Scrisori nepublicate ale Părintelui Serafim Rose

 

Scrisori nepublicate ale pr Serafim Rose

Poate că aceştia sunt ultimii ani ȋn care mai putem să răspȃndim liberi cuvȃntul. – Ieromonah Serafim Rose

PRIMA CONFERINȚĂ PANORTODOXĂ PRESINODALĂ

Prima Conferință Panortodoxă Presinodală, cu reprezentanți din aproape toate organismele ortodoxe „canonice”, a avut loc la Chambesy, lângă Geneva, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Constantinopolului, între 21 și 28 noiembrie 1976. În urma acestei Conferințe, presa ortodoxă era plină de știri despre ea și de speranțe pentru convocarea efectivă, într-un final, a „Sfântului și Marelui Sinod” pentru care această Conferință și altele precedente au fost pregătite. S-ar părea că mult mediatizatul al „Optulea Sinod Ecumenic” ar putea fi cu adevărat foarte aproape, și este timpul ca ortodocșii să se uite la el îndeaproape și să vadă ce mai precis s-ar putea aștepta de la el.

Arhiepiscopul Antonie de Geneva al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) a fost invitat la deschiderea solemnă a acestei conferințe. Refuzând această invitație, arhiepiscopul Antonie a afirmat că nu poate participa deoarece Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei nu este în favoarea convocării unui „Sfânt și Mare Sinod”, însă a trimis doi reprezentanți în calitate de jurnaliști observatori: protopopul Alexander Troubnikoff și părintele Pierre Cantacuzene. (A se vedea publicația Messenger a Episcopiei Apusene a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei, Sept.-Oct.-Nov., 1976.)

În a doua zi a Conferinței, aceștia doi au fost martorii acuzației făcută de către delegația Patriarhiei Moscovei împotriva Patriarhiei Constantinopolului, prin enumerarea a 14 abateri canonice făcute de cea din urmă din 1922. Această acuzare a afectat pacea și armonia Conferinței, dar este evident că este vorba de nimic mai mult decât de o altă manifestare a continuei rivalități între Biserica Moscovei și cea a Constantinopolului pentru o poziție de conducere în „Ortodoxia mondială”; această rivalitate este de natură strict politică și nu presupune nici un dezacord față de convocarea sau scopurile celui de-al „Optulea Sinod Ecumenic” propus.

ISTORIA PREGĂTIRILOR PENTRU AL „OPTULEA SINOD ECUMENIC”

(Schița evenimentelor istorice este luat din Episkepsis, publicație a Centrului Ortodox din Chambesy, 1976, no. 155, pp. 7-9.)

Au existat discuții despre un al „Optulea Sinod Ecumenic” încă înainte de Primul Război Mondial și în special în anii 1920, însă singurul „Sinod Panortodox” concret a fost adunarea renovaționistă din 1923 în Constantinopol sub patriarhul Meletios Metaxakis, care deși a decretat multe reforme radicale a putut impune doar una din ele în câteva Biserici: reforma calendarului. S-a adus în discuție nevoia pentru un „Mare Sinod” la întâlnirea „presinodală” a comisiei de la Mănăstirea Vatoped din 1930, și la „Prima Conferință a teologilor ortodocși” de la Atena din 1936, însă nimic concret nu a fost înfăptuit cu privire la el nici atunci și nici decenii după aceea, iar asta datorită condițiilor istorice din Europa.

În 1961 patriarhul Atenagora al Constantinopolului a luat la modul serios ideea de a convoca un „Sinod Ecumenic” ; în acel an a convocat la Rodos prima „Conferință panortodoxă” pentru a se decide asupra subiectelor care urmau a fi discutate de viitorul Sinod. Multe subiecte (aproximativ o sută) au fost propuse; iar caracteristic acestei prime întâlniri panortodoxe a fost prezența reprezentanților Patriarhiei Moscovei, care de abia intrase în Consiliul Mondial al Bisericilor după perioada tip „război rece” de izolare față de mișcarea ecumenică și care acum (conform cuvintelor lui Boris Talantov, marturisitorul din Rusia care a murit în închisoare în 1971) „a pășit în arena mondială ca un agent secret al anti-Creștinismului universal” (a se vedea „The Orthodox Word”, 1971, Jan.-Feb. și Nov.-Dec.). La insistențele reprezentanților Moscovei, Conferința de la 1961 a căzut de acord să nu aducă în discuție ateismul ca pericol pentru credința creștină, iar această politică, favorabilă ideologiei comuniste, a fost păstrată cu loialitate de către întâlnirile pan-ortodoxe până în prezent, după cum se va vedea în continuare.

Alte două conferințe panortodoxe au fost ținute la Rodos (1963, 1964), însă doar la a patra conferință (Chambesy, 1968) a fost începută o „pregătire sistematică” pentru „Sinodul Ecumenic”. Au fost păstrate doar șase din subiectele propuse la Rodos, iar acestea au fost atribuite la diverse Biserici Locale pentru elaborare. „Comisia Interortodoxă Pregătitoare” s-a întâlnit apoi (Chambesy, 1971) pentru a exprima „opinia ortodoxă comună” asupra acestor subiecte, care au fost: 1) Iconomia. 2) Participarea laicatului. 3) Revizuirea rânduielii postului. 4) Revizuirea rânduielii pentru căsătoria clericilor. 5) Chestiunea calendarului. 6) Revelația divină. Desigur, subiectele alese deja oferă un indiciu destul de clar despre intenția renovaționistă a tuturor acestor pregătiri „presinodale”; dar acestea vor fi analizate în detaliu mai jos.

Următorul pas în pregătiri a fost convocarea Primei „Conferințe Panortodoxe Presinodale”, care a avut sarcina de a pregăti dosarul final pentru materialele referitoare la întrebările menționate mai sus. A luat cinci ani ca această Conferință să fie convocată, datorită necesității de a revizui mai departe lista de subiecte și necesității (precum Episkepsis o exprimă) de „a crea un climat sinodal în Biserica Ortodoxă.” Având în vedere acest scop, mitropolitul Meliton de Calcedon a fost trimisul special al Patriarhiei Constantinopolului către toate Bisericile Ortodoxe Locale în aprilie și mai 1976 (a se vedea Episkepsis, nos. 146-148, 1976), pentru a îi pregăti în vederea Primei Conferințe Presinodale care se apropia. Totuși, acest turneu a fost parcurs în grabă iar asta a dus la acuzații din partea Patriarhiei Moscovei cu privire la o „lipsă de seriozitate în abordarea pregătirilor pentru Conferință” din partea Constantinopolului. Conform Moscovei, opinia transmisă acolo de mitropolitul Meliton a fost că „Sfântul și Marele Sinod ar trebui să aibă loc cât mai repede posibil, și că în Constantinopol se consideră că Sinodul ar trebui să fie scurt, să aibă sesiuni doar pe durata catorva zile, și să abordeze doar câteva întrebări „arzătoare” care ar avea un caracter practic.” (Journal of the Moscow Patriarchate, în rusă, 1977, no. 1, pp. 5, 6). În ciuda acestui fapt, și în ciuda faptului că Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului a anunțat convocarea Primei Conferințe Presinodale doar cu câteva săptămâni înainte, Moscova și-a trimis reprezentanții. Aici, ca și în alte situații, diferența dintre Moscova și Constantinopol nu sunt asupra necesității unui „Sinod Ecumenic” sau asupra scopului fundamental al unui așa Sinod, ci doar asupra aspectelor secundare precum pregătirea pentru el, întâietatea, și altele similare.

REZULTATELE PRIMEI CONFERINȚE PRESINODALE

Rezultatele acestei din urmă Conferințe Panortodoxe au fost tipărite în Episkepsis (1976, no. 158, în franceză, mult scurtată) și în Journal of the Moscow Patriarchate (1977, no. 3, pp. 4-14, în rusă, aparent complet). Aceste rezultate sunt compuse din rapoartele a trei comisii, un comunicat și decret general, și declarațiile oficiale a mai multor ierarhi. Aceste documente încep să ofere o mai clară și mai precisă idee a ceea ce vrea să însemne „al optulea Sinod Ecumenic” care se apropie, după cincisprezece ani de pregătiri.

Prima comisie a sugerat o listă de subiecte revizuită, zece la număr (a se vedea mai jos), pentru agenda viitorului Sinod, și a sugerat pe mai departe pregătiri sub formă de studii teologice pe subiectele agendei (în loc de documente cu poziții oficiale). A doua comisie a analizat întreaga istorie a implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică și în „dialoguri” cu anglicanii, vechi-catolicii, bisericile orientale „necalcedoniene”, luteranii și romano-catolicii, accentuând caracterul folositor al acestor „dialoguri” și valoarea „măreției spirituale, a râvnei evanghelice, seriozității teologice a Bisericilor din Vest.” Această comisie, după ce a exprimat ușoare critici despre „dimensiunea orizontală” a Consiliului Mondial al Bisericilor în activitățile lui din anii recenți (i.e. implicare social-politică în loc de preocupări teologice), sugerează plasarea accentului principal din CMB pe „dimensiunea verticală” care este „scopul înființării sale: de a promova restaurarea unității vizibile a creștinilor”, și a chemat la „extinderea dialogului către cei din religii necreștine, pentru a promova justiția socială, pacea și libertatea între toate națiunile.” A treia comisie a analizat chestiunea unei date comune a sărbătoririi Paștilor pentru toate denominațiunile creștine, făcând apel la o conferință unde experții în știință și teologie să investigheze aceasta mai departe.

Decretul si comunicatul final al Conferinței, acceptat în unanimitate de către participanți, a aprobat recomandările celor trei comisii și a făcut apel în special la o participare mai activă a Ortodoxiei în mișcarea ecumenică și CMB, „continuându-și avangardismul (!) tradițional în înființarea și dezvoltarea mișcării ecumenice”. În final, Conferința privește spre „convocarea Sfântului și Marelui Sinod cât mai repede posibil.”

Ce se poate spune despre sensul a toate acestea pentru adevărata Ortodoxie?

1) Este evident că „Ortodoxia mondială”, în persoanele conducătorilor săi (mitropoliți și arhiepiscopi ai Bisericilor Ortodoxe Locale), departe de a învăța ceva din totala inutilitate a participării ortodoxe la mișcarea ecumenică, din ceea ce ecumeniștii ortodocși înșiși au numit „agonia ortodoxului” prin participarea într-o organizație căreia nici nu îi pasă și nici nu înțelege ceea ce este Ortodoxia (iar când înțelege, se ferește cu dispreț de „exclusivismul” și „retrogradismul” ortodox) – „Ortodoxia mondială” este pregătită să devină mai adânc implicată în mișcarea ecumenică, iar de data aceasta nu doar cu denominațiuni creștine ci și cu religii necreștine. Și-a exprimat dorința de a deveni în viitor o „parte organică” a CMB mai mult decât este în prezent. Și, ca să accentueze asta (precum menționează Journal of the Moscow Patriarchate), „în timpul lucrărilor Conferinței participanții au avut contacte cu Consiliul Mondial al Bisericilor și cu comunități creștine locale”, inclusiv mai multe recepții la sediul central al CMB.

2) Subiectele alese pentru agenda unui „Sinod Ecumenic” sunt surprinzător de superficiale și nu au nici o legătură cu nevoile spirituale reale ale ortodocșilor din ziua de azi. Din cele zece subiecte alese pentru agendă (deși altele încă pot fi adăugate), patru din ele (care par să trezească cel mai mult interes printre ierarhi) se referă doar la chestiuni de întâietate jurisdicțională și altele similare (diaspora ortodoxă; autocefalia și cum ar trebui proclamată; autonomia și cum ar trebui proclamată; dipticele sau rânduiala întâietății Bisericilor în comemorările liturgice).

3) Tonul viitorului Sinod este renovaționist fără nici o îndoială: trei dintre subiectele agendei (noul calendar; impedimentele căsătoriei; revizuirea rânduielii postului) privesc reformele care au fost încercate fără succes de Constantinopol în 1923 și de Biserica Vie (n. trad., a renovaționiștilor) din Rusia în anii 1920, iar două dintre celelalte subiecte privesc mișcarea ecumenică și relația Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine – chestiuni la care o replică „conservatoare” cu siguranță nu va fi dată având în vedere cât de departe Bisericile Ortodoxe „canonice” au mers deja (sfidând canoanele pe față!) prin concelebrările ecumenice.

4) Contribuția specifică a Patriarhiei Moscovei, deja începută la Conferința din Rodos în 1961, devine acum izbitor de evidentă. Al zecelea punct al agendei „Sfântului și Marelui Sinod” este: „Contribuția Bisericilor Ortodoxe Locale la realizarea ideilor creștine de pace, libertate, fraternitate și iubire între oameni și suprimarea discriminării rasiale.” Iar punctul II, 4 al decretului conferinței declară: „Exprimând dorința Bisericii Ortodoxe de a ajuta la înțelegerea și cooperarea inter-religioasă, și prin ea să elimine orice fel de fanatism, și astfel să ajute la prietenia între oameni și la predominarea ideilor de libertate și pace în lume în slujba omului contemporan, independent de rasă sau religie – Conferința a decretat că Biserica Ortodoxă ar trebui să coopereze cu alte religii necreștine pentru acest scop.” Asemenea afirmații, evident „fabricate la Moscova”, demonstrează izbitor utilitatea Patriarhiei Moscovei în scopul propagandei sovietice. Acum, conferința pregătitoare pentru un „Sinod Ecumenic” exprimă (în limbaj sovietic!) scopuri identice cu cele ale mișcării sovietice pentru „pace”.

PE CALEA CĂTRE SINOD

UNELE PUBLICAȚII, în special presa greacă, s-au confruntat cu privire la conflictul de la conferință dintre Constantinopol și Moscova pentru a sublinia dezacordurile dintre participanți, iar președintele Conferinței, Mitropolitul Meliton, a fost obligat să emită o Declarație subliniind unitatea fundamentala de cuget a participanților. Din toate relatările din presa ortodoxă (reflectând diferite puncte de vedere jurisdicționale) și din declarațiile ulterioare ale ierarhilor ortodocși, ar părea că nu există nicio îndoială că liderii opiniei publice ortodoxe sunt de acord nu numai cu privire la necesitatea unui „Sfânt și Mare Sinod”, ci și asupra perspectivei de bază pe care Sinodul ar trebui să il exprime. Un ziar ortodox oficial a exprimat această perspectivă destul de sincer și simplu: „Este nevoie de Marele Sinod pentru a actualiza Biserica spre a face față provocărilor din epoca modernă” (Carpatho-Russian Church Messenger, 13 februarie 1977, p. 2). Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului, în Enciclica lui de Crăciun pentru anul 1976, a spus mai degrabă același lucru într-un limbaj mai ideologic (mai exact, în limba ideologiei francmasoneriei!): „Scopul Sinodului este scopul Crăciunului: Umanitatea . Omenirea de azi și omenirea tuturor timpurilor … Prima Conferință Pan-Ortodoxă Pre-sinodală a hotărât în unanimitate că Biserica noastră Sfântă trebuie să se confrunte cu probleme vitale cu privire la clerul sfânt și credincioși, dezvoltându-și activitatea pentru unitatea creștină … și că într-o direcție paralelă Biserica ortodoxă cooperează cu toate religiile astfel încât Evanghelia Crăciunului să devină o realitate a păcii pe pământ și a bunăvoinței în rândul tuturor oamenilor „. Mai departe, „interpretând acest sentiment sfânt și generos al întregii Ortodoxii … propunem și proclamăm de la Tronul Ecumenic că anul următor, 1977, a fi un an al libertății religioase depline, al toleranței, al cooperării tuturor religiilor pentru binele omenirii și mai ales 1977 să fie un an de veghe împotriva marelui păcat al fanatismului religios … astfel încât libertatea și toleranța religioasă completă sa poată triumfa și ca fanatismul religios să dispară de pe fața lumii „(Orthodox Observer, 5 ianuarie , 1977, pp. 1, 3) Aceasta este o declarație bine exprimată a credo-ului modern al umanismului secular; dar nu până în zilele noastre cu adevărat corupte a fost un Patriarh Ortodox care să-l propovăduiască!

La scurt timp după ce a apărut această enciclică, secretarul Patriarhului Dimitrie, Mitropolitul Bartolomeu, a dat un interviu ziarului romano-catolic National Catholic Reporter, exprimând obiectivele renovaționiste a viitorului Sinod și mai mult: „Scopurile noastre sunt aceleași cu cele ale lui Ioan (Papa Ioan al XXIII-lea): de a actualiza Biserica și de a promova unitatea creștină … Sinodul va însemna, de asemenea, deschiderea Bisericii Ortodoxe către religiile necreștine, către omenire în ansamblu. Aceasta înseamnă o nouă atitudine față de islam, față de budism, față de cultura contemporană, față de aspirațiile pentru frăție fără discriminare rasială … cu alte cuvinte, va marca sfârșitul celor 12 secole de izolare a Bisericii Ortodoxe.”*

Nu poate fi nici o îndoială despre scopurile „Sfântului și Marelui Sinod” în mintea conducerii Bisericii, care a încercat să convoace acest Sinod in cea mai bună parte a secolului XX, Biserica Constantinopolului. Aceste obiective sunt: ecumenismul, modernismul. renovaționismul, după imaginea și exemplul lui Ioan al XXIII-lea și al Consiliului Vatican al bisericii romano-catolice. Desigur, se poate pune la îndoială că majoritatea participanților la viitorul Sinod și la conferințele sale pregătitoare vor fi conștienți de întregul program ideologic în care vor juca un rol bine definit; să ne uităm mai îndeaproape, așadar, la un mic detaliu al pregătirilor făcute pentru Sinod, pentru a vedea mai precis cum va fi realizată renovarea Bisericii de către „experții teologici” și cum va afecta credincioșii ortodocși obișnuiți.

La întâlnirea „Comisiei de pregătire inter-ortodoxă” din Chambesy în 1971 au fost prezentate rapoarte care au oferit „opinia ortodoxă comună” cu privire la cele șase subiecte propuse pentru ordinea de zi a „Sfântului și Marelui Sinod”. Unul dintre aceste rapoarte, intitulat „Revizuirea prescripțiilor ecleziastice privind postul, în conformitate cu nevoile epocii noastre”, propune ca, deoarece majoritatea credincioșilor ortodocși nu respectă întregul post ortodox, postul ar trebui să fie mai ușor pentru ei, „Pentru a evita problemele conștiinței create de încălcarea rețetelor ecleziastice severe”! O astfel de abordare, desigur, este total ne-ortodoxă și constituie o imitație evidentă și brutală a spiritului de reformă din biserica latină, care s-a încheiat prin abolirea în totalitate a postului. Rânduiala postului ortodox nu este menită să „evite problemele de conștiință”, ci mai degrabă să cheme pe credincioși la un standard dificil, inspirator și smerit al vieții creștine; dacă nu respectă standardul, atunci cel puțin ei pot vedea cât de departe este viața lor de standard, norma care rămâne mereu aceeași. Ideea papală, bazată pe principiul modern corupt al auto-satisfacției spirituale, este fie de a da o „dispensă” specială de la standard (o idee care deja a intrat în unele jurisdicții ortodoxe), fie de a schimba standardul însuși, astfel încât credinciosul îl poate îndeplini cu ușurință și astfel obține un sentiment de satisfacție din „respectarea legii”. Aceasta este tocmai diferența dintre vameș și fariseu: ortodoxul se simte în mod constant un păcătos pentru că nu se încadrează în standardul înalt al Bisericii (în spirit dacă nu în literă), în timp ce omul „modern” dorește să se simtă justificat, fără nici o mustrare de conștiință că nu se încadrează în standardul Bisericii. Chiar și într-un astfel de punct aparent mic putem să vedem deja cât de greșită este întreaga abordare a celor care pregătesc „Sfântul și Marele Sinod”.

Să vedem cum propune „Comisia pregătitoare” revizuirea prescripțiilor postului. Pe scurt, ea propune: ca miercuri și vineri să rămână zile de post, dar fără postul de ulei și pește; între Paște și Ziua Înălțării tot postul ar trebui să fie eliminat; Postul Mare trebuie păstrat pe deplin numai în prima și ultima săptămână, cu ulei și pește permise în toate celelalte zile, cu excepția zilelor de miercuri și vineri (ca și în Postul Adormirii Maicii Domnului); Postul Nașterii trebuie redus de la 40 la 20 de zile, iar Postul Sf Apostoli la opt zile, cu ulei și pește permis în toate zilele (cu excepția ultimelor cinci zile ale Postului Nașterii). (Episkepsis, 2 noiembrie 1971.) De fapt, cineva este surprins de faptul că reforma este atât de „conservatoare” până când își amintește că nu este decizia „Sinodului Ecumenic” în sine, ci doar propunerea „Comisiei pregătitoare” din 1971. Este suficient timp pentru a revizui mai mult regulile!

Și într-adevăr, ce fel de rânduială a postului se observă chiar și acum în jurisdicțiile „canonice”? Episcopia Carpato-Rusă din America (de sub Patriarhia Constantinopolului), de exemplu, a publicat un set de „rânduieli de post” pentru Postul Mare pentru clerul și credincioșii săi (Church Messenger, 27 februarie 1977, p. 5) : „1. Luni, 21 februarie, prima zi a Postului Mare, este o zi de post aspru. De asemenea, vineri, 8 aprilie. În aceste zile, carnea și produsele lactate trebuie să fie excluse din dietă. 2. Miercuri și vineri pe întreaga perioadă sfântă a Postului Mare sunt zile de abstinență de carne. 3. Carnea nu poate fi mâncată în timpul întregii Săptămâni Sfinte sau a Patimilor „. Pentru a fi sigur,” celor cu un corp mai puternic și cu un spirit mult mai voluntar, recomandăm din toată inima practicile penitențiale de o calitate severă … „- dar standardul, regula, a fost schimbată și destul de drastic. Un standard similar poate fi văzut în „regulile de post ale parohiei” publicate de parohii separate ale Arhiepiscopiei Grecești din America și în numeroase alte locuri. În mod evident, în practica actuală, spiritul de reformă din Ortodoxie a depășit deja ceea ce a sugerat „Comisia pregătitoare”. Dacă episcopii și preoții locali elaborează deja reglementări revizuite de post, ce nevoie este pentru un „Sinod Ecumenic” să facă acest lucru – doar dacă funcția sa este de a legaliza existenta fărădelege?

Cât de frivolă, cât de iresponsabilă este intenția acelora care doresc să facă un „Sinod Ecumenic”! Aceasta este lucrarea, nu a păstorilor, ci a năimiților, care privesc mai întâi ce vrea turma (și nu cea mai bună parte a turmei!), și apoi grăbesc să legalizeze, doar pentru a da o aparență de conducere, mai degrabă decât de urmare a oii fărădelege! Poporul ortodox nu poate aștepta nimic de la un astfel de sinod decât să se spună, dacă nu cu atât de multe cuvinte, că despărțirea lor de standardele vieții ortodoxe este acceptabilă și chiar lăudabilă și, de fapt, ajută la unirea lor cu cei heterodocși, care au pierdut cu mult timp în urmă conceptul unui astfel de standard!

ATITUDINEA ADEVĂRATEI ORTODOXII

RAR ÎN ZILE NOASTRE LAMENTABILE și profund anormale este vocea Ortodoxiei autentice auzita. Ierarhii și teologii ortodocși, cu excepții rare, s-au adaptat la modele intelectuale ale timpurilor și, rareori, chiar încearcă să se exprime într-un mod care ar fi neplăcut mentalității „ecumenice” predominante. Presa ortodoxă, la rândul său, se asigură că toate știrile primesc o înclinație „ecumenică”. Și astfel, se întâmplă că nu pare a exista nici o opoziție față de convocarea unui „Sinod Ecumenic”, a cărui intenție renovaționistă ar declanșa anatema fiecărui Părinte al Bisericii din antichitate până în zilele noastre. Este Ortodoxia, atunci, într-adevăr „să se schimbe cu vremurile”? Nu există nici o mărturie în zilele noastre despre standardul neschimbat al creștinismului adevărat?

Desigur, există și a fost mărturia Bisericii ruse din afara Rusiei, a cărui poziție pentru Ortodoxia Patristică nefalsificată a făcut-o un reproș și o piedică pentru liderii „Ortodoxiei mondiale”. Dar, până acum, a existat doar o singură voce curajoasă de răspuns la acest poziție fără compromis: în cadrul Bisericii din Serbia, arhimandritul Justin Popovici s-a exprimat împotriva ideii unui „Sinod Ecumenic” în epoca noastră.

Până când alții au curajul și înțelepciunea să se împotrivească curentului mortal care acum înghite Bisericile ortodoxe, să lăsăm se audă vocea Bisericii ruse din afara Rusiei. De la primul până la ultimul, ierarhii ei nu s-au temut să exprime poziția Bisericii cu privire la astfel de întrebări. Să luăm doar două exemple.

În 1930, un tânăr student la teologie,care avea să devină mai târziu marele purtător de cuvânt al adevăratei ortodoxii, Arhiepiscopul Averchie din Jordanville, a auzit de zvonurile unui „al 8-lea Sinod Ecumenic” și l-a întrebat pe Avva lui, marele teolog al Diasporei Ruse, Arhiepiscopul Teofan Poltava, despre asta. Acesta din urmă a răspuns: „Despre un al optulea sinod ecumenic nu am auzit încă nimic. Nu pot decât să spun, în cuvintele Sf. Teodor Studitul: „Nu fiecare adunare de episcopi este un sinod, ci doar o adunare de episcopi care stau în Adevăr”. Un adevărat sinod ecumenic nu depinde de numărul de episcopi adunați in el, ci de faptul dacă va delibera și va învăța in mod ortodox. Dacă se va ține departe de adevăr, nu va fi ecumenic, chiar dacă s-ar putea numi ecumenic. Celebrul „sinod tâlhăresc” in timpul lui a avut mai mulți participanți decât multe sinoade ecumenice, dar totuși nu a fost numit ecumenic, dar a primit numele de „sinod tâlhăresc”. „(Scrisori ale Arhiepiscopului Teofan, Jordanville, 1976, p. 45) Același arhiepiscop Teofan a fost prezent la Sinodul Pan-rus de la Moscova din 1917-18, unde a fost abordat de unii clerici moderniști, care au încercat să-l convingă să se alăture mișcării lor de „reformă” cu aceste cuvinte: „Valurile timpurilor curg rapid, schimbând totul, schimbându-ne;omul trebuie să se adapteze. Și tu trebuie să te adaptezi, Vladica, la valurile violente … Altfel, cu cine veți fi lăsat? Veți fi lăsați singur. Și răspunsul Vladicăi Teofan, în spiritul ortodox vechi, a fost: „Cu cine voi fi lăsat? Voi fi cu Sf. Vladimir Luminătorul Rusiei. Cu Sf. Antonie și Teodosie Făcatorii de Minuni ai Peșterilor din Kiev, împreună cu Ierarhii și Făcatorii de Minuni de la Moscova. Cu Sf. Serghie și Serafim și cu toți sfinții martiri, călugării plăcuți lui Dumnezeu și făcătorii de minuni, care au strălucit glorios pe pământul rusesc. Dar voi, dragi frați, cu cine veți fi lăsați dacă, chiar și cu numărul vostru mare, vă veți da in voia valurilor vremurilor? Ele v-au dus deja în moliciunea lui Kerenski și în curând vă vor duce sub jugul brutalului Lenin, în ghearele fiarei roșii. „(The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1969, p. 195 .) Chiar și ultima parte a acestui avertisment nu și-a pierdut înțelesul astăzi, după 60 de ani, când ecumeniștii ortodocși ar face bine să se întrebe pe cine slujesc!

În 1968, când patriarhul Athenagora a anunțat în enciclica sa pascală „bucuria” apropiată a unui „Mare Sinod, în scopul reînnoirii Bisericii și al stabilirii unității tuturor bisericilor creștine”, Mitropolitul Filaret, Ierarhul șef al Bisericii ruse din afara Rusiei, a răspuns cu o scrisoare fermă de avertizare; El a scris Patriarhului: „Nu fiecare convocare a unui Sinod aduce bucurie și nu orice Mare Sinod, oricât de mulți reprezentanți ai Bisericilor autocefale ar fi participat la el, a fost onorat de recunoașterea Bisericii … De aceea, fiecare nou Sinod trebuie să fie în deplină concordanță cu toate Sinoadele Ecumenice anterioare „. Un Sinod Ecumenic este convocat „pentru a condamna și a elimina, în acord cu vechea tradiție, inovația sub forma doctrinei arbitrare, care este rodul mândriei umane, al conformării cu puternicii acestei lumi sau al adaptării Bisericii la o eroare larg răspândită „- în care Patriarhul Ecumenic nu numai că nu condamnă nici o eroare nou creată, ci, dimpotrivă, introduce o noutate numită” reînnoirea Bisericii „. Această cale falsă a „renovaționismului” a fost deja respinsă de Biserica Rusă în acest secol. În cele din urmă, „oricât de numeroși ar putea fi participanții la Marele Sinod pe care l-ați convocat, nu poate avea o autoritate ortodoxă ecumenică, deoarece nu va fi auzită vocea autentică a Bisericii cea mai mare în număr de credincioși, martirica Biserica Ortodoxă Rusă.“ În ceea ce-i privește pe ierarhii Patriarhiei Moscovei, „vocea lor la Sinod nu va fi vocea liberă a Bisericii, ci în multe cazuri vocea dușmanilor ei care îi stăpânesc. Deși în spatele acestei voci va rămâne prestigiul extern al Bisericii ruse pentru cei care nu cunosc sau nu doresc să știe adevărata condiție – noi, care suntem conștienți de adevărata situație a lucrurilor, nu putem atașa nici o semnificație canonică, nici normală pentru nici o decizie luată cu participarea ierarhiei înrobite de către cei fără de Dumnezeu „(The Orthodox Word, noiembrie-decembrie 1968, pp. 259-261).

CALEA ÎNGUSTĂ: CREDINCIOȘIA FAȚĂ DE ADEVĂRATA ORTODOXIE

MĂSURATE prin standardul sobru al ortodoxiei patristice neschimbate, pregătirile pentru un „al optulea Sinod Ecumenic” sunt expuse ca neortodoxe, lipsite de seriozitate și profund nepastorale și iresponsabile. Un astfel de Sinod este un proiect înrădăcinat nu în înțelepciunea ortodoxă și în preocuparea cu toată inima față de mântuirea sufletelor, ci mai degrabă în „spiritul timpurilor”; este destinat să fie plăcut, nu lui Dumnezeu, ci lumii și, în special, lumii heterodoxe. Judecând din experiența Consiliului Vatican și efectul său asupra catolicismului, un astfel de sinod, dacă este ținut, va produce tulburări profunde și anarhie în lumea ortodoxă.

Dacă ierarhii ortodocși doreau un adevărat Sinod Ecumenic, și dacă vremurile ar fi favorabile pentru el, ar putea exista o cauză suficientă pentru a-l convoca. Deși nu există, de fapt, o nouă erezie care să nu fi fost deja definită la Sinoadele anterioare, un astfel de Sinod ar putea încă să ofere un diagnostic al bolii spirituale a ecumenismului și să spună de ce este complet străin Ortodoxiei; ar putea declara credincioșilor că Biserica rămâne la fel de mult ca totdeauna inamicul lumii care se află sub stăpânirea răului și că orice compromis al conștiinței ortodoxe cu spiritul lumesc este un păcat pentru care păstorii și credincioșii sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu; ar putea explica credincioșilor că mișcările „harismatice” și celelalte mișcări pseudo-spirituale nu sunt de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ci sunt mai degrabă simptome, tocmai pentru pierderea Duhului Sfânt; ar putea cere o rugăciune sporită împotriva flagelului ateismului care afectează acum umanitatea; ar putea clarifica caracterul hiliast și anti-creștin al mișcărilor moderne la fel de diverse precum comunismul și protestantismul; ar putea proclama pentru ultima oară că Biserica Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos și singura speranță de mântuire pentru o lume care piere dorind harul lui Dumnezeu.

Toate acestea adevărați păstori ortodocși le fac deja, potrivit posibilității lor de a vorbi și de a fi auziți; dar astfel de subiecte nu sunt deloc la ceea ce se referă conferințele teologilor și ierarhilor. „Opinia publică” ortodoxă nu este nici măcar interesată de adevărata Ortodoxie, în adevărata învățătură creștină dată de Hristos și de apostolii Săi până în zilele noastre; „Sinodul Ecumenic” propus, pe baza pregătirilor care au fost făcute până acum pentru el, nu poate fi altceva decât un alt „sinod tâlhăresc”, o trădare a lui Hristos și a Bisericii Sale.

Cât de josnică, cât de nedemnă de chemarea creștină este această trădare a turmei creștine de presupușii ierarhi ortodocși! Și mai josnică este trădarea poporului ortodox din Rusia prin acceptarea falșilor lor păstori ca adevărați păstori la conferințele „pan-ortodoxe”. Fie ca Dumnezeu să dea -așa cum acum numeroasele indicații dau speranța – că cele mai uimitoare „știri” ortodoxe din anii următori vor fi reapariția îndelung-pătimitoarei Biserici adevărate ortodoxe din Catacombe in Rusia și prăbușirea marionetei sovietice, Patriarhia Moscovei, a cărei autoritate se va prăbuși cu căderea regimului care i-a dat naștere. Cum vor apărea atunci lingușitorii de astăzi „Pan-ortodocși” și ideologia lor sovietică înaintea ierarhilor de la Moscova?

Dar nu trebuie să avem un astfel de eveniment înaintea noastră să știm care este calea adevăraților creștini ortodocși: credincioșia față de Hristos și Biserica Sa, care nu se schimbă odată cu vremurile. Dacă aceasta înseamnă să fii parte dintr-o minoritate persecutată, ridiculizată, fără legătură cu „spiritul vremurilor” – atunci lasă să fie așa. Numai să ne găsim, nu cu cei care urmează calea cea largă spre distrugere, ci cu „turma mică” a adevăraților urmași ai lui Hristos, cărora le-a promis Mântuitorul nostru: Nu te teme, turmă mică; căci Tatăl vostru a binevoit să îți dea ție Împărăția (Luca 12:32).

Sursa:
https://sangiulio.org/articles/towards-the-eighth-ecumenical-council/

************
Scrisoarea 320 – fragment

320. Oct, 17/30. 1981 Sf Prooroc Osea

Dragă părinte George [Macris],

Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi!
[…] Cred că o parte a perturbării provine din faptul că atitudinea Bisericii noastre din afara Rusiei față de Patriarhia Moscovei nu a fost niciodată „definită” în atâtea cuvinte, iar unii oameni au citit în strictețea atitudinii noastre o declarație ecleziologică despre Patriarhie care pur și simplu nu exista. Printre cele mai multe dintre articolele clerului rus despre Arhimandritul Tavrion (care au apărut în Orthodox Russia în ultimii ani), precum și alții ca Pr. Dimitry Dudko, Boris Talantov etc. nu provoacă nici o problemă deoarece, deși poziția lor este recunoscută ca fiind una de „compromis” într-o oarecare măsură, situația bisericii din Rusia este recunoscută ca nefiind încă „finală” și, prin urmare, nu necesită încă o judecata absoluta din partea noastră. Prin urmare, lipsa comuniunii noastre cu Moscova este strictă, dar nu este în nici un fel compromisă sau amenințată de simpatia și sprijinul nostru pentru preoții curajoși și laici ai Patriarhiei. Aceasta nu este deloc o atitudine „nouă” în Biserica noastră rusă din străinătate; a fost întotdeauna așa, dar numai recent au apărut cazuri foarte publice în care a fost exprimată.

Dacă doresti o declarație teologică cu privire la această întreagă problema, cred că cea mai apropiată va fi cea din scrierile Mitropolitului Chiril al Kazanului (The Orthodox Word, 1977, nr. 75).

Având în vedere caracterul non-final al situației bisericești ruse, eu nu găsesc nici o problemă în coexistența în aceeași Biserică cu oameni care au abordări diferite și chiar opinii diferite cu privire la această situație, atâta timp cât nu încearcă să-și impuna opiniile peste întreaga Biserică.

Unii par să vrea să proclame Patriarhia Moscovei ca fiind fără har și nu mai buna decât romano-catolicismul; alții (printre clerici) le permit fiilor duhovnicesti să primească se impartaseasca (când călătoresc în Rusia) de la clerici ai Patriarhiei Moscovei. Acestea sunt ambele chestiuni de opinie privată care pot coexista în Biserică atât timp cât nu se face nici o încercare de a le face poziția oficială a Bisericii; eu însumi cred că poziția corectă este undeva între aceste două extreme. Dacă ai dificultăți în acceptarea unei astfel de „lărgimi”, cred că dificultatea ta nu este cu niciunul dintre noi care au exprimat opinii diferite, ci cu episcopii noștri care, timp de cincizeci de ani, nu au luat nicio poziție mai clară.
Letter 320

**************
Scrisoarea 318 – fragment

318. Sept. 25/Oct. 8, 1981B SF. Serghie de Radonej

Dragă părinte Demetrios,
HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU!

[…] De fapt, articolele noastre despre Staretul Tavrion nu au fost ele însele controversate – am prezentat pur și simplu materialul pe care Mitropolitul Filaret la trimis în mod deliberat cu instrucțiuni de traducere și imprimare. Comentariile editoriale proprii au avut scopul de a arăta cum este posibil să avem o atitudine strictă față de Biserica sovietică și să fim încă compatimitori fata de un adevărat luptător, cum ar fi Staretul Tavrion. „Controversa” a izbucnit numai atunci când unii oameni au insistat asupra impunerii definițiilor lor juridice ale situației bisericești asupra acestui fenomen. Episcopul Grigorie tocmai ne-a scris și a spus cât de obosit este încearcand să combată ideea extrem de apuseană a Bisericii pe care criticii Mitropolitului o exprimă – aceasta este problema noastră. Și într-adevăr crezi că ne-am schimbat în ultimii ani fata de The Orthodox Word din vechime? Cu excepția diminuării tonului nostru, la cererea episcopilor noștri, nu ne-am schimbat deloc. Citiți The Orthodox Word din anul 1971: l-am numit pe Boris Talantov ca „Mărturisitor ortodox” (un nume pe care nu l-am aplicat Pr. Dimitrie Dudko sau Staretului Tavrion), în ciuda faptului că Talantov a numit Biserica din Catacombe o „sectă” – am văzut că acesta din urmă este un aspect secundar in învățătura lui, iar cel primar a fost unitatea sa cu Biserica noastră în anti-serghianismul său. Și toți cei care cheamă acum numele nostru au salutat acest articol despre Talantov; Fr. Neketas din Seattle a reprodus chiar o parte din el. Citiți Orthodox Word al nostru chiar și în 1965: acolo i-am prezentat pe călugării de la Pochaev și pe alți membri ai Bisericii Sovietice în cea mai simpatică lumină și nimeni nu a protestat. Vrei să știi unde este diferența de fapt, în opinia mea? Cei care ne critică acum atât de mult, s-au schimbat: acum ei doresc să declare Patriarhia Moscovei drept fără har (recentele articole ale Pr. Mihail Azkoul și ale Mănăstirii Schimbarea la Fata din Orthodox Christian Witness sunt primele pe care le cunosc în ultimii 13 ani în care această poziție este prezentată în mod clar) și doresc să înceteze orice simpatie activă pentru preoții și laicii Patriarhiei Moscovei, contrazicând astfel poziția lor de acum zece ani.

[…] Dacă aveți influență la Manastirea Schimbarea la Fata, spuneți-le că dorim să le trimitem (ca și mai înainte) 30 sau mai multe copii ale (The) Orthodox Word, care ar trebui să fie în mod liber acordate tuturor fraților care o doresc – noi suntem cenzurați acolo!

Letter 318

************
Scrisoarea 313 – fragment

313. August 21/Septembrie 3, 1981 Sf Mucenita Vasa

Prea Sfintite, dragă Vladica Gregory,
Binecuvantati!

Am auzit din mai multe surse că clerul grec din Biserica noastră face un protest destul de puternic împotriva articolelor noastre recente despre Arhimandritul Tavrion (The Orthodox Word nr. 96). Principalul articol ne-a fost trimis de către Mitropolitul Filaret în mod special pentru publicare și am tipărit și scrisoarea sa scurtă care a declarat acest fapt. Am crezut că declarația Mitropolitului ar împiedica orice comentariu negativ și ar determina clerul nostru grec să înceapă să își regândească propria poziție fanatică cu privire la situația bisericii din Rusia. Din păcate, rezultatul a fost ceva cu totul diferit, iar ultimele două numere ale Orthodox Christian Witness conțin articole de părintele Michael Azkoul și de Mănăstirea Schimbarea la Fata, care nu numai că au făcut declarații foarte nerespectuoase față de declarația Mitropolitului, dar au dat nastere și unei ecleziologii credem care este total străina bisericii noastre ruse din afara Rusiei: că Bisericile Ortodoxe din Moscova și Constantinopol (și probabil toate celelalte Biserici Ortodoxe Locale care sunt în comuniune cu ele) sunt fără har, că „episcopii lor nu sunt episcopi” etc.

Acestea sunt afirmații atât de grave încât, dacă li se permite să meargă necorectate, vor crea impresia puternică că Biserica noastră a devenit într-adevăr ceea ce vrăjmașii noștri ar dori să creadă că este: o sectă.

[…] Cred că am menționat o dată înainte într-o scrisoare către dumneavoastră că „majoritatea tăcută” a membrilor Bisericii noastre, atât clerici, cât și laici, atât ruși cât și convertiți, nu urmează linia fanatică a partidului grecilor noștri. Noi (și foarte mulți cu noi) cu siguranță sperăm că vocea strigătului grecilor noștri nu va cauza nici o declarație din partea conducerii noastre bisericești, care ar putea fi interpretată ca fiind favorabilă în vreun fel cauzei fanatismului asa cum sunt grecii noștri acum atât de tare predica. Biserica noastră rusă din afara Rusiei poate continua să fie o far purtator de lumină pentru celelalte biserici ortodoxe – dar nu va fi așa dacă devenim o sectă asa cum grecii noștri ne-ar face să fim (și o sectă care ar fi războinică doar cu alte „secte” mici din Grecia – pentru că grecii noștri nu au nicio legătură cu mișcarea Vechilor Calendaristi din Grecia). Vă rog să-mi iertați îndrăzneala că vorbească așa sincer. Am făcut acest lucru știind că ne-fanaticii din Biserica noastră (marea majoritate, sunt sigur) nu sunt organizați și nu cred că este de datoria lor să vorbeasca tare (și uneori forțat) în modul grecilor noștri.

Letter 313

**************
Scrisoarea 311 – fragment

311. August 13/26, 1981 Odovania Schimbarii la Fata

Dragă Dr. Johnstone.
Binecuvântarea Domnului cu tine!

[…] Vrajba și tulburarea vin mai degrabă de la convertiții ca și dvs din Biserica noastră, care, se pare că găsesc dezacordul lor mult mai profund. Acest dezacord poate fi văzut în unele dintre judecățile de valoare pe care le faceți în scrisoarea către Mitropolit: un episcop din Biserica sovietică este un „pseudo-episcop”, „episcopii sovietici nu sunt episcopi”. Prin urmare, dezacordul dvs cu noi este unul profund față de eclesiologie; evident sunteți de acord cu Pr. Michael Azkoul, care a declarat recent (in Orthodox Christian Witness, Aug, 10/23) că „erezia a negat aceste vechi tronuri episcopale. Nu există „biserică”, prin urmare nici Taine „în Bisericile Moscovei și Constantinopolului. Sper că știți că Biserica noastră rusă din afara Rusiei n-a învățat niciodată și nu o învață asta nici acum; aceasta este o opinie care a fost introdusă în mijlocul nostru de unii convertiți care se consideră mai înțelepți decât episcopii noștri. Îmi pare rău că nu vedeți înțelesul evident al Bisericii noastre in a nu avea comuniune cu Biserica Sovietică: în acest fel rămânem liberi de fata de politică și nu ne legăm de episcopii care nu sunt liberi și care sunt adesea forțați să trădeze adevărul . Dar a afirma că această Biserică nu are nici un har este o prezumție pe care Episcopii noștri nu au îndrăznit niciodată să o facă. Această opinie, după părerea mea, nu este deloc rezultatul unei ecleziologii sanatoase sau stricte, ci este rezultatul unei logici prea stricte (o boală tipică a mentalității apusene) aplicată acolo unde nu se potrivește. Cred că confortul vieții noastre occidentale (în special, lipsa alegerilor agonizante care se prezintă uneori clerului în Rusia) îi ajută pe unii să fie „strict logici” fără să vadă întregul context al vieții bisericești din Rusia sovietică. Cred că afirmația despre situația bisericii din „Epistola Catacombelor” tipărită în aceeași lucrare nr. 96 spune frumos ce trebuie spus despre acest subiect și vă încurajez să o studiați mai îndeaproape, fără să va grăbiți să credeți că se contrazice; ea afirmă însăși poziția Bisericii noastre ruse din străinătate: fara comuniune cu Patriarhia sovietică, dar nici o declarație despre „lipsa harului” și compasiunea pentru cei care nu au altă sursă de viață bisericească. Aceasta este cu siguranță poziția mitropolitului nostru Filaret, care ne-a trimis materialul despre Arhimandritul Tavrion pentru publicare, nu a fost cel puțin inconsistent cu poziția sa strictă împotriva episcopilor sovietici.

[…] Mă rog ca, din moment ce vă interesați atât de mult de această problemă, nu veți fi mulțumiți de un răspuns superficial și nu veți face „deducții logice” care să înlocuiască ecleziologia reală, dar veți examina mai profund problema în declarațiile episcopii noștri ruși (atât din Biserica din Catacombe, cât și Biserica Rusă din Străinătate – a se vedea, de exemplu, declarațiile episcopilor noștri în The Orthodox Word, 1976, nr.5, pp. 160-166). Cred că veți găsi că poziția episcopilor noștri nu s-a schimbat deloc; mai degrabă, ceea ce s-a descoperit este că dvs. (și cei care gândesc ca dvs.) n-au avut acelasi cuget cu episcopii noștri în trecut, iar dvs acum descoperiti asta. Mă rog să descoperiți că puteți fi de un cuget cu episcopii noștri; atitudinea lor este de fapt singura sănătoasă în lumea ortodoxă de astăzi, chiar dacă nu este întotdeauna ușor să o „definim” minții noastre foarte apusene și moderne.

Letter 311

***************
Scrisoarea 310 – fragment

310. Iunie 13/26, 1981 Sf. Trifilie din Cipru

Dragă părinte Michael [Azkoul],
Hristos în mijlocul nostru!

[…] Ne cereți cooperarea pentru ceea ce pare a fi un „studiu aprofundat” al Fer. Augustin. Mă întreb cu adevărat despre valoarea unui astfel de studiu – pentru cineva care dorește să expună sursa „influenței apusene” în teologia ortodoxă, această analiză detaliată în sine pare atât de teribil de apuseană! Dacă încercați să găsiți locul adevărat al (Fer.) Augustin în Biserica Ortodoxă, cred că abordarea dvs. nu este corectă. Se presupune că noi, “modernii”, suntem cei care putem face acest lucru – că putem „ști mai bine” decât oricine din trecutul ortodox. Nu cred. Am o neîncredere profundă față de noi toți care scriem pe subiecte teologice astăzi – suntem mai mult sub „influența apuseană” decât oricine mai înainte și cu cât suntem conștienți de aceasta mai puțin, cu atât mai respingător devine „apusenismul” nostru. Întreaga noastră abordare rece, academică și, deseori, disprețuitoare față de teologie este atât de îndepărtată de (Sf.)Părinți, atât de străină față de ei. Să recunoaștem acest lucru și să încercăm să nu fim atât de ingamfati (și eu vorbesc și pentru mine).

[…] Cred că „vânătoarea de erezii” asupra (Fer.) Augustin dezvăluie cel puțin două erori majore la învățații ortodocși de astăzi, care o urmăresc:

1. O insecuritate profundă față de propria lor Ortodoxie, născută din incertitudinile timpurilor noastre, trădarea ecumenismului și propria învățătură pur apuseană. Aici (Fer.) Augustin este un „țap ispășitor” – îl lovește destul de tare și dovedește cat de ortodocși esti chiar tu insuți!

2. O conștiință sectară incipientă – în atacul atât de amar al (Fer.) Augustin , nu numai că atacă întregul Vest ortodox al secolelor timpurii, ci și un număr mare de gânditori ortodocși din secolele recente și de astăzi. Aș putea să vă numesc episcopi în Biserica noastră, care gândesc ca (Fer.) Augustin in mai multe puncte – sunt ei, atunci, tot „eretici”? Cred că unii dintre anti-Augustinienii noștri se apropie de această concluzie și, astfel, aproape de schismă și formarea unei secte „ortodoxe” care se mândrește cu corectitudinea opiniilor sale intelectuale. O serie de oameni au părăsit deja Biserica noastră rusă în străinătate pentru Mateiți (grupare Vechi Calendarista greaca-n.trad.), după ce au fost infectați cu această conștiință (nu doar asupra problemei lui Augustin – Mateiții sunt mai pro-Augustin decât oricine din Biserica noastră – ci peste întreaga idee de ” corectitudine intelectuala”ca ideal). Eu însumi nu sunt un mare admirator al doctrinelor lui Augustin. El are într-adevăr „super-logicitatea” apuseană pe care Părinții Răsăriteni nu o au (aceeași «superlogicitate» pe care criticii (Fer.) Augustin o manifestă astăzi atât de abundent!). Unul dintre principalele lucruri atrăgătoare și ortodoxe despre el este simtirea sa ortodoxa, evlavia, iubirea față de Hristos, care reiese atât de puternic din lucrările sale non-dogmatice, cum ar fi Confesiunile (părinții ruși iubesc, de asemenea, Solilocviile).

Pentru a-l distruge pe (Fer.) Augustin, așa cum criticii de astăzi încearcă să facă, este de a ajuta la distrugerea aceastei evlavii ș ai dragostei pentru Hristos – acestea sunt prea „simple” pentru intelectualii de astăzi (chiar dacă ei pretind a fi „evlavioși” în felul lor). Astăzi este (Fer.) Augustin; mâine (și a început deja), atacul va fi asupra episcopilor și preoților „simpli” ai Bisericii noastre. Miscarea anti-Augustin este un pas spre schisme si alte tulburari in Biserica Ortodoxa.

[…] Eu însumi mă tem de inimile reci ale „corectului intelectual” mult mai mult decât orice eroare pe care ați putea-o găsi la (Fer.) Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lucrarea lui Antihrist (a cărui imitație a lui Hristos trebuie să se extindă și la „teologia corectă”!); Simt în (Fer.) Augustin dragostea lui Hristos.

[…] P.S. Un punct important pe care nu l-am specificat în scrisoarea de mai sus – critica extremă a lui Augustin arată o asemenea lipsă de încredere în Părinții ortodocși și episcopi din trecut care l-au acceptat ca Părinte (inclusiv întreagol Apus ortodox înainte de Schisma). Această lipsă de încredere este un simptom al răcirii inimii timpurilor noastre.

Letter 310

*****************
Scrisoarea 308 – fragment

308. April 1/14, 1981 Sf. Maria Egipteanca

Dragă Vanya [Danz, John D’Anci?],
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!

[…] Experienta noastră cu Pr. Panteleimon și unii dintre călugării sai (și unii care l-au părăsit) ne-au hranit câteva gânduri sobre despre monahismul ortodox în atmosfera americană. Cred că o concluzie generală este aceasta: ideea de „super-strictețe” în formarea monahală nu este într-adevăr viabilă în epoca noastră; produce prea multă falsitate și pozare (imagine “buna” – n.trad.) . Este mult mai bine să subliniem simpla credință și dragoste și virtuțile creștine de bază și să lucrăm puțin la viața monahală, chiar dacă aceasta este însoțită de o anumită libertate în disciplină. Acesta este, în esență, ceea ce se face in Jordanville, deși nu este mult subliniat sau vorbit acolo, ceea ce conduce la faptul că mulți dintre ei par să nu fie conștienți de ea și nu lucrează prea mult pe ea.

Letter 308

****************
Scrisoarea 306 – fragment

306. Ian. 24/Feb. 6, 1981 Ieromartirul Clement din Ancira

Dragă James [Paffliausen],
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!

[…] Cred că problema jurisdicțională nu este atat de mare cat ți-ar părea chiar acum. În timp ce există unii în Biserica noastră rusă din străinătate (mai ales grecii care au venit la noi din Arhiepiscopia greacă și „au reacționat exagerat” la întreaga situație) care doresc ca Sinodul să fie exclusiv și singurul corp ortodox rămas în lume, opinia prevalentă în Biserica noastră nu este deloc atât de exclusivistă. Cred că constientizarea este în creștere printre noi, că trebuie să vorbim și pentru toți ortodocșii care doresc să-și păstreze Ortodoxia și că ar trebui să încetăm să trasăm linii absolute între jurisdicții. Există încă o măsură de comuniune parțială între noi și celelalte jurisdicții: în cea mai mare parte, nu există nici o conslujire a clerului (deși chiar și acest lucru există într-o oarecare măsură în câteva locuri), dar există o bună comuniune la nivelul mirenilor, de obicei lăsata la latitudinea preotului local. Această întreagă atitudine presupune că există într-adevăr har în Tainele jurisdicțiilor „canonice” și că ereziile câtorva ierarhi nu au infectat complet Bisericile. Refuzul nostru de a avea comuniune deplină cu celelalte jurisdicții vine de la necesitatea de a face o distincție de bază între calea dezastruoasă, chiar suicidală pe care o urmează și încercarea noastră de a sta în adevăr și de a păstra tradiția.

[…] În ceea ce privește OCA și Biserica noastră rusă din străinătate: Cred că este sincer imposibil să sperati să schimbați OCA; este vorba doar de indivizi și de grupuri mici care pot spera într-adevăr să scape de curentul principal al modernismului, ecumenismului etc. Dar nu pot să iti spun: „Vino la Sinod și toate problemele tale vor fi rezolvate”. Ar trebui să fii conștient că avem propriile noastre probleme și politică(bisericeasca-n.trad.), înainte de a lua această decizie. De fapt, problema noastră principală nu este „fanatismul” (privind alte jurisdicții ca eretice sau fără har etc.) – aceasta este o viziune minoritară pe care majoritatea dintre noi nu o acceptăm și doar împiedică predicarea Evangheliei ortodoxe în America. Principala problemă pe care o cred că o vei găsi este atitudinea non-misionară a multor parohii ale noastre, care sunt satisfăcute doar cu a-și păstra rușii și nu ajung la alții. Dar acest lucru se schimbă; preoții mai tineri sunt aproape toți, cel puțin într-o oarecare măsură orientați spre misiune, și eu însumi ca un convertit nu am avut niciodată o problemă cu aceasta. Orice convertit care este dispus să se lupte pentru el poate găsi o ieșire pentru zelul său misionar. Dacă doresti să fii preot în lume, nu vei găsi o parohie în limba engleză gata să te susțină, însă însăși lupta implicată de stabilirea ta (a unei parohii-n.trad.) ar putea fi foarte fructuoasă pentru ortodoxia profundă care este atât de necesară astăzi.

Din ceea ce aud, Seminarul Sf. Vladimir nu este foarte favorabil pentru păstrarea sau dezvoltarea oricărui fel de Ortodoxie tradițională. Seminarul nostru de la Jordanville necesită putina limba rusa (deși mai puțin cu fiecare an care trece, mulți dintre absolvenți nu au acum o cunoaștere fluentă a limbii și scriu lucrări și teste în limba engleză). Dacă aii ști deja putina rusa, ai putea termina cursul acolo în trei ani (primesti licenta in teologie). Este de înțeles că un curs de semi-corespondență ar putea fi elaborat pentru cursuri teologice în limba engleză, dar pentru asta ar vrea să te cunoască personal.

Roaga-te lui Dumnezeu (și Arhiepiscopului nostru Ioan) și El iti va arăta calea. Ne-ar bucura să vorbim mai mult despre aceste chestiuni.
Letter 306

******************
Scrisoarea 304 – fragment

304. Dec. 28/Ian. 10, 1981

Dragă frate și soră în Hristos, George și Margaret,
Binecuvântarea Domnului să fie cu voi!

[…] … cred că ar trebui să fiți foarte atenți când trageți concluzii din declarațiile episcopilor Bisericii noastre ruse din afara Rusiei. Când episcopii noștri au condamnat in 1971 decizia Patriarhiei Moscovei de a impartasi romano-catolici, ei au folosit un limbaj puternic, numindu-l un act „eretic”; dar ei nu au proclamat Patriarhia Moscovei ca lipsită de har sau că este total căzută din Biserică. Episcopii, în diferite ocazii, au refuzat în mod specific să facă o astfel de proclamație; și în declarația lor din Sinodul din 1976, aceștia s-au adresat în mod special preoților sinceri și luptători ai Patriarhiei Moscovei în termeni rezervați numai preoților care au și raspandesc harul lui Dumnezeu (așa cum se menționează în articolul nostru despre Pr. Dimitrie). Această afirmație a fost suficientă pentru a determina pe unii foști membri ai Bisericii noastre din Anglia să ne proclame episcopii ca fiind „eretici”.

Cred că întreaga problemă a Patriarhiei Moscovei este mult mai subtilă și mai complexă decât pare. Când citezi propriul nostru articol despre „Biserica Tikhonită din Catacombe”, nu găsesc nicio contradicție între ea și articolul nostru despre Pr. Dimitry: în primul articol, am afirmat doar că „dacă viața Bisericii Ortodoxe normale nu este restaurată în Rusia, Patriarhia Moscovei va dispărea în cele din urmă și va muri în apostazie, iar oamenii nevinovați care o urmează se vor afla dincolo de orice îndoială în afara Bisericii a lui Hristos „. Încă mai cred că este adevărat; dar nu înseamnă că trebuie să privim astăzi Patriarhia Moscovei ca fiind fără harul lui Dumnezeu (chiar această problemă a fost discutată în același articol) și nici articolul nu neagă faptul că viața bisericii ortodoxe normale ar putea fi restaurată în Rusia – și eu cred că fenomenul Pr. Dimitrie și celorlalți preoți mărturisitori ai Patriarhiei Moscovei ne dau speranță că acest lucru va fi eventual în cele din urmă cazul (după căderea comunismului).

Letter 304
**************

Scrisoarea 298 – fragment

298. Nov. 14/27, 1980 Sf. Apostol Filip

(Ziua Recunoștinței)

Dragă Anna, Catehumen,
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!

[…] Voi pune pe scurt ceea ce cred că este atitudinea ortodoxă față de creștinii ne-ortodocsi.

1. Ortodoxia este Biserica întemeiată de Hristos pentru mântuirea omenirii și, prin urmare, ar trebui să păzim cu viața noastră puritatea învățăturii și credincioșia noastră față de ea. Numai în Biserica Ortodoxă există harul dat prin taine (majoritatea bisericilor nu pretind că ar avea taine în vreun mod serios). Numai Biserica ortodoxă este Trupul lui Hristos și, dacă mântuirea este destul de dificilă în cadrul Bisericii Ortodoxe, cât de dificilă trebuie să fie în afara Bisericii!

2. Cu toate acestea, noi nu trebuie să definim starea celor care sunt în afara Bisericii Ortodoxe. Dacă Dumnezeu dorește să acorde mântuirea unor creștini în modul cel mai bun pe care îl cunosc, dar fără să cunoască vreodată Biserica ortodoxă – aceasta tine de El, nu de noi. Dar când El face acest lucru, este în afara modului normal pe care l-a stabilit pentru mântuire – care este în Biserică, ca parte a Trupului lui Hristos. Eu însumi pot accepta experiența protestanților fiind „născuți din nou” în Hristos; am întâlnit oameni care și-au schimbat viața în întregime prin întâlnirea cu Hristos și nu pot nega experiența lor doar pentru că ei nu sunt ortodocși. Eu numesc acești oameni creștini „subiectivi” sau „începători”. Dar până când sunt uniți cu Biserica Ortodoxă, ei nu pot avea plinătatea creștinismului, ei nu pot fi în mod obiectiv creștini ca aparținând Trupului lui Cristos și primind harul tainelor. Cred că acesta este motivul pentru care există între ei atât de multe secte – încep viața creștină cu o experiență autentică de convertire la Hristos, dar ei nu pot continua viața creștină în mod corect până când nu sunt uniți cu Biserica Ortodoxă și, prin urmare, substituie propriile lor păreri și experiențe subiective învățăturii și tainelor Bisericii. În legătură cu acei creștini care sunt în afara Bisericii Ortodoxe, aș spune că ei încă nu au adevărul complet – poate că doar nu le-a fost dezvăluită încă sau poate că este vina noastră că nu trăim și nu învățăm Credința Ortodoxă într-un mod pe care ei îl pot înțelege. Cu astfel de oameni nu putem fi una în credință, dar nu există niciun motiv pentru care să-i privim ca deplin înstrăinați sau egali de păgâni (deși nu ar trebui să fim ostili nici păgânilor – nici ei nu au văzut încă adevărul! ). Este adevărat că multe din imnurile ne-ortodoxe conțin o învățătură sau cel puțin un accent greșit – mai ales ideea că atunci când cineva este „mântuit”, el nu trebuie să facă nimic mai mult pentru că Hristos a făcut totul. Această idee împiedică oamenii să vadă adevărul Ortodoxiei care subliniază ideea de a lupta pentru mântuire chiar după ce Hristos ne-a dat-o, așa cum spune Sf. Ap. Pavel: „Lucrați-vă mântuirea cu frică și cutremur.” Dar aproape toate colindele religioase de Crăciun sunt bune și sunt cântate de creștinii ortodocși din America (unele chiar și în cele mai stricte mănăstiri!).

Letter 298
*************

Scrisoarea 295 – fragment

295. Sept. 3/16, 1980 Ieromartirul Antim

Dragă John [Hudanish],
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!

[…] În primul rând, împartăsirea romano-catolicilor este cu siguranță un act anti-canonic, însă în sine nu constituie o „erezie” care privează o întreagă Biserică de harul lui Dumnezeu și face pe fiecare din Biserică un „eretic” -aceasta este gândire iezuita, nu ortodoxa. Poți să-l întrebi pe episcop despre ce gandeste despre asta. Pentru că il apăram Pr. Dimitry nu înseamnă că apăram această practică anti-canonică sau suntem de accord cu Patriarhia sa(a Moscovei-n.trad.); nu acestea sunt problemele. Aici suntem în acord cu Pr. Neketas.

În al doilea rând, acest act anti-canonic este doar unul din multele neoranduieli din Patriarhia Moscovei, cea mai gravă fiind acceptarea dictatului autorităților ateiste ca principiu (acesta este „serghianismul”). Din acest motiv, Biserica noastră nu are comuniune cu Moscova. Dar Biserica noastră recunoaște acest lucru ca pe o situație temporară care se va sfârși când regimul comunist va ajunge la capăt. Până atunci ne abținem de la a judeca situația Bisericii acolo; noi pur și simplu rămânem la distanta de Patriarhia Moscovei și nu avem comuniune cu ea.

În al treilea rând, atitudinea noastră față de Fr. Dimitry nu înseamnă acceptarea oricărei viziuni a lui care ar putea fi greșită și nici nu înseamnă că suntem în comuniune formală cu el. Noi îl recunoaștem pur și simplu ca pe un glas al duhului ortodox adevărat, care lipsește atât in lumea noastră astăzi și chiar de majoritatea cercurilor noastre bisericești; vocea lui este un zălog că lipsa noastră de comuniune cu Patriarhia Moscovei este doar un lucru temporar, pentru că Ortodoxia unei persoane ca Pr. Dimitry este una cu a noastră.

Letter 295
*************

Scrisoarea 294 – fragment

294. Aug. 5/18, 1980B Ieromartirul Fabian din Roma

Dragă Michael, Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!

[…] Un punct final: ceea ce Pr. Neketas face, cred, nu este atât de mult „fanatism” ca ceea ce ar trebui să fie numit „boala corectitudinii”: bazându-și Ortodoxia pe declarații formal „corecte”, fără a lua în considerare întregul context al acestor afirmații. Eu personal cred că unul dintre aspectele domniei lui Antihrist va fi o astfel de „corectitudine” formală (probabil și „icoanele” lui vor fi în stil bizantin bun), dar fără inima ortodoxiei – iubire, compasiune, neîncredere în sine, smerenie, Hristos Însuși. Toate aceste „definiții” pe care Pr. Neketas ar dori să dea astăzi despre situația bisericii și a oamenilor din ea nu sunt ceea ce avem nevoie în fața infricosatorului lumesc și a indiferenței față de Hristos, care este atât de puternică în mijlocul nostru. Episcopii noștri ne dau o direcție de bază (nu participă la CMB, nu au comuniune directă cu Patriarhia Moscovei etc.)…

Letter 294
******************

Scrisoarea 290 – fragment

290. Iunie 9/22, 1980 Sf. Chiril din Alexandria

Dragă Pr. Demetrios,
Hristos în mijlocul nostru!

[…] În al doilea rând, cred că tema conferinței trebuie exprimată în termeni pozitivi. „Modernismul și ecumenismul” sunt bune pentru a vorbi despre ele ca pericole cu care ne confruntăm, dar cred că nu ar trebui să stabilească tonul unei conferințe. Dacă sunt menționate în titlu, poate ar fi ceva de genul: „Predicand Evanghelia ortodoxă în mijlocul modernismului și ecumenismului din secolul al XX-lea” sau ceva similar. Relele din timpurile noastre sunt atât de mari încât uneori pierdem din vedere puterea mai mare a ceea ce trebuie să o opunem – cred că aceasta este greșeala celor care atacă pe Pr. Dimitry Dudko, care aproape că mai mult decât oricine altcineva, predică pozitivă Evanghelia ortodoxă, chiar dacă este copleșit de relele societății contemporane.

[…] De la scrierea celor de mai sus, am auzit de „mărturisirea” Pr. Dimitry Dudko la televiziunea sovietică. Fie ca Dumnezeu să-l ajute pe acest biet om în timpul încercării sale dureroase ; ne putem doar imagina presiunile și torturile care i-au fost aplicate pentru a extrage acest lucru (în special, aș crede, amenințări împotriva familiei sale și a fiilor duhovnicești). Sper că nu va exista nici o bucurie pentru aceasta din partea dușmanilor săi. Din partea mea, cred că lecția în acest sens pentru noi este să mergem mai adânc în noi înșine. Poate fi foarte consolator să știi că cineva există un „erou” și spune cu îndrăzneală ceea ce chiar și noi, în libertate, rareori avem curajul sau puterea de a spune; dar acum putem aprecia puțin mai bine suferințele prin care trebuie să treacă toți pentru a fi adevărați creștini ortodocși în aceste vremuri teribile. Această „mărturisire” nu invalidează un singur cuvânt pe care l-a spus înainte, așa cum o văd; dar acum alții vor trebui să continue această lucrare. Noi trebuie să ne rugăm mai mult unul pentru celălalt, și să avem mai multă iubire și simpatie unul pentru celălalt. Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe toți! Simt că norii devin din ce în ce mai întunecați și peste America. Rugați-vă pentru noi aici, pentru a putea scoate câteva cărți esențiale, atâta cît avem încă timp și libertate.

Letter 290
***********

Scrisoarea 277 – fragment

277. Aug. 22/ Sept. 4, 1979 Sf Mucenic Agatonic

Dragă părinte Mamas,
Fie ca binecuvântarea Domnului să fie cu tine!

[…] Deci aveți o „comunitate” și un „bătrân” – nu i-am „ignorat”, încercam doar să vă vorbesc personal. Trebuie să vă reamintesc că o patima de grup poate fi chiar mai mortala decât o patima individuală? Iartă-mă, dar simt patima în scrisoarea ta – o patima va fi exprimată și în traducerile tale, indiferent cat mulți lucrează la ele cu tine. Îți dai seama în ce timpuri trăim? Trăim într-o atmosferă de o asemenea falsitate spirituală încât ne infectează și se răspândește chiar și atunci când citim texte patristice transmise cu precizie. Suntem cu toții bolnavi de această ciumă – și putem noi fi atât de încrezători în sine în privința traducerilor noastre patristice, a comunității noastre și a bătrânilor noștri? Nu este nimic automat sau infailibil cu privire la un bătrân, la o comunitate, la ascultare sau la oricare dintre cuvintele Scripturii și Părinților; toate pot fi doar exterioare și fără efect pentru mântuire; singura încercare a acestora este efectul pe care îl produc cu adevărat asupra sufletului.

Letter 277
***********

Scrisoarea 268 – fragment

268. Mai 12/25, 1979 Sf. Epifanie al Ciprului

(Sf. Ermoghen al Moscovei)

Dragă părinte Laurence,

Fie ca binecuvântarea Domnului să fie cu tine!

[…] Și noi suntem bolnavi de „polarizarea” în Biserică; Cred că un nume mai bun pentru aceasta este „politica” și „linia de partid” – restul dintre noi nu vor să fie „polarizați” și sunt mulțumiți să lase linia de partid la sine. Am crezut odată că partidul se va maturiza încet și va veni împreună cu noi ceilalți; dar acum sunt înclinat să cred că extremismele prostești sunt necesare partidului în același mod în care ateismul nu poate fi separat de comunism: odată ce le-ai lua, o persoană ar putea începe să gândească și la alte puncte și atunci disciplina de partid este ruinată. Este atât de stupid (dar și atat de tragic) încât chiar și „teologii” și „ThD” cred atât de mult în ceea ce privește sloganurile pregătite și clișee și refuză să privească lucrurile cu mintea deschisă.

[…] Din nefericire, mulți „ucenici” și asa-zisi „teologi” care înconjoară sediul partidului cu adulație fac din ce în ce mai dificil poporul din partid să iasă din mucegai. Poate că cea mai bună speranță este atunci când membrii individuali ai partidului sunt plasați în „lumea reală” a membrilor non-partid și sunt forțați să devină mai realiști și mai puțin doctrinari. Din ceea ce auzim, acest lucru sa întâmplat cu Pr. Alexis în Anglia, deși rămâne de văzut cât de liber va deveni de fapt, mai ales că restul Bisericii pare atât de pasiv cu privire la acțiunile partidului.

Letter 268
***************

Scrisoarea 264 – fragment

264. Aprilie 20/Mai 3, 1979 Sf. Teodor Trichena

Draga Barry,

HRISTOS A ÎNVIAT! Fie ca binecuvântarea Domnului nostru să fie cu tine!

[…] În timp ce te pregătesti pentru Botez, ti-aș da câteva cuvinte ca sfat:

1. Nu permite să rămâi blocat în aspectul exterior al ortodoxiei – fie că sunt slujbele bisericești splendide („biserica înaltă” la care ai fost atras ca un copil), disciplina exterioară (posturi, inchinaciuni etc.) fiind „corect” în conformitate cu canoanele, etc. Toate aceste lucruri sunt bune și utile, dar dacă cineva le accentueaza peste măsură o să intre în necazuri și încercări. Tu vii la Ortodoxie pentru a-L primi pe Hristos, iar acest lucru nu trebuie să-l uiți niciodată.

2. Nu avea o atitudine hipercritică. Prin aceasta nu vreau să spun a renunța la intelect și discernământ, ci mai degrabă să le pui în ascultarea unei inimi credincioase („inima” nu înseamnă doar „sentimentul”, ci ceva mult mai profund – organul care îl cunoaște pe Dumnezeu). Unii convertiți, din păcate, cred că sunt foarte „inteligenți” și folosesc Ortodoxia ca mijloc de a se simți superiori față de cei ne-ortodocsi și, uneori, chiar de ortodocși din alte jurisdicții. Teologia ortodoxă, bineînțeles, este mult mai profundă și are mult mai mult sens decât teologiile eronate ale Apusului modern – dar atitudinea noastră de bază față de ea trebuie să fie una de smerenie și nu de mândrie. Convertitii care se mândresc cu „stiu mai bine” decât catolicii și protestanții se termină adesea prin „a sti mai bine” decât propriul preot paroh, episcop și, în final, (Sf) Părinții și întreaga Biserică!

3. Aminteste-ti că supraviețuirea ta ca creștin ortodox va depinde foarte mult de contactul tau cu tradiția vie a Ortodoxiei. Acesta este ceva ce nu poți primi din cărți și nu poate fi definit pentru tine. Dacă atitudinea ta este smerită și fără hipercriticism, dacă îl așezi pe Hristos în inima ta și încerci să duci o viață normală conform disciplinei și practicii ortodoxe – vei obține acest contact. Din păcate, majoritatea jurisdicțiilor ortodoxe de astăzi (cum ar fi OCA) pierd acest contact datorita simplului lumesc. Dar există și o ispită de „dreapta” care provine de la același hipercriticism pe care tocmai l-am menționat. Biserica tradiționalistă (Calendarul vechi) din Grecia se află astăzi în haos din această cauză, o jurisdicție care luptă și anatemizează o alta pentru „corectitudine canonică” și pierde din vedere întreaga tradiție asupra punctelor hiper-fine. Biserica noastră rusă din afara Rusiei se află în cea mai bună poziție posibilă în această privință, fiind mai degrabă în mijlocul acestor două extreme și menținând o poziție echilibrată (de exemplu, mahnirea și ocazional remarcarea pierderii Ortodoxiei de către celelalte jurisdicții, dar nu mergând pana la extrema declarării lor ca fiind „lipsite de har”).

Letter 264

*******
Scrisoarea 263 – fragment

263. Martie 7/20, 1979 Sf. Pavel cel Simplu

Draga Anna,
Fie ca binecuvântarea Domnului să fie cu tine!

[…] Despre Biserica Rusă din Străinătate – cred că nu este o descriere rea de a spune că într-un fel este „conștiința” Ortodoxiei astăzi. Unul dintre preoții greci ne-a spus odată un lucru foarte asemănător. Bineînțeles, noi din această Biserică suntem cu toții foarte umani și slabi, dar încercăm să păstrăm standardul vizibil, din care aproape toate bisericile ortodoxe cad într-un ritm rapid.

Cred că protestanții nu sunt prea departe de „o biserică mondială”, curva Apocalipsei – dar, la fel ca toate ideile lor apocaliptice, ei adaugă multe denaturări ideilor lor. Din experiența Sinodului de la Florența din secolul al XV-lea (când Bisericile grecești au aderat pentru o vreme la Papa Romei) și din recentele declarații ale Patriarhului Demetrios de Constantinopol și ale Papei Ioan Paul al II-lea nu văd cum cineva poate nega faptul că „Uniunea” majorității Bisericilor Ortodoxe cu Roma (și prin Roma cel puțin unor comunitati protestante) este destul de aproape. În ceea ce privește Biserica din Catacombe din Rusia, cu siguranță există, și în ultimii ani s-au publicat destule materiale despre ea (de la martori oculari) în limba / presa rusă. Episcopul intaistatator, dupa cate știm, este inca Mitropolitul Theodosius (care, desigur, este o persoană diferită de Mitropolitul OCA), care a emis o declarație care a circulat la Moscova și Leningrad când actualul Patriarh Pimen a fost ales în 1970.

[…] Decizia ta (dacă o iei) de a te alătura Bisericii rusești în străinătate va însemna că vrei să te alături unei mici trupe de luptători care recunosc procesul apostaziei în Bisericile ortodoxe și doresc în mod conștient să te separi de el. Spunem fiilor noștri duhovnicesti că, oriunde nu există biserică Sinodală(ROCOR-n.trad.), ei pot participa la alte biserici ortodoxe, dar nu ar trebui să primească acolo Sfânta Împărtășanie (cu excepția cazului cand sunt pe moarte) – aceasta este în esență poziția Mitropolitului Chiril al Kazanului, unul dintre episcopii Bisericii din Catacombe din anii 1930.

Letter 263
***********

Scrisoarea 262 – fragment

262. Feb. 14/27, 1979 Sf. Chiril, Intocmai cu Apostolii

Dragă Părinte Basil [Rhodes],

[…] Dizarmonia dintre Biserica noastră în străinătate și OCA din care faci parte poate nu este atat de drastica cum crezi. Este adevărat că noi (din motivele pe care le voi spune mai jos) nu am consimți să conslujim, așa cum stau lucrurile acum, cu preoții din jurisdicția voastră; dar nu negăm harul tainelor voastre mai mult decât le negați voi pe ale noastre și considerăm că acordarea Sfintei Împărtășiri membrilor laici OCA mai degraga ca o problema pastorală, nu ca una „canonică”. Problemele care ne separă sunt atât de complexe (cel puțin în zilele noastre, când conștiința generală bisericeasca este atât de scăzută) încât majoritatea laicilor pur și simplu nu ne putem astepta să le înțeleagă. Pe fii noștri duhovnicesti, vă spun sincer, ii descurajăm să se impartaseasca în bisericile OCA, încercând să trezim in ei o atitudine mai conștientă față de situația Bisericii Ortodoxe de astăzi.

Care este această situație a bisericii care ne separă? Are două aspecte:

(1) Recunoașterea sau nerecunoașterea Patriarhiei Moscovei ca Biserică Ortodoxă normală și legitimă a Rusiei. Primirea de catre Mitropolie a „autocefaliei” și a „canonicității” de la Moscova in 1970 (care este acum motivul principal „oficial” al relației tensionate dintre noi) pare pt noi un exemplu de „legalism” brut: reducerea ortodoxiei la o chestiune pur exterioară a formelor bisericești, indiferent de ce spirit străin ar folosi aceste forme. (Acesta este păcatul „serghianismului”). Episcopatul Patriarhiei Moscovei este marioneta unei organizații atee (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), al cărei scop este distrugerea Bisericii; acordându-i recunoașterea completă și normală (indiferent de scopurile urmarite prin acest lucru) înseamnă a acorda ajutor acestei organizații străine și scopului ei și zdrobește spiritul acelora din Rusia care încearcă să păstreze viziunea ortodoxă veritabilă a vieții și organizării bisericești „adevărata ortodoxie” sau „Biserica din Catacombe” despre a cărei existență actuală avem multe dovezi). Călătoriile excesive ale clerului OCA în URSS sunt hrana de propagandă pentru dușmanii Ortodoxiei (dușmani religioși în primul rând, nu politici). Poate că s-ar putea să credeți că acest lucru este greu de înțeles sau adus de departe; vă trimit niște copii din urma din Orthodox Word al nostru care explică diferite aspecte ale problemei, din cuvintele ierarhilor și laicilor din Rusia.

(2) Cea de-a doua problema este calea ecumenismului-modernist pe care conducătorii „ortodoxiei mondiale” (condusă de Patriarhul Constantinopolului) o urmăresc și din care OCA nu a arătat nici un indicatie de separare. Aceasta este o altă problema complexă, care se întoarce (cum ar fi problema de la Moscova) până în anii 1920, dar devine mai clară ca niciodată în ultimii ani. Această cale este o trădare tragică a Ortodoxiei, care diferă de trădarea Florenței în secolul al XV-lea doar prin faptul că nu este încă completă.

Letter 262
**************

Scrisoarea 261 – fragment

261. Feb. 9/22.1979 b Sf. Inocentie din Irkutsk

Dragă Timothy [Shell],
Fie ca binecuvântarea Domnului nostru să fie cu tine!

[…] Nici OCA(Orthodox Church of America-n.trad.), nici Biserica Rusă din Străinătate nu neagă harul tainelor celeilalte. Este adevărat că la nivelul clerului nu există comuniune între noi; aceasta este o chestiune de principiu din partea Bisericii în Străinătate, care nu va face compromis in chestiunea acceptării Patriarhiei Moscovei dominata de sovietici (din care OCA primește „canonicitatea” ei) ca o Biserică Ortodoxă normală. Acum, de asemenea, există problema modernismului și ecumenismului OCA din ce în ce mai evident, declarativ și in practica , atât oficial, cât și neoficial. Recenta publicitate facută călătoriilor episcopilor OCA la Moscova și Roma, cu fotografii impreuna cu Patriarhul Pimen și cu Papa, subliniază calea pe care merge OCA, urmând Arhiepiscopiei Grecești și altor jurisdicții moderniste. Biserica noastră sta în mod deliberat în afara acestei căi, și acesta este motivul tensiunilor dintre noi.

Părintele Vasile vrea să aveți o „viziune adevărată a creștinismului ortodox în America” ​​- sunt cu adevărat de acord. Biserica noastră în străinătate înseamnă păstrarea credinței predate de la Hristos și de la apostoli; OCA merge împreună cu vremurile – chiar dacă acestia sunt mai lenti decât grecii, și o camuflează cu cuvinte foarte înalte, dar foarte abstracte, despre “misiunea” ortodoxă. Suntem în contact cu preoții și laicii din OCA (și unii care i-au părăsit), care confirmă doar acest diagnostic. Recent, ne-au dat o ilustrare vie a acestui fapt: oamenii din Medford pentru care am slujit Sf Liturghie de mai multe ori mi-a spus la ultima mea vizită ca au cerut OCA să vină și să le slujească, pentru că noi suntem „prea stricti“. De fapt, am fost foarte blânzi cu ei, iar „strictețea” noastră era aceea de a vorbi despre viața duhovnicească în timpul discuțiilor și predici și odată de a refuza să binecuvântam o masă de carne și brânză într-o perioadă de post (fără a face totuși o „scenă” din aceasta sau a exprima furia). Înțelegerea lor este că OCA nu este „prea strictă” în aceasta; și într-adevăr așa pare să fie cazul.

Letter 261
**********************
Scrisoarea 254 – fragment
254. Mai 19/Iunie 1, 1978 Sf. Cornelie din Komel

Dragă părinte Chrysostomos, În adevăr, Hristos a înviat!

[…] Simțim că semnele timpurilor indică din ce în ce mai mult către existența de „catacomba”, indiferent de forma pe care o poate lua, și cu cât ne putem pregăti mai mult pentru ea acum cu atât mai bine. Cred că nu trebuie să ezitați să slujiti duminica în clădirea proprie, chiar temporar sau neterminată; probabil ar fi de folos celor care participă la luptele voastre în stabilirea dumneavoastră.

Probabil că veți trece prin multe încercări și dificultăți în noua dvs. locație, invidia diavolului fiind ceea ce este. Fie ca Hristos Dumnezeul nostru să vă întărească pentru a le purta cu curaj. Fiecare asemenea mănăstire sau comunitate o privim ca parte a viitoarei „rețele” de catacombe a luptătorilor pentru adevărata Ortodoxie; probabil în acele vremuri (dacă vor fi într-adevăr atât de critice asa cum arăta de aici), întrebarea „jurisdicțională” se va retrage în fundal.

Letter 254
**************

Scrisoarea 253 – fragment

253. Aprilie 10/23, 1978 Duminica Floriilor

Stimate domnule Stamos,

Fie ca binecuvântarea Domnului nostru să fie cu voi.

[…] Faptul, nu doar dezacordurile, schismei este, din păcate, cu totul real în Biserica Ortodoxă din secolul al XX-lea. Biserica Greciei din 1924 a fost împărțită în două. Aproximativ o pătrime din populația Greciei și, probabil, mai mult de jumătate dintre călugări și călugărițe aparțin jurisdicțiilor „Calendarului Vechi” care au refuzat să urmeze inovațiile ultimilor patriarhi ai Constantinopolului și au rupt comuniunea cu ei. Pentru aceasta au suferit persecuții, închisori, chiar și mucenicie din mâinile fraților lor ortodocși – guvernul grec, susținut de Patriarhia Constantinopolului și de Biserica de Stat a Greciei. Acestea din urmă (bisericile „Nou Calendariste”) au excomunicat pe Vechii Calendariști, proclamând Sfintele lor Taine ca fiind fără har; până foarte recent (și poate chiar și acum, nu știu), copiii născuți din căsnicii Vechi Calendaristice au fost înregistrați oficial la guvern ca „nelegitimi” – ceva ce nici protestanții nu suferă în Grecia. În schimb, Vechii Calendaristi au excomunicat pe Noii Calendarariști și unii dintre ei (dar nu toți) au declarat și cred ca Tainele lor sunt lipsite de har. Există ierarhii ortodoxe complet separate în Grecia, fără a avea astfel comuniune cu cealaltă.

[…] O stare de dezbinare similară există în Biserica Rusă, deși nu a luat formele extreme ale schismei grecești. Patriarhul Moscovei și episcopii conducători predică în mod deschis comunismul (atât în ​​sens politic, cât și în sensul religios) și o mint obraznic lumii despre „libertatea religioasă” din Rusia. Știm că cei mai mulți dintre ei fac acest lucru sub constrângere și, prin urmare, nu îi judecăm prea aspru. Noi, în Biserica Rusă din Străinătate, avem proprii episcopi și nu avem comuniune cu Patriarhia Moscovei, lăsând judecata finală la un viitor Sinod al episcopilor într-o Rusă liberă (care ne rugam sa existe într-o zi). Dar preoții și laicii din Patriarhia Moscovei din Rusia protesteaza astăzi cu voce tare contra acțiunilor anti-creștine ale propriilor lor episcopi, iar alții proclamă chiar că Biserica este guvernată de agenți comunisti în hainele episcopilor. În același timp, există o Biserică a Catacombelor care timp de cincizeci de ani nu a avut comuniune cu Patriarhia și este persecutată fără milă de guvernul sovietic (am publicat multe materiale despre acești Noi Martiri în The Orthodox Word). Din nou – o stare trista de divizare si alienare. Cum putem fi neutri, decât dacă ne retragem în starea de lașitate de a fi „neangajați”, care este atât de comună astăzi?

Martirii și mărturisitorii din Rusia ne scriu că cea mai bună speranță pentru ei acum este protestul puternic al oamenilor liberi împotriva persecutorilor lor. Eu personal m-aș fi simțit un trădător al fraților mei în Hristos acolo dacă nu aș folosi ocazia care mi-a fost dată să vorbesc adevărul despre ei; dar pentru a face acest lucru nu pot decât să contrazic minciunile episcopilor lor care spun chiar și acum că „nu există nici o persecuție a religiei în URSS; cei care suferă sunt doar criminali politici „. Nu mă simt în nici un caz că păcătuiesc împotriva poruncii de a-i iubi pe frații mei făcând acest lucru. Dimpotrivă, tăcerea mea va trăda dragostea și nu ar ajuta decât la campania deliberată a reprezentanților bisericii din Moscova de a tacea și exercita influență asupra Bisericilor ortodoxe din lumea liberă.

[…] În istoria Bisericii Ortodoxe au existat nenumărate cazuri de „cuvinte grele” rostite de apărătorii adevărului lui Hristos. Voi da doar un singur exemplu: În 1439, Biserica Greacă a acceptat romano-catolicismul la falsul Sinod din Florența. Un episcop grec (Sf. Marcu din Efes) a refuzat să semneze decretul Uniunii, a acuzat pe cei care au acceptat Uniunea, a stârnit poporul împotriva ei, a refuzat să permită Patriarhului de Constantinopol să fie prezent chiar la înmormântarea sa – toate aceste ” negative „lucruri pe care le-a făcut din dragostea pentru Ortodoxie și, datorita lui, poporul grec este încă ortodox astăzi; dacă ar fi urmat pe aceia care predicau „pacea” la vremea aceea, poporul grec ar fi astăzi romano-catolic și astfel, conform învățăturii Bisericii Ortodoxe, lipsit de harul lui Dumnezeu. (Biserica Rusă a refuzat atunci să accepte Uniunea și a întrerupt comuniunea cu Biserica Greacă până când însăși Patriarhul Constantinopolului a renunțat la Uniune și s-a întors la Ortodoxie.) Acești campioni ai Ortodoxiei sunt tocmai aceia pe care Biserica Ortodoxă i-a canonizat și ii acceptă ca standarde cum să acționeze atunci când credința este amenințată.

[…] Îmi pare rău că cuvintele noastre ți-au dat impresia că atitudinea noastră este „schismatică” și că privim pe toți, inafara de noi înșine, ca ne-ortodocși. Aceasta nu este cu siguranță intenția noastră de a transmis. Cu toate acestea, nu există niciun beneficiu pentru niciunul dintre noi de a ascunde adevărul: ierarhia din Rusia (și din alte țări comuniste) este într-adevăr înrobită de către cei fara Dumnezeu și face voia guvernului; mulți oameni din Rusia și chiar din Patriarhia Moscovei au recunoscut-o. Și în plus, nu văd cum se poate nega faptul că cei din lumea liberă care fraternizează cu conducătorii bisericii ateu-controlate și, astfel, ajută scopurile ateiste pe care le urmăresc în lumea liberă – îsi rad de seriozitate și responsabilitate. Astfel de oameni acționează în conformitate cu înțelepciunea acestei lumi, nu cu înțelepciunea lui Hristos și a Bisericii Sale. Noi (și mulți alții) le spunem astfel de lucruri, deoarece sperăm că poporul ortodox (și chiar și acești lideri, dacă este posibil) va vedea acest lucru și va deveni serios de responsabilitatea sa creștină; dacă nu se spune nimic, calea falsă pe care conducătorii ortodocși o urmeaza acum va continua fără opoziție până când nu va fi proclamată o nouă „unire”, care va priva oamenii ortodocși de dreptul lor de naștere și de moștenire și – dacă nu printr-o minune a lui Dumnezeu – de mantuirea sufletelor lor.

Deosebirile noastre fata de cei care pregătesc „Al 8 Sinod Ecumenic” sunt foarte adânci și nu se vor îmbunătăți prin tăcere; ele implică o viziune cu totul diferită a lui Hristos, a Bisericii și a mântuirii. Menționând numele câtorva dintre ierarhii ortodocși conducători, pe care noi (urmând pe mulți dintre episcopii și marturisitorii noștri) avertizăm doar poporul ortodox pe cine sa nu urmeze. Spunem puțin despre preoții care trebuie să-i urmeze pe acești lideri (știm că mulți dintre ei o fac cu o conștiință turburată) și nimic despre laici care, în general, sunt mult mai puțin conștienți de ceea ce se întâmplă și sunt mult mai puțin responsabili pentru asta.

[…] Biserica noastră în ansamblu refuză pur și simplu să accepte excomunicarile aruncate de diferitele jurisdicții una împotriva celeilalte în circumstanțele încălzite ale controversei; dar pe de altă parte o stare de intercomuniune liberă nu există între noi. În cazul nostru, nu am fi putut să conslujim cu preoții altor jurisdicții; dar laicii (a căror responsabilitate în aceste diviziuni triste este mult mai mica, dar care încă trebuie să se străduiască să fie creștini conștienți și responsabili), cei care doresc să primească Sfânta Împărtășanie trebuie să meargă mai întâi la mărturisire și trebuie să fie pregătiți să accepte instruirea preotului în ramanerea în adevărata Ortodoxie. Majoritatea oamenilor ortodocși de astăzi, cel puțin în America, nu par foarte deschiși să ia astfel de îndrumări și ar găsi abordarea noastră prea „strictă”. Să menționăm doar o problemă care ar putea apărea: multe decrete ale Bisericilor grecești și ruse din 20 au interzis acordarea Sfintei Împărtășuni membrilor lojilor masonice. În neascultare fatisă față de aceste decrete, mulți preoți și chiar episcopi din mai multe jurisdicții ii impartasesc, Biserica noastră nu o face. Nu suntem „fanatici” în această chestiune, dar trebuie să explicăm creștinilor ortodocși care, în ignoranța lor, s-au alăturat lojilor masonice, că există aspecte religioase ale Masoneriei care o fac incompatibilă cu apartenența la Biserica Ortodoxă.
Letter 253
******************

Scrisoarea 250 – fragment

250. Ianuarie 19/6, 1978 Teofania

Dragă frate în Hristos, Andrei,

[…] Biserica noastră(ROCOR-n.trad.) ca întreg (și cu siguranță aproape toți episcopii și preoții, cu excepția aripii din Boston) nu crede că Moscova și Noii Calendariști sunt fără har. Cei care doresc să considere acest lucru drept opinia lor personală nu sunt persecutați pentru aceasta, dar cu siguranță nu pot face o astfel de opinie obligatorie pentru ceilalți. Cele două cazuri pe care le menționați nu ar fi făcut nici o problemă în rândul clerului non-Boston; politica Bisericii noastre de lipsa comuniunii cu Moscova nu este cu siguranță amenințată de o impartasire ocazională pe patul de moarte a unei persoane care nu cunoaște diferențele jurisdicționale și nu trebuie să se facă nicio problemă din asta. Din păcate, întreaga abordare a Bostonului la astfel de întrebări pare să rămână foarte „academică”.
Letter 250
****************
Scrisoarea 244 – fragment
244. Jan. 28/Feb. 10, 1977 Sf. Efrem Sirul

Dragă Alexey,Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos.

Text cenzurat complet

[…] În ceea ce privește pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie: pregătirea standard este de a citi Trei canoane și acatistul, după cum se menționează în Cartea de Rugăciune de Jordanville, de obicei cu o seară înainte (în mănăstiri acestea sunt adesea citite la Pavecernita pentru întreaga comunitate, după Crez); si dimineața, canonul înainte de Împărtășanie și rugăciunile de Împărtășanie. Dacă dintr-un anumit motiv nu se poate citi dupa această regulă, persoana se pocăiește, se ocăraște și citeste cat poate; dacă este cazul, acatistul și / sau canoanele ar putea fi citite după-amiaza sau seara după ce a primit Împărtășania. În ceea ce privește postul, obiceiul general rusesc este acela de a posti cu trei zile înainte, dar acesta este de fapt un obicei care a apărut prin practica impartasirii rare, iar Vladika Ioan (Sf Ioan Maximovici-n.trad.) i-a spus odată unei femei care voia să primească Sfânta Împărtășanie, dar nu a postise in ziua anterioara: „Dar nu a fost zi de post.” Dacă păstrați zilele stabilite ale Bisericii, este suficient să vă paziți de imbuibare sau să mâncați a manca alimente deosebit de gustoase, timp de câteva zile înainte de a primi Sfânta Împărtășanie, mai ales cu o zi înainte, dar fără a face un punct special de evitare a tuturor mancarurilor de dulce, dacă nu simțiți nevoia. În ceea ce privește frecvența impartasirii: în cazul tău, ar trebui să te impartașești cât de frecvent poți, adică, de fiecare dată când participi la Liturghie. Rugăciunile de Impartasanie sunt citite cu voce tare la schitul nostru, ca în multe biserici ruse, în timpul Impartasirii preoților.

Letter 244

****************
Scrisoarea 243 – fragment

243. Jan. 27/Feb. 9, 1977 Sf. Ioan Hrisostom

Dragă părinte Cyprian, Binecuvinteaza!

[…] Ne rugăm ca Dumnezeu să-i dea pacea micii sale turme și ca micile diferențe de opinie sa nu distruga unitatea tuturor celor care ar trebui să lupte împotriva adevăratei apostazii a timpurilor noastre – aceea reprezentată de teribilul „Al Optulea Sinod Ecumenic „, care pare să se apropie tot mai mult. Într-un fel, salutăm acest sinod tâlhăresc, pentru că poate ar putea fi atât de evident anti-ortodox, încât unii îl vor vedea și se vor retrage din calea aceea ruinătoare. Acesta este un alt motiv pentru care creștinii adevărați ortodocși sa nu fie fanatici, ci moderați, pastrând o cale a adevăratei Ortodoxii și nu a sectarismului în fața unor astfel de ispite.

Letter 243

***********
Scrisoarea 240 – fragment
240. Oct. 1/14, 1976 Acoperamantul Maicii Domnului

Dragă domnule Graves, Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos

[…] Despre fenomenul sfinților ortodocși ai Apusului în general, este în primul rând zelul și interesul arhiepiscopului Ioan Maximovici, care ne-a inspirat pe noi și pe mulți alții să facem ceea ce putem pentru a vorbi despre ei și a-i slăvi. Cred că acest lucru este valoros nu numai pentru ortodocșii de origine apuseană, ci pentru toți ortodocșii, pentru ruși și greci, în intreaga tradiție „estică”, găsim multe din viețile primilor sfinți apuseni a fi complet autentice și în tradiția ortodoxă deplină, și astfel o bogăție neașteptată este adăugată la tradiția rasariteana deja bogată.

Desigur, există motive pentru „sentimentele amestecate” cu privire la intrarea în sfera Ortodoxiei „latine”, pentru că Apusul latin a căzut într-adevăr într-o perspectivă spirituală destul de străină Ortodoxiei. Nu aș da vina pe limba pentru acest lucru, totuși – acești piloni ai Ortodoxiei Răsăritene în vremurile noastre ca Arhiepiscopul Averchie de Jordanville au găsit că limba latină este un limbaj foarte bogat și expresiv pentru uzul ortodox. Limitarea Apusului latin este cel mai bine descrisă după cum filozoful rus Kireyevsky a descris-o în urmă cu mai bine de un secol, ca o îngustime intelectuală care, fiind doar o tendință atâta timp cât avea întreaga atmosferă ortodoxă să o corecteze, a devenit caracterul predominant modern-apusean al raționalismului când Ortodoxia a fost pierdută prin pretențiile papilor romani de mai târziu.

Fericitul Augustin împărtășește această limitare „apuseană” prin supra-logicitatea lui (o să anexez citatul lui Kireyevsky despre aceasta dacă găsesc numarul din Nikodemos în care a fost tradus), ceea ce l-a condus la mai multe greșeli in care Rasaritul nu a căzut , în special în ceea ce privește predestinarea. În general, Augustin nu a fost citit prea mult în Rasarit, dar nu a existat nicio îndoială că el a fost considerat unul dintre marii învățători ai Bisericii Ortodoxe, deși nu fără defectele sale. (În Rasarit il avem pe Sfântul Grigorie de Nyssa, care a învățat o doctrină mai rea decât oricare din erorile lui Augustin!)

Letter 240
****************

Scrisoarea 239 – fragment

239. Aug. 22/Sept. 4, 1976B Sf Mucenic Agatonic

Dragă Christopher,Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos.

[…] Excursiile tale inutile în „lumesc” nu sunt deloc neobișnuite sau atipice în zilele noastre. Ortodocșii, rămânând neschimbați, au devenit atât de în afara armoniei cu lumea, și lumea în sine a devenit atât de „fermecatoare” și de „magică” (un simptom al hiliasmului) – că cei care doresc să fie adevărați creștini ortodocși astăzi trebuie să sufere în sufletele lor, puterea acestei dizarmonii între viața adevărată și cea falsă, înainte de a aparea un mod de viață ortodox relativ stabil. Fii răbdător – suferința ta – prin această stare dureroasă, fără a pierde dorința profundă de a fi ortodox, în ciuda tuturor lucrurilor, iti va face mult bine. Apropo, experiența ta nu este într-adevăr atât de diferită de cea a Fericitului Augustin, mai ales în ultimele luni ale convertirii sale, când a văzut clar adevărul creștinismului, dar nu s-a putut angaja în el. Ar trebui să-i citești Confesiunile – o carte bună pentru zilele noastre.

Letter 239

***********

Scrisoarea 235 – fragment

235. Aug. 10/23, 1976B Sf Arhidiacon Laurentiu

Dragă frate în Hristos, Nicholas,

[…] Trebuie să iti spun mai întâi că, din câte știm, nu există nici un Staret astăzi – adică bătrâni cu adevărat purtatori de Dumnezeu (în duhul Staretilor de la Optina) care v-ar putea calauzi nu prin înțelepciunea și înțelegerea lor a Sfinților Părinți, ci prin luminarea Duhului Sfânt. Acest tip de îndrumare nu este dat vremurilor noastre – și sincer, noi, în slăbiciunea noastră, corupție și păcate, nu merităm.

Epocii noastre ii este dat un fel smerit de viață duhovnicească, pe care episcopul Ignatie Briancianinov, în cartea sa excelentă Arena (Ofranda Monahilor Contemporani-titlu traducerii in limba romana-n.trad.) (o ai?), numește „viața prin sfatuire”, adică viața conform poruncilor lui Dumnezeu cum sunt învățate din Sfintele Scripturi și Sfinții Părinți și ajutat de cei care sunt mai bătrâni și mai experimentați. Un „Staret” poate da comenzi; dar un „consilier” dă sfaturi, pe care trebuie să le testezi prin experiență.

[…] Deoaree mi-ai scris, voi îndrăzni să vă dau un cuvânt sau două de sfaturi generale, pe baza a ceea ce ai spus în scrisorile tale, derivat din experiența micii noastre comunitati monastice și din citirea noastră din Sfinții Părinți.

(1) Invata mai întâi de toate să fii în pace cu situația spirituală care ti-a fost dată și de a profita la maximum de ea. Dacă situația voastră este stearpă spiritual, nu lăsa aceasta să vă descurajeze, ci lucreaza mai mult la ceea ce poți face pentru viața ta duhonvicească. Este deja ceva foarte important a avea acces la Sf Taine si slujbe obisnuite ale bisericii. Dincolo de aceasta, ar trebui să aveți în mod regulat rugăciuni de dimineață și de seară împreună cu familia și lectură duhonvicească – toate în funcție de puterea voastră și de posibilitățile oferite de împrejurările voastre.

(2) Printre scrierile spirituale ar trebui să citiți mai ales cele adresate oamenilor care trăiesc în lume sau care dau „ABC-urile” vieții spirituale – cum ar fi Viața mea în Hristos a Sfântului Ioan din Kronstadt, Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim, Vietile sfintilor in general si Ofranda Monahilor Contemporani a Episcopului Ignatie Briancianinov (aceasta carte, des adresata noviciilor, este de asemenea potrivita pentru laici, in masura in care ofera in general „ABC-urile” vietii spirituale aplicate in vremurile moderne).

(3) Pentru a vă ajuta creșterea spirituală și pentru a vă reaminti de adevărurile spirituale, ar fi bine să păstrați un jurnal, care sa includa fragmente din scrierile cărților duhovnicesti pe care le considerați deosebit de valoroase sau aplicabile pentru dvs. și, eventual, comentariile proprii, inspirate de citirea și reflecția dvs., inclusiv scurte comentarii cu privire la propriile neajunsuri pe care trebuie să le corectați. Sfântul Ioan de Kronstadt a găsit acest lucru deosebit de valoros, așa cum se poate vedea în Viața Mea în Hristos.

(4) Nu critica sau judeca alți oameni – privește pe toți ceilalți ca pe un înger, justifica-le greșelile și slăbiciunile lor și condamna-te numai pe tine însuti ca fiind cel mai mare păcătos. Acesta este primul pas în orice fel de viață duhovnicească.

Letter 235
*********************

Scrisoarea 234 – fragment

234. August 10/23, 1976 Sf Arhidiacon Laurentiu

Dragă părinte Panagiotes,Binecuvinteaza!

[…] Doresc doar să subliniez că există o distincție importantă între (1) identificarea apostaziei, avertizarea despre ea, separarea de ea – ceva ce trebuie să facă toți creștinii ortodocși; și (2) a face declarații oficiale cu privire la cine este eretic sau schismatic, cu privire la momentul când toți cei dintr-o anumită Biserică locală devin responsabili pentru erezia unui conducător sau conducătri ai bisericii, rupând comuniunea (la nivelul întregii biserici), afirmând ca ea este lipsita de har, definind relația exactă a Sinodului nostru cu alte „jurisdicții” – care este activitatea episcopilor și a sinoadelor (fie la nivel local sau universal).

În Biserica noastră, episcopii noștri și mulți alții au făcut multe declarații și acte care se încadrează la punctul (1); dar episcopii noștri au făcut foarte puține declarații sau acte privind punctul (2). Nu suntem tulburați de acest lucru; noi nu vedem necesar ca oricine din Biserica noastră să devină mai puțin zelos pentru adevărata Ortodoxie dacă știe că episcopii săi, în timp ce sunt în mod clar împotriva apostaziei, preferă să nu intrerupa comuniunea cu biserici întregi și jurisdicții până când aceasta devine absolut inevitabil. Dacă înțelegeți acest lucru, văd că nu există un dezacord serios între noi; și asta este în esență ceea ce am încercat să comunicăm în articolul nostru.

Letter 234
***********

Scrisoarea 227 – fragment

227. Iunie 30/Iulie 13, 1976 Sf 12 Apostoli

Dragă părinte Panagiotes [Carras],Binecuvinteaza!

[…] Cred că cuvintele din articolul nostru pe care le găsiți atât de șocante exprimă destul de bine ceea ce cred majoritatea, dacă nu toți episcopii noștri ruși. Sinodul nostru nu a rupt, nici măcar nu a spus că, a rupt comuniunea cu vreuna dintre principalele biserici „canonice”; doar cu Moscova există o rupere oficială și asta din motive care nu implică o chestiune de erezie (este mai degrabă „șobolanul mort” din butoiul Cuvioasei Xenia) și care privesc catre eventuala restaurare a comuniunii atunci când situația politică se schimbă (fiind înțeles și exprimat de diferiți dintre ierarhii noștri că, atunci când regimul comunist va cădea, ierarhii trădători vor fi tratați corespunzător). (Impartasirea catolicilor este un element nou în situația de la Moscova despre care episcopii noștri nu l-au tras încă concluziile finale.) Fie că ne place sau nu, Sinodul nostru a folosit tocmai termenul „evitarea comuniunii” cu privire la Mitropolie – care înseamnă, ca intenții și scopuri, o întrerupere a comuniunii, fără însă a ii proclama ca fiind „schismatici”.

[…] …doar foarte recent unuii dintre episcopii noștri au început serios să pună la îndoială validitatea Tainelor în „jurisdicțiile canonice” și, probabil, toți episcopii noștri cred încă că Tainele cel puțin din majoritatea jurisdicțiilor sunt valabile (recent episcopii noștri au refuzat cererea Sinodului Arhiepiscopului Auxentios de a fi de acord cu aceasta cu privire la nevaliditatea Tainelor Noilor Calendaristi, și numai cu un an în urmă acest Sinod Vechi-Calendarist a încetat să creadă că Tainele Noilor Calendaristi sunt într-adevăr valide); biserica noastră are o comuniune deschisă cu Biserica Sârbă, Ierusalim și probabil cu alții și lasă liberi fiecare ierarhi să slujească chiar și cu Constantinopolul dacă doresc. Într-adevăr, chiar și pe partea „dreaptă” există o inconsecvență destul de strălucită, prin faptul că vom continua să avem comuniune (atâta timp cât o vor permite) cu două grupuri de vechi calendaristi care nu au comuniune între ei.

Noi înșine am dorit uneori să vedem o „coerență” mai mare în pozițiile Sinodului, dar pentru moment trebuie să fim mulțumiți de poziția de bază a Sinodului, care pare a fi: membri și comunități individuale ale Bisericii ruse În străinătate sunt liberi să nu aibă comuniune cu nici una din „jurisdicțiile canonice”, însă episcopii înșiși nu sunt dispuși să întrerupă încă comuniunea cu aceste jurisdicții.

Am vorbit cu o săptămână în urmă cu unul dintre Arhiepiscopii de frunte ai Sinodului nostru, ale cărui puncte de vedere sunt, fără îndoială, tipice pentru Sinodul nostru și ne-a spus clar că, în mod oficial, am rupt (comuniunea-n.trad.) numai cu Moscova, iar responsabilitatea noastră oficială în acest moment, ca rupere a comuniunii, nu se extinde dincolo de situația Bisericii rusești; despre celelalte jurisdicții nu trebuie încă să definim lucrurile cu exactitate.

[…] Chiar și scrisoarea Mitropolitului nostru despre „Mărturisirea Thyateira” nu indică faptul că am rupt comuniunea cu Constantinopolul; consecinta distinctă, aș zice, este că amenință o ultimă întrerupere a comuniunii dacă ceilalți episcopi ai Constantinopolului nu condamnă documentul.

Noi înșine urmăm starea de mărturisire a Arhiepiscopului Averchie, care și-a întemeiat pozitia, oricum, mult mai puțin pe canoane și dogme cât pe discernământul esentei duhovnicesti a apostaziei „jurisdicțiilor canonice”; întreruperea de catre Biserica noastra și Biserica din Catacombe cu Serghie în 1927 nu a fost, de asemenea, în primul rând o chestiune de canoane sau dogme, ci o chestiune mai subtilă pe care ierarhii Bisericii Catacombei l-au exprimat cel mai frecvent ca pierderea „libertății” (adica, a libertatii launtrice). Noi dorim la fel de mult ca dvs să fim separați de „jurisdicțiile canonice”; dar ne întrebăm cât de adecvata este poziția că această separație trebuie definită pe motive canonice și dogmatice.

[…] Ne temem că viitorul adevăratei ortodoxii poate fi într-adevăr la fel de discret, așa cum îl pictează dr. Kalomiros, cu grupuri izolate de credincioși izolați unul de celălalt și chiar anatemizându-se reciproc asupra punctelor de „strictețe” și „corectitudine”. În timp ce avem biserica noastră rusă liberă din afara Rusiei, ar trebui să o prețuim, chiar dacă am putea avea neînțelegeri între noi înșine față de întrebări precum ruperea comuniunii. Dacă unii din Biserica noastră vor insista că opiniile lor cu privire la astfel de întrebări trebuie să prevaleze – va exista o discordie și, eventual, schisma, care într-adevăr ar face mai mult rău decât orice bine posibil, deoarece ar dovedi „Ortodoxiei canonice” că „adevărata Ortodoxie ” este doar un conglomerat de secte care se luptă intre ele. Fie ca Dumnezeu să ne fereasca de asta – asta ne-a făcut să scriem articolul. „Corectitudinea” noastră trebuie întotdeauna să fie însoțită de smerenie și cu (punerea la-n.trad.) îndoială suficientă a propriilor noastre păreri pentru a asculta ceea ce spun cei diferiți, fără a ii numi trădători sau eretici. Până în prezent, cercul de trădători și eretici este destul de clar și nu trebuie să încetam să le denunțăm calea și să rămânem separați de ei; dar cu cei care doresc sincer să rămână în tradiția Ortodoxiei, trebuie să avem un spirit de conciliere și deschidere pentru a asculta.

Letter 227
*************
Scrisoarea 220 – fragment

220. Iunie 2/15, 1976 A treia zi a Sf Treimi

Draga Alexey,

[…] Nu putem urma linia „Ortodoxiei din Boston” – care este de fapt un fel de aripa dreaptă a „ortodoxiei pariziene” – o ortodoxie “reformată” care se întâmplă a fi „corectă”, dar este de fapt la fel de mult în afara tradiției Ortodoxiei așa cum este Parisul, la fel de mult creatie a logicii umane. O ispită teribilă pentru timpul nostru – dar majoritatea convertiților vor fi probabil atrași în ea. Restul dintre noi va rămâne cu episcopii noștri „simpli” și „nesofisticati” și „stupizi din punct de vedere teologic”. Ne temem că toate articolele despre „zelotism” din ultimii ani au ajutat la producerea unui monstru! In viitor, va trebui să subliniem „simțul” ortodoxiei, fără de care zelotismul este gol și chiar dăunător.

[…] Noi, care dorim să rămânem în adevărata tradiție a Ortodoxiei, va trebui să fie zeloși și fermi în Ortodoxia noastră fără a fi fanatici și fără a presupune să-i învățăm pe episcopii noștri ce ar trebui să facă. Mai presus de toate, trebuie să ne străduim să păstrăm adevăratul parfum al Ortodoxiei, fiind macar puțin „nu din lumea aceasta”, desprinsi de toate grijile și politica chiar a Bisericii, hrănindu-ne cu mâncarea nelumească pe care Biserica ne-o dă atat de abundent. Staretul Macarie spune bine într-o scrisoare (în Viața sa pe care tocmai am publicat-o – copiile au sosit sâmbătă din Taiwan): „Fanatismul limitează modul de gândire al unui om, dar credința adevărată îi dă libertate. Această libertate este dezvăluită de fermitatea unui om în toate cazurile posibile de fericire și nefericire „. Această libertate este semnul Ortodoxiei noastre; tocmai de aceea „Iosefiții” s-au despărțit de (Mitrop.-n.trad.) Serghie în 1927: nu pentru „ecleziologia incorectă” sau pentru încălcarea canoanelor, ci pentru că a privat Biserica de lucrul cel mai prețios pentru ea: libertatea ei internă. Dar pentru a vedea acest lucru trebuie să avem gustul Ortodoxiei – să nu-l pierdem!

[…] Simțim momente foarte importante înaintea noastra și pentru întreaga Biserică, și dorim să intrebam pe Vladica Ioan foarte fervent acum, exact ce ar trebui să facem, cum ar trebui să procedăm. Prin rugăciunile sale, putem rămâne pe calea cea bună și să rămânem fermi în mijlocul ispitelor ce stau înainte!

Letter 22

*************
Scrisoarea 218 – fragment

218. Mai 29/Iunie 11, 1976 Odovania Inaltarii Domnului

Draga Daniel,

[…] Înainte de a merge mai departe, trebuie să ne oprim și să aflăm unde suntem. Dorim să fim zeloti pentru adevărata Ortodoxie și conducătorii Bisericii noastre au indicat în mod clar că nu trebuie să avem nici un contact cu Patriarhia Moscovei și bisericile înrobite în mod similar; trebuie să ne abținem de la participarea la activități ecumeniste și trebuie să se știe că ecumenismul mănâncă chiar fibrele ortodoxe ale majorității Bisericilor Ortodoxe, începând cu Constantinopol; și trebuie să căutăm în mod zelos o cale a adevăratei Ortodoxii, nu numai în faptele exterioare, ci mai ales în viața duhovnicească, dar fără a cădea în zelotismul fals al „ravnei fara cunoștința” – punct pe care Vlad. Averchie i-a subliniat în special. Despre ultimul pericol pe care am învățat mult din situația Vechilor Calendaristi din Grecia, care ne poate ajuta să evităm unele greșeli „de dreapta”.

[…] La început, am simțit dorința ca episcopii noștri să facă lucrurile „clare” și „consistente”, în special realizând că arhiepiscopul Antonie din Geneva este probabil într-adevăr prea liberal în opiniile și contactele sale. Dar, dupa o reflecție suplimentară, găsim câteva considerații care fac problema destul de complexă și nu fac obiectul unui răspuns ușor:

(1) Ecumenismul în sine nu este o erezie clară ca arianismul, sau un corp clar distinct, cum ar fi biserica romano-catolică. Este rareori predicată cu îndrăzneală în atâtea cuvinte de către participanții săi ortodocși și chiar și atunci când declarațiile scandaloase sunt făcute de Patriarhii Athenagoras și Demetrius sau prin noua “Mărturisire Thyateira”, acestea sunt adesea însoțite de cel putin o mărturisire verbală că Ortodoxia este încă singura Biserică adevărată a lui Hristos. Există deci o justificare pentru cei care refuză să se intrerupă (comuniunea-n.trad.) cu ierarhii ecumenisti, sau cei care nu știu în ce moment (ierarhii-n.trad.) devin „eretici”.

(2) Ecumenismul, mai degrabă decât o erezie formală, este mai mult o mișcare elementară, o atitudine intelectuală care este „în aer” și care ia în posesie indivizii și a grupurile și Biserici întregi in gradul lumescului lor și a deschiderii spre mode intelectuale. Astfel, este și în Biserica noastră, și chiar în mintile noastre, dacă nu ducem un război conștient împotriva „spiritului vremurilor”. Cu atât mai dificil este, atunci, să îl definim și să știm exact unde este linia de lupta.

(3) Turmele noastre, în măsura în care sunt lumești, nu înțeleg aceste chestiuni, și decizia de a „rupe în mod formal” comuniunea cu toate Bisericile ortodoxe ecumeniste ar fi pur și simplu gresit înțeleasă de mulți.

(4) Există o teamă, sporită de cunoașterea situației Vechilor Calendaristi din Grecia, de a cădea într-o mentalitate sectară – că „noi singuri suntem puri”.

Letter 218
***************

Scrisoarea 217 – fragment

217. Mai 22/Iunie 4, 1976 Sf Mucenic Vasilisc

Dragă frate în Hristos, Andrei,
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos.

[…] Dar „mentalitatea de Boston” care dorește să legifereze standardul „corectitudinii” pentru Biserică – este greșită, dar cu o greșeală ce nu poate fi dovedită de la (Sf) Părinți și canoane, pe cat trebuie să fie văzută duhovniceste. „Epistola din Boston” este un bun exemplu: un răspuns ortodox la scrisoarea ta, dacă credeau că ai greșit, ar fi fost să scrie o scrisoare caldă și sinceră (cu atât mai mult cu cât autorul este conationalul tău ), nu mai mult de 2 sau 3 pagini (cât de mult timp și ragaz au!), poate citând câteva canoane pentru a arăta că astfel de botezuri pot fi îndeplinite și cerșind îngăduința ta pentru conștiințele slabe, astfel încât să poată exista pace in Biserica și nimeni sa nu stapaneasca asupra celorlalți cu superioritatea „corectitudinii” lui. În schimb, scrisoarea lor deschisă (și mă tem să gândesc la ceea ce au scris în mod privat) a fost un vehicul rece și calculat pentru stima de sine, în spatele unei măști de umilință absolut falsă și „spiritualitate” (rușii ar numi-o „uleioasa”), cu scopul de a te discredita și de a te distruge cu atenție și de a stabili o” linie de partid” a „corectitudinii”. Această abordare este iezuită, nu ortodoxă. Părintele Herman, care are o abordare profund ruseasca asupra acestor lucruri, a spus după ce a citit scrisoarea: „omul care a scris acest lucru nu crede în Dumnezeu”, adică: tot ceea ce este sfânt, duhovnicesc și canonic în ea este folosit in scop ulterior, iar scrisoarea este lipsită de inimă ortodoxă și sentiment.

[…] Ei au construit o carieră bisericească pentru ei înșiși pornind de la o premisă falsă, dar atrăgătoare: că pericolul principal pentru Biserica astăzi este lipsa strictetii. Nu – pericolul principal este ceva mult mai profund – pierderea gustului Ortodoxiei, o mișcare în care ei înșiși participă, chiar și în „strictețea” lor. Pentru a ramane vii duhovniceste, trebuie să ne străduim în permanență să păstrăm acest gust – ceva despre care și dr. Kalomiros vorbește, deși uneori pare ei insusi să recidiveze in sindromul „corectitudinii”. Este, de altminteri, cel care ne-a spus că Sinodul lui Auxentios (grupare Vechi Calendarista din Grecia-n.trad.) a declarat acum că tainele Noilor Calendaristii sunt invalide, deși el subliniază că acest lucru este dintr-un motiv diferit față de Mateiti (alta grupare Vechi Calendarista din Grecia-n.trad.), dintre care cei din urmă le declară invalide din cauza ” schismei „, iar primii deoarece erezia Noilor Calendaristi a devenit acum absolut clară și deschisă.

Letter 217
******

Scrisoarea 216 – fragment

216. April 18/Mai 1, 1976 Sambata Luminata

HRISTOS A ÎNVIAT!

Dragă frate în Hristos, Andrew [Bond],

[…] Aceasta „ravna fara cunostinta”, despre care a avertizat Arhiepiscopul Averchie în predicile sale, nu se limitează la a boteza pe cei care vin din alte jurisdicții ortodoxe sau (cel mai șocant dintre toate) rebotezând pe cei care au primit deja Sfânta Împărtășanie în Biserica noastră timp de luni sau ani – este o mentalitate întreagă care insistă asupra faptului că este „mereu corectă” și priveste disprețuitor pe toți cei care nu sunt de acord că „nu sunt ortodocși adevărati”.

[…] Dacă aceastei mentalitati i se va permite să „preia” Biserica noastră, aceasta ar însemna nu doar izolarea pentru noi (de care, în sine, nu suntem prea supărați, pentru că este evident că „Ortodoxia mondială” se ruinează, își pierde identitatea) , dar și mult mai importantă (este-n.trad) pierderea tradiției ortodoxe, pierzând contactul cu cei care ne-au predat Ortodoxia, pentru o „Ortodoxie” abstractă, care există doar în mintea „partidului zelot”. Accentul excesiv asupra „captivității apuseana” a teologiei ortodoxe din secolele recente este un simptom al aceleiași mentalități. Tradiția ortodoxă a fost transmisă în acele secole, în ciuda anumitor occidentalisme exterioare, dar noii noștri „zealoti” doresc să arunce sau, cel puțin, să privească cu cel mai mare dispreț practic toți marii (Sf) Părinți ai acelor secole – Mitrop. Filaret al Moscovei, Sf. Nicodim Aghioritul, Ep. Teofanul Zavoratul și alții. (Încă nu au atacat pe Ep. Ignatie Briancianinov, dar doar pentru că nu pot citi in limba rusă, dar Sfântul Macarie din Corint va trebui în mod evident să meargă cu Sfântul Nicodim, mai ales dacă – așa cum banuiesc cu tărie – cartea sa despre „Impartasirea continuă” provine din surse latine. O ortodoxie bine echilibrată poate primi cu ușurință orice influențe străine care vin și sa le îndrepte, făcându-le ortodoxe, dar o „linie de partid”unilaterală se desprinde de curentul real al Ortodoxiei. )

[…] …de asemenea, să fim atenți la ispitele de „stânga”. Nu trebuie să declaram fanatic că suntem „singurii ortodocsi ramasi”, dar să fim de asemenea conștienți și despre procesul de apostazie care ia în stăpânire aproape toate Bisericile Ortodoxe acum, și la care și noi putem cădea dacă nu suntem treji și precauti. Sinodul nostru de episcopi, deja acum cativa ani, a „descurajat” comuniunea cu Arhiepiscopia Greaca, iar propriul Episcop Nectarie din Seattle este pentru noi un model de moderatie sigura atunci cand ne avertizeaza ca unii dintre episcopii noștri fac prea mult pentru pentru a fi „recunoscuți de Ortodoxia mondială”. Poate că cea mai bună descriere a starii Bisericii noastre în prezent este ceva de genul „moderat, sobru, și detasat”. Dar, în practică, aceasta este o cale dificilă de urmat.

Letter 216
**************

Scrisoarea 212 – fragment

212. Martie 17/30, 1976B Sf. Patrick al Irlandei

Draga frate in Hristos, Nicholas [Eastman?],

[…] Sper că în mijlocul învățării tale (pt care noi ne rugăm sa fie foarte roditoare!), vei simți și ceea ce nu poate fi învățat în mod direct – tonul vieții și al gândirii ortodoxe care vine „între rânduri” cum a fost, respectul pt generația în vârstă care predă comoara sfântă a Ortodoxiei, abordarea învățăturii Sfinților Părinți, care nu ar trebui să fie academică ci practică, și ar trebui să vadă dincolo de „disputele” superficiale sensul mai profund al Învățăturii patristice. Experților patristici ai școlii mai noi le lipseste aceasta și este o mare ispită în Biserica noastră acum, de asemenea, deoarece toată lumea este acum afectată într-o anumită măsură de aerul universitar fără suflet din jurul nostru. Recent am observat cât de superficiala a fost discuția despre Fericitul Augustin – o abordare rece și calculată a sa care fie l-ar „accepta” cu condescendenta sau l-ar „arunca afară din calendar”, bazându-se numai pe o analiză abstractă a învățăturii sale. Dar adevărata perspectivă ortodoxă este, în primul rând, aceea de a nu avea incredere in concepție abstractă „teologică” a cuiva și de a întreba: ce cred bătrânii noștri; ce credeau Părinți recenti? Și primind aceste opinii respectuos, cineva începe să-si formeze imaginea pentru sine.

Letter 212
**********

Scrisoarea 207 – fragment

207. Ian. 21/Feb. 3, 1976 Sf. Maxim Marturisitorul

Draga Dr. Kalomiros,

[…] Cel mai important lucru și cel mai mare pericol pentru Ortodoxia noastră se întâmplă pe un alt nivel – în pierderea vieții ortodoxe conștiente. Alexey Young, ne-a dat să citim cele două scrisori despre o comunitate ortodoxă ca mijloc sau ajutor pentru a păstra această viață ortodoxă conștientă. Le-am găsit foarte interesante. Noi înșine am gândit mult la această chestiune, iar noul numar a The Orthodox Word are câteva dintre ideile noastre despre acest lucru (în articolul despre Arhiepiscopul Andrei). Dar nu este posibil să te exprimi pe deplin pe această temă in scris, deoarece poporul ortodox este pur și simplu prea imatur – ideea unei „comunități ortodoxe” este foarte atractivă, dar aproape nimeni nu este conștient sau pregătit pentru dificultățile și jertfele implicate în aducerea ei în practică, iar rezultatul este doar experimente fără speranță și dezamăgire.

Comunitatea monahală este încă posibilă chiar și în zilele noastre, dar – după cum ne-a arătat-o ​​în mod clar experiența – este foarte dificilă și necesită menținerea unor lupte constante. „Dar o comunitate laică este mult mai dificil de intemeiat și păstrat, pentru că laicii nu au principiul supunerii față de un bătrân, care împiedica argumentele și luptele, iar familia este unitatea naturală pentru laici și un grup de familii nu pot fi niciodată la fel de apropiate ca o „familie” monahală sub (ascultarea-n.trad) unui bătrân.

Totuși, dacă cineva învață să fie realist și nu se așteaptă de la o comunitate laică la fel de mult ca o comunitate monahală, aceasta este o posibilitate pentru zilele noastre – și de fapt una foarte importantă. Viața într-o parohie ortodoxă obișnuită astăzi, în atmosfera anormală a orașelor mari și înconjurată de tentații nemaiauzite – nu este normala pentru Ortodoxie. Știm un preot foarte zelos în New Jersey, cu o turmă foarte mare și mulți tineri. Dar el ne spune că luptă cu o luptă pierzătoare. El are tinerii la școala bisericii câteva ore, duminică și probabil sâmbătă noaptea, și o oră sau două de școală bisericească sâmbătă – iar restul săptămânii sunt supuși influențelor contrare ale școlilor publice , televiziunea etc. Dorința de a avea o atmosferă în care Biserica poate avea mai multă parte în viață și mai multă influență asupra copiilor – este o dorință ortodoxă foarte naturală și nu ceva „ciudat” sau un semn de „inselare”, așa cum mulți par a gandi.

Principiile spirituale de bază ale unei astfel de comunități am încercat să o prezentăm în articolul nostru despre Arhiepiscopul Andrei. Cel mai aparent semn exterior al acestei comunități sunt slujbele (chiar dacă numai foarte puține dintre ele), fie cu sau fără preot, dar zilnic, acesta fiind punctul în jurul căruia se învârte totul. Și în condițiile actuale trebuie să existe un efort conștient de a scăpa de implicarea în lume – așadar, orașele mici in locul orașelor mari, libertatea (cât mai mult posibil) fata de televiziune, ziare, telefon etc. Și mai mult: trebuie să existe o îndepărtare de la duhul lumesc din Biserica în sine, aceasta înseamnă a scăpa chiar și din viața obișnuită a parohiei, dacă este posibil, pentru că aceasta a devenit astăzi foarte lumească.

[…] În noi înșine avem un sentiment, bazat pe nimic precis definit inca, că cea mai bună speranță pentru păstrarea adevăratei ortodoxie în anii următori va fi aceea a unor mici adunări de credincioși, cât mai mult posibil „în același cuget”. Istoria secolului al XX-lea ne-a arătat deja că nu ne putem aștepta prea mult de la „organizatia bisericeasca”; acolo, chiar în afară de erezii, spiritul lumii a devenit foarte puternic. Arhiepiscopul Averchie și propriul nostru episcop Nektary ne-au avertizat să ne pregătim pentru perioadele de catacombă ce urmeaza, când harul lui Dumnezeu poate fi chiar luat de la „organizația bisericească” și vor rămâne numai grupuri izolate de credincioși. Rusia sovietică ne dă deja un exemplu de ceea ce ne putem aștepta – numai mai rău, căci vremurile nu se îmbunătățesc.

[…] Viitorul, evident, este foarte întunecat. Noi înșine nu știm de la un an la altul dacă vom avea un alt an de activitate de imprimare sau nu. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea cel puțin câțiva ani, chiar doar să tipărim acele materiale patristice care ne vor ajuta pe noi și pe alții să supraviețuiască în zilele întunecate ce urmează. În America, acesta este anul „bicentennial” – și îl simțim în special ca fiind întunecat și amenințător. Fiecare națiune are îngerul păzitor – astfel, fiecare festival păgân sau masonic trebuie să aibă demonul său special! Noi, în America, suntem recunoscători pentru libertatea noastră, dar cunoaștem originile masonice întunecate ale ideologiei noastre americane și tremurăm pentru viitor când sensul simbolurilor oculte ale guvernului nostru (vizibile în moneda noastră, de exemplu – piramida neterminată, ochiul atot-vazator, numarul 13 peste tot, „novus ordo seclorum”) vor incepe sa fie indeplinite. Chiar și fără o lovitură comunistă, viitorul nostru este întunecat; „Democrația”, la urma urmei, a pregătit doar calea pentru comunism, și din punct de vedere spiritual vin din aceeași sursă și se pregătesc pentru același viitor.

În ceea ce privește broșura Arhimandritului Constantin – „Ortodoxia sau Heterodoxia înaintea Feței Antihristului” – este exprimată într-un limbaj atât de dificil, în stil germanic, încât este ușor de văzut că ar putea fi greșit înțeleasa. Îl cunoaștem bine (a adormit, apropo, pe 13/26 noiembrie, la vârsta de 88 de ani) și prin urmare nu suntem înșelati de niște fraze care aparent vă tulbură prietenul. Gândul său nu este deloc „ecumenic”, ci mai degrabă speculativ abstract. Ideea lui de bază aici este, cred eu, aceasta: adevărații creștini ortodocși au o simpatie naturală pentru tradiționaliștii romano-catolici și protestanți fundamentaliști care, chiar și în mod eronat, stau cel puțin împotriva timpurilor în credincioșia lor față de adevărul pe care îl au; probabil, în perioada apropiată a Antihristului, această credincioșie ii va apropia într-un fel de adevărul deplin, Ortodoxia; de aceea ar trebui să ne sporim munca misionară pentru ca ei să devină ortodocși. Pr. Constantin, ca întotdeauna, își trece sub tacere poziția, presupunând că cititorul îi cunoaște filosofia de bază, care este fără echivoc anti-ecumenista.

Experiența noastră proprie ne face să credem că doar într-un număr foarte mic de cazuri tradiționaliști papiști sau protestanții fundamentalisti vin la Ortodoxie; cei mai mulți rămân „credincioși” denominațiunii lor și se scufunda împreună cu nava! Sub conducerea comunistă se pare că nu este diferit și, din punct de vedere omenesc, vedem puține speranțe chiar și într-o Rusie eliberata – dar cu Dumnezeu totul este posibil.

Letter 207
**********

Scrisoarea 205 – fragment

205. Ian. 3/16, 1976 St. Genoveva a Parisului

Draga Alexey,

Text cenzurat partial

[…] Privind prin vechile numere ale buletinului său diocezan din Shanghai – el (Sf Ioan Maximovici-n.trad.) a fost, evident, pătruns de ideea de a „lumina poporul”, să-l învețe în mod constant. Pentru aceea, ideea unui periodic este importantă – o dăruire constantă de hrana spirituală, chiar dacă puțin câte puțin. Astăzi, atmosfera Bisericii a devenit atât de lumească, totuși, că este aproape imposibil să se facă acest lucru eficient la nivel diecezan sau chiar la parohie – mai bine mici grupuri, dar cu unitate a mintii și sufletului.

[…] Frăția noastră a fost atacata fără milă de N. Struve în Messenger de la Paris pentru articolul nostru (pe care Vladika Averky l-a publicat în limba rusă) despre Soljenițîn și Biserica din Catacombe. Suntem bucuroși că cel puțin au citit ceea ce spun „fanaticii”!

Letter 205
******************

Scrisoarea 202 – fragment

202. Dec. 1/14, 1975 Sf. Filaret cel Milostiv

Dragă părinte Hilarion [Igor Kapral],Binecuvantati!

[…] Nu vă neliniștiți prea mult de necazurile care vin asupra noastra. Este de fapt bine să suferiți și să vă întristați, pentru că numai în acest fel puteți câștiga cercarea care este atât de necesară astăzi, mai presus de toate, pentru a vă salva sufletul și pentru a ajuta pe ceilalți. Fără intristare profundă, suferință, persecuție, nu vom fi pregătiți pentru zilele extrem de dificile, când „cunoașterea rationala” va fi de putin folos.

[…] Vă scriu toate acestea ca pe un „schimb de opinii”, care poate ajuta și protejează atât pe noi cât și pe dvs în zilele ce vor veni. Vă rog să mă informați dacă nu am fost atat de obiectiv pe cat am încercat să fiu. În zilele ce vor veni – ultimele zile care ne-au fost lăsate înainte de ceea ce pare a fi un dezastru pentru America – intenționăm să procedăm în același duh ca și în trecut, fără a ne alătura vreunui „partid” sau unei „părți”, dar continuand efortul de a oferi adevărurile Ortodoxiei pentru uz contemporan. Poate că „staticul” interferenței pe care o simțim acum ca venind din anumite cercuri chiar ne-a ajutat, prin faptul că ne obligă să fim mai exacți în ceea ce spunem, știind cum vor fi interpretate unele declarații. Vă cerem rugăciunile și vă cerem să fiți deschisi cu noi în viitor, atunci când pot apărea dezacorduri sau dispute.

Letter 202
***************

Scrisoarea 199 – fragment

199. Nov. 7/20, 1975 St. Chiril de la Lacul Nou

Dragă frate în Hristos, Phanourios [Ingram],

[…] Ar trebui să ti se îngăduie să primesti Sfânta Împărtășanie în San Francisco după ce mergi pur și simplu la mărturisire. Nu există un ritual special pentru a primi oameni din Arhiepiscopia Greacă, deoarece Biserica noastră Rusă din Străinătate nu a făcut nicio declarație care să intrerupa oficial comuniunea cu ei și nici nu a declarat că tainele lor sunt fără har; tot ce s-a făcut a fost o declarație care descurajează puternic poporul nostru de a fi în comuniune cu Arhiepiscopia Greacă. Unii oameni ar putea încerca chiar să vă spună că este „bine” să va impartasiți din nou în Arhiepiscopia Greacă, dar nu ar trebui să faceți acest lucru; trebuie să vă străduiți să fiți în armonie cu duhul și nu doar cu litera decretelor episcopilor noștri, fiind conștienți de faptul că Arhiepiscopia Greacă merge tot mai repede catre apostazie față de Hristos și Ortodoxie. În Biserica noastră rusă, trebuie să mergeți la mărturisire de fiecare dată înainte de a primi Sfânta Împărtășanie – cu excepția anumitor timpuri speciale, cum ar fi Săptămâna Mare, când puteți merge la mărturisire în Marea Joi sau Sâmbătă și apoi primiți impartasanie fără mărturisire la Liturghia Paștei (sau chiar va impartasiti la toate cele trei liturghii – joi, sâmbătă și duminică).

Letter 199
*****************

Scrisoarea 190 – fragment

190. Oct. 4/17,1975. Sf. Ierotei al Atenei

Draga Alexey,

Text cenzurat (partial) in varianta originala folosita ca sursa pentru traducerea in limba romana

[…] Chiar dacă ai fi scris o astfel de scrisoare către Pr. Ischie – ce treaba are Pr. P, că ar trebui să o păstreze la dosar și să o folosească pentru a te ponegri mai târziu? Și, de fapt, chiar dacă scrisoarea a existat, nu este nimic în neregulă cu privire la aceasta – vina ta stă numai în mintea Pr. P., pentru care doar asocierea cu Pr. Ischie este o crimă! Dar, pe lângă aceasta, scrisoarea nici măcar nu există ! Oh, ce fel de plasa încâlcita țesem, când întâi practicăm înșearea! (Un poet la îndemână, Pope!) Aceasta este toata politica de cel mai joasa speta, stilul Partidului Comunist. Grecii noștri sunt doar o grămadă de „birchers” la urma urmei! (Nu vreau să ii judec pe oamenii buni din Birch Society, dar nu-mi place abordarea lor politică!)

Letter 190
*************

Scrisoarea 184 – fragment

184. Aug. 26/Sept. 8, 1975. Sf. Mucenici Adrian si Natalia

Dragă doctor Kalomiros,Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos.

[…] Curând a devenit evident de ce Fr. Panteleimon a procedat astfel: el și adeptii săi cred că numai el este cu adevărat ortodox în Sinodul nostru, că aproape toți rușii sunt „înapoiati,” naivi din punct de vedere teologic și sub „influență occidentală” – și numai Fr. Panteleimon și adeptii săi sunt adevărați teologi, sofisticați, fără toate influențele ne-ortodoxe și capabili să conducă pe toți ceilalți catre adevărata Ortodoxie. El nu a atacat niciodată direct Frăția noastră, dar după un timp a devenit evident că a dus o campanie împotriva noastră în particular, iar acum avem mărturia a câtorva oameni că „avertizează” oamenii împotriva noastră, aparent pentru că suntem „ruși”, nu ii cerem sfatul și nu avem nici măcar telefon (așa ca să ne poata suna și” corecta „ori de câte ori simte așa!).

Dar cu cine avea Pr. P. contact strâns în Sinodul nostru? Vă spun acest lucru in mod confidential: de la început Pr. P. a început să faca „politică” cu episcopii noștri și a ales ca ocrotitor al său tocmai un episcop care nu are duh rusesc, care nu are simpla evlavie și credință a majorității episcopilor și preoților noștri ruși, dar care se mândrește ca fiind mai bun și mai „sofisticat“ decât ei, care ar dori să „reformeze“ Sinodul să-l facă mai mult în armonie cu filozofia lui, care face „politică“, iar acum este persoana cea mai puternica din Sinod (și care acum zece ani a fost conducator în persecutarea propriului nostru Arhiepiscop Ioan Maximovici, pe care îl disprețuia pentru lipsa lui de „sofisticare“ și „capacitate administrativă“), și care a fost educat într-un seminar iezuit și este un iezuit prin și prin duh, chiar dacă în exterior este foarte „tradiționalist”.

[…] Având în vedere toate acestea, contactul nostru cu dvs este foarte prețios, pentru că ați ajuns la concluzii similare, ca noi, prin suferințe și încercări. Există puțini alți oameni cărora le putem vorbi atât de deschis, pentru că pur și simplu nu ne-ar înțelege. Ca și dvs, nu avem încredere într-o Ortodoxie „strălucitoare” și „sofisticată” și vedem că va fi doar o altă formă a trădării Ortodoxiei și a înșelăciunii sufletelor.

Ar fi foarte bine dacă ați putea scrie un articol pentru (The) Orthodox Word al nostru cu privire la modul de a păstra în viață adevărata aromă a Ortodoxiei, având în vedere numeroasele ispite care ne împovărează astăzi – fără a menționa, totuși, vreun nume. Dacă se întâmplă cel mai rău lucru, și Pr. Panteleimon merge la Mateiti, atunci probabil că va fi nevoit să publice un atac, împotriva Mateiților ca o eroare „de dreapta”, cu adevărata Ortodoxie între moderniști, pe de o parte, și fanatici legaliști, pe de altă parte. Dar dacă Pr. P. nu va părăsi Sinodul, va fi foarte greu pentru noi care rămânem, pentru că, după cum știți, unii dintre episcopii noștri încearcă să mențină comuniunea cu „ortodoxia ecumenică”, care este o cale dezastruoasă și fatală. Dar avem încredere că Dumnezeu permite ca toate aceste încercări dificile și amare să vină peste noi pentru mântuirea noastră și pentru ca noi să putem fi de folos altora.
Letter 184

************
Scrisoarea 183 – fragment

183. Aug. 25/Sept. 7, 1975. Sf. Apostoli Bartolomeu si Tit

Dragă părinte Michael [Azkoul],
Binecuvinteaza!

[…] Acum câteva comentarii mai specifice:

Cred că ai subliniat mult prea slab (menționând doar o dată sau de două ori) hiliasmul lui Soloviev. Am sentimentul că aceasta este cheia întregii sale filosofii, fiind ceea ce el împărtășește în mod specific cu gândirea principala europeana din secolul al XIX-lea (nu doar filozofii oficiali). Izbucnirea mișcării romantic-revoluționare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (vizibilă chiar și în artă, în plan arhitecturala, și în mișcările sectare) – nu este tocmai o izbucnire de fervoare hiliastică, mai degrabă asemănătoare cu mișcarea anabaptistă anterioară, dar care se răspândește acum in întreaga societate și devine curentul principal al gândirii și al vieții europene, „răspunsul” la creștinism, așa cum era? Și mai degrabă cred ca toate curentele gîndirii din secolul al XIX-lea sunt într-un fel sau altul curente hiliaste, care oferă soluții diferite la o întrebare presantă în fața minții moderne: cum să aducă cerul pe pământ, să facă creștinismul un lucru din lumea aceasta. „Profeții” socialisti timpurii, St-Simon, Fourier, Owen, sunt cu siguranță hiliaști, iar Soloviev, în reacția împotriva fazei materialiste mai târzii a socialismului, pare a fi foarte apropiat de concepția hiliastă a acestor „profeți”- St-Simon mai mult decât restul, pentru că era cel mai „filozofic” dintre cei trei. Au existat și alți gânditori „nebuni” in secolul al XIX-lea, care au fost uitați de atunci cu care Soloviev este, de asemenea, probabil, apropiat, de exemplu, Fabre-d’Olivet cu speculațiile sale teocratice. Într-un cuvânt, cred că ar fi bine să arătăm cât S. este al timpului sau, este în gândirea principala europeana din secolul al XIX-lea, pe lângă faptul că se află în vechea tradiție gnostică; și în mod special, cum gândirea lui este un alt răspuns la problema hiliastă pe care gândirea europeană din secolul al XIX-lea o pune în fața tuturor gânditorilor săi.

Această aromă a hiliasmului pare să treacă prin toți gânditorii pe care îi examinați (Berdyaev fiind doar cea mai explicit și mai spectaculos dintre hiliaști), apărând în astfel de concepte (atât de centrale pentru gândirea “ecumenistă”) a „noii conștiințe religioase”, „divinizarea lumii” (p. 64 din manuscrisul dvs), etc.

Legat de hiliasm și „noua epocă” este „superomul”, pe care văd că Florevsky îl aprobă in mod explicit. Soloviev a fost împotriva (conceptiei-n.trad.) lui Nietzsche – dar „Godmanhood” lui nu este o formă mai „teologică” a aceleiași idei? – asa cum la p. 25 din manuscrisul tău spune că omul încetează să mai fie „doar uman”. (Cf. Dostoievski, care a contrastrat corect pe Dumnezeu-omul ortodox cu noul zeu-om revoluționar; astfel in Posedatii) Poate că ar putea fi pus și mai mult accentul pe această idee a omului de a deveni un „zeu” într-o nouă epocă istorică, spre deosebire de a deveni Dumnezeu prin har în ortodoxie.

[…] I.M. Kontezevitch are de spus despre Kireyevski și Soloviev (Manastirea Optina și epoca sa, Jordanville, 1970, p. 218):

„S-ar părea că V. Soloviev a continuat activitatea lui Kireyevski. De fapt, în disertația sa de master, „Criza Filosofiei Occidentale”, el și-a luat în întregime concepția despre lume din Kireyevsky: sinteza filosofiei și a religiei, viziunea filosofiei occidentale ca o dezvoltare a raționalismului, ideea întregii a vieții, a cunoașterii metafizice …. Dar la gândirea occidentală nu a opus ortodoxia ruseasca, ci mai degrabă speculațiile cetoase ale Orientului (necreștin). Și în continuarea creației lui, V. Soloviev rămâne nu numai în afara „filozofiei Sfinților Părinți”, ci și în afara Ortodoxiei …. Iar Soloviev, datorită influenței sale excepționale asupra contemporanilor săi, care a folosit inițial ideologia lui Kireyevsky, a condus mai târziu gândirea religioasă rusă trezită de pe calea pe care aceasta din urmă o aratase (adica Kireyevsky-n.trad.)”.

S-ar putea să remarci, de asemenea, că tradiția la care Kireyevski s-a alăturat a continuat chiar până la Revoluție și dincolo de aceasta – adică Ortodoxia „tradițională” reprezentată astăzi de Biserica Rusă din Străinătate, care stă cu toată filosofia și teologia sa împotriva tradiției gnostice a lui Soloviev-Florenski-Bulgakov etc. Nu există nici o teză scrisă despre această ortodoxie tradiționalista, atât pentru că nu este în pas cu vremurile, cât și pentru ca reprezentanții săi – sunt aproape toți clerici (cu excepția câtorva gânditori ca Constantin Leontiev).

Letter 183
*************

Scrisoarea 176 – fragment

176. Luni dupa duminica Tomii, 1975. [Aprilie 29, 1975]

Draga Dr. Kalomiros,

[…] Da, acestea sunt vremuri foarte periculoase pentru noi toți și nici o „jurisdicție” nu se poate considera ca fiind „sigură” de multele ispite pe care diavolul le pregătește. Din ultima ediție a The Orthodox Word (noiembrie-decembrie) veți vedea cea mai recentă ispită care a venit la Biserica noastră rusă din Străinătate. Unii dintre episcopii noștri, fiind sub influența lui Soljenitsin (care spune multe lucruri bune, dar cu siguranță nu este prea conștient de problemele bisericești), au avut brusc ideea de a „uni” cu cele două grupuri schismatice din America și Paris. Mai mulți episcopi ne-au spus singuri că epistola trimisă acestor grupuri a fost foarte slabă și făcută grabnic, fără a menționa chiar necesitatea de a fi una în Adevăr. Drept urmare, Mitropolia din America a sărit la șansa de a ne seduce în a avea comuniune cu ei și ne-am temut cu adevărat (în momentul în care am scris articolul despre Biserica din Catacombe și Mitropolitul Theodosius) ca ar putea exista un fel de „unire” pripita, care ar fi dezastruoasa pentru cauza Ortodoxiei adevărate și ar fi provocat o schismă, chiar dacă doar câțiva ar fi fost destul de îndrăzneți să se separe de această „unire”. Acum, slava lui Dumnezeu, Mitropolitul nostru Filaret a ieșit cu o puternică declarație că comuniunea este imposibilă; dar Mitropolia a câștigat cu siguranță bătălia de propagandă în ziarele ruse, arătând cât de lipsiti de „dragoste” suntem pentru că refuzăm să avem comuniune cu ei – ca și cum noi l-am ura pe Hristos Însuși? Poporul rus obișnuit este suficient de inconștient să cadă in acest tip de propagandă; dar, din păcate, totul a fost din vina figurilor noastre bisericești bine intentionate dar inconștiente, care sunt foarte mult sub influența modei intelectuale. Alti episcopi ai noștri sunt conștienți, in orice caz, si a fost si un singur caz în care un episcop care era în favoarea unirii cu Mitropolia nu avut voie să slujească în diecezele unui alt episcop.

Noi înșine suntem foarte indurerati să vedem o asemenea inconstiență a ceea ce se întâmplă în lume și în Biserică. Ar fi cu adevărat cel mai bine pentru noi dacă Patriarhia Moscovei ne-ar „excomunica” pe noi și întreaga „Ortodoxie mondială” ne-ar tăia(din comuniune-n.trad.); atunci unii din poporul nostru ar cădea în apostazie, dar restul ar fi mai puternic.

Letter 176
************

Scrisoarea 172 – fragment

172. Feb. 18/Martie 3, 1975. Sf. Cosma al Yakhromsk. St. Leo al Romei

Draga Frate in Hristos, Alexey,

Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos. Anexat este caseta cu noul fascicul a lui Kireyevski, despre Sfinții Părinți. Cel mai important și mai dificil fascicul, desigur, este următorul și ultimul: despre „noile principii ale filozofiei” lui Kireyevski, care nu a fost valorizată de nimeni despre care știm, cu excepția lui Kontezevitch. Simțim că este foarte adecvat tocmai „trezirii spirituale” actuale în Rusia, care nu îl ia pe Sfinții Părinți ca bază și dacă nu (o face-n.trad) va fi pur și simplu un alt exercițiu în „influența occidentală”.

[…] În general, problemele bisericii de astăzi nu sunt la fel de simple cum erau, cel puțin așa cum sunt în perspectiva istorică confortabilă, și multe stanci scufundate stau în față. O cheie importantă pentru întreaga situație a bisericii pare să se afle tocmai în „serghianism”, care va deveni o problemă mai clară decât oricând acum că Biserica din Catacombe a Rusiei începe să se facă cunoscută și să se simtă din nou. Inima Serghianismului este legată de problema comună a tuturor Bisericilor ortodoxe de astăzi – pierderea gustului ortodoxiei, luarea de buna a bisericii, considerarea „organizatiei” ca Trupul lui Hristos, cred în faptul că Harul și Tainele sunt oarecum „automate”. Logica și comportamentul rational nu ne vor trece peste aceste stanci; sunt necesare multa suferința și experiență, iar puțini vor înțelege.

Letter 172
*************

Scrisoarea 170 – fragment

170. Feb. 1/14, 1975. Sf Mucenic Trifon

Dragă părinte Valery [Lukianov], Blagosloviti!

[…] Și epistolele către grupurile de la Paris și Mitropolie – ce afirmații slabe, ca și când diferențele dintre noi nu ar fi nimic mai mult decât „lupte jurisdicționale” care pot fi încheiate cu câteva „negocieri” – în loc de o chestiune de mărturisire a adevărului decat impotriva mergerii impreuna cu duhul vremurilor.

Părintele Serghei Shukin ne scrie că, în decretele episcopilor, el simte „influența lui Soljenitin”. Da, și noi simțim acest lucru; și îmi amintesc că ai menționat ceva de genul ăsta de asemenea când ne-ai vizitat pe noi. Soljenitin este important ca forță morală, ridicându-se cu îndrăzneală în fața tiraniei, încurajând oamenii să nu mai minta. Acest lucru este bun, dar foarte limitat; și este evident că Soljenitin nu are o profundă conștiință bisericeasca. El este un fel de „mărturisitor” – dar nu ca Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Marcu al Efesului. El vrea ca rușii să fie uniți – dar probabil că nici măcar nu vede că adevărul trebuie să vină înainte de unitate. (Și chiar dacă este împotriva „trăirii prin minciună” – el nu a văzut încă minciuna teribilă a lui Schmemann și a întregii false Ortodoxii.) Astfel, Soljenitin poate fi un mare scandal astăzi – și, într-adevăr, pare să fi exercitat o mare influență asupra episcopilor noștri. Cât de descurajator este să vezi pe Episcopii care alerga după lume, încercând să păstreze „moda”.

[…] Pentru a rezuma: Episcopii arată foarte mult ca un „Consiliu de Directori” lumești care conduc Biserica după înțelegerea lor umană, nu prin îndrumarea lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă necazuri înainte. Acum, Vlad. Anthony ne-a spus că Grabbe și Schmemann „negociază” – despre ce? Despre mărturisirea adevărului? Sau despre cum să prezinți o fata plăcută lumii și să arăți ca și cum ați fi prieteni cu toată lumea? Dacă „negocierile” reușesc, ar trebui să acceptăm inovațiile și întreaga Ortodoxie falsă a lui Schmemann & Co? Acest lucru ne nelinișteste foarte – pamantul este săpat de sub picioarele noastre.

[…] Unuia îi pare rău pentru turma ortodoxă și vrea să fie pe cat de intelegator cu putință pentru slăbiciunile lor – dar mai întâi trebuie să-i conducă, să le spună ce este bine și ce se așteaptă de la ei, trăgându-i întotdeauna mai sus, admitand ca fiind cunoscuta ideea că ei sunt ortodocși nu pentru că s-au născut în felul acesta sau fac parte dintr-o „organizație” ortodoxă – dar numai DACĂ ACEȘTIA SE LUPTĂ SA FIE CREDINCIOSI ÎNVĂȚĂTURII BISERICII. Păstorii ortodocși astazi mai mult ca niciodată trebuie să se fereasca de a-și pune speranța în „organizație”, ci mai degrabă să privească în mod constant în sus catre Primul Păstor Hristos, catre lumea ceresca a Adevărului lui Dumnezeu și a Sfinților Săi, de unde vine inspirația de a păstra îndrumarea dreapta a turmei. Pastorul nu poate fi doar un material de umplutura pentru oamenii care sunt „automat” ortodocși deoarece aparțin organizației; dar trebuie să-i avertizeze că POT PIERDE GUSTUL ORTODOXIEI dacă nu se uită în sus și nu se luptă. Episcopul Teofan Zavoratul, a prevăzut deja această pierdere a gustului ortodoxiei și a fost foarte supărat că nici unul din jurul lui nu părea să vadă asta – se întâmpla deja în secolul al XIX-lea și cu cât mai mult astăzi!

[…] Simțim foarte mult pericolele care ne așteaptă: Ortodoxia adevărată poate fi înghițită de Ortodoxia cu jumătate de inimă, care este de fapt doar o etapă pe calea spre Ortodoxia falsă (Constantinopol, Mitropolia etc.). Schisma lui Evloghie(Paris-n.trad.) și a Mitropoliei a fost o binecuvântare de la Dumnezeu, pentru că a tăiat mulți membri putrezi, intelectualitatea falsă care dorește să facă o nouă Ortodoxie. Discuția acum despre „reconcilierea” cu aceste grupuri arată că în Biserica noastră adevărata Ortodoxie este în pericol de a se pierde.

Letter 170
**************

Scrisoarea 159 – fragment

159. Iunie 30/Iulie 13, 1974. Sf 12 Apostoli; Sf. Sofronie din Irkutsk

Draga Frate in Hristos Alexey,

[…] Vă trimitem separat o biografie a lui Kireyevski, care este suficient de bună pentru evenimentele externe ale vieții sale (vă vom trimite câteva corecții asupra relației lui și a soției sale cu Bătrânii). Ai putea avea o serie foarte instructivă despre el; de exemplu:

a. Biografie: convertirea de la „occidentalism” (idealismul german) la Ortodoxie, venind în contact cu Ortodoxia pură prin soția sa, fiica duhonivească a Sfântului Serafim. Viața lui ca laic sub ascultare duhovniceasca.

b. Discuția sa despre diferențele dintre mentalitățile occidentale și cele ortodoxe; întregul său concept al diferentei dintre „auto-satisfacția spirituală” occidentală și pocăința ortodoxă este extrem de important pentru convertiți.

c. Întoarcerea la (Sf) Părinți ca răspuns la filozofia occidentală și la sfârșitul ei. Lucrarea sa de traducere a Părinților. Importanța Părinților târzii (Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Sinaitul, Sf. Grigorie Palama, etc.).

d. Noțiunea lui despre nevoia unei filozofii ortodoxe – nu doar teologie și dogma, ci o filosofie a vieții și a gândirii bazate pe (Sf) Părinți. (Absența sau deficiența acestui lucru este tocmai ceea ce a facut ca unii oameni sa invalmaseasca evoluția și alte astfel de întrebări „despre care Părinții nu au vorbit”.

Uitați-vă la cartea pe care o trimitem și citiți-ne opinia despre aceasta în OW nr 52 și spuneți-ne gândurile voastre.

[…] P.S. Cele mai multe dintre comentariile din marginea biografiei lui Kireyevsky sunt ale doamnei Kontzevitchs – unele dintre ele foarte valoroase. Astfel, la p. 262 ea scrie: „Kireyevski a sustinut bizantinismul; Khomiakov nu a avut nici o înțelegere a teologiei mistice.”

Letter 159
**********

Scrisoarea 158 – fragment

158. Iunie 24/Iulie 7, 1974b. Nasterea Sf. Ioan Inaintemergatorul

Dragă Sora în Hristos, Nina,Salutări în Domnul nostru Isus Hristos.

[…] E evident că preocuparea principală în aceste zile a Vlad[icai].Anthony este „deficitul de preoti”. Este posibil ca unii oameni să înceapă acum să se gândească de ce? Nu este doar pentru că „salariul este scăzut”! – care afectează doar pe cei care nu au oricum prea mult interes pentru preoție. Cei mai buni candidați sunt respinși tocmai pentru că „preoția” este prezentată ca un lucru plictisitor – ca „umplând o gaură” în organizarea bisericii în care toți, de la ierarhie la laici, iau Biserica și izvoarele vieții spirituale ca ceva garantat(care exista neconditionat-n.trad.). Inspirați-vă de viața sfinților, încercați să fiți un zelot, exprimați-vă venerația pentru Facatorul de Minuni din San Francisco – și veti vedea cât de repede veți fi strivita! Tot ceea ce se ridică deasupra „normei” inconștienței este etichetat ca „inselare”. Cine cu vitalitate spirituală, este interesat de o astfel de „carieră bisericeasca”?

[…] Adunarea „ex-novicilor” în mormânt nu a fost, de asemenea, o vedere foarte plăcută. Ce abis între generația mai în vârstă care se străduiește atât de tare (literal sinucigandu-se ei înșiși) doar pentru a „menține nava în alergare”, si cei tineri care nu sunt prea interesați de Biserică încât sa abandoneze plăcerea de a se multumi pe sine insusi și de a duce vieți fără rost. Sinodul care se apropie vine într-un moment critic, dar cine vede cu adevărat care este criza? Poate că apropierea de anarhie sta înainte, când viața bisericii va fi limitată la mici celule de credincioși.

[…] În ceea ce privește Arena(Ofranda monahilor contemporani-titlu in lb. romana-n.trad.), p. 52, „ascultarea morală, ascunsă, efectuată în suflet” pare să se refere la orientarea noastră ascultătoare față de Dumnezeu în general, pe care nu ar trebui să o considerăm satisfăcută dacă suntem doar ascultători față de autoritățile monahale sau bisericești. Se poate întâmpla ca ascultarea exterioară să fie atât de mult accentuata încât devine un înlocuitor mecanic pentru renunțarea reală voluntară launtrica a propriei voințe și înțelegeri * Distincția poate fi simțită în inimă: mai devreme sau mai târziu, o ascultare mecanică nesănătoasă va produce un sentiment de opresiune și tensiune, care sunt semne că ceva este în neregulă. Ascultarea autentică launtrica este însoțită de bucuria de a fi eliberat de încrederea numai în sine. Acest subiect este extrem de profund și este strâns legat de întregul subiect al ortodoxiei autentice vs. false în secolul XX, cel mai acut în „serghianism”, unde ascultarea devine într-adevăr sclavie fata de om și organizarea bisericieasca umana. Adevărata ascultare este însoțită de libertatea launtrică, fără de care nu există viață bisericească.

Letter 158
*****************

Scrisoarea 157 – fragment

157. Iunie 24/Iulie 7, 1974. Nasterea Sf. Ioan Inaintemergatorul

Dragă frate în Hristos, Luca [Walmsley], Bucură-te în Domnul nostru Iisus Hristos!

[…] Nevoia de indrumatori duhovnicesti, ca și creștinii ortodocși, care pur și simplu le pasă de alții, este acută. Aveți Arena(Ofranda monahilor contemporani-titlu in lb. romana-n.trad) de episcop Ignatie Briancianinov? Dacă nu, voi încerca să-ți fac o copie. Deși este scrisa pentru călugări, se aplică tuturor celor care doresc să ducă o viață ortodoxă serioasă în condițiile actuale. Nu ne mai este data calea de a asculta un Staret, spune el (chiar dacă a scris atunci când trăiau Stareti remarcabili); modul nostru actual de viață ortodoxă trebuie să fie în conformitate cu Sfintele Scripturi și Sfinți Părinți și cu sfatul credincioșilor ortodocși vii (adică cei care dau sfaturi, nu porunci). Va trebui să fii o albină înțeleaptă, să păstrezi orice sfat ai putea obține și să nu mai încetezi să citești Scripturile și (Sf)Părinți, a căror învățătură este pentru totdeauna, chiar dacă este aplicată diferit în vremuri diferite. Nu ar fi rău pentru tine să păstrezi un jurnal duhovnicesc (dacă nu îl ai deja), punând acolo întrebările și luptele voastre spirituale, precum și răspunsurile și lumina pe care le obțineți din sursele ortodoxe. Dificultatea situației dvs. este spre folos – cei care nu au fost niciodată în situații au puțin de oferit altora.

Poate că nu știi „ce urmează”? – după ce ai obținut diploma? Obține primul grad, apoi încrede-te în Dumnezeu pentru a deschide calea. Situația politico-economică din S.U.A., ca si evident peste tot în Occident, se deteriorează rapid. Mai rău, situația bisericii devine foarte rea (situația ta nu este unică!). În San Francisco, dintr-o dată unele parohii devin goale, deoarece vechii preoți mor și nu mai există tineri care să ii înlocuiască; și este îndoielnic dacă mai mult de câțiva văd cauza: că Ortodoxia a fost prea mult timp „luată de la sine înțeles” și nu se păstrează „în mod automat”! Dar toate acestea ne pregătesc doar pentru momentele de catacombă, când posibilitățile noastre sunt mai mari decât oricând. Nu putem vedea viitorul – dar sa știi asta, că dacă Îl iubesti pe Dumnezeu și Biserica Sa Ortodoxă și pe semenii tai, Dumnezeu poate și se va folosi de tine(va lucra prin tine-n.trad.). Numai rămâneți în contact cu alți luptători ortodocși (ei există).

Letter 157
*****

Scrisoarea 153 – fragment

153. Luni in saptamana a patra din Postul Mare 1974

Dragă Sora în Hristos, Nina,Bucură-te în Domnul!

[…] Cel de-al doilea lucru pe care trebuie să-l țineți în minte este acesta: lumea este dușmanul vostru și asta include „lumea bisericii”, adică, lumescul celor care merg la biserica. Nu cunoaștem nici un cleric în San Francisco care, dacă a auzit despre „dorința pentru deșert”, nu ar începe imediat să gândească și să vorbească despre „inselare”, „nebunii convertiți” și altele asemenea. În principiu, acestea sunt „corecte”, desigur, și este bine să vorbim așa în timpurile „normale” atunci când există sute de mănăstiri și schituri unde poti merge pentru a scăpa de capcanele încrederii în sine (dar casetele pe care ti le trimitem sunt despre „nebuni”, care au fugit chiar și de toate acestea!). DAR ÎN ZILELE NOASTRE JALNICE, ACEASTĂ ATITUDINE NU ARE NICI O FUNCȚIE REALĂ, CU EXCEPȚIA ANULĂRII ZELULUI DUHOVNICESC. Și lumea bisericeasca nu este doar destul de mult împotriva deșertului – orice fel de viață spirituală este în pericol din această „corectitudine”.

Letter 153
*************

Scrisoarea 146 – fragment

146. Luni, Feb. 19, 1974

Dragă Sora în Hristos, Nina, Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos.

[…] Pentru a nu fi scufundati in lumea mica a „bisericii”, TREBUIE SA TRAIESTI INTR-O LUME A TA PROPRIE- si aceasta este adevarata lume a ascetilor, locuitorilor din pustie si toate acele „pasari ciudate” care inspira si pastreaza scânteia în viață în noi. Mai ales locuitorii deșertului ne vorbesc astăzi, când deșertul a fost alungat din biserică. Asta înseamnă că noi credem că putem fi ca ei? Nu înseamnă doar că ii iubim și mai mult decât orice altceva am vrea să avem chiar și cea mai mică reflectare a felului lor de viață, dacă numai Dumnezeu va avea milă de noi și nu ne va distruge în păcatele noastre, în parerea noastră de sine și restul întunericului nostru.

Letter 146
****************

Scrisoarea 144 – fragment

Scrisoare indepartata integral din textul sursa in limba engleza. Ca urmare nu exista in Ne vorbeste pr Serafim Rose. Scrisori misionare, Ed. Egumenita

144. Ian. 24/Feb. 6, 1974. Cuvioasa Xenia de Sankt Petersburg

Dragă frate în Hristos, Alexey,Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos, în Care bucură-te!

[…] Într-un astfel de capitol despre „evoluția creștină”, ​​un lucru de bază care trebuie arătat va fi acela că adăugarea „lui Dumnezeu” la evoluție nu schimbă deloc perspectiva și intenția sa filosofico-teologică de bază. Dumnezeu devine un deus ex machina pentru salvarea evoluției atunci când absurditatea de a crede în ea fără Dumnezeu, ca un proces de pură șansă, devine prea evidentă. Astfel, citându-l pe Dobzhansky și pe alții, puteți arăta cum cred ei în același univers naturalist, fără interferența lui Dumnezeu, la fel ca și evoluționiștii atei: negarea Providenței lui Dumnezeu etc.

În ceea ce privește punctul culminant al acestei secțiuni: Teilhard de Chardin este extrem de simptomatic pentru „spiritul epocii” – un gânditor „religios” a ajuns la modă, favorizat chiar de Julian Huxley și de Uniunea Sovietică! (Voi trimite ceva materiale din Rusia pe Teilhard.) Ai putea să te uiți de asemenea la Lecomte DuNoüy, deoarece articolul Arhiepiscopiei Grecești îl menționează împreună cu T. de С .; Am sentimentul că va fi mai ușor să găsiți citate de la el!

O parte importantă a acestui capitol al „evoluționismului creștin”: citează T. de C. (pasajul citat de Dobzhansky la sfârșitul articolului) despre evoluția absolut „universală” – în acest moment simpla citare a acestui pasaj va arăta deja cititorul cât de mult depinde o astfel de viziune de a absorbi pur și simplu „spiritul vremurilor”. Acest citat arată credința oarbă a unor figuri „religioase” ale ultimului curent al credinței științifice; și oferă o paralelă exactă (de care ar trebui să o profitați in orice caz!) credinței oarbe a lui Alexandru Pope într-o altă credință științifică diferita: adorarea lui Newton și a universului său mecanic-deist de ordine perfectă, care a fost batjocorit un secol mai târziu de Voltaire în Candiede, o satiră despre „cele mai bune din toate lumile posibile” (expresia este al lui Leibniz, dar însumează credința întregii „așezări” filosofice din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea).

[…] Voltaire a batjocorit această filozofie pentru că devenise perimată și, astfel, cititorul dvs. este avertizat, sugestia este făcută: poate că și evoluția este o astfel de credință trecătoare, care va deveni depășită într-o zi sau deja devine așa! Și acest lucru se întâmplă în mod inevitabil dacă filosofia creștină acceptă filosofia „spiritului veacului”, care este trecatoare. În general, va fi o idee bună să contrastăm universul newtonian cu cel evolutiv: acest contrast va da cititorului probabil întregul „context” de de care are nevoie evoluția și într-un mod foarte nedureros, fără a-l forța să înțeleagă întreaga istorie a gândiri moderne. Mulți oameni pur și simplu nu știu că a existat vreodată o „știință” care nu era „evolutivă”, iar contrastul dintre Newton și evoluție arată modul în care o teorie științifică se îndreaptă spre următoarea. Astfel vei submina „credința” științifică a cititorilor tăi! (În secțiunea noastră teologică, vom mai cita Sfântul Vasile cel Mare și părintele Mihai Pomazanski pe această temă.)

Apropo, imi vine gândul că tonul spiritual al opoziției fundamentalismului față de evoluție se bazează de fapt mai mult pe universul Newtonian decât pe creștinism! Fără îndoială, arhiepiscopul Ussher era un Newtonian convins! – ar trebui să cercetezi asta. Punctul culminant al întregului articol va fi apoi prezentarea teologiei ortodoxe a creației – Adam, care este total independentă de toate curentele științifice.

Căci Ortodoxia NU URMEAZĂ FILOSOFIA TIMPULUI, mai degrabă Ortodoxia are propria sa filozofie bazată pe Revelatie. (Sf. Părinți au o teologie completă a originii omului și a creației) Această Revelatie nu este legată de nici o formă intelectuală care trece. Este o doctrină nemodificată cu fiecare filosofie care trece, fără legătura nici cu universul static al armoniei perfecte a lui Newton (care a plecat de la Ortodoxie făcând universul pur naturalist, iar evoluția este de fapt doar filosofia prezentă a Universului naturalizat divorțat de Dumnezeu și acțiunea Lui), nici cu universul „în dezvoltare” al lui T. de C. și a altor gânditori la modă astăzi. Filosofia ortodoxă NU ESTE DIN ACEASTA LUME; dar este RĂSPUNSUL la speculațiile zadarnice ale omului modern și, cu siguranță, răspunsul la o omenire plină de „stare de rău spiritual” cum D. [Dostoievski] o percepe.

Letter 144
****************

Scrisoarea 143 – fragment

Scrisoare indepartata integral din textul sursa in limba engleza. Ca urmare nu exista in Ne vorbeste pr Serafim Rose. Scrisori misionare, Ed. Egumenita

143. Ianuarie 9/22, 1974. Sf. Filip al Moscovei

Dragă frate în Hristos, Alexey, Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos.

[…] Ideile lui Kireyevsky asupra diferenței dintre mentalitatea catolic-vestica și ortodoxie ar putea servi și ca articol sau broșură, ceea ce ar fi foarte instructiv mai ales pentru convertiții de azi. Răspunsul la scolasticismul medieval, spune el, sunt marii Părinți ortodocși care au trăit în același timp – și anume, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Sinaitul, Sf. Grigorie Palama.

Și vorbind despre acest contrast, cercetarea mea despre (Sf.) Părinți în ceea ce privește evoluția a arătat ceva remarcabil – doctrinele catolice și ortodoxe despre Adam și creație sunt semnificativ diferite, și „evoluția” se potriveste destul de bine exact în doctrina catolică, dar nu în cea ortodoxa! Acest punct poate fi atins destul de bine prin compararea mai multor pasaje din Summa Theologica a lui Thomas d’Aquino (Întotdeauna m-am întrebat de ce am păstrat acea carte!) cu pasajul de la Sf. Simeon pe care il ai, și un altul de la Sf. Grigorie Sinaitul. Întreaga discuție a „evoluției”, dacă este prezentată doar corect, poate fi foarte importantă pentru a ne da perspectivele ortodoxe veritabile despre știința și “înțelepciunea” contemporană.

Letter 143
****************

Scrisoarea 136 – fragment

136. Aug. 19/Sept. 1, 1973. St. Andrei Stratilat

Draga Parinte Neketas,

[…] Însăși noțiunea de „captivitate latină” este jucată de Schmemann și de altii de genul său, cu scopul de a distruge ideea continuității tradiției ortodoxe de-a lungul secolelor. SA NU CAZI IN CAPCANA ASTA! Există marii teologi din ultimele secole care au folosit expresii pe care cuiva i-ar plăcea să le vadă imbunatatite; dar asta nu înseamnă că ei sunt în „captivitatea latină” sau ar trebui să fie discreditati. Ei nu folosesc aceste expresii în același context cu latinii și, prin urmare, problema nu este una foarte importantă.

[…] Tu și el sunteți amândoi un ajutor pentru Biserica Rusă (deși uneori acest lucru nu este recunoscut în mijlocul nostru), dar pentru a continua o cale solidă și fara lipsuri, va trebui să fiți atenți la modul în care vă exprimați anumite lucruri, pentru a nu provoca conflicte și neînțelegeri inutile. În special, vă îndemnăm cu tărie să nu lăsați anumite dezacorduri să vă determine să faceți judecăți dure, cum ar fi faptul că Alexey este un „catolic nepocait”, sau că teologii ruși cu care nu sunteți de acord sunt sub „influența latină.” Astfel de judecăți vă împiedică să vedeți acordul profund pe care îl aveți cu acești oameni cu privire la problemele fundamentale ale zelotismului ortodox și reduc întrebările teologice la un anumit nivel personal, făcând imposibilă discuția. (Evident, nimic din ce poate spune cineva sub “influența latină” va fi acceptabil pentru tine, deoarece crezi că este „corupt” și se pare că nu poate spune nimic fără ca această „influență” sinistră să se simtă. Dar crezi ca insuti esti complet liber de anumite „influente” sau altele? Fiind crescut și acasă într-un mediu complet „occidental”, ați reușit să scăpați in intregime de această influență? Vă pot spune cu sinceritate experiența noastră de a trăi în sălbăticie: dacă mergeți la un supermarket sau dacă ascultați radio sau televiziune sau citiți ziare, cu siguranță nu veți scăpa de influențe „moderne”, în moduri pe care probabil nu le stiti. Și dacă unii rau-intentionati încep să găsească despre tine o sinistră „influență greco-arhiepiscopală”? Toată această discutie despre „influență” este extrem de neclară și probabil inutilă; permiteți-ne să atacăm problemele în mod direct și să lăsăm diferențele să iasă și să fie rezolvate (dacă este posibil) prin criterii obiective rezonabile, mai degrabă decât să respingem pe cineva, pentru că îl considerăm sub o „influența” sau alta.

Letter 136
********************

Scrisoarea 132 – fragment

132. Iunie 29/Iulie 12, 1973. Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Dragă frate în Hristos, Alexey, Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos.

[…] După ce am citit scrisoarea Pr. E, începem să ne deznădăjim legat de „înțelepciunea greacă” a zilelor noastre, care pare să aibă prea mult în comun cu soiul antic! Ce se va întâmpla când vor începe cu adevărat să afle cât de simpli și de nepreocupati de toate acele lucruri care pe ei ii încânta suntem noi „rușii”? Un element de bază pare ca lipseste din toată „înțelepciunea” lor, unul pe care Sfintii Părinți il subliniază esențial pentru viața ortodoxă autentică: suferința. „Înțelepciunea” născută in timpului liber si din disputele inutile nu merită sa o avem; dar înțelepciunea născută din suferințele profunde (așa cum Dumnezeu le-a dat în primul rând rușilor în zilele noastre) este singura cu adevărat echilibrata și solida, chiar dacă nu poate da un răspuns papagalicesc la orice întrebare batjocoritoare. Să încercăm să intrăm mai profund în această suferință, Dumnezeu ne dăruiește harul Său pentru a face asta!

[…] Deja esti într-o oarecare măsură intrat în această suferință prin a fi nedrept batjocorit. Fie ca Dumnezeu să vă dea puterea de a îndura și de a nu lupta cu aceleași arme, ci mai degrabă să priviți limpede (și nu abstract) problemele reale cu care se confruntă azi aceia care doresc să fie ortodocși într-o lume nebună.

Letter 132
*************

Scrisoarea 112 – text lipsa in editia publicat

112. Jan. 31/Feb. 13,1973. St. Nichita al Novgorodului. Sf. Chir si Ioan, Doctorii fara de arginti

Dragă frate în Hristos, Alexey,

[…]

Pasaj indepartat integral din textul sursa in limba engleza. Ca urmare nu exista in Ne vorbeste pr Serafim Rose. Scrisori misionare, Ed. Egumenita

Celelalte două articole sunt bune și nu avem comentarii, cu excepția faptului că ar putea fi înțelept să menționăm cu fiecare fascicula data sarbătorii Sf. Iuliana (2 ianuarie); iar în editorial este foarte nedrept (fata de sovietici) să menționezi „naziștii depravați”, fără a arunca și în sovietici, care chiar și astăzi continuă „experimente îngrozitoare” asupra milioanelor de prizonieri. Nazismul a fost într-adevăr o imitație palidă, deseori temperată de o rămășiță de sentimente încă umane, a experimentului sovietic; iar depravarea lui era mică în comparație cu depravarea sistematică și inumanitatea pe care le practică inca tortionarii sovietici. Nu ii apăr pe naziști! – dar făcând cuvântul „nazist” aproape sinonim cu inumanitatea din secolul al XX-lea, putem pierde din vedere realitatea infricosatoare a sistemului sovietic de astăzi. Este îndoielnic faptul că naziștii aveau vreo tortura depravata, pe care sovieticii nu au încercat-o mai întâi și pe care încă o aplica.

Letter 112
***************

Scrisoarea 108 – fragment

108. Duminica Tuturor Sfintilor, 1972

Draga Parinte Nichita,

[…] Timpul este în mod evident iminent, când numai cei profund înrădăcinați în Ortodoxie și (Sf.) Părinți vor putea să stea împotriva ispitelor viitoare. Eusebius și Co s-au pierdut în legătură cu doctrina și acțiunea Duhului Sfânt, dar cheia pentru noi pare, după toate, să fie doctrina Bisericii. Dacă știm ce și unde este Biserica și, bineînțeles, ceva despre cum actionează diavolul, atunci toate „miracolele” într-un context „creștin” nu ne vor dezechilibra așa cum a făcut Eusebius – și probabil că nu a auzit nici măcar dintre cele mai spectaculoase „miracole”, cum ar fi cele provenite din Indonezia.

Sincer, timpul în față pare atât de întunecat, încât cineva se minunează doar faptul că avem încă libertatea de a vorbi (cât timp inca?). Evident, tot ce se poate spune trebuie să fie spus în curând. Cel mai strălucitor punct din întreaga imagine sunt Noii Mucenici și Biserica din Catacombe – la urma urmei, nu trebuie să-ți vinzi sufletul!

[…] Un capitol revelator povesteste modul în care i s-a oferit slujirea „preoției” (în 1944), dar chiar și în afară de aceasta, din mărturia sa este absolut de neconceput în condițiile sovietice că Nikodim și tinerii ierarhi ar putea fi orice altceva decât agenții NKVD carora le-a fost atribuita „episcopia”.

Letter 108

************

Scrisoarea 105 – fragment

105. Iunie 12/25, 1972

Draga Pr. Neketas,

[…] Dar chiar cercurile înalte sunt indiferente față de Ortodoxia „luptătoare” pe care o dorim. Se întâmplă câteodată că suntem cu toții „nebuni” care lupta; depășiti fără speranța, marșaluim în luptă așteptand a fi doborati – dacă nu din față, atunci din spate, ceea ce este mai rău. Dar slava lui Dumnezeu, să luptăm cat este ziua și avem șansa; cu adevărat nu este pentru o împărăție pământească pentru care luptăm și dacă trebuie să ne oprim pentru „politică” nu vom putea lupta asa mult. Suntem foarte inspirați de noile documente ale Bisericii din Catacombe pe care vom începe să le compilam săptămâna viitoare – care dau probabil cea mai bună perspectivă asupra adevăratei vieți ortodoxe în URSS, cu observații clare asupra folosirii „ascultarii” și „smereniei” pentru scopuri politice. Aceste arme sunt folosite nu numai în URSS!

[…] În acest weekend am primit vizita lui Vladica Derugin, un zelot tânăr al Ortodoxiei (care este responsabil pentru nota din articolele lui Talantov despre opinia din Rusia despre autocefalie – am dat oarecum o impresie înșelătoare că este din Mitropolie, dar el nu este, chiar dacă majoritatea familiei sale este și el este chiar inrudit cu Shahovskoy). El a scris o replica buna la articolul lui Shahovskoy despre Scrisoarea lui Solzhenitsyn din Post. Sperăm că această scrisoare va apărea în unele ziare rusești. Din păcate, aproape toate ziarele rusești sunt corupte. Cel mai bun este săptămânalul Nasha Strana din Argentina, care este singurul care tipareste manuscrisele lui Talantov pe care le-am trimis în limba rusă la mai multe ziare. Este monarhist, dar la un nivel ideologic destul de ridicat, și singurul ziar care sustina deschis pentru Biserica din Străinătate.

Letter 105
************

Scrisoarea 095 – fragment

095. Aug. 31/Sept. 13, 1971. Asezarea in racla a Braului Maicii Domnului

Draga Parinte Neketas,

[…] Am fost doar intariți în evaluarea noastră, că, dacă grecii se uită la episcopii noștri din Sinod pentru a confirma poziția lor de adevărată ortodoxie, noi cei din Sinod privim pentru inspiratie in Ortodoxia adevărată și neincovoiata spre voi grecii zeloti. Apoi, la câteva ore după Fr. Teodoritos a plecat, am fost vizitați de Ieromonahul Theodore, recent mutat în San Francisco (numele lui este Hoeins, nu cel care a fost tuns de către părintele Panteleimon) – și se dovedește că il recunoaște deplin pe Athenagoras „până când el predică o erezie” (de mult! ) și se opune vechilor calendaristi și privește zelotii athoniti ca fanatici care vor sfârși în sectarism fără preoți. Mă tem că opiniile sale sunt prea apropiate de „viziunea organizațională” care predomină în rândul multora dintre preoții noștri și, ne temem, chiar mai sus. Acest Sobor va dezvălui, fără îndoială, multe despre acest lucru. Vă rugăm să rețineți că noi suntem impreuna cu voi zelotii greci in aceasta și să ne informați cu privire la evoluții, decizii, etc. Ziua „ortodoxiei inconștiente” este trecut și cu adevărat nu este suficient ca rușii să se așeze deoparte și să aștepte restabilirea Rusiei – care, atunci când va veni, ar putea lua o formă surprinzătoare și va ii găsi pe cei mai mulți ruși nepregatiti! Suntem mai mult decât oricând preocupați să păstrăm independența mănăstirii noastre, astfel încât, dacă – Doamne ferește! – ar trebui să vină o scindare în Sinod, vom fi liberi să acționăm conform conștiinței.

Letter 095
**************

Scrisoarea 093 – text modificat

Precizare: Aceasta postare o fac doar pentru a evidentia schimbarea textului sursa (in limba engleza) cu o varianta „neutra”

093. Aug. 16/29, 1971. Icoana Domnului Nefacuta de Mana

Dragă frate în Hristos, Alexey,

[…]

Textul sursa: There is much talk now of the approaching “Eighth Ecumenical Council,” how binding it will be on all Orthodox Christians as the ultimate authority in the Church, etc. — and then one remembers that the Orthodox already had such an “Eighth Ecumenical Council” — for the representatives of all the Patriarchates signed the decree of the Council of Florence.

Traducerea mea: Se vorbeşte mult acum despre apropierea celui „Al optulea Sinod Ecumenic”, cât de obligatoriu va fi asupra pentru toţi creștinii ortodocși ca autoritate supremă în Biserică etc. – și apoi începi să-ţi aminteşti că ortodocșii aveau deja un al “Optulea Sinod Ecumenic” – reprezentanții tuturor Patriarhiilor au semnat decretul Sinodului de la Florența.

Letter 093

Conform textului sursa modificat, in limba romana aparuta in Ne vorbeste pr. Serafim Rose. Scrisori misionare,Ed. Egumenita:

Traducerea lor: Spre exemplu: se vorbeşte mult în zilele noastre despre înţelegerea celor “Şapte Sinoade Ecumenice”, cât de obligatorii sunt, dacă sunt valabile pentru toţi creştinii ortodocşii şi dacă sunt ultima autoritate în Biserică, etc. – şi apoi începi să-ţi aminteşti că ortodocşii au avut şi un al “Optulea Sinod Ecumenic” – deoarece toţi reprezentanţii Patriarhatelor au semnat convenţia Sinodului de la Florenţa.

****************

Scrisoarea 088 – fragment

088. Aug. 10/23, 1971. St. Arhidiacon Laurentiu
Dragă frate în Hristos Laurence,

[…] În înțelegerea predominantă rusa de astăzi o „mănăstire” este un loc cu o adunare ocazionala de oameni, cu o funcție definită în Biserică: să servească ca reședință de vară a episcopului, centru de picnic, fond comun pentru nevoi bisericești etc. Și „călugării” sunt acei oameni care devin sclavi, zdrobiți de autorități de dragul „ascultarii”, care pot fi folosiți de organizația bisericească: cei mai promitatori ca episcopi, cei mai puțin promitatori ca ieromonahi în parohii care pot isi pot permite ceva mai bun, și prostii să rămână în mănăstire sa ingrijeasca vacile. Împotriva unei astfel de idei pervertite, atât a mănăstirilor cât și a „ascultarii” și a virtuților monahale, protestăm în mod intens și, dacă Dumnezeu ne dăruiește să avem o mănăstire adevărată aici, se va încadra în această imagine „acceptată” numai peste cadavrele noastre.

[…] În acest concept „monahismul” a devenit un fel de gimnastică spirituală (cadouri, ascultari etc.) care poate fi dobândita trăind pentru o vreme într-o „mănăstire” și odată ce o ai, poți deveni membru ocazional al oricărei alte ” mănăstiri „și să le oferi altora rodul experienței tale de gimnastică – între timp ridicându-te în ierarhia rânduielilor bisericești, până când, dacă ai noroc, ajungi episcop și poți conduce propriul spectacol. Nu! Monahismul este o dispoziție și lupta a sufletului pentru mântuire, iar forma sa cenobitica este plasmuită trăind în comunitate cu alții de aceeași minte și suflet și uniti în aspirație cu ei, fiecare impulsionând pe ceilalți la mântuire. Acest lucru, dupa toate semnele, este ceea ce Pr. Panteleimon are, și grecii în general par încă foarte conștienți de monahism în sine și nu doar ca o funcție în Biserică la mila episcopilor. Pr. Neketas a fost șocat când am vorbit cu el despre Fr. Panteleimon ca si candidat pentru episcop; un staret nu trebuie să fie „promovat” episcop, ci să rămână acolo unde este pe viață; și dacă Pr. Panteleimon ar deveni episcop, cu excepția unei urgențe extreme, el si-ar pierde orice respect în Grecia.

Letter 088

*****************
Scrisoarea 078 – fragment

078. 25 Martie/ 7 Aprilie 1971

Bunavestire, 1971

Dragă frate în Hristos, Daniel,

[…] Cred că este important, în primul rând, să realizăm că problema Patriarhiei Moscovei nu este în primul rând una de „canonicitate” – această întrebare va fi rezolvată în cele din urmă doar de un Sinod al Bisericii Ruse (după răsturnarea jugului sovietic). La acel Sinod, fără îndoială, multe vor fi iertate datorită dificultăților fără precedent din aceste vremuri, iar cei care vor fi îndreptățiți atunci nu sunt neapărat cei care s-au privit ca fiind „canonici corecți”, ci mai degrabă cei care au ținut viu duhul Bisericii, care este totuși deasupra canoanelor și le inspiră. Dar, între timp, trebuie să trăim cu situația care există și să alegem dacă să avem sau nu contactul și comuniunea cu Moscova; și, prin urmare, trebuie să pătrundem cumva în duhul acestei întrebări și să decidem pe această bază. Un ajutor foarte important în acest sens îl reprezintă „Documentele Bisericii din Catacombe” pe care le tiparim acum, deoarece în ele episcopii care au prezenți chiar la izbucnirea „Serghianismului” exprima judecățile despre ceea ce a fost atunci întrebarea centrală a zilei, și majoritatea celor care s-au opus lui Serghie au făcut-o pentru că ei credeau că s-a pozitionat în afara Bisericii și au trebuit să vorbească pentru a rămâne ei înșiși în Biserică. În zilele noastre, atmosfera nu este atât de tensionată și probabil că majoritatea oamenilor consideră problema acum ca fiind academică – deși reacția la autocefalia Mitropoliei a accentuat considerabil chestiunea.

[…]

Dar cu sovieticii, scopul este mult mai profund: în cele din urmă, să distrugem în întregime Biserica, folosind înșiși ierarhii Bisericii (când este posibil) ca agenți ai acestei scheme; și, pe drumul spre acest scop, a face ca Biserica să apere comunismul în străinătate și să propovăduiască un „creștinism comunist” care pregătește ideologia pentru triumful comunismului mondial, nu numai ca un regim politic universal, ci ca o ideologie și tiranie pseudo-religioasa. Pentru a aprecia acest lucru trebuie să ne dăm seama ce este comunismul: nu doar un regim politic nebun, ci un sistem ideologic-religios al cărui scop este să răstoarne și să suplinească toate celelalte sisteme, mai ales creștinismul. Comunismul este de fapt o erezie foarte puternică a cărei teză centrală, dacă nu mă înșel, este hiliasmul sau milenismul: istoria trebuie să ajungă la punctul culminant într-o stare nedefinită de binecuvântare pământească, o omenire perfectă trăind într-o pace și armonie perfectă. Examineaza prediciile tipărite ale ierarhilor din Moscova: iar și iar, găsim aceeași temă a venirii „Împărăției lui Dumnezeu pe pământ” prin răspândirea comunismului. Aceasta este o erezie directă sau poate ceva mai rău: devierea Bisericii din scopul ei – salvarea sufletelor pentru viața veșnică – și predându-le catre împărăția diavolului, promițând o binecuvântare falsă pe pământ și condamnându-le la osanda veșnica.

Tot creștinismul occidental modern este pătruns deja de această orientare lumească, în esență hiliastă, și bisericile ortodoxe cu cat sunt mai “liberale”, lumești (precum Mitropolia) au fost infectate din această sursă; și probabil motivul pentru care majoritatea oamenilor din Mitropolie acceptă cu ușurință autocefalia este că, din interior, ei nu înțeleg ce se întâmplă, sunt ei înșiși deja pe jumătate pe aceeași cale pe care a luat-o Patriarhia Moscovei.

Zilele trecute am citit un comentariu amănunțit asupra crizei iconoclaste din secolele VII-VIII. Înainte de cel de-al Saptelea Sinod Ecumenic, Biserica Ortodoxă nu avea nici o „doctrină despre icoane” explicită și astfel s-ar putea susține că Iconoclastii nu erau eretici deloc, iar disputa era una despre chestiunea secundară a „ritului” sau „practicii”. Cu toate acestea, Biserica (în persoana aparatorilor ei, cei mai importanți cinstitori ai icoanelor) a simțit că se luptă cu o erezie, ceva distructiv pt Biserica însuși; și după ce aparatorii ei au suferit și au murit pentru această sensibilitate ortodoxă, iar teologii ei au reușit în cele din urmă să formuleze în mod explicit doctrina pe care o cunoștea deja în inima ei – atunci cauza ortodoxiei a triumfat la cel de-al Saptelea Sinod Ecumenic și Iconoclastii au fost aratati ca eretici.

Bănuiesc că același lucru, mult mai extins și mai complicat, se întâmplă astăzi: aceia care simt ortodoxia (trăind viața sa de har și fiind in legatura și atasati de comorile sale de bază – vieți ale sfinților, scrieri patristice etc. .) se luptă împreună împotriva unui dușman, o erezie, care nu a fost încă deplin definită sau manifestată. Se pot identifica și combate aspecte separate sau manifestări ale acesteia (hiliasmul, evanghelia socială, renovationismul, ecumenismul), dar batalia este în mare măsură instinctivă și cei care nu simt Ortodoxia în inima și oasele lor (de ex. sus formati pe Concern și Young Life în loc de Viețile Sfinților!) nu știu cu adevărat despre ce vorbești și nu înțeleg cum poți deveni atât de agitat de ceva pe care nici un Sinod nu l-a identificat vreodată ca erezie. În mărturia episcopilor Bisericii Catacombei de la sfârșitul anilor 1920 se constată iar și iar că agenții GPU îi întrebau mai întâi dacă erau pentru sau împotriva lui Serghie și dacă erau împotriva,atunci acești agenți demonstrau că Serghie „nu a încălcat nici dogmele nici canoanele „! Astfel, fie tortionarii atei „apărau Biserica” ​​- sau există ceva ingrozitor de greșit, iar Biserica este impotriva unui inamic extrem de formidabil. După cum se dovedește, totuși, există câteva motive dogmatice și canonice legat de care Serghie a greșit; dar, în primul rând, sufletul ortodox a simțit că el era de partea gresită.

Deci, prima parte a luptei se indreapta spre prezentarea Ortodoxiei de bază și la sensibilizarea oamenilor în duhul real al Ortodoxiei – mai presus de toate exemplul celor care au trăit Ortodoxia, sfinții și mărturisitorii lui Dumnezeu. De aceea, pentru timpurile noastre, cel mai important lucru nu este cunoașterea generală și abstractă a istoriei ortodoxe, a dogmelor, a canoanelor etc. (Seminariile Sf. Serghie și Sf. Vladimir scot mulți care cunosc destul de bine aceste lucruri, dar ei nu devenit apărători ai Ortodoxiei, CEEA CE este necesar), ci mai degrabă exemplele date pentru timpul nostru – mai ales noii martiri și mărturisitori ai Rusiei.

[…]

Cred că am spus destul pentru o vreme! „Documentele Bisericii din Catacomba” și „Noii Mucenici” ne vor da, fără îndoială, o imagine mai clară, odată ce mai multe dintre ele vor fi traduse și prezentate. Noul nostru numar va fi dedicat Mitr. Iosif – adevărat aparator al Bisericii! Interesant, la el precum și la altii este faptul afirmația arată că Serghie a făcut ceva „mai rău decât erezia”, ​​că EL A ucis Biserica din interior.

Letter 078
********************

Scrisoarea 067 – fragment

067. Oct. 30/Nov. 12, 1970. Sf Mucenici Zenovie si Zenovia

Draga Parinte David [Black],

[…] Cum rămâne cu ecumenismul? Susțineți orice idei abstracte despre „bunul ecumenism” – nu vedeți că cei care l-au inventat ​​îl ​​înțeleg într-un sens eretic și văd că implicarea ortodoxă în ea este o acceptare mai mult sau mai puțin urâtă a acestei erezii? – sau că practica reală a acesteia este dizolvarea literală a textelor Ortodoxiei celor care participă („Adevărul pe care noi nu l-am cunoscut”, „reînnoirea Bisericii voastre”, invocările „sfinților” Gandhi, Martin Luther King etc.). Nu vedeți că nimeni nu vorbește fără echivoc despre acest lucru, cu excepția Sinodului (și vă rugăm să nu menționați episodul Mitropoliei de un an sau doi în urmă, care a fost condamnat de catre însuși oamenii din Mitropolie pentru duhul său de compromis si călduț!), și că apelul din inimă și cu adevărat ortodox al Mitropolitului Filaret către toți episcopii ortodocși nu a găsit nici un răspuns în cadrul Mitropoliei, cu excepția pr. Schmemann care răspunde în mod greșit și evaziv care nu răspunde punctelor Mitropolitului, ci susține ad hominem, încercând să discrediteze dreptul Sinodului de a rosti adevărul altor episcopi ortodocși.și că apelul din inimă și cu adevărat ortodox al Mitropolitului Filaret către toți episcopii ortodocși nu a găsit nici un răspuns în cadrul Mitropoliei, cu excepția pr. Schmemann care răspunde în mod greșit și evaziv care nu răspunde punctelor Mitropolitului, ci susține ad hominem, încercând să discrediteze dreptul Sinodului de a rosti adevărul altor episcopi ortodocși. Dacă Metropolia nu are cu adevărat simpatii ecumeniste, atunci să vedem o epistolă directă de la ierarhii ei, chemand pe Athenagoras și Iakovos (pe nume – aceasta este singura cale frățească ortodoxă!) pt a explica și manifesta solidaritate cu Mitropolitul Filaret – ci dimpotrivă, Mitropolia fuge de mitropolitul Filaret direct în brațele Moscovei, care în prezent concurează cu Constantinopolul pentru conducerea spectaculoaselor acte și declarații ne-ortodoxe, și Pr. Meyendorff afirmă că oricine in afara comuniunii cu Athenagoras (cred că îți dai seama că este un eretic?) este în afara Bisericii Ortodoxe.

[…]

Sper că veți citi cu atenție noul nostru nr Orthodox Word cu cele două articole despre Biserica din Catacombe. Veți vedea atunci că nu numai noi din lumea liberă, ci și cei de acolo (care au câștigat dreptul la judecata lor prin torturile la care au fost supuși pentru Hristos și Ortodoxie), care nu acceptă pe serghianiștii de la Moscova. Și poate veți începe să vedeți că respingerea noastră fără compromis a concordatului Mitropoliei cu Moscova nu are nimic de-a face cu conceptele teoretice de „canonicitate”, ci face parte din viața-sânge a Ortodoxiei noastre; acest concordat nu este „necanonic” – este trădare pentru Biserica Rusă și pentru noii ei martiri. Nu vă puteți imagina durerea profundă și lacrimile pe care ni le-a provocat „autocefalia”. Și dacă acum reprezentanții Mitropoliei încep să nege existența Bisericii din Catacombe (ne așteptăm ca o vor face, pentru că aceasta este linia Moscovei ” în contradicție cu documentele actuale și cu informațiile din presa sovietică – aceasta nu va fi decât o altă indicație a instinctivului „mecanism de apărare” care forțează Mitropolia într-o apărare aprinsa a „serghianismului” cu toată linia de propagandă. Și chiar dacă nu ar putea fi găsit un singur creștin catacombnic, acest lucru nu ar schimba adevărul poziției de catacomba din 1927 – atestat în numeroase documente – și nici nu ar face serghianismul adevărat sau ortodox.

Când vorbești despre reconciliere, prin urmare, vezi cu adevărat lucrurile prin ochelari de culoare roz. În 1946, Mitropolia a lovit Sinodul în față și ia dat afară pe episcopi (nu ați citit cu adevărat această istorie rușinoasă?); în 1970 ea trădează în întregime Biserica Rusă. Cu ce, atunci, ar trebui să fim împăcați? Cu lipsa totală de principiu? Cu „spiritul vremurilor”? Conștiința propriei „minorități tăcute” a preoților ruși mai vechi nu este linistita; ar trebui să-i trădăm și sa ne alăturăm voua? Episcopii noștri timp de 25 de ani au fost ingaduitori și supra-ingaduitori, păstrând Ortodoxia și fiind gata în orice moment pentru reconcilierea deplină, fără a pierde „autonomia” față de Mitropolie; dar Mitropolia nu a vrut niciodată acest lucru, ci a așteptat momentul în care a fi putut să stabileasca termeni separați cu Moscova- care, cu siguranță trebuie să știți, ne-a „excomunicat” exact așa cum ea „vă excomunicase” – voi, de fapt, nu ati mai fost macar preoti al lui Dumnezeu până în 9 aprilie 1970, dacă acceptați canonicitatea Moscovei! Mitropolia a ales calea ei – atunci la ce idee roz a creștinismului trebuie să ne întoarcem noi pentru „reconciliere” acum? Ortodoxia este mai serioasa decât atat!

Letter 067
***************

Scrisoarea 063 – fragment

063. Sept. 4/17, 1970. St. Ioasaf al Belgorodului

Dragi frați în Hristos,Bucurați-va în Domnul nostru Iisus Hristos!

[…] Și cu adevărat, este important pentru mica nostră turmă de creștini ortodocși adevărați să aibă contact între ei, căci zilele sunt rele și mulți încearcă să distrugă Biserica ortodoxă astăzi – chiar și pe unii dintre aceia numiți „episcopi ortodocși”. Aici, în America, suntem foarte familiarizați cu apostazia „Athenagoras & Co” și, din păcate, celelalte jurisdicții naționale din America nu sunt deloc mai bune; toți fraternizează și se roagă cu catolicii și protestanții și se rușinează să spună heterodocșilor că au rătăcit departe de Adevăr, care este numai în Ortodoxie. Membrii Bisericii noastre ruse din afara Rusiei se ridică aproape singuri și luptă pentru puritatea doctrinei și practicii noastre sfinte ortodoxe și pentru aceasta suntem defăimați și suntem numiți peste tot. Dar, cel puțin aici, suntem perfect liberi să spunem adevărul, ceea ce nu este cazul în multe țări.

Letter 063

Continuă lectura „Scrisoarea 063 – fragment

***************

Scrisoarea 061 – fragment

061. August 30/Sept. 12, 1970. St. Alexandru Nevski

Dragă părinte Michael,Binecuvântează-ne Părinte!

[…] Și așa a fost (revenind la Iakovos) de curand, așa cum am citit articolul lui Iakovos în Ortodox Observer din iulie-august. „O Nouă Epocă?”, că am simțit deodată că am găsit o înțelegere a „esenței iacovismului”. Nu este, într-adevăr, erezia de bază a hiliasmului! Ce altceva, ar putea într-adevăr justifica, astfel de schimbări imense și perversiuni monstruoase în Ortodoxie, cu excepția conceptului că intrăm într-o situație istorică cu totul nouă, un timp complet nou, în care conceptele trecutului nu mai sunt relevante, ci trebuie sa ne ghidam dupa vocile noului timp? Nu Pr. Patrinakos, în numerele anterioare ale Orthodox Observer, il justifică Athenagoras – nu ca un teolog, nu ca un tradiționalist, ci ca un profet, ca unul al cărui erezii nu pot fi condamnate pentru că el trăiește deja în „noul timp”? Athenagoras însuși a fost citat (nu găsesc sursa acum!) ca vorbind despre venirea „Erei a Treia a Duhului Sfânt” – o idee clar hiliastă care il are campion recent principal al său pe N. Berdyaev și poate fi urmărită direct la Joachim de Floris și, indirect, la montaniști. Întreaga idee a unei „noi epoci”, desigur, pătrunde în fiecare fibră a ultimelor două secole, preocuparea lor cu „progresul” este ideea cheie a conceptului revoluției (de la cea franceză la bolșevică), este o idee centrală a ocultismului modern (vizibil la nivel popular în vorbirea de astăzi despre „vârsta Vărsătorului”, epoca post-creștină astrologică) și și-a datorat răspândirea ei probabil în special în Francmasoneriei (există o publicație a Ritului scoțian în America numită New Age). (Regret să spun că întreaga filozofie este prezentă și pe bancnota dolarului american cu patrimoniul său masonic, cu „novus ordo seclorum” și piramida neterminată, așteptând piatra a 13-a la varf! „În termeni creștini, este filosofia lui Antihrist, cel care va intoarce lumea cu capul în jos și „va schimba timpurile și anotimpurile”. Într-adevăr chiar și calendarul este implicat, pentru cele mai ample revoluții (franceza, iar bolșevicii au încercat și au eșuat și au trebuit să fie mulțumiți de compromisul calendarului gregorian) au introdus noi calendare. Papa și Athenagoras s-au exprimat deja în ceea ce privește noul calendar “universal”. Și întregul concept al ecumenismului este, bineînțeles, pătruns de această erezie și de „reînnoirea Bisericii”.

Recentul „gând” al Constantinopolului (ca să ii dea un nume demn!) Este plin de identificarea absolută a Împărăției Cerului cu „noua epocă” (lupul cu mielul) sau de accentul pe un tip cu totul nou a timpului și / sau a creștinismului care face ca standardele creștine anterioare să fie depășite: moralitate nouă, religie nouă, primăvară a creștinismului, reînnoirea Bisericii, inutilitatea de a se mai ruga pentru culturi sau vreme, deoarece omul le controlează acum, etc.

Cât de potrivit este de asemenea pt cauza hiliasta pe care o trăim (din 1917) în „epoca post-Constantiniană”; pentru că era la începutul acelei epoci, adică în epoca de aur a Părinților, că erezia hiliasmului a fost zdrobită – în Occident, cred, mai ales prin Augustin și în Orient, prin Origen (?) , cu comentariile lor despre cei o mie de ani ai Apocalipsei nu ca un „mileniu” pământesc, ci ca o viață harică în Biserica de pe pământ. Într-adevăr, împreună cu revoluțiile care au răsturnat epoca Constantiniană, am văzut o reformă a creștinismului care îndepărtează Biserica ca instrument al harului lui Dumnezeu pentru mântuirea veșnică a oamenilor și o înlocuiește cu „Evanghelia socială”. Articolul lui Iakovos nu are un cuvânt despre mântuire, ci este îngrijorat numai pentru „lume”.

Letter 061
*************

Notele scrise de mână 060 – fragment

060. Notele scrise de mână a Pr. Serafim în partea de sus a scrisorii următoare citim: „mijlocitor liniștit, pace și armonie, de tradus în acțiune (din lucrarea Pr.A)

[Posibil august 1970]

Draga Pr. Vladimir S. [Bridievey, Biserica Ortodoxa a Americii-OCA],

[…] Vă dați seama de seriozitatea convingerii noastre ferme că concordatul Mitropoliei cu Moscova este o trădare a Bisericii Ortodoxe și a credincioșilor, atât în ​​interiorul cât și în afara URSS? Știți despre avantajele de propagandă pe care Biserica Moscovei și guvernul sovietic le-au obținut deja de la autocefalie? (Vă mulțumim, de exemplu, pentru declarațiile publicate de Episcopul de Sitka, care sunt propagandă sovietică pură.) Știți întreaga istorie, din 1927 până în prezent, a Bisericii din Catacombe și persecuția ei din partea Poliției Secrete Sovietice conform indicațiilor date de ierarhii de la Moscova? Mitropolia voastră susține acum această persecuție prin sprijinul său din partea Patriarhiei, iar când episcopii voștri apar în Uniunea Sovietică ca oaspeți onorați ai Patriarhiei, credința fiecărui creștin catacombnic este călcată în picioare public. Vedeți, într-un cuvânt, cum suntem oponenți ai autocefaliei voastre și protestăm public, din cauza durerii în inimile noastre, care este prea adâncă pentru a o pastra pentru noi?

Noi credem că voi și mulți alți oameni sinceri ai Mitropoliei ați acceptat autocefalia din ignoranța fata de implicațiile ei depline. Dar este datoria noastră să vă informăm despre toate faptele și să vă implorăm să opriți această cale a trădarii și sacrilegiului. Sfântul Gherman nu poate fi ocrotitorul unei astfel de „autocefalii”, și noi doar ne rugăm că în timp acest lucru va deveni clar pentru mulți.

Știți viața Sfântului Maxim Mărturisitorul? Toți patriarhii ortodocși au acceptat erezia monoteliților și el a fost implorat, de dragul păcii și al armoniei în Biserică, să facă ceea ce făceau toți ceilalți și să își păstreze părerile pentru sine. Si el a spus: „Chiar dacă întreaga lume va intra în comuniune cu patriarhul (eretic) al Constantinopolului, eu singur nu o voi face”. Acesta este un fel de mărturisire ortodoxă care a păstrat Biserica timp de 2000 de ani; aceasta este credința pe care a trăit-o Sfântul Gherman; asta este ceea ce trebuie să urmăm astăzi. Într-adevăr, avem exemplul Sfântului Petru Aleutul care a murit pentru refuzul de a accepta papismul, care, conform ecumenismului nostru modern, este foarte puțin diferit de Ortodoxie. Și suntem bucuroși să suferim tortura și martiriu pentru această credință, dar nu vom recunoaște niciodata Patriarhia(Moscovei) sau Mitropolia, care au trădat această credință.

Handwritten notes 060
*****************

Scrisoarea 059 – fragment

059. August 14/27, 1970. Sf Prooroc Mihea

Dragă frate în Hristos, Daniel,

[…] În ziarul Monterey Peninsula Herald a aparut titlul: BISERICA RUSĂ CANONIZEAZĂ CALUGARUL „HIPPIE” din S.U.A. și a începea: „Într-o ceremonie veche de secole, un călugăr rus descris ca un” hippie „al timpului său a devenit primul sfânt american al Bisericii Ortodoxe. În termenii moderni ai putea să-i spui un hippie”, a spus PS Teodosie, episcop de Sitka și Alaska. „Era un obiector de conștiință real, un pacifist”. Chiar și fără sacrilegiul termenului „hippy”, toate materialele Mitropoliei despre Părintele Gherman îl fac reprezentant al „Evangheliei Sociale”. Broșura oficială cu Viața și Slujba (pe care ieri am obținut-o in sfarsit) afirmă: „Părintele Gherman a câștigat primul aceste cauze (drepturile civile, libertatea individului, respectul și demnitatea tuturor oamenilor, în special minoritățile suprimate și adesea ignorate) în contextul credinței creștine. El a fost un american contemporan … și un patron demn al celei mai noi dintre bisericile ortodoxe universale autocefale. „Aceasta este vocea unei biserici” mature „,” ortodoxe „? Cred că Mitropolia este deja bine pe drumul spre cu totul altceva, vagul „creștinism în general” care plutește în aer astăzi la mila fiecărui vânt al unei noi doctrine fără sens.

[…] Mitropolia ne spune că canonizarea lor a fost o „demonstrație a tinerelor puteri” ale noii Biserici autocefale – dar, dacă privim la baza pe care urmează să se intemeieze viitoarea „Ortodoxie” a acestei Biserici, se poate concluziona numai că canonizarea a fost mai degrabă un ultim semn al vechii ortodoxii pe care o lasă în urmă, o parte din acel capital ortodox pe care l-au primit-o de la Sfânta Rusie prin Sinod(ROCOR-n.trad.) și pe care acum ei cred că sunt pregatiti sa o faca singuri, să le reusească pe cont propriu. Cineva are nevoie să se uite numai la Slujba lor către Sf. Gherman pentru a vedea ce pot face singuri. Aceasta, primul lor Slujba în limba engleză pentru primul Sfânt american, ar trebui să fie un model pentru toate in viitor, bazat pe cel mai bun model slavonic, astfel încât să transmită generațiilor viitoare adevăratul duh și forme de evlavie ortodoxa. Dar ce produc? Un amator, deloc bine cunoscator al slujbelor bisericii, este lăsat liber să scrie ceea ce simte și apoi își semnează lucrarea! Drept urmare, legătura cu trecutul devine foarte slabă și, odată ce unul sau două slujbe sunt scrise pe baza acestui model (deja vorbesc despre canonizarea Mitrop. Innocent), nu va mai rămâne nimic din cadrul solid pe care 1000 ani și mai mult de evlavie ortodoxă se bazeaza. Fără acest cadru, totul depinde de sentimentul individual, iar rezultatul este protestantism pur. Nu putem să nu ne gândim la romano-catolici: probabil cu o mie de ani în urmă erau mai mult sau mai puțin ortodocși, dar s-au despărțit de Biserică și au urmat conducătorii care au luat ca standarde diferite curente contemporane, în loc de standarde ortodoxe de evlavie neschimbate , ei insisi au evoluat treptat catre o evlavie care nu mai poate fi recunoscută ca ortodoxă, pătrunsă de inselare. Astăzi, situația este mai gravă, deoarece curentele contemporane care vor fi luați nu mai sunt macar vag creștini, ci în cel mai bun caz sunt o „evanghelie socială” umanista sau, mai rău – dupa cum Ep. Theodosie a sugerat deja – Hippyismul, care este deja puternic pătruns de satanismul deschis.

Letter 059
*********************

Scrisoarea 053 – fragment

053. Iunie 29/Iulie 12, 1970. Sf Ap Petru si Pavel

Draga Parinte David [Black],

[…] Cu privire la chestiunea canoanelor nu există un mai bun exemplu al fariseismului în lumea de astăzi decât Patriarhia Moscovei, care insistă asupra literei legii în ce priveste propriile ei interese lumești, în timp ce în practica de zi cu zi nu este depășită în laxitate de nimeni, asa cum este destul de vizibil în fostul Exarhat.

Dar nu ca una care disprețuieste canoanele Biserica noastră nu va avea nimic de-a face cu ierarhii Moscovei; și puțini dintre noi ridică chiar întrebarea dacă există har în Biserica Moscovei – aceasta nu putem noi să decidem în condițiile actuale. Este mai degrabă legătura indisolubilă a Patriarhiei Moscovei, cu o putere de netăgăduit de uratoare de Dumnezeu și satanica, care face imposibil orice contact cu ea. Veți găsi în mijlocul nostru o mare simpatie și milă pentru toți, cu excepția ierarhilor de frunte ai Moscovei – și chiar pentru unii dintre aceștia veți găsi un sentiment de compatimire datorită circumstanțelor inumane în care au fost forțați să trădeze Ortodoxia. (Zvonurile spun că, în 1927, Metr.Serghie a primit alternativa: să semneze Declarația, sau fiecare biserică să fie distrusă, iar credincioșii să fie arestați și uciși. Dacă e așa, el a semnat din lasitate, crezând mai mult in puterea sovieticilor de a distruge decât în ​​puterea lui Dumnezeu de a păstra Biserica.) Dar acest sentiment de compatimire nu ne permite să recunoaștem Patriarhia și să ne plasăm liber în aceeași capcană în care ea a fost forțată! Și aceasta a făcut Mitropolia, stabilindu-ne astfel golul dintre noi ca fiind absolut. Din contactul cu oamenii noștri vă pot spune: cu fiecare fibră a trupului nostru și cu orice sentiment al sufletului nostru, respingem acest act liber de trădare, și sentimentul de simpatie pe care îl avem pentru toți, cu excepția conducatorilor Patriarhiei Moscovei, dar pe care nu il avem pentru Mitropolie. Nu, nu vă „urâm” și noi recunoaștem că majoritatea dintre voi ați urmat acest act din lipsa de conștientizare a situației bisericești de astăzi; dar, prin urmare, Mitropolia sa înstrăinat de noi chiar mai mult decât Moscova, unde conștiința Bisericii este zdrobită forțat, dar nu dată gratis!

[…] Nu începi să înțelegi încă imensitatea robiei voastre spirituale? Nu vedeți că Mitropolia nu mai poate privi cu ochii obiectivi situația Bisericii din URSS? Că nu mai este în interesul Mitropoliei să aibă o expunere completă a acestei situații? Că Mitropolia nu poate saluta publicarea declarațiilor multor ierarhi din 1927 condamnând fără echivoc Declarația de la Mitrop. Serghie și organizația bisericească care se bazează pe ea? Că nu ar fi în interesul Mitropoliei ca Boris Talantov să fie eliberat din închisoare și să i se permită să continue scrierile despre „Sergianism” ca rădăcină a relelor vieții bisericii rusești de astăzi? Că Metropolia a luat poziția neechivocă pe partea Sergianismului și împotriva Bisericii din Catacombe, despre a cărei existență acum Mitropolia ar prefera să nu audă? Într-adevăr, dacă un cuvânt poate descrie starea actuală a Mitropoliei, este cu siguranță: „Neo-Sergianismul”.

Letter 053
****************

Scrisoarea 052 – fragment

052. Iunie 22/Iulie 5, 1970 Preot-Martir Eusebiu

Dragă frate în Hristos, Daniel [Olson],

Multe mulțumiri pentru scrisoarea dvs. și pentru articolul din America – un comentariu cu adevărat trist despre ce pot face „reformatorii” care nu iubesc ceea ce „reformează”. Se poate vedea că vine și în Ortodoxie și cei care în mod conștient nu se ridică în apărarea credinței vor avea cel mai probabil pamatul scos de sub ei. Se poate vedea cu atât mai mult urgența de a nu ridica un centimetru în direcția „ecumenista”. Noii „teologi” pot vorbi până când vor fi albastrii la fața despre „mărturisirea Ortodoxiei”, dar oricui iubește Ortodoxia ii este clar că discuțiile lor intelectuale și petrecerile la ceai cu protestanții sunt pur și simplu o modalitate plăcută de a trăda Ortodoxia. Recent, un grup de „teologi” catolici și ortodocși au avut un „dialog” cu privire la Euharistie, publicând într-o declarație comună că în mod fundamental cele două Biserici sunt de acord, cu o notă de subsol în sensul că intercomuniunea este încă prematură. Dar cum poate cineva „mărturisi Ortodoxia”, dacă nu ii informează pe catolici că nu au sacramente și că toate formularile lor intelectuale sunt la un milion de kilometri de harul care salvează viața care poate fi găsit în Biserica Ortodoxă? Fie acești „teologi” ortodocși sunt nesinceri (și astfel încearcă să-i păcălească pe catolici ?!) sau au schimbat deja Ortodoxia în mintile lor pentru a face uniunea mai ușoară. În orice caz, nu ‘Ortodoxia’ este mărturisită!

Letter 052
************************

Scrisoarea 051 – fragment

051. Iunie 8/21, 1970. Duminica Tuturor Sfintilor

Draga Parinte David,

Ce se poate spune: Mitropolia a realizat lovitura, care în prezent o implică numai ea însăși, dar are în mod evident premise pentru o viitoare unire a tuturor acelora care cred că o „Biserică ortodoxă unificată” este răspunsul pentru Ortodoxia Americana. Nu, nu este răspunsul și este rezultatul unei gândiri foarte superficiale asupra acestei chestiuni. Răspunsul este întoarcerea la adevărata Ortodoxie, atât de puternic diluată în acest secol în America. Miscarea Mitropoliei, cred, este punctul de plecare al Ortodoxiei secolului XX – de acum înainte vor exista două „ortodoxii” în America: cea reală (din care nimeni nu poate îndoi că Sinodul nostru a devenit farul) și imitația, produsul școlii protestantizate-academice din Paris impreuna cu indiferența practica și protestantismului secular al vieții americane. Dovada cazului împotriva Mitropoliei (și a altor jurisdicții asemănătoare) nu se află în tactica sa dubioasă sau chiar în negocierile sale criminale cu sovieticii, ci în faptul că conducerea sa nu propovăduiește Ortodoxia, ci un surogat ieftin al acesteia. Da, unii preoți încă încearcă, dar viitorul aparține Pr. Schmemann și Pr. Meyendorff, care nu sunt ortodocși, iar generația viitoare este ridicată pe parodia blasfemică a Ortodoxiei conținută în publicațiile oficiale, de la Young Life to Concern. Acești oameni fără îndoială sunt bine intentionati, dar au fost drastic gresit educati, iar acum încearcă să-și impună ignoranța abisală despre Ortodoxie asupra întregii Biserici.

[…] Din păcate, problemele de bază ale Bisericii de astăzi sunt deghizate în nori de retorică și jumătati de adevăruri academice. Capitularea astăzi a Ortodoxiei nu vine sub formă de semnături către o pseudo-uniune, ci ca o serie treptată de acte de apostazie. Cei care iubesc adevărul trebuie să se despartă acum de acest proces implacabil și distrugător al sufletului. Biserica văzută prin ochii Mitropoliei prezintă o voce timidă lumii, mereu gata să-și ceară scuze pentru abaterile ei și să se adapteze la vremurile și la puternicii lumii. Nu așa este Biserica lui Hristos! Și este un timp neprețuit pentru noi să tunăm adevărul într-o lume indiferentă!

Letter 051
***********************

Scrisoarea 049 – fragment

049. Mai 27/Iunie 9,1970. Preot-Martir Terapont

Draga Pr. Neketas, Binecuvântează-ne, părinte!

[…] Citim cu interes comentariile dvs. despre vremuri. Din păcate, mi-e teamă că America liberă, liberală, naivă a copilariei noastre a dispărut, iar anarhismul din ce în ce mai mare va da naștere doar unei dictaturi, de dreapta sau de stânga, în funcție de cine o poate acapara. Oricare ar fi, noi, ortodocșii, nu avem un viitor strălucit, în termeni lumești; dar acest lucru ne va da șansa de a mărturisi cu adevărat Ortodoxia în circumstanțe dificile. Jurisdictiile „oficiale” ar putea să faca pace cu noile condiții și să „înflorească” precum Biserica Sovietică sau Biserica Greciei, caz în care noi, care suntem mai puțin orientati spre politica vom fi redusi la o stare mai mult sau mai puțin de catacombă chiar și sub o dictatură de dreapta, în timp ce sub una de stânga nu ni s-ar permite nici măcar să existam. Deși nu avem multe știri aici (în principal, comentariul de săptămâna trecută în US News) și nu prea constientizeaza despre „polarizarea” sentimentelor care se întâmplă, cred că se va instaura dreapta, conducând la o ultimă conflagrație mondială, din care ar putea apărea … fiara ultimelor zile, care va reconcilia în final toate.

[…] Hitler, apropo, a fost un fenomen apocaliptic foarte interesant. În afară de nebuna lui de gelozie asupra evreilor, care la determinat să-i distrugă, astfel încât germanii să fie „rasa aleasă” și el Mesia (chiar îmi amintesc, deși nu găsesc sursa, că a spus odată că dacă el nu ar putea fi Mesia, atunci ar fi fost Antihrist!) el era el însuși fundamental un bolșevic cu o închinare idolatra la Lenin și tehnicile comuniste care au văzut istoria mondială din secolul al XX-lea ca o bătălie între bolșevismul său național și bolșevismul sovietic internațional; si care când a văzut sfârșitul speranțelor sale a dat moștenirea sa politică sovieticilor prin cuvintele: „Viitorul aparține puterii (natiunii) estice puternice.” În ultimele zile ale războiului naziștii au organizat „vârcolaci” care s-au inspirat din emisiunile pozitive „mistice” ale lui Goebbels, în sensul că, după ce războiul a fost pierdut, Germania și Europa trebuie să fie distruse în mod pozitiv, astfel încât noua ordine a viitorului ar putea fi construita pe ruina totală și cenușa a tot ceea ce omul a pretuit și a construit până acum. Hitlerismul, pe scurt, este doar sclava comunismului, care, la rândul său, indică punctul culminant „mistic” al timpurilor moderne: Antihristul. Hitler, de asemenea, în timp ce era anti-monarhist, a păstrat coroana și sceptrul Sfântului Împărat Roman „doar in caz” ca vremurile s-ar schimba și un „monarh” ar trebui cerut; și a spus, odată, că „dacă călugării din Muntele Athos ar semna vreodată un document care să-mi dea moștenirea Imperiului de Est, să îl păstrez prin toate mijloacele” doar pentru o astfel de schimbare în spiritul vremurilor. Exact aceleași caracteristici sunt evidente și la Napoleon, care totuși a ales partea evreilor și le-a convocat Sinedriu pentru prima dată în 1800 de ani pentru a fi proclamat Împărat. Și Napoleon (am uitat doar dacă în campania rusă sau în general) avea soldatii și adeptii tatuati pe dreapta, fără de care nu aveau dreptul să primească mâncare.

Poate că toate acestea sunt „detalii minore”, dar cred că într-un anumit fel se vor arata mari atunci când fărădelegea moderna va solicita încoronarea sa simbolica.

Letter 049
**************

Scrisoarea 045 – fragment

045. Mai 10/23, 1970. Sf Apostol Simon Zilotul

Draga Parinte Michael [Azkoul], În adevăr, Hristos a înviat! Binecuvântează-ne, părinte!

[…] Ne bucurăm de venirea dvs in Sinod(ROCOR-n.trad.). În Cuvântul Ortodox, am încercat să nu împingem nicio idee prea exclusivă a Sinodului, dar logica istoriei bisericești în sine forțează rolul de „gardian al Ortodoxiei” asupra Sinodului. Diaconia vorbește deja de plasmuirea unui Sinod-Vechi Calendarist „alianță ultra-conservatoare“ împotriva restului Ortodoxiei, o evaluare mai degrabă in ton politic, dar poate chiar utila în cazul în care va face ca unii să investigheze dacă există ceva valoros de pastrat în Ortodoxie. Probabil că nu cunoașteți mulți dintre rușii noștri în Sinod; cunoașterea lor de catre mine, de la laici la episcopi, m-a convins – așa cum tocmai am scris doctorului Johnstone – că acestia sunt în principal de un calibru pe care simplu nu-l întâlniți în lume sau în alte Biserici Ortodoxe, astăzi. Pecetea credincioșiei față de Hristos și Biserica Sa, și mărturisirea lor, este asupra lor. Experiența sovieticilor le-a dat și o conștiință, de asemenea, pe care nu o găsiți altundeva.

Letter 045
*************

Scrisoarea 040 – fragment

040. Miercuri in saptamana dupa Duminica lui Toma

Draga Pr. David [Black],

Adevarat a Inviat!

[…]Mai degrabă este Moscova, la porunca stapanilor comuniști, care încearcă să folosească canoane pentru a condamna Soborul(ROCOR-n. trad.), să ii zdrobească pe acei puțini care protestează în URSS etc. – dacă există Farisei în Ortodoxie astăzi, sant cu siguranță liderii Moscovei și nimeni altcineva, care distrug conștient Biserica și în același timp se folosesc pentru aceasta de legile Bisericii. Nu, cazul Sinodului se bazează pe un singur lucru: credincioșia față de Ortodoxie, mai întâi în duh și apoi la orice canon posibil. Contrar unei concepții greșite larg raspandite, Sinodul nu a condamnat niciodată sau nu a judecat Biserica sovietică sau sa o fi declarat că este fără har; a subliniat de multe ori (mai ales în limba rusă, pentru siguranta) că judecata acestei Biserici și a ierarhilor ei trebuie lăsată la un viitor Sobor Panrus într-o Rusie liberă și că până când un astfel de Sobor nu poate fi convocat nici o întrebare care afectează întreaga Ortodoxie rusă – precum și orice alte întrebări pan-ortodoxe – nu pot fi rezolvate. Și pînă atunci, Biserica Rusă liberă poate și nu va intra în nici un fel de contact, nici negocieri, nici dialog, nici măcar nu vor sta la aceeași masă cu reprezentanții Moscovei – nu pentru că sunt necanonici (deși există multe lucruri necanonice în comportamentul lor), ci pentru că ei colaborează și servesc cei mai hotărâți dușmani cu care Biserica lui Hristos a luptat vreodata. Dacă fiecarui creștin ortodox ii este poruncit de canoane să se îndepărteze de un episcop eretic chiar înainte de a fi condamnat oficial, sau de a fi vinovat de asemenea de erezia lui, cu atât mai mult trebuie să ne îndepărtăm de cei mai răi (și mai nefericiți) decât de eretici, pentru ca ei slujesc în mod deschis cauza lui Antihrist?

Letter 040
***************

Scrisoarea 037 – fragment

037. Sambata Luminata. Aprilie 19/Mai 2,1970

Dragă Parinte în Hristos, Serafim, În adevăr, Hristos a înviat! Bucură-te în Domnul! Binecuvântează-ne, părinte!

Desigur, vom face așa cum doriți și nu vom tipari scrisoarea dvs. Cu toate acestea, trebuie să vă asigur că printre acei credincioși ortodocși care își prețuiesc credința peste orice altceva, și care sunt conștienți de ceea ce se întâmplă în lume, scrisoarea dvs. nu vă face ridicol, ci in schimb a inspirat și a întărit mulți în lupta pentru adevărata Ortodoxie astăzi. Dacă este ceva negramatical în ea – eu însumi nu am observat nimic în mod special – acest lucru nu este nici măcar vizibil în afară de faptul evident că a fost scris din inimă și expune o situație care trebuie să fie cunoscută celor care iubesc Ortodoxia și care doresc sa lupte pentru ea. Poate că ar putea fi considerată o „greșeală” sau cel puțin imprudentă a dvs să menționati deschis cele trei nume – dar dacă este așa, cred că este o greșeală providențială, căci acești trei oameni sunt trădători ai Ortodoxiei, la același nivel (deși mai rafinat) ca Patr. Athenagoras și Arhiep. Iacov, și este timpul ca credincioșii ortodocși să fie informați despre acest lucru. Arhiep. Ioan Shahovskoy timp de 40 de ani a propovăduit un creștinism „poetic” care este împotriva monahismului și a oricărui fel de Ortodoxie serioasa; Pr. Schmemann încearcă în mod clar să protestantizeze Ortodoxia; și Pr. Meyendorff, prin atacul său iresponsabil și calomnios împotriva ierarhilor și credincioșilor Bisericii ruse din Străinătate (în publicatia Biserica ortodoxă din februarie), se arată atât de nerăbdător să urmeze pe urmele lor că păraseste chiar și la onestitatea și corectitudinea obișnuită. Acești oameni conduc în mod clar mitropolia în „Protestantismul de rit răsăritean”, iar acum ierarhii Mitropoliei s-au unit în unanimitate cu dușmanii Bisericii lui Hristos pentru a accelera acest scop – este prea târziu să facem ceva pentru Mitropolie, oricine dorește să rămână în Biserica lui Hristos, trebuie să o paraseasca acum înainte de a fi prinsă în capcanele ei.

Letter 037
****************

Scrisoarea 034 – fragment

034. April 3/16, 1970. Sf. Nikita

Draga Parinte David [Black],

[…]Dar acum auzim că episcopii Mitropoliei au semnat autocefalia. Va urma Alaska în conștiință *. Indiferent cât de ortodox ați fi, acum sunteți angajați în acest act – spun eu în mod deschis – sau lipsit de principialitate. Credeți că este o coincidență faptul că acum, după atâția ani de ignorare a noastră, Mitropolia începe să iasă cu atacuri iresponsabile împotriva noastră? Desigur, Nikodim(Mitrop.Nicodim al Leningradului-n.trad.) nu a spus Pr. Meyendorff să o facă, dar nu credeți că știa psihologia Mitropolei suficient de bine pentru a ști că astfel de atacuri se vor face acum împotriva unui singur organism pe care Moscova îl urăște cel mai mult? Sinodul a acuzat mult timp Mitropolia de lipsă unei temelii canonice; dar acum, s-ar parea că pantoful este pe celalalt picior – mulțumită Moscovei!

Dar nu, nu este pe celalalt picior. Principiul este principiu, adevărul este adevăr și dacă Dumnezeu este adevărul, ceea ce este neadevărat și lipsit de principialitate nu poate avea parte în Biserica lui Hristos, indiferent câte canoane s-ar cita.

Ei bine, veți citi argumentele noastre în Cuvântul ortodox. Pentru noi, nimic nu s-a schimbat, așa cum Sinodul nostru a păstrat – prin harul lui Dumnezeu, sunt convins – linia dreaptă, fără îndoială ortodoxă și principială din 1920 până în prezent, în timp ce toți ceilalți din jurul nostru s-au schimbat. Dar anul 1970 este totuși anul deciziei Ortodoxiei Americane. Mă tem că cei care nu acționează acum vor găsi mai târziu că este prea târziu, că sunt deja „angajați” într-o altă cale. Să nu fie asta pentru biserica din Alaska.

Letter 034
*****************

Scrisoarea 032 – fragment

032. Mar. 23/Apr. 5, 1970. A 4-a Duminica din Postul Mare

Draga Parinte David [Black],

[…]Împărtășim respectul dvs. pentru Pr. Georges Florovsky, ca învățat teolog și interpret al Părinților; acest respect este larg răspândit în Biserica Sinodală – cărțile despre Părinți sunt manuale de bază. Fratele Gleb îl cunoaște și a primit binecuvântarea lui pentru a studia la Jordanville. Dar există și un motiv pentru părerea inferioară asupra lui, care este răspândită în Biserica noastră, adesea printre aceiași oameni care respectă pregatirea sa teologică. Ortodoxia – așa cum se observă în mod special în perioade de criză, cum a fost întregul nostru veac – nu este doar o doctrină care trebuie înțeleasă, ci o concepție despre viața care trebuie trăită. Fr. George, mi se pare, a eșuat în dimensiunea vitală a Ortodoxiei în practică. Care este rezultatul multor ani de apariții la întâlnirile ecumeniste? Ortodoxia, desigur, a devenit mai bine cunoscută – dar nu ca Biserica lui Hristos, mai degrabă ca o „a patra credință majoră” care obisnuia uneori a face probleme protestanților insistând să facă „declarații separate”, dar acum a venit la viziunea generală eretică a Bisericii pe care protestanții o expun (Arhiep. Iacov, într-adevăr, afirmă în mod clar: „Biserica în toate formele sale denominaționale este trupul lui Hristos!”). În situația pe care Vladika Vitaly o descrie (Cuvântul ortodox, 1969, p. 150-1), Fr. George însuși a dat un impulsi în direcția acestei erezii: nu spunând ceva eretic el însuși, ci cedand presiunilor care există întotdeauna la întrunirile ecumeniste, pentru a spune ceva care va mulțumi majoritatea protestanta și va fi interpretat de ei în mod eretic. Ortodoxia Pr. George la astfel de întruniri este în mod oficial corecta, dar este doar Ortodoxia formală, nu Ortodoxia vie, Ortodoxia fierbinte în practică. Și astăzi Ortodoxia este distrusă din interior tocmai de această lipsă de Ortodoxie vie. Ortodoxia are un singur lucru de spus mișcării ecumeniste: iată adevărul, aderați la el; a rămâne să „discutăm” acest adevăr nu numai că slăbește mărturia ortodoxă, ci o distruge.

Protestanții cu mult timp în urmă au avut dreptate când au spus: Dacă aveți adevărul, de ce participați la mișcarea ecumenista, care este o căutare a unui adevăr necunoscut.

[…]

Iartă-mă dacă zelul meu fuge cu mine, dar am vrut să-mi vezi clar punctul de vedere: Biserica din Străinătate(ROCOR-n. trad.) astăzi este punctul focal al luptei pentru adevărul ortodox și principial. Bineînțeles că avem multe greșeli, bineînțeles decăderea generală a infectat și pe unii dintre membrii noștri – dar încă luptăm pentru adevăr și nu există nici un semn că vreuna din cele „paisprezece Biserici Autocefale” sau jurisdicții americane face asta. Dacă sunteți încurajați de declarații recente semi-conservative a Pr. Schmemann – ei bine, pot spune doar că ele par a fi o reacție slabă la Mitrop. Filaret și efectul pe care la produs asupra conștiinței unei părți a Mitropoliei; dar care va trece în curând, și mai ales dacă autocefalia este pusă pe calea „Bisericii Americane” este clară: în armonie cu spiritul timpurilor către Uniatie și „Protestantismul de rit răsăritean”.

Letter 032

*************

Scrisoarea 031 – fragment

031. Mar. 19/Apr. 1, 1970. Sf Mucenici Hrisant si Daria

Draga Parinte in Hristos, Nikita,

Binecuvântează-ne, părinte! Bucură-te în Domnul!

Suntem mereu bucuroși să auzim de dvs. Cineva simte latul care se strange prin care biserica „oficială” va încerca să stranguleze, si pretuieste cu atât mai mult cu orice contact cu sufletele asemănătoare care vor adevărata Ortodoxie. Nu am mai auzit nimic despre Mitropolie, dar imaginea generală este clară: fie acum sau după o anumită întârziere, dacă Iakovos se alătură fie acum după un an sau doi, Biserica „autocefală” este aici și toți cei care nu iubesc adevărata Ortodoxie se vor grăbi să se alăture și vor face război împotriva noastră – nu pentru că suntem o amenințare externă (doar câțiva vor părăsi in favoarea noastra), ci pentru că conștiințele lor nu sunt curate și Sinodul reprezintă conștiința lor. Cred că 1970 este anul crizei pentru Ortodoxia americană: față de Mitropolie, Arhidieceza greacă etc., atitudinea noastră nu a fost încă definită, dar acum ne forțează să ne definim pe noi înșiși și pe ei, ceea ce este spre bine. Câțiva dintre oamenii lor care ar fi putut continua cu ei și și-ar fi pierdut treptat Ortodoxia până când era prea târziu să o primească înapoi, acum insa se vor îndepărta de ei. Și totul va fi spre bine, dacă Sinodul (ca în 1927) îi excomunică și îi informează pe toți că episcopii lor nu sunt episcopi, preoții lor nu sunt preoți, sacramentele lor nu sunt sacramente; dacă Iakovos se alătură lor, el se încadrează în aceeași interdicție. Până în prezent, preoții noștri mai în vârstă nu au înțeles situația grecilor(Arhidieceza greaca-n. trad.), dar acum (dacă Iakovos se alătură acestora) o vor face – pentru că înțeleg situația Bisericii sovietice. Unul dintre preoții catedralei din San Francisco, care a fost oarecum bland cu Mitropolia, a ieșit acum cu un bun atac asupra lor, deoarece, după cum spune el, în ceea ce privește Moscova, situația este absolut clară, nu există loc pentru o altă interpretare decât a noastră.

Letter 031
*************

Scrisoarea 027 – partial

027. Februarie 15/28, 1970

Prea Sfititului Theodosie
Episcop de Sitka si Alaska

[…]

Nu știm ce atitudine aveți față de Biserica Rusă din afara Rusiei. Poate că v-ați format impresii negative de la câțiva din Biserica noastră, care uneori devin enorm de polemici sau, probabil, de la unele dintre calomniile neîntemeiate care circulă încă despre Biserica noastră. Dar v-ați întâlnit pe Arhiepiscopul nostru Anthony și probabil altii dintre Ierarhii noștri de frunte, care cu siguranță nu dau impresia de „fanatici”; și cunoașteți personal pe Staretul Panteleimon și (credem) pe părintele Neketas Palassis și, probabil, pe alții care nu sunt de origine rusă și care, ca ei, au venit la Biserica Rusă din Străinătate din convingerea că doar astăzi aici, Ortodoxia este apărată în mod direct și cu desăvârșire , în timp ce aproape oriunde altundeva Ortodoxia a devenit instrumentul politicii și al tuturor celorlalte, cu excepția iubirii adevărului. Este rugăciunea noastră ferventă ca și voi să urmați exemplul lor; intr-adevăr, fiind dvs insiva de origine rusa și episcopul unei zone în care dragostea Ortodoxiei rusești este încă înaltă, nu v-tai întoarce decât “acasă” la Biserică unde, pentru cel puțin o vreme, toți ierarhii ruși din străinătate erau uniți în mărturisirea vechii ortodoxii în fața comunismului și a oricărei alte forme de ură sau de compromis a adevărului creștin. În ceea ce privește alternativa – se poate imagina doar durerea care ar veni peste sufletul ortodox care trebuia să asiste la o astfel de viziune (care acum ar deveni posibilă) ca cineva ca mitropolitul Nikodim sa atinga moaștele Părintelui Gherman – un om care (ne informează cea mai recentă retipărire a Sfântului Nectarie(periodic-n.trad.) dupa Buletinul Consiliului Național al Bisericilor ) este gata să „jure pe Cruce și Scripturi” că o anumită declarație care protesta impotriva persecuției religioasă din URSS conținea semnături „fictive”, în timp ce cu siguranță știa altceva și in timp ce; acești oameni „fictivi” se aflau în curs de interogare și întemnițare (pentru motive “politice”, după cum spune Mitropolitul Nikodim!). Poate conștiința cuiva ramane tăcută?

Letter 027
****************

Scrisoarea 022 – partial

022. nedatata [in timpul vietii Arhiepiscopului Ioan(Maximovici-n.trad), inainte de Ian. 66]

Draga Pr in Hristos Pantelimon,

Trebuie să vă rog din nou să mă iertați pentru lunga mea întârziere în a vă scrie despre Impotriva Falsei Uniuni și în returnarea manuscrisului, dar numai acum am terminat ultimul OW(The Orthodox Word-n.trad.) pe care am avut timp să il citesc încă o dată și să propun observatiile mele. În general, desigur, cartea este foarte bună și este foarte necesară astăzi. Ne-ar fi plăcut să o publicăm aici, dar este adevărat că mâinile noastre sunt ocupate acum cu tipărirea revistei. Singura critică importantă pe care o voi face despre aceasta se referă la opinia foarte imprecisă și chiar eronată a autorului cu privire la întreaga chestiune a comunismului și a jurisdicțiilor ruse; cred că aici este mai degrabă naiv în a vedea o problemă externă și secundară, care este de fapt una destul de subtilă și extrem de importantă. Declarația de la p. 82, de exemplu, că există „comuniune esențială completă” între diferitele jurisdicții, este pur și simplu falsă. Nu există comuniune între Biserica Rusă din străinătate(ROCOR-n.trad.) și nici una dintre celelalte grupuri(jurisdictii-n.trad.) și din motive foarte intemeiate. Patriarhia Moscovei se afla sub anatema Patr. Tihon împotriva guvernului sovietic și a tuturor celor care cooperează cu acesta; în mod evident, nu poate exista o „comuniune esențială” cu cei care sunt supuși anatemei Bisericii. În ceea ce privește jurisdicția de la Paris, ea a apelat la Constantinopol nu doar pentru a scăpa de influențele sovietice, ci și mai mult (din moment ce spiritul său este aproape de cel al Bisericii sovietice) de a scăpa de ortodoxia traditionala susținută de Sinodul Episcopilor din Străinătate. Apostazia sa nu este accidentală, ci destul de intentionată, precum cea a Mitropoliei Americane. Iar diferențele nu au nimic de-a face cu „concepte juridice”, ci cu susținerea adevărului și a tradiției ortodoxe. Cred că autorul este înșelat în privinta comunismului ca un fenomen politic pur, care nu poartă „măști”. Poate că se gândește la el în termenii jugului turc – un jug extern care intenționa să înrobească o națiune și să lase pe cuceritori să trăiască bine. Dar comunismul aplică un jug intern, deoarece este în esență o mișcare spirituală (într-un sens inversat). Scopul său nu este să cucerească lumea și să înrobească națiunile, ci să lupte cu Dumnezeu, în primul rând prin distrugerea credinței în inimile oamenilor. Nu există comparație în istoria anterioară cu un astfel de sistem. Scopul întregului comunism este de a pregăti lumea pentru Antihrist, iar lucrarea lui cea mai subtilă este să dobândeasca controlul asupra Bisericii și să o transforme într-o nouă Biserică pentru Antihrist. Acest lucru se realizeaza foarte bine cu Patriarhul Moscovei și încearcă acum să il realizeze de întreaga Biserică Ortodoxă prin reprezentanții săi de la Rhodos. A crede că comunismul este mulțumit de influența politică este, cred eu, să înțelegi complet greșit natura sa.

Letter 022
************

Scrisoarea 008 – partial

008 Duminica, 30 Dec., 1963/Ian. 12, 1964

Draga frate in Hristos, Gleb,
[…]

Am întâlnit noaptea trecută, apropo, un grup de tineri ortodocși vorbitori de limbă engleză, care formează un grup propriu. Nu știu de ce am fost invitat, dar a fost o modalitate bună de a afla care este viața printre alți ortodocși. Răspunsul este: NICI UNA. Mort, absolut. Ei sunt sinceri, intențiile lor sunt bune; dar pur și simplu nu au ce să lucreze. Nu numai că nu sunt pregătiți pentru carnea spirituală, dar nici măcar nu sunt pregătiți pentru lapte. Îți voi spune despre ei data viitoare când te văd. (Cei pe care i-am întâlnit au fost sirieni, ruși-Mitropolia și ucraineni și intenționează să se extindă.) De fapt, nu vom fi în concurență cu ei, deoarece planurile lor nu depășesc înțelegerea „inter-ortodoxă” și studiază „tradițiile” ortodoxe la un nivel foarte elementar; dincolo de aceasta, interesul lor este vag ecumenic, nu misionar. Ei se îndreaptă spre ei înșiși și încearcă să „înțeleagă” propria lor religie; în timp ce noi plecăm să aducem lumii bogății de care nu suntem vrednici, dar de a căror valoare suntem siguri. Unul dintre ucraineni a lăsat să alunece o remarcă disprețuitoare despre unii dintre rușii pe care îi cunoștea care crede că ei păstrează Ortodoxia “adevărată”. Astia suntem noi și cred că ar trebui să facem exact ceea ce ne acuză că facem: sa uitam de ceilalți ortodocși (cu câteva excepții, cum ar fi Muntele Athos și Vechii Calendaristi, care încă iau în serios Ortodoxia) și să ne concentreze pe ruși și americani convertiti.

Apartenența noastră la Biserica din afara Rusiei(ROCOR-n.trad) ar trebui să fie clarificată de la început; aceasta va ajuta să sperie cel puțin pe unii dintre cei care înțeleg bine că sunt „ortodocși” ca oricine; toata cooperarea cu ei ar avea ca obiect tentativa de a ne trage in mlaștina ecumenismului si al compromisului.

[…]

Jon și cu mine împărtășim amandoi neîncrederea rusească in „organizatie”; va fi bine ca Frăția noastră să poată pe cât duh pe atât ded puține cuvinte. Motivul pentru care mi-am pus întrebarea despre organizație a fost totuși pentru că nu va face niciodată lucruri atât de vagi încât oricine se consideră „ortodox” sa consideră un motiv suficient pentru a se înscrie. Limitarea membrilor activi la Biserica din afara Rusiei și compunerea unei declarații introductive puternice ar trebui să facă natura noastră suficient de clară.

Letter 008
******************

Precizare initiala

Precizare facuta de catre fratii de la Orthodox Australia.

Scrisorile Pr Serafim nu sunt neapărat doar o reflectare a vederilor sale personale, ci o reflectare a spiritului împărtășit atât de părintele Herman, cât și de părintele Serafim de la Mănăstirea Platina. În multe dintre scrisori, Parintele Serafim arată clar că nu vorbește numai în numele lui, ci în numele lui și al Parintelui Herman. Doar datorita stilului elocvent și abilităților sale de limbă engleză Pr Serafim a fost pus în mod natural în poziția de a conduce cea mai mare parte a corespondenței Mănăstirii.

*****************
Fila de sinaxar – introducere

Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Avraam si a nepotului sau Lot.

[…]

Cind Lot intra cu Avraam in tinutul Canaan, puse stapinire pe paminturile bogate si fertile din cimpia Iordanului si se instala in Sodoma. Dar locuitorii tinutului erau in acea vreme afundati in viciu si perversiuni. Ei atrasera minia Domnului, care hotari sa distruga orasul. Trimise totusi doi Ingeri ca sa-l vesteasca pe Lot si sa ii porunceasca sa fuga de acolo, el si ai sai. Ii spusera : „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (Geneza 19 :17). In momentul in care Lot se indeparta, Dumnezeu facu sa ploua peste Sodoma si Gomora pucioasa si foc, si pacatosii murira in chinurile pe care li le pregateste pentru vesnicia in iad. Dar femeia lui Lot nu asculta porunca Domnului si se intoarse pentru a se uita in urma. Fu dintr-odata schimbata intr-o statuie de sare, sa fie de invatatura pentru generatiile ce aveau sa urmeze ca trebuie sa urmeze chemarea Domnului fara nici o privire pentru lumea si obiceiurile din care El ne-a scos. (Sursa: Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Avraam si a nepotului sau Lot. )

Vignettes of a Holy Life: Reminiscences of Fr. Seraphim …

După moartea părintelui Serafim în 1982, în Frăţia Sfântul Herman au avut loc mari schimbări. Eforturile părintelui Herman şi ale părintelui Serafim pe terenul misiunii creştine au stârnit pizma celui rău, care acum căuta să distrugă o parte cât mai mare din ceea ce ei, prin harul lui Dumnezeu, au agonisit de-a lungul anilor. Unii dintre noi au început să-şi dea seama de faptul că, asemeni lui Lot din Vechiul Testament, părintele Serafim era omul cel drept din ciudatul nostru “oraş”, cel care ne păzea în moduri pe care nu le-am înţeles decât după moartea lui. (Ne vorbeste parintele Serafim Rose. Scrisori misionare,Ed.Egumenita)

*************

Cuvant de inceput…

Din dragoste pentru Dumnezeu care s-a descoperit deplin catre om in Iisus Hristos, ca fiind ADEVARUL, incerc si eu sa ma fac propovaduitor al acestuia…

Lucru cu putiinta doar prin stradania de a urma celor care au infaptuit aceasta lucrare. Cu siguranta si cea mai mare lupta la care suntem chemati, intr-un timp in care totul este negat si rastalmacit. Si cea mai grea lovitura se da prin organizatia bisericeasca, jurisdictiile „canonice” care cenzureaza adevarul ortodox dupa cum dicteaza interesele timpului.

Una dintre lucrarile misionare (de mare putere) care intra in acest cadru al cenzurii „oficiale” sunt si nenumaratele scrisori ale pr Serafim Rose, catre ortodocsi si cei care cautau Ortodoxia autentica.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului si Cuv. Serafim Rose voi incerca sa traduc si sa postez fragmente esentiale din scrisorile cenzurate.

Multumim fratilor ortodocsi din Australia si Rusia, care au facut posibil accesul la aceste scrisori.

Sursa folosita pentru traducerea scrisorilor este Letters

****************