce te înşeli pe tine însuţi şi după moarte? Pentru ce voieşti să fii mort şi batjocorit? Pentru ce hotărăşti tu ceea ce trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiueşti tu purtarea de grijă a lui Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după tine. Nu poţi fi şi mort şi chivernisitorul celor vii şi judecător dintre morţi, drămăluind ceea ce se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudeşti în deşert, bogatule, şi aduni la bogăţiile tale cele ce se cuvin săracilor? Pentru ce te mânii când ţi se cere din bunurile lor, ca şi cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor; cer bunurile încredinţate ţie pentru ei şi nu pe acelea care s-au născut o dată cu tine. Dă ce ai luat şi dobândeşte folosul din datul tău, pentru că ţi s-a făgăduit să dai, nu să iei. Să-ţi fie de ajuns că Dumnezeu îţi întinde dreapta Sa prin sărac! Cel care plouă din cer îţi cere un bănuţ. Cel care tună şi fulgeră îti spune-”Miluieşte-Mă!”. Cel care îmbracă cerul cu nori îţi cere o haină. Ajungă-ţi că săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu! Ai milă, miluieşte ca să fii miluit! Dar tu nu voieşti să-ţi ridici nici genele. Te roagă şi nu te îndupleci. Dă-le cele ale lor înainte de a veni ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după mult timp tot ce dai! Dumnezeu este tatăl săracilor. Dă-le cele ale lor şi ia de la Tatăl lor lipsa de grijă. Care este aceasta?  “Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici mie aţi făcut” (Matei XXV, 40). Cel care miluieşte pe sărac nu numai că şterge zapisul păcatelor, dar capătă şi mărturisirea ce spune: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe  Dumnezeu”  (Proverbe XIX, 17). Să dăm deci milostenia împrumut lui Dumnezeu, ca să primim de la El ca răsplată iubirea Sa de oameni. Ce cuvânt preaînţelept! “Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu!”. Pentru ce n-a spus: "Cel ce miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu", ci: “împrumută pe Dumnezeu?”. Sfânta Scriptură cunoaşte lăcomia noastră. A băgat de seamă că pofta noastră nesăţioasă spre lăcomie caută înmulţirea averii. De aceea n-a spus: "Cine miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu", ca să nu socoteşti numai că Dumnezeu îţi dă înapoi numai ceea ce ai dat, ci a spus: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu “, ca să plece spre milostenie pe iubitorul de câştig la auzul cuvântului “împrumut”. Cum vrei deci să ai pe Dumnezeu: judecător sau datornic? Datornicul poartă respect celui care l-a împrumutat. Judecătorul însă nu se ruşinează de cel chemat la judecată. Dumnezeu spune bogatului:

-  Dă celui sărac! Dacă n-ai încredere că-ţi va da înapoi din pricina sărăciei lui, ai încredere în Mine din pricina bogăţiei Mele.

- Dar ce câştig dacă Te împrumut prin sărac? îi răspunde bogatul.

- Îţi dau însutit şi viaţa veşnică.

- Că o să mi le dai pe acestea cândva,cer să facem o învoială, pentru că voiesc să-mi întăresc contractul. Spune-mi timpul când ai să-mi plăteşti! Hotărăşte-mi sorocul plăţii! Ascultă acum, cu luare aminte când şi unde îţi va plăti datoria Cel care S-a împrumutat prin cei săraci. Când va sta Fiul Omului pe tronul slavei Lui, va pune în dreapta Lui oile, iar la stânga caprele. Şi va zice celor din dreapta:

- ” Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.

- Pentru ce?

- „Am flămânzit şi M-aţi ospătat; am însetat şi Mi-aţi dat de am băut; eram gol şi M-aţi îmbrăcat; în închisoare am fost şi aţi venit la Mine “. Iar cei care au slujit bine la timp potrivit, care s-au uitat şi la nevoile săracilor, dar şi la vrednicia celui împrumutat, vor spune;

-   “Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am ospătat sau însetat şi Ţi-am dat de ai băut, Ţie în Care toţi ne punem nădejdea? Sau când Te-am văzut într-o lipsă atât de mare? Când am făcut acestea?”

-  ” Întrucât”, va răspunde Dumnezeu, “aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Nu este adevărat deci cuvântul ca “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu ? “. Şi după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăţia cerurilor pentru iubirea lor de oameni, tot astfel şi celor din stânga le hotărăşte chinurile veşnice pentru neomenia lor:

-   “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei XXV, 34-41). Dumnezeu n-a spus: Pentru că aţi fost desfrânaţi, pentru că aţi săvârşit adulter, pentru că aţi făcut mărturie mincinoasă, cu toate că şi acestea sunt rele, dar mai puţin rele decât neomenia şi nemilostenia.

-  Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte rele?

- Pentru că nu judec păcatul, ci neomenia. Nu osândesc pe cei care au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă osândesc, căci, deşi aţi avut un leac atât de mare, milostenia, totuşi v-aţi lipsit de o binefacere atât de mare. Mustru aşadar neomenia voastră, ca rădăcină a toată răutatea şi necredinţa. Laud iubirea de oameni, ca rădăcină a tuturor virtuţilor. Pe unii îi osândesc în focul cel veşnic, altora le dau împărăţia cerurilor. Amin.

 Diavolul care s-a transformat în înger de lumină

      Smerenia este o faptă bună pe care nu o poate avea dracul. Noi postim, dar el nu mănâncă niciodată; noi ne ostenim, dar el nu stă degeaba; noi citim prin cărti, dar el este teolog mare, stie toată Scriptura pe de rost. Orice am face noi, face şi el. Una nu face el; nu se smereste, nu poate zice "iartă-mă"!

      Am să vă spun o istorioară sfântă din cartea Everghetinos. La o mănăstire de maici, o călugărită, săraca, era paraclisieră, în viata de obşte. Paraclisierul se duce la ora 11(23) noaptea, că Utrenia se face la miezul noptii, şi scoală pe stareţă. Aşa am apucat şi noi. Când eram paraclisier, aveam un clopotel în mână şi un ciocan. Mă duceam şi băteam de trei ori în uşă şi ziceam: "Pentru rugăciunile Sfinţilor Părintilor nostri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!", iar cel din casă zicea: "Amin".

Sunam clopoţelul şi plecam la altul. Aşa era rânduiala şi asa am apucat noi. Aşa era şi această călugăriţă. Ea, ca să nu doarmă, ce făcea? Citea la Psaltire de cu seară şi până la Utrenie, şi când era ora 11(23) fuga la stareţă să ia blagoslovenie ca să meargă să toace, să scoale maicile la rugăciune.

      Diavolul avea mare ciudă pe ea, că-l ardea cu Psaltirea. Dar ea ani de zile s-a ostenit aşa. Şi ce s-a gândit diavolul să-i facă, ca s-o ocărască stareţa şi maicile? Se ducea dracul noaptea şi-i trăgea clopotele. Dar nu le trăgea când trebuie. De abia adormeau maicile şi numai ce auzeai: "Bang, bang, bang...". O chema stareţa: - Nebună, hăi, dar de-abia au adormit maicile, de ce tragi clopotele?

Dar ea zicea: - Iartă-mă, maică stareţă, că am greşit! Ea nu ştia că-i dracul, credea că altă călugăriţă vrea să-i facă ei rău. Altă dată, de două ori le trăgea, şi de cu seară şi după miezul noptii, după ce adormeau maicile. Numai la vreme nu le trăgea, ca să tulbure pe călugăriţă care citea la Psaltire. Dar ea ce-a făcut? "Măi, am să mă duc în clopotniţă! Tot nu dorm!" Şi a luat Psaltirea, o cruce în mână şi nişte lumânări, că nu erau pe atunci becuri, ca să citească în clopotniţă, să vadă care-i maica aceea, că de atâtea ori au pus-o la canon si stareţa şi duhovnicii, că sună clopotele înainte de vreme. Când s-a dus acolo, vine dracul. Pune un picior pe-un geam şi un picior pe celălalt şi se agaţă cu mâna de funie ca să tragă clopotele. Dar ea, cum era cu crucea, când l-a văzut, a zis: - În numele lui Iisus Hristos, stai! Să te lege puterea dumnezeirii!  

- Văleu, roaba lui Dumnezeu, dă-mi drumul, că nu mai vin niciodată!

- Nu. Stai!

- Dă-mi drumul! Mă jur că nu mai vin la mănăstirea asta!

- Nu! Stai să vină maica stareţă şi maicile din consiliu, care de atâtea ori m-au pus la canon, că eu trag clopotele.

- Dă-mi drumul, roaba lui Dumnezeu!

- Nu. Să te lege puterea lui Dumnezeu şi Sfânta Cruce! Stai aşa, cu mâna pe funie!

Şi ea săraca s-a dat jos din clopotniţă şi s-a dus la stareţă.

- Maică stareţă!

- Ce-i cu tine?

- Hai să vezi cine trage clopotele, că de atâtea ori m-ai pus la canon!

Maica stareţă a luat câteva maici din consiliu şi s-a dus să vadă cine trage clopotele. Ea a crezut că este o maică care trage clopotele, ca s-o supere. Când a ajuns şi l-a văzut: - Văleu! Maică, alungă-l de aici! Vai de noi, murim de frică! Îi urât tare! Şi, pe fugă, când a văzut că dracu-i clopotar!

- Nu! Lăsaţi-l ! Nu poate să se ducă, că-i legat.

Dar el striga: - Daţi-mi drumul, roabele lui Dumnezeu, că nu mai vin la mănăstirea asta în veac!

- Nu! Stai aici să aduc tot soborul mănăstirii să-ţi ceri iertare de la maici, că ai tulburat toate maicile, când sunai clopotele înainte de vreme!

- Asta n-o pot face! Ai văzut răutatea diavolului? "Asta n-o pot face". Ei aşa zic în iad: "Nu vom sluji Ţie! Nu vom sluji Ţie!" Tot împotriva lui Dumnezeu, căci au căzut din mândrie. Şi au tras clopotele să se adune maicile.

- Măi, dracul în clopotniţă! Îl pune aceea să-şi ceară iertare. Când îl vedeau, ţipau şi fugeau care într-o parte, care în alta.

- Zi, iartă-mă! îi spuneau maicile.

- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!

- Asta vrem noi! Să vedem un drac că s-a făcut înger cum a fost înainte. Vezi, dacă a căzut din mândrie, nu poate zice "iartă-mă". Aşa şi noi. Când vei vedea că cineva îti cere iertare, şi tu, dacă nu zici: "Dumnezeu să te ierte!", eşti asemenea cu dracul care nu poate zice "iartă-mă". Sau dacă ai greşit ceva, şi nu ceri iertare, te asemeni cu el, că nu zici "iartă-mă". "Nu vreau să zic "iartă-mă"! Dar de ce? El este vinovat, nu eu!" - Nu zic "iartă-mă"!

Atunci a zis călugăriţa: - Uite ce-i! Dacă nu zici "iartă-mă", să ne cânţi o cântare, cum cântai tu când erai înger înainte.

- Dacă voi cânta, vă topiţi ca ceara.

- Nu ne temem!

- Şi ce cântare să cânt?

- Cântă Trisaghionul: Sfinte Dumnezeule. Când a început să cânte, plângea tot soborul mănăstirii. Cânta frumos tare. Dar ştii cum cânta? Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi gata. Până acolo! Miluieşte-ne, nu voia să zică.

- Zi "miluieşte-ne"!

- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!

- Asta vrem noi! Cântă miluieşte-ne, că nu-ţi dau drumul. Aici te ţin legat şi mâine, să vină toate satele să te vadă aici clopotar! Puterea dumnezeirii să nu-ti dea drumul, până nu zici miluieşte-ne. Cânta frumos: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte şi iar se oprea. Miluieşte-ne nu zicea.

- Zi miluieşte-ne!

- Nu pot!

- Să te ardă puterea Sfintei Cruci!

- Văleu! Daţi-mi drumul, că nu mai vin în veac aici! Am să spun la tot iadul ce-am păţit aici.

- Nu! Zi: "Miluieşte-ne pe noi"! Când a văzut că-l arde puterea Sfintei Cruci, a cântat. Si când a cântat "Miluieşte-ne pe noi", a strălucit ca soarele şi a zburat la cer. S-a făcut înger. Şi atunci maicile au început a face metanii:

- Mulţumim Domnului că am văzut un drac care s-a făcut înger înapoi, că a zis "miluieşte-ne pe noi"! De aceea, dacă cineva a greşit ceva, să zică imediat: "Iartă-mă, frate, că am greşit!" (Părintele Cleopa)

Canon de rugăciune către Sfinţii Mucenici Proclu şi Ilarie

Troparul Sfinţilor Mucenici Proclu şi Ilarie, glasul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Cântarea 1

Glasul al 4-lea

Irmosul

Pe voievozii cei tari, pe cele trei părţi ale sufletului, Cel Ce Te-ai născut din Fecioară, îneacă-i în adâncul nepătimirii, rogu-mă; ca să cânt Ţie ca într-o alăută în omorârea trupului, cântare de biruinţă.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Vitejilor nevoitori, ca unii ce sunteţi împreună cu Dumnezeu şi de-a pururea vă luminaţi cu dumnezeieştile raze, luminaţi sufletul meu, celui ce cânt cu umilinţa inimii chinuirea voastră cea purtătoare de lumină şi cinstită, fericiţilor.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Întraripatu-v-a pe voi dragostea cea cerească; pentru aceea toate cele veselitoare ale vieţii le-aţi socotit ca nişte gunoaie, pătimitorilor, îndumnezeindu-vă cu plecările cele către Dumnezeu şi smerind toată puterea celor fără de Dumnezeu.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Aprinzându-vă de focul Stăpânirii celei dumnezeieşti a Treimii, aţi stins focul necredinţei cu curgerile sângiurilor voastre, înţelepţilor. Pentru aceea, cu ploile cele curate ale tămăduirilor, spălaţi spurcăciunea patimilor noastre.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Lăudând, mucenicilor, viaţa cea fără întristare, slava cea cerească, desfătarea raiului, lumina cea înţelegătoare, bucuria cea veselitoare, aţi răbdat întreitele valuri ale chinurilor cu cuget vitejesc.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cetele cele cereşti s-au uimit de răbdarea voastră, înţelepţilor mucenici; căci cu bucurie aţi răbdat cu cuget vitejesc chinurile trupului şi chinurile cele de multe feluri, sfărâmând răutatea vrăjmaşului.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu adevărat a scuturat otrava de la urechile strămoaşei Eva; Gavriil glăsuind ţie, Stăpână: Bucură-te, că numai tu ai născut mai presus de minte şi de cuvânt pe pierzătorul răutăţii şarpelui.

 

Cântarea a 3-a

Irmosul

Nu întru înţelepciune şi în putere şi în bogăţie ne lăudăm, ci întru Tine, Înţelepciunea Tatălui Cea Ipostatică, Hristoase; că nu este sfânt afară de Tine, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu înţelepciunea cuvintelor dumnezeieşti ai înfruntat pe cei neînţelepţi şi cu puterea Duhului ai răbdat zdruncinările trupului, preafericite Proclu, mucenice de Dumnezeu insuflate.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

După ce ai fost spânzurat, a poruncit cel fără de minte să fii sfâşiat cu cruzime, tu, cel ce aveai întinşi ochii sufletului către Dumnezeu şi te împodobeai cu răbdarea ta.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Întărindu-te cu harul cel dumnezeiesc, bărbăteşte ai răbdat zdruncinarea mădularelor, preaînţelepte şi cu sângele tău, Sfinte Mucenice Proclu, ai stins focul necredinţei.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dezleagă, Fecioară, legătura răutăţilor mele, legându-mă cu dragostea Cuvântului, Celui Ce S-a născut din tine, Preacurată şi mă miluieşte, Stăpână, cu rugăciunile tale.

 

Cântarea a 4-a

Irmosul

Cel Ce șade în slavă pe scaunul Dumnezeirii, pe nor uşor a venit Iisus, Cel Unul din Dumnezeire, prin Palmă Curată şi a mântuit pe cei ce cântă: Slavă, Hristoase, puterii Tale.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

A urmat cuvintelor adeverirea lucrului Mucenicul Proclu, căci sorbitorul de sânge se oprea a merge înainte, până ce a mărturisit pe Hristos a fi Însuşi Domnul şi Dumnezeul tuturor Cel Preabun.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind întins şi legat cu curele pe lemn şi în multe chipuri chinuit, mucenice, nu ai dat cinste zeilor celor fără de suflet, întărindu-te în Domnul Dumnezeul tău.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu îndrăzneală nebiruită şi cu cuget viteaz ai stat înaintea divanurilor, Mucenice Proclu, propovăduind cu glas mare întruparea Mântuitorului nostru, Cel Ce S-a smerit pe Sine, luând chip de rob.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Prigonitorul cel îndrăzneţ a folosit împotriva sfinţilor tot felul de chinuri şi moartea cea silnică. Dar, văzându-i neîngroziţi, s-a spăimântat şi cunoscându-şi nimicnicia sa, a înnebunit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Milostivindu-Te, Cuvinte, către zidirea mâinilor Tale, care era sfărâmată din pricina călcării poruncii, Te-ai sălăşluit în pântece neispitit de bărbat şi ai ieşit în două firi, înnoind căile nestricăciunii celor ce Te cunosc pe Tine.

 

Cântarea, a 5-a

Irmosul

Tu, Doamne, Lumina mea în lume ai venit, Lumina cea sfântă, Care întorci din întunericul necunoştinţei pe cei ce Te laudă pe Tine cu credinţă.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Tu, Doamne, eşti putere şi întărire mucenicilor; Tu, Sfinte, eşti zid neclintit sfinţilor, care se nevoiesc cu osârdie.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dragoste dumnezeiască înfierbântându-ţi-se sufletul, ai îndurat să fii ars cu făclii, Preafericite Mucenice Proclu, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Numai de focul cel veşnic mă tem, strigai Sfinte Mucenice Proclu, când erai ars din porunca tiranului şi de voie te-ai lăsat omorât.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cine poate să tâlcuiască taina ta, o, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu? Căci în chip de negrăit ai întrupat pe Ziditorul tuturor.

 

Cântarea a 6-a

Irmosul

Venit-am întru adâncurile mării şi m-a înecat pe mine viforul păcatelor mele celor multe; ci ca un Dumnezeu scoate dintru adânc viaţa mea, Mult Milostive.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Nici focul, nici bătăile, nici fiarele, nici ispitele morţii n-au putut să vă despartă pe voi, vitejilor, de dragostea lui Dumnezeu, cea curată şi fără prihană.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Vitejia mucenicilor cea până la sânge cu adevărat nu este supusă legilor celor de laudă; numai Însuşi Domnul, Cel Ce îi slăveşte pe ei, i-a mărit precum a voit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Trecând noianul chinurilor celor cumplite cu bună plutire, v-aţi liniştit către limanul cel dumnezeiesc al veşnicei desfătări întru Hristos, mucenicilor, purtători de chinuri.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Iată Fecioara, striga odinioară Isaia, a născut pe Îngerul Sfatului Celui Mare, pe Emanuel, Dumnezeu şi Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre.

 

CONDAC

Glasul al 4-lea

Podobie: Cel Ce Te-ai înălţat...

Pătimirea cea cinstită a Sfinţilor Mucenici Proclu şi Ilarie a strălucit ca o stea de dimineaţă, luminându-ne pe noi cu strălucirile minunilor. Pentru aceasta, prăznuim pomenirea voastră, mucenicilor. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea a 7-a

Irmosul

În cuptorul persan tinerii lui Avraam, cu dorirea dreptei credinţe, mai vârtos decât văpaia focului fiind aprinşi, au cântat: Binecuvântat eşti în Biserica slavei Tale, Doamne.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pentru dragostea Cuvântului Cel Ce S-a întrupat, dându-vă, mucenicilor, trupurile la chinuri, după dreptate aţi primit de la Dânsul cununa dreptăţii.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu lumină dumnezeiască fiind luminaţi la cuget, prin credinţă aţi trecut întunericul chinurilor, prealăudaţilor, cântând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

A curs dumnezeiasca apă prin cuvintele cele curgătoare de miere din buzele tale, Preafericite Mucenice Proclu şi adapă pe cei ce cântă: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Mucenice Ilarie, întărindu-ţi cugetul cu dumnezeiasca putere, ai răbdat felurite chinuri amare cântând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ca Ceea ce eşti mai Sfântă decât toată zidirea, Fecioară Preacurată, ai născut pe Ziditorul şi Domnul, Fecioară Neîntinată, Binecuvântată Maică, pururea Slăvită.

 

Cântarea a 8-a

Irmosul

Mântuitorule al tuturor, Atotputernice, pe cei ce se ţineau de dreapta credinţă, în mijlocul văpăii pogorându-Te, i-ai rourat şi i-ai învăţat să cânte: toate lucrurile, binecuvântaţi şi lăudaţi pe Domnul.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

După multe chinuri, vrăjmaşul te-a dat pe tine la săgetări fără milă, de care fiind sfârtecat, pururea pomenite Mucenice Proclu, cu bucurie ţi-ai dat duhul tău în mâinile lui Dumnezeu.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Rănitu-s-a, sfinte, cinstitul tău trup cu săgetări neîncetate şi a rănit fără de vindecare pe vrăjmaşii cei fără de trup, care nu cântă: Binecuvântaţi, toate lucrurile, Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Luminându-te cu lumina harului şi rostogolindu-te pe pământ ca o piatră, Sfinte Mucenice Ilarie, ai sfărâmat tăriile înşelăciunii, neîncetat cântând: Binecuvântaţi şi lăudaţi pe Domnul.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pâraiele sângiuirilor tale cele ce au curs au stins focul păgânătăţii şi au adăpat pe credincioşii cei ce cântă neîncetat: toate lucrurile, binecuvântaţi şi lăudaţi pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dumnezeu, Cel Ce m-a făcut şi m-a zidit, întrupându-Se din Preacurate sângiuirile tale, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, a înnoit lumea, care cântă: Binecuvântaţi şi lăudaţi pe Domnul.

 

Cântarea a 9-a

Irmosul

Eva prin boala neascultării blestem înăuntru a adus; iar tu, Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, prin Odrasla purtată în pântece, lumii binecuvântare ai înflorit. Pentru aceasta, toţi te slăvim.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Iată că a strălucit pomenirea mucenicilor, luminată şi sfinţită şi însemnătoare de bine, luminând tot pământul, ridicând întunericul răutăţii, gonind norii din suflete şi izvorând daruri de tămăduiri.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca două organe duhovniceşti, din care curge laptele tămăduirilor, hrăniţi toată inima, goniţi amărăciunea bolilor şi tămăduiţi patimi cumplite. Pentru aceasta, după vrednicie vă fericiţi, sfinţilor.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu picăturile sângiuirilor voastre, pătimitorilor, pururea pomeniţi, roşind haina cea împărătească şi pe aceea purtând-o frumos, totdeauna împărăţiţi împreună cu Hristos, Cel Ce este Singur Împăratul şi Dumnezeul nostru, rugându-vă pentru lume.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pământul s-a sfinţit cu sângiuirile voastre; iar cu punerea moaştelor, Biserica celor întâi născuţi dumnezeieşte se luminează, cu rănile voastre; întru care împreună cu mucenicii ca nişte mucenici, rugaţi-vă pentru lume.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preasfântă Curată, Maică Fecioară, făcutu-te-ai Locaş lumii Împăratului tuturor, Cel Ce S-a făcut văzut în materia trupului şi a luminat pe toţi cei dintru întuneric. Pentru aceea, cu credinţă te fericim.

 

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău...

Toţi credincioşii într-un glas să cinstim pe Sfântul Mucenic Ilarie şi pe Măritul Mucenic Proclu, care s-au nevoit tare şi au surpat pe vrăjmaşul, slăvind pe Hristos. Că aceştia, cu minunile lor, alungă întunericul patimilor, luminând pe cei ce cu credinţă se apropie de dânşii.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...

Întru ispite de multe feluri şi în nevoi din partea vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi am căzut, de furtuna păcatelor mele celor fără de număr fiind ţinut, Preacurată. De aceea, alerg la bunătatea ta, ca şi către o Caldă Folositoare şi Acoperământ şi Liman al meu. Preacurată, roagă pe Cel Ce S-a Întrupat mai presus de fire din tine, pentru noi, toţi robii tăi, cei ce te lăudăm pe tine neîncetat, de Dumnezeu Născătoare Preacurată, să dăruiască iertare de păcate celor ce ne închinăm cu credinţă naşterii tale.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...

Fecioară, dacă ai văzut ridicat pe Cruce pe Cel Întrupat din tine în mijlocul a doi tâlhari, plângând ai strigat: vai mie, Preadulce Fiule! Cum ai fost Răstignit de bunăvoie, Tu, Cel Ce ridici păcatele lumii ca un Milostiv, vrând, ca un Dumnezeu, cântări omeneşti de laudă să-Ţi aducem Ţie!