Sinaxar 10 Iulie

 

În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea Sfintilor 45 de Mucenici, care au marturisit în Nicopolea Armeniei.

Acestia, în zilele împaratului Lichinie si ale lui Lisie ighemonul, au marturisit pe Hristos. Si capeteniile lor erau si capetenii ale cetatii: Leontie, Mavrichie, Daniil si Antonie. Si fiind supusi la multe chinuri si apoi bagati într-un cuptor de foc, si-au aflat sfârsitul nevointelor lor.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Vianor si Siluan.

Dintre acestia Sfântul Vianor, fiind din eparhia Pisidiei, a fost adus pentru marturisirea în Hristos la întrebare înaintea lui Severian ighemonul Efratisiei si supus la chinuri. Iar Siluan, stând aproape si vazând rabdarea sfântului, a crezut în Hristos; si îndata i-au taiat limba, sa dupa aceea si capul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Apolonie cel din Sardia.

Acesta era din cetatea Sardelor cea din Lidia, si fiind adus înaintea lui Perinie ighemonul, când se afla în Iconia, si marturisind pe Hristos si batjocorind idolii, a fost rastignit si asa a primit mucenicia.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor zece mii de parinti din pustiile Egiptului, pe care prin foc si cu moarte silnica i-a dat Teofil cel de rea amintire, arhiepiscopul Alexandriei, pentru Isidor preotul.

Acesti sfinti sihastri si mucenici erau ca la zece mii de monahi si locuiau în muntele Pilisiei prin râpi. Se îndeletniceau cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin postire si priveghere. Iar Isidor avea întâietatea între ei, si se afla în neîntelegere cu episcopul Teofil pentru pricini bisericesti, fiindca Isidor, semetindu-se cu multimea sihastrilor, dojenea pe Teofil, care se rusina si se temea. Trimitând Teofil pe cei de un cuget cu el, au dat foc tuturor sfintilor parinti celor din schit, si i-au dat mortii.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ioan cuvântatorul de Dumnezeu întru ale lui Viat.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna iulie în 10 zile: pomenirea Sfinţilor patruzeci şi cinci Mucenici,  care au mărturisit în Nicopolea-Armeniei (sec.IV)          Precum nu se poate pune stavilă şuvoiului de apă ce se prăvăleşte, din tăriile cerului, spre pământ, pe timp de furtună, tot aşa nu s-a putut pune stavilă răspândirii credinţei creştine. Hulit, batjocorit, răstignit, ucis şi îngropat, Hristos a născut în lume o putere de a crede în El, care, de-a lungul veacurilor a crescut neîncetat. Propovăduitorii dumnezeieştii Sale învăţături au fost prinşi şi aruncaţi în temniţe, dar se ridicau alţii să vestească cuvântul adevărului. Închinătorii Lui au fost surghiuniţi şi omorâţi, dar sute de mii de alţi noi credincioşi mărturiseau că Hristos este Viaţa, şi că cei ce ascultă cuvintele Lui nu vor muri în veac. Aşa s-a întâmplat şi în cetatea Nicopole, din Armenia, pe timpul împăratului Licinius(308-321). Creştinii erau prinşi şi omorâţi, dar numărul lor, în loc să scadă, creştea fără încetare. Credinţa în Hristos luminase, în acel oraş, şi cugetele căpeteniilor între care se aflau: Leontie, Mavrichie, Daniil şi Antonie. Aceştia, fără vreo teamă, îşi arătau credinţa lor în Cel înviat din morţi. Pentru aceea au şi îndurat chinuri, pe care numai o minte rătăcită le poate scorni şi, împreună cu ei, au pătimit şi alţi 41 de creştini. Şi au primit cununi Mucenicii sfârşindu-şi prin foc viaţa lor pământească. 

Întru această zi, cuvânt despre Sfânta Jertfă, 

din învăţăturile Sfântului Grigorie Dialogul

         Am auzit, zicea Sfântul Grigorie, despre cineva, care a fost robit de nişte ostaşi şi a fost legat cu lanţuri şi că la zile însemnate, soţia lui obişnuia să aducă jertfă la Sfântul Altar pentru el. Iar, după câţiva ani, acela s-a întors din robie, la soţia sa. Şi i-a arătat ei, spunându-i că în unele zile, nevăzut, i se dezlegau lanţurile lui. Iar ea i-a spus că chiar acelea sunt zilele, în care ea aducea jertfă la biserică, pentru el.
      Tot asemenea şi dintr-o altă faptă, putem cunoaşte că acestea sunt adevărate. Astfel, s-a întâmplat, mai înainte cu şapte ani, precum mi-au spus mie credincioşii şi mulţi oameni îmbunătăţiţi, că cel ce, întru fericită pomenire, a fost papă, înaintea mea, dăduse o poruncă, să vie la Roma, Agaton, episcopul cetăţii Palermo. Acesta, călătorind pe mare, a fost întâmpinat de o foarte cumplită primejdie, încât deznădăjduise că se va mai izbăvi, din acele valuri mari. Un corăbier oarecare, din cei ce călătoreau împreună cu el, anume Varac, care acum este slujitor la aceeaşi biserică, plutea în urma corăbiei într-o luntre. Şi, rupându-şi funia, a fost luat cu luntrea, de valuri şi nu s-a mai văzut. Iar corabia, în care era episcopul, a sosit, cu greutate, aproape sfărâmată, de furia valurilor, la insula ce se cheamă Ustica. Iar, după ce au trecut trei zile, şi nevăzând luntrea, cea ruptă de corabie, în nici o parte a mării, foarte mult s-a întristat episcopul, socotind că însoţitorul său s-a înecat. Apoi împlinind rânduiala ce se face la mort, a poruncit să se aducă Atotputernicului Dumnezeu, mântuitoarea Jertfă, pentru odihna sufletului celui mort. Iar, după ce a făcut aceasta, dregându-se corabia, a mers în Italia. Şi, ajungând la cetatea ce se cheamă Tupori, acolo, a aflat pe corăbierul de care credea că a murit. Deci, de această neaşteptată vedere bucurându-se, episcopul, a început a-l întreba pe el cum, petrecând atâtea zile, într-o primejdie ca aceea a mării, a putut să rămână viu? Iar acela, răspunzând, le-a spus lor cum corabia se umpluse în timpul viforului aceluia de valuri, însă el o cârmuia, şi, ţinând-o pe ea, plutea. Şi, de câte ori se răsturna, plutea totuşi, cu cârma în sus. Deci, câteva zile şi nopţi, neîncetat pătimind acestea, puterea lui slăbise de osteneală şi de foame. Iar, în ce chip l-a păzit pe el iubirea de oameni a lui Dumnezeu - lucru pe care şi acum îl mărturiseşte mi l-a arătat zicând că, în valuri ostenindu-se, deodată, i s-a îngreunat mintea, nici în somn nefiind afundată, dar nici trează. Şi, în mijlocul mării aflându-se el, i s-a arătat lui cineva, aducându-i pâine, spre mâncare. Apoi, mâncând şi săturându-se, s-a întărit. Iar, pătimind mult, a scăpat corăbioara din primejdia aceea şi din urgia valurilor şi a ajuns la uscat. Deci, episcopul, aceasta auzind-o cercetând zilele, a aflat că aceea era ziua întru care preotul din insula ce se cheamă Ustica a adus, pentru dânsul, Jertfa sfinţită, Atotputernicului Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava în veci ! Amin.

Întru această zi, cuvânt pentru cei îngâmfaţi de trufie

           Nu te înălţa, omule, ca să nu cazi şi să dai pierzării sufletul tău. Urât este, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, tot omul cel mândru. Pentru că, începutul păcatului omenesc este mândria şi cel ce se ţine de ea este urât tuturor. Iar sfârşitul mândriei este căderea de la Dumnezeu, pentru că inima celui mândru nu are umilinţă. O, sărmane om, de ce te înalţi, fiind pământ şi cenuşă? Că cine este mai nebun, decât cel mândru? Trufaşul, cu mândria umflându-se este ca o băşică de apă ce scoate glas făţarnic. O, măreţule, cunoaşte-ţi firea ta, că din fire eşti muritor, iar tu, cu mândria, te socoteşti a fi veşnic. "Chiar de ai zbura înalt cu gândul, ca un vultur, şi de acolo te voi surpa", zice Domnul; pentru că El, mândrilor, le stă împotrivă. Atunci, cei mândri, căindu-se vor zice: "Ce ne-a folosit nouă mândria noastră şi la ce ne-a ajutat nouă bogăţia cea cu mândrie? Toate acelea au trecut ca o umbră şi la chinurile veşnice ne vom duce." Din care, să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

10 iulie – Sf. 45 de mucenici: Leontie, Mavrichie, Alexandru, Sisinie și cei dimpreună cu dânșii; Sf. Cuv. Antonie de la Mănăstire Peșterilor din Kiev; mutarea Sf. Veșmânt al Domnului nostru Iisus Hristos (Proloagele de la Ohrida)

Publicat pe 10 iulie 2012 de Admin

10 iulie

• Pomenirea celor patruzeci şi cinci de Mucenici: Leontie, Mavrichie, Alexandru, Sisinie, şi cei împreună cu dînşii

În timpul domniei răului împărat Licinius, care stăpînea jumătatea de răsărit a Imperiului Roman, au izbucnit cumplite prigoane împotriva creştinilor. În Nicopolea Armeniei Sfintul Leontie a fost adus înaintea judecătorului Lysius, împreună cu mai mulţi prieteni ai lui. Ei au mărturisit înaintea lui Lysius, care era reprezentant şi prieten al lui Licinius, că sînt creştini. „Şi unde este Hristos al vostru?” a întrebat Lysius: „Au nu s-a răstignit el şi nu a murit în chinuri?”. La acestea a dat răspuns Sfîntul Leontie: „Din moment ce ştii că Hristos al nostru a murit pe cruce, atunci cunoaşte, judecătorule, că El a şi înviat din morţi şi S-a înălţat la cer„. După o vorbire lungă despre credinţă, Lysius a poruncit să fie biciuiţi iar apoi aruncaţi în temniţă, unde să nu li se dea nici mîncare nici băutură. O femeie creştină din înalta aristocraţie, pe nume Vlassiana, le-a adus apă pe care le-a strecurat-o prin fereastruica temniţei. Iar apoi un înger al Domnului a venit la ei, care i-a mîngîiat, şi i-a întărit. Cînd a sunat ceasul rostirii osîndei, înaintea lui Lysius s-au înfăţişat doi dintre soldaţii lui şi i-au declarat în faţă că sînt creştini, împreună şi cu mai mulţi alţii, întru totul patruzeci şi cinci de suflete. Judecătorul i-a osîndit imediat pe toţi la moarte, poruncind ca să li se taie mîinile şi picioarele, iar trupurile astfel mutilate să le fie arncate în foc. Această tortură bestială a fost împlinită întocmai, iar sufletel cele muceniceşti sau înălţat la împăratul Hristos, strămutîndu-se la viaţa veşnică. Aceşti sfinţi patruzeci şi cinci de mucenici au luat cu cinste cununa mărturisirii celei sîngeroase la anul 319.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Antonie de la Mănăstirea Peşterilor din Kiev, întemeietorul şi părintele monahismului rus

Sfîntul Antonie, s-a născut în orăşelul Liubech de lîngă Cernigov. El a părăsit de timpuriu casa părintească şi s-a dus la Sfintul Munte, unde a fost tuns monah şi a vieţuit întru aspre nevoinţe la Mînăstirea Esfigmenu. Ca urmare a unei vederi cereşti, stareţul mînăstirii 1-a trimis pe Antonie în Rusia spre a întemeia acolo viaţa monahală. Antonie a ales să se sălăşluiască într-o peşteră de lîngă Kiev. Cînd cei doritori de viaţa pustnicească au început să se strîngă în jurul lui, el 1-a numit stareţ al obştii pe Teodosie, el însuşi rămînînd în continuare în acea peşteră, întru nevoinţele desăvîrşitei singurătăţi. Prin binecuvîntările lui Dumnezeu, obştea sfintei mînăstiri a crescut şi s-a făcut maica întregului monahism rusesc. Sfîntul Antonie a îndurat multe răutăţi de la oameni şi de la draci, dar toate răutăţile le-a biruit cu smerenia. El avea darul mai înainte vederii şi al vindecării bolnavilor. El s-a odihnit în Domnul la anul 1073, în vîrstă fiind de noăzeci de ani, şi lăsînd în urmă o obşte numeroasă de ucenici buni care au fost sămînţa cea bună pentru monahismul rusesc din veacurile următoare.

• Mutarea Sfântului Veşmânt al Domnului nostru Iisus Hristos

La vremea suferinţelor Mîntuitorului pe Cruce pentru păcatele omenirii, se afla în rîndurile oştirii romane de la Ierusalim un georgian pe nume Elioz, din cetatea Mtskheta. Mama acestui soldat auzise de Hristos şi în taina inimii ei credea în El. Conducîndu-şi fiul în Palestina, ea 1-a sfătuit să nu-I facă nici un rău lui Hristos. Cînd Domnul a fost ţintuit în piroane la mîini şi la picioare, sunetul ciocanelor acelora a ajuns pînă la urechile maicii din cetatea Mtskheta. Auzind cumplitul sunet, ea a strigat: „Vai mie, că nu mi-a fost dat să mor mai înainte ca să aud aceasta! Moartea m-ar fi izbăvit pe mine de această auzire cumplită!”. Zicînd acestea, ea a căzut jos şi a murit. La acea vreme Elioz era la piciorul Crucii, şi împreună cu ceilalţi soldaţi el arunca sorţi pentru cămaşa lui Iisus. El a cîştigat cămaşa şi a adus-o la Mtskheta, dăruind-o în dar surorii lui, Sidonia. Auzind de moartea Domnului Hristos, şi că fratele ei a fost părtaş la vărsarea Sîngelui Lui nevinovat, Sidonia a căzut jos şi a murit, strîngînd în mîini cămaşa Mîntuitorului. Nimeni nu a putut desprinde Sfînta Cămaşă din mîinile ei, şi de aceea au fost nevoiţi să o îngroape împreună cu ea. Din mormîntul Sidoniei a răsărit un cedru care izvora un mir sfînt. După vreme, cedrul a fost tăiat şi din el s-a făcut un stîlp. La rugăciunile Sfintei Nina un înger a ridicat acel stîlp, care strălucea ca o columnă de foc, şi 1-a adus deasupra mormîntului, fixîndu-1 pe piedestalul ce se săpase în cioata cedrului. Regele Mirian, imediat după botezul lui, a înălţat acolo o biserică, pe care a închinat-o Sfinţilor Apostoli. În anul 1625 Şahul Abbas a luat cămaşa şi a trimis-o la Moscova, ca dar Cneazului Mihail Fiodorovici şi Patriarhului Filaret. Sfînta Cămaşă a fost aşezată în Catedrala Adormirii din Moscova.

Cântare de laudă la maica lui Elioz

Maica lui Elioz pre al ei fiu îl sfătuieşte:

„Elioz, lumina ochilor mei,

Iată oştean te faci în imperiala armată,

Chiar în pămîntul Palestinei,

Pămîntul părinţilor mei.

În acel pămînt împăratul a pogorît,

Hristos Domnul Mîntuitorul,

Cel prevestit de Proroci.

Cuvîntul venirii Lui a ajuns pînă în Georgia;

El nevăzute minuni lucrează pînă acum!

El grăieşte cuvinte ce nicicînd s-au grăit,

El în mijlocul oamenilor aduce împărăţia lui Dumnezeu!

Graiurile cele despre El pretutindeni se aud!

Oamenii şi îngerii se bucură,

Dar a lor bucurie întunecată este

De răutatea bătrînilor evrei,

Care vor să-L ucidă.

Sub acest blestem poporul geme greu.

Ci tu, fiul meu, lumina ochilor mei,

Păcatului lor părtaş să nu te faci.

Tu să nu te întinezi cu Sîngele Celui Drept”.

Timpul a trecut,

Şi într-o zi,

Stînd la rugăciune,

Maica cu duhul aude piroanele cum se bat în Trupul Domnului pe Cruce.

Ea strigă atunci de durere,

Ca arsă de foc:

„O, moarte, de ce n-ai venit să mă iei mai devreme,

Ca să nu aud acest sunet cumplit!

Acesta moartea Mîntuitorului Celui Nevinovat înseamnă,

Şi blestemul neamului evreiesc!

O, fiul meu, iubite Elioz,

Pentru ce-ai nesocotit ruga mamei tale?

Pentru ce părtaş te-ai făcut Vărsării Sîngelui Celui Nevinovat?”.

Zicînd acestea maica zbuciumată

A căzut la pămînt sufletul dîndu-şi

În mîna lui Dumnezeu.

Cugetare

Gândul la moarte este ca o ploaie rece care stinge focul patimilor.

Psalmistul zice: „Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui” (Psalmul 48, 18). Oare cine nu se ruşinează atunci cînd vede printre necredincioşi o mai bună înţelegere a acestui adevăr al nimicniciei pămînteşti, decît printre creştini?

Cînd a murit Califul Saladin, potrivit poruncii din testamentul lui, înaintea sicriului lui mergea un vestitor care, purtînd în mîini o suliţă iar în vîrful ei una din cămăşile pe care le purtase califul în viaţă striga astfel: „Auziţi, voi, oamenilor! Marele Saladin, cuceritorul Asiei şi spaima popoarelor, biruitorul marilor împăraţi ai pămîntului a murit! Din toată slava lui şi din toţi supuşii lui el nu duce nimic cu el în mormînt, decît numai această cămaşă mizerabilă!”.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata venire a lui Dumnezeu la Moise în Muntele Sinai (Ieşirea 19):

• La cum Moise a urcat în vîrful Muntelui Sinai şi a intrat în întunericul stîlpului de nor des în care se afla Dumnezeu;
• La cum lumina lui Dumnezeu este atît de mare încît, pe lîngă ea, toată zidirea şi lumina ei sînt ca un întuneric;
• La cum inima omului este asemenea Muntelui Sinai: în întunericul inimii Dumnezeu şi omul se întîlnesc.

Predică

Despre îndatoririle păstorilor de suflete – „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîştig urît, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste Biserici, ci pilde facîndu-vă turmei” (I Petru 5: 2-3).

Iată poruncile pe care trebuie să le păzească păstorii turmei lui Hristos.

În cuvinte puţine, Sfîntul Apostol Petru expune cele trei patimi cumplite care pot să-i prefacă pe păstorii de suflete în lupi răpitori: patima mîndriei (nu cu silnicie), patima lăcomiei (nu pentru cîştig urât), şi patima stăpînirii asupra altora (nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste Biserici). Împotriva acestor pierzătoare patimi Apostolul aduce cele trei mari virtuţi care trebuie să îl împodobească pre păstorul turmei lui Hristos: virtutea fricii de Dumnezeu (ci cu voie bună), virtutea rîvnei pentru cele sfinte (ci din dragoste), şi virtutea slujirii (pilde facîndu-vă turmei).

Apostolul nu a grăit doar ca un învăţător atunci cînd a dat aceste precepte, ci şi ca un proroc. Căci veacurile care au urmat de atunci au dat la iveală două feluri de păstori: unii, în fruntea Bisericii aflîndu-se, sau arătat stăpîniţi şi călăuziţi de patimi: mîndrie, lăcomie, şi poftă de putere; iar alţii s-au arătat stăpîniţi şi călăuziţi de frica de Dumnezeu, de rîvna pentru cele sfinte, şi de slujirea turmei cu pilda vieţii şi cu cuvîntul.

Biserica a avut cumplit de suferit de pe urma celor dintîi, dar cu toate acestea nu a pierit – ci mai curînd ei au pierit, păstorii cei netrebnici. Din partea celor din urmă, Biserica a avut parte numai de rodire şi de sporire, strălucind în lume cu credinţa.

Cei dintîi sînt lupii răpitori, iar cei din urmă sînt păstorii cei buni. Cei dintîi sînt duşmanii oamenilor şi ai lui Dumnezeu, cîtă vreme cei din urmă sînt prieteni, şi ai oamenilor, şi ai lui Dumnezeu. Hristos Marele Păstor va face socoteala fiecărei oi, şi cu cei dintîi şi cu cei din urmă – El va face socoteală cu ei, adică, pentru fiecare suflet omenesc, şi va răsplăti fiecăruia dintre ei după faptele pe care le-a făcut. Răsplata mîndriei, a lăcomiei şi a poftei de putere a aşa-zişilor păstori se va răsplăti cu focul cel veşnic, iar răsplata fricii de Dumnezeu, a milostivirii şi a slujirii adevăraţilor păstori se va răsplăti cu bucuria cea veşnică.

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, ajută păstorilor turmei Tale celei cuvîntătoare, ca să fie ei plinitori a toată porunca ce ai dat-o lor prin Sfânt Apostolul Tău. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!