Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, pentru Rusia și pentru întreaga Ortodoxie, este mărturia iubirii nespuse dintre Dumnezeu și om, fiind totodată "unul dintre cei mai îndrăgiți sfinți ai Bisericii". Știm despre el, din scrierile care ne-au rămas, că, simpla sa prezență îl întărea, înveselea duhovnicește și vindeca pe toți cei care îi întâlneau. Este serbat în calendarul ortodox de două ori pe an: pe 2 ianuarie, ziua în care a trecut la cele veșnice și pe 19 iulie, momentul găsiri sfintelor sale moaște.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov (sinaxar)
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov s-a născut la 19 iulie 1759 în orașul Kursk, Regiunea Nijni Novgorod, în Rusia, primind la botez numele de Prohor. Părinții săi, Isidor și Agatia Moșnin, erau oameni înstăriți, Isidor era comerciant, însă evlavioși și foarte milostivi. Rămas orfan de tată la trei ani, micuțul Prohor a fost crescut de mama sa.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov sub ocrotirea Maicii Domnului
Încă din copilărie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului. La șapte ani, din neatenție, a căzut din turnul clopotniță al catedralei din oraș, catedrală închinată icoanei Maicii Domnului din Kazan. Oricine s-ar fi zdrobit căzând de la o asemenea înălțime, însă el nu a pățit nimic.
Altădată, pe la zece ani, s-a îmbolnăvit greu, încât nimeni nu mai spera în însănătoșirea lui. Maica Domnului i s-a arătat în vis, făgăduindu-i că îl va tămădui. Scoțându-se în procesiune pentru secetă icoana Maicii Domnului și începând îndată ploaie mare, alaiul a trebuit să scurteze drumul și să treacă prin curtea familiei Moșnin. Atunci mama a scos copilul și s-a trecut cu icoana peste el, după care el s-a făcut sănătos.
Viața monahală
Cu cât trecea timpul, cu atât se dovedea mai mult că tânărul Prohor nu era pentru lumea aceasta. La șaptesprezece ani, a primit binecuvântarea mamei pentru a îmbrăca haina monahală, dăruindu-i totodată și o cruce de care Sfântul Cuvios Serafim de Sarov nu s-a despărțit niciodată.
După primirea binecuvântării pentru calea monahală, între anii 1776-1778, Sfântul Serafim a mai locuit vreme de doi ani în casa părintească. În acest timp, deși lucra ca angajat al fratelui său, aflăm că exersa rugăciunea minții, ca pregătire pentru viața monahală ce avea să urmeze. Spontaneitatea și bucuria cu care viitorul monah a primit îndemnul pentru lucrarea spirituală lăuntrică se datorau sensibilității sale duhovnicești și, mai ales, puternicei lui hotărâri de a afla esențialul adevăratului monahism, precum și faptului că întâlnise un povățuitor isihast autentic. Este posibil ca acest sfânt cuvios Dositei de la Kitaev să fi fost unul dintre ucenicii indirecți ai starețului Paisie Velicicovscki sau, în orice caz, un cunoscător și admirator al curentului paisian.
Sfântul Serafim a plecat la Lavra Pecerska din Kiev. După o vreme, îndrumat de Cuviosul Dositei din pustia Kitaev, a mers să își petreacă restul vieții în Mănăstirea Sarovului. În ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tânărul Prohor a intrat în Mănăstirea Sarovului. Aici a petrecut în ascultare și felurite nevoințe, ceea ce i-a atras mare dragoste și respect din partea celorlalți părinți.
Încă din prima zi în mănăstire Serafim a arătat că avea două calități excepționale ale vieții sale: hrana puțină și odihna puțină. El mânca o dată în zi, foarte puțin, iar miercurea și vinerea nu mânca defel.
După ce a primit binecuvântare de la stareț, adică părintele său duhovnicesc, a început tot mai des să se retragă în singurătatea pădurii pentru rugăciune și meditație religioasă.
În anul 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit grav, zăcând la pat și având tot trupul umflat. Fără să cârtească a răbdat această suferință vreme de trei ani. Nu a primit să fie chemat vreun doctor, ci a cerut să fie împărtășit des cu Sfintele Taine. Întreaga obște a făcut priveghere de toată noaptea, urmată de Sfânta Liturghie. După ce s-a împărtășit, cuviosului i s-a arătat însăși Maica Domnului însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan. Arătând către el, Maica Domnului a zis: Acesta este din neamul nostru!. Apoi, punând prea sfânta mâna sa pe capul lui, îndată în partea dreaptă a trupului lui s-a făcut o deschizătură, pe unde s-a scurs toată materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat cu totul, însă cicatricea a rămas spre mărturie, și era atât de adâncă încât ucenicul sfântului își amintește că în ea îi încăpea pumnul mâinii. Pe locul minunatei arătări a Maicii Domnului părinții au ridicat o biserică unde cuviosul s-a împărtășit foarte des cu Sfintele Taine până la sfârșitul vieții.
După opt ani petrecuți ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost hirotonit ierodiacon.
Serafim a făcut cinste numelui său prin puterea de foc a rugăciunii pe care o avea. Cu excepția timpului foarte scurt în care se odihnea, restul timpului și-l petrecea în biserică. Prin nevoința în rugăciune și la slujbele bisericești Serafim s-a învrednicit să vadă îngerii cântând și slujind în biserică. În timpul Sfintei Liturghii din Joia mare, el L-a văzut pe Însuși Domnul Iisus Hristos ca Fiu al Omului intrând în biserică înconjurat de alaiul îngeresc și binecuvântând pe cei ce se rugau. După această vedenie minunată sfântul nu a putut grăi o lungă perioadă de timp.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov se retrage în pustie
În anul 1793, pe când avea treizeci și cinci de ani, a fost hirotonit ieromonah. Curând după aceasta, împlinind șaisprezece ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuță din desișul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câțiva kilometri de mănăstire. Aici și-a făcut o grădină de zarzavat și a adus doi stupi, iar ziua și-o petrecea muncind, în rugăciune neîncetată și citind Noul Testament, cu precădere Sfintele Evanghelii. După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, seara obișnuia să plece din chilia sa și, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineața se întorcea la chilie și priveghea pe o altă piatră, toată ziua. Aceasta nevoință a ținut-o sfântul vreme de o mie de zile și o mie de nopți.
Sfântul a numit dealul său Muntele Athos, iar altor zone în care se retrăgea le-a dat denumiri de Locuri Sfinte ca: Ierusalim, Betleem, Nazaret, Iordan, Tabor, pârâul Cedrilor, Golgota și Muntele Măslinilor. Aceste denumiri îi făceau sfântului actuale evenimentele legate de iconomia mântuirii și viața Mântuitorului Hristos. Sfântul Serafim era deja la o măsură duhovnicească înaltă. Animalele sălbatice din pădure - urși, iepuri, lupi, vulpi și altele - veneau la coliba sfântului. Maica stareță a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, a văzut cum sfântul a hrănit un urs chiar din mâna lui. "Fața marelui părinte era minunat de luminoasă și veselă având o strălucire îngerească", povestea ea.
1000 de zile și 1000 de nopți de priveghere pe o piatră
Văzând viața sa atât de plăcută lui Dumnezeu și atât de apropiată de cea a netrupeștilor puteri, dușmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obișnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deșartă, zgomote infernale, apariții înspăimântătoare ș.a.; dar viteazul ostaș alunga toate acestea prin rugăciune și semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se întețea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile și o mie de nopți pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetând fără încetare rugăciunea vameșului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov suportă necazurile cu bucurie
În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că sfântul primește bani de la oameni, au vrut să-l prade. Deși era în putere (avea patruzeci și șase de ani) și ar fi putut opune rezistență, Sfântul Cuvios Serafim de Sarov și-a încrucișat mâinile pe piept și le-a zis: "Faceți ce vreți", iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l aproape mort. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în fața căreia se ruga mereu Sfântul Serafim de Sarov. Cuviosul a fost găsit a doua zi, plin de sânge, de niște părinți, care l-au dus la mănăstire. Acolo, Maica Domnului i s-a arătat din nou și l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odinioară.
A rămas totuși gârbov până la sfârșitul zilelor sale și nu se putea mișca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag. După un timp, când tâlharii au fost prinși, sfântul a depus mărturie în favoarea lor, deși în urma loviturilor primite sfântul a rămas cocoșat toată viața.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov votul tăcerii
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieții lui îndreptate spre cer și să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoșit, se reîntoarse în "pustia" sa și, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând așa până când omul se îndepărta. El a reușit astfel să-și păstreze mintea înălțată la Dumnezeu fără întrerupere și fără abatere.
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept așternut, un trunchi de copac drept scaun și o icoană închipuind-o pe "Fecioara mângâietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în fața căreia ardea în permanență o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind și interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind și având drept martori ai deselor extaze și răpiri în Duh ale minții sale numai pe îngeri și sfinții din cer.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov povățuitor duhovnicesc
Spre sfârșitul vieții, Sfântul Serafim a avut o viziune minunată cu Maica Domnului, ceea de l-a determinat să devină părinte duhovnic. A început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor sau un cuvânt de folos. Mii de oameni din toate colțurile și de toate felurile veneau la ușa sfântului ca să se îmbogățească din harul său, pe care l-a primit prin multele și grelele nevoințe. Tuturor se arăta smerit, bucuros și deschis. Obișnuia să-i primească pe toți cu cuvintele: "Bucuria mea!" Pe mulți îi sfătuia să dobândească pacea sufletului și atunci se vor mântui oamenii din jurul lor. Indiferent ce rang aveau oamenii care veneau la el, sfântul se închina în fața lor și le săruta mâinile a binecuvântare. Nu avea nevoie să-i spună omul de ce a venit pentru că vedea înlăuntrul sufletului fiecăruia. Obișnuia să spună că veselia nu este un păcat deoarece aceasta înlătură tristețea, din care se naște deznădejdea și nimic nu este mai groaznic decât aceea.
"Of, dacă ați ști", spuse el odată
unui călugăr, "ce bucurie și dulceață îl așteaptă în Rai pe un suflet
drept! Ați fi de acord să îndurați în această viață toate necazurile,
persecuțiile și umilința cu mulțumire. Dacă în chilie ar fi plin de
viermi care ar mânca trupul nostru tot restul vieții am fi bucuroși să
îndurăm numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a
pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El".
Când Sfântul
Cuvios Serafim de Sarov a luat în grijă mănăstirea de maici Diveevo, el
mărturisea: "Nici o piatră nu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii
Domnului și nu s-a primit vreo soră în mănăstire, nici nu s-a pus vreo
rânduială, fără consimțământul ei". Pe calea pe care a pășit Maica Domnului, Sfântul Serafim a pus să se sape un șanț, ce stă mărturie până astăzi, închipuind urmele pașilor Maicii Domnului.
Adormirea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov
Odată, cu puțin timp înainte de săvârșirea călătoriei pământești, Sfântul Serafim ceru să vină o călugăriță de la Diveievo și acoperind-o cu rasa sa, îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curând se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericești; ușa se deschise singură și chilia fu brusc inundată de lumină și de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi și Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoțită de Sfântul Ioan Teologul și de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugărița a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca și cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo și, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise: "Iubite Serafime, în curând vei fi cu noi". Rămași singuri, starețul îi mărturisi călugăriței că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie și cu fața strălucind de lumină. La întâi ianuarie 1833, după ce s-a împărtășit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în fața fiecăreia o lumânare și i-a binecuvântat pe toți frații, zicându-le: "Lucrați pentru mântuirea voastră; vegheați! Cununile vă sunt pregătite". Apoi, după ce merse să-și vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie și, îngenunchind și cântând imnele Învierii, își dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeași noapte.
Astfel, în data de 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucișate pe piept în fața icoanei Maicii Domnului "Umilenia", la vârsta de 78 de ani.
Prin moștenirea duhovnicească pe care a lăsat-o posterității, Sfântul Serafim reprezintă o poartă deschisă spre trăirea adevărată a credinței încălzite de harul Duhului Sfânt. Puținele însemnări care s-au păstrat despre viața sa confirmă faptul că "acest mare sfânt își revărsa dragostea dumnezeiască către toți cei care îl vizitau, țărani și nobili, mireni și monahi". Simpla sa prezență îi întărea, înveselea duhovnicește și vindeca pe toți cei care îi întâlneau.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov a fost învrednicit de darul facerii de minuni și de harisma vederii în Duhul. Izvorul minunilor sale nu a încetat nici după ce a părăsit această lume. Sute de mărturii și însemnări confirmă prezența tămăduitoare a sfântului în viața credincioșilor care îi cereau ajutorul. Așa s-au născut primele pagini scrise și cele dintâi consemnări despre minunile Sfântului Serafim de Sarov. Ele au stat la baza documentației oficiale, înaintată soborului arhieresc al Bisericii Ruse ca mărturii pentru canonizarea sa din 19 iulie 1903. Pe 18 iulie același an, aproximativ 300.000 de persoane au participat la aflarea și mutarea sfintelor sale moaște în Catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Sarov. În acea noapte, în toate bisericile din Rusia a fost oficiată o slujbă de priveghere. La deschiderea raclei în care se aflau moaștele Sfântului Serafim, ce a avut loc pe 19 iulie 1903, au fost prezenți numeroși membri ai clerului și ai familiei regale: însuși țarul Nicolae al II-lea (prăznuit pe 4 iulie) a fost una dintre persoanele care au purtat moaștele în procesiune.
S-a împlinit astfel prorocia cuviosului făcută cu 70 de ani mai înainte care spunea: "În mijlocul verii, la Sarov vor răsuna cântări ca la Paști".
Surse: Creștin Ortodox Link 1 Link 2, Ziarul Lumina, Sihăstri Putnei, Porunca Iubirii.
Minunile Sfântului Cuvios Serafim de Sarov
Harisma înainte-vederii și a vindecării
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoșilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide și știa să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea și mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, și acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor.
A vindecat în chip minunat pe mulți, ungându-i cu uleiul din candela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puțul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-și petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morți și vii, încât îi era cu neputință să-i pomenească pe toți; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită și luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioșilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeției și el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiți oameni, cât și pentru țara sa, ca războiul Crimeii, foametea și groaznica încercare care a răvășit Biserica și poporul rus un secol mai târziu; dar el își ascundea, din smerenie, profețiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înțelese decât după împlinirea evenimentelor.
Mărturisirea lui Motovilov
Minunata transfigurare a sfântului a fost povestită de un ucenic, cu mare evlavie pentru sfântul, pe nume: Motovilov. Întâmplarea s-a petrecut iarna, într-o zi noroasă. Motovilov stătea pe un trunchi în pădure iar Sfântul Serafim se afla în fața lui, povestindu-i despre sensul vieții creștine și explicându-i motivul vieții creștinilor pe pământ.
"Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârșim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt și le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână," spunea el.
"Părinte," îl întrebă Motovilov, "cum aș putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?"
Sfântul Serafim a început să-i explice prin pilde din viețile sfinților și apostolilor dar ucenicul tot nu pricepea. Atunci bătrânul îl apucă de umeri hotărât și-i spuse, "Dragul meu frate, amândoi ne aflăm acum întru Duhul Sfânt." Atunci parcă i s-au luminat ochii lui Motovilov care a văzut cum fața bătrânului strălucea ca soarele. Inima i s-a umplut de liniște și bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură ca și când ar fi fost vară și în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobișnuită, dar mai ales de fața sfântului care strălucea. Dar sfântul i-a spus: "Nu te teme, dragă frate, că n-ai putea nici măcar să mă vezi dacă nu ai fi și tu în plinătatea Sfântului Duh. Să mulțumim Domnului că ne-a milostivit astfel."
Atunci a înțeles Motovilov cu mintea și cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului.
Mângâierea mamei singure
Iată un alt caz plin de mângâiere. O mamă și-a pierdut singurul ei fiu, care dispăruse, nimeni nu știe cum sau unde. Ne putem închipui tristețea ei de nemângâiat. Ea se duse la Sarov cu o inimă înfrântă, căzu la picioarele părintelui Serafim și-i ceru să se roage pentru fiul ei pierdut. Bătrânul o mângâie, o înveseli, îi trezi și-i întări nădejdea și, spre surprinderea ei, îi spuse să-și aștepte fiul la casa de oaspeți a mănăstirii. Deși i se părea incredibil acest lucru, totuși, nefericita mamă făcu ascultare, agățându-se de cuvântul părintelui precum se agață un om ce se îneacă de un pai. Trecu o zi, apoi încă una, și trecu și a treia, și totuși nu se ivi nici urmă de fiu. Întristată, se duse la părintele Serafim ca să ia binecuvântarea sa și să se întoarcă acasă cu aceeași piatră pe suflet. Închipuiți-vă uimirea femeii când, chiar în clipa când se ducea de la arhondaric la părintele, fiul ei veni și el să ia binecuvântare de la dânsul. Părintele Serafim, îl luă de mână, îl duse la mama sa și îi felicită cu ocazia fericitei lor reîntâlniri.
Surse: Ziarul Lumina, Orthodoxwiki.
Unde se găsesc moaștele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov
Războiul bolșevicilor împotriva Sfântului Serafim
La scurt timp după revoluția din octombrie 1917, în Rusia, bolșevicii au început o campanie de distrugere a moaștelor sfinților, ca parte a planului de a slăbi și a discredita Biserica Ortodoxă Rusă. În data de 17 decembrie 1920, au fost scoase din raclă și moaștele Sfântului Serafim de Sarov. Totuși, autoritățile nu au îndrăznit atunci să le ia de lângă credincioși și acestea au rămas în continuare la Mănăstirea Sarov. După șase ani, o comisie a Direcției Politice din Uniunea Sovietică a desfăcut din nou racla cu moaștele Sfântului Serafim, sfintele relicve fiind duse inițial la Mănăstirea Donskoi din Moscova, apoi la muzeul antireligios, unde au rămas până în anul 1935. Soarta moaștelor în următoarele cinci decenii nu poate fi decât presupusă.
În anii ’90, înainte de redeschiderea Catedralei Kazanski din Sankt-Petersburg, unde funcționase multă vreme un muzeu al istoriei religiei și ateismului, un funcționar a găsit moaștele unui sfânt necunoscut, ascunse cu atenție printre alte obiecte muzeale vechi. Aceste moaște aveau mânecuțe pe care era scris: "Sfinte Cuvioase Părinte Serafime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!". S-a presupus că au fost găsite moaștele pierdute ale Sfântului Cuvios Serafim.
Cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Alexie al II-lea, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, (†5 decembrie 2008) Episcopii Arsenie de Istra și Evghenie de Tambov au mers de îndată la fața locului, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a dispus formarea unei comisii de cercetare a arhivelor. Într-un timp foarte scurt au fost găsite actele care certificau autenticitatea moaștelor încă de la prima lor descoperire, înainte de canonizarea din vara anului 1903, dar și un act foarte amănunțit, alcătuit în timpul desfacerii raclei în anul 1920 și însoțit de semnăturile clericilor martori. Comisia a stabilit că moaștele din Catedrala Kazanski corespundeau întru totul descrierii moaștelor Sfântului Cuvios Serafim din acel act. În data de 11 ianuarie 1991 a fost semnat documentul de transmitere a moaștelor către Biserica Ortodoxă Rusă. (Sectorul cultural și comunicații media al Arhiepiscopiei Bucureștilor)
Aflarea moaștelor și așezarea lor la Mănăstirea Diveevo
Patriarhul Alexie al II-lea își amintea astfel evenimentul: "Imediat ce moaștele Sfântului Cuvios Serafim au fost găsite, a devenit clar pentru toată lumea că ele trebuie mutate la Diveevo. Însuși Sfântul Serafim, cu puțin timp înainte de mutarea sa la Domnul, în convorbirile cu N. Motovilov, spunea că trupul său nu va rămâne la Sarov, ci la Diveevo". O lună mai târziu, în februarie 1991, moaștele Sfântului Serafim au fost mutate în Catedrala Teofaniei (a Botezului Domnului) din Moscova. În același an, la 23 iulie 1991, sfintele moaște au fost duse la Diveevo în procesiune, cu opriri la Noghinsk, Orehovo-Zuevo, Vladimir, Nijni-Novgorod și Arzamas. Pe întreg parcursul procesiunii, racla cu sfintele moaște a fost însoțită de mulțimea credincioșilor. Sfintele moaște au fost întâmpinate la Diveevo de Patriarhul Alexie al II-lea.
Sfântul Cuvios Serafim a profețit: "În mijlocul verii vor interpreta cântări de Paște". Așa s-a și întâmplat. Mutarea moaștelor acestui mare sfânt al pământului rusesc a fost cu adevărat un "Paște de vară".
Astăzi, sfintele sale moaște se află la Mănăstirea Diveevo, de unde strălucesc bucurie pascală pentru toți cei care pășesc în acest așezământ și își aduc aminte de cuvintele Cuviosului, la întâmpinarea oricărui vizitator: "Hristos a înviat, bucuria mea!"
Pentru mai multe detalii despre Găsirea Moaștelor Sfântului Cuvios Serafim de Sarov APĂSAȚI AICI.
Moaștele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov în România
În România, un fragment din moaștele Sfântului Serafim se afla la Biserica Tabacu din București fiind aduse de Patriarhul Rusiei, prezent la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, în toamna anului 2017.
Alte părticele din moaștele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov se află și la:
- Mănăstirea Mihai Vodă, din București;
- Biserica Tabacu, București;
- Mănăstirea Agapia, județul Neamț;
- Parohia Cămineasca, județul Giurgiu;
- Mănăstirea "Sfântul Cuvios Serafim de Sarov" – Iași;
- Biserica Mănăstirii "Sihăstria Putnei", județul Suceava;
- Mănăstirea "Sfântul Cuvios Serafim de Sarov", comuna Ion Corvin, județul Constanța;
- Mănăstirea "Sfânta Treime", localitatea Esanca, orașul Darabani, județul Botoșani;
- Paraclisul Mănăstirii "Sfânta Cruce", Oradea, județul Bihor;
- Mănăstirea Lainici, sat Sâmbotin, comuna Schela, județ Gorj;
- Mănăstirea Brâncoveni, comuna Brâncoveni, județ Olt;
- Mănăstirea Robaia, comuna Mușătești, județul Argeș;
- Mănăstirea "Sfântul Ioan Casian", Comuna Târgușor, județul Constanța;
- Biserica "Sf. Mucenici de la Niculițel", județul Constanța.
Surse: Ziarul Lumina, Basilica.
Etimologia / semnificația numelui Serafim
În primul rând "La mulți ani!" tuturor celor care poartă numele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov!
Serafim - aproape ieșit din uz, dar cu o tradiție îndelungata în onomastica tuturor popoarelor europene, provine de la substantivul comun de origine ebraica "seraphim", termen utilizat pentru a desemna îngerii lui Jahve. La rândul său, acest culant a fost apropiat de "seraph", prezent de asemenea în textul biblic, mai precis în Vechiul Testament, drept epitet pentru șarpe. Însă pentru a stabili cu exactitate semnificația numelui Serafim, trebuie sa ne îndreptam atenția spre ipoteza care susține ideea potrivit căreia "seraphim" ar proveni de la "saraph". În aceste condiții, se poate spune ca semnificația numelui Serafim este "a arde" sau "cei din foc". Serafimii reprezintă și un ordin al îngerilor, descriși în Biblie ca având sase aripi.
Derivate ale numelui Serafim
Venit prin filieră slavă, numele este vechi la noi, dar puțin folosit (uneori ca nume de familie); se întâlnesc și formele Sarafim, Sarafima, Sarafin, Săracin (de aici toponimele Sărăcinești - sat și Sărăcinul – munte), Sera, Fimu, etc.
Golite astăzi de încărcătura mistică inițială, prenumele sunt apropiate de adjectivul serafic "pur, nevinovat, candid" și devin sinonime ale frecventelor - Angel, Angela, Angelica. Germană Seraph, Seraphine, italiană Serafino, Serafina, maghiară Szerafin, Szerafina, bulgară, rusă Serafim, Serafina etc.
Când își post serba ziua de nume cei care poartă numele de Serafim?
Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 2 ianuarie când este pomenit Sfântul Serafim de Sarov.
Icoana Sfântului
Mănăstirea Diveevo, locul unde se află moaștele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov
Pentru a vedea turul virtual al mănăstirii Diveevo din Rusia APĂSAȚI AICI.
Cuvinte Duhovnicești ale Sfântului Cuvios Serafim de Sarov
- Scopul vieții creștine- Rugăciunea, postul, privegherea și toate celelalte practici creștine, nu constituie scopul vieții noastre creștine. Deși este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui tel, adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere, pomeni și toate faptele bune săvârșite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Țineți minte vorbele mele, numai faptele bune săvârșite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârșit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplata în viața viitoare, nici harul Domnului în viața aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu aduna cu Mine risipește" (Luca 11, 23). Nu ca o fapta bună ar putea fi numita altfel decât agoniseala, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuși socotita buna. Scriptura spune: "În orice neam cel care se teme de Dumnezeu și face ce este drept este primit la El" (Fapte 10, 35).
- Despre tăcere - Preacuviosul Varsanufie ne învață că precum corabia
pe mare înfrunta furia valurilor și a furtunilor și ajungând la haramul
liniștit nu mai este supusă pericolului, rămânând nevătămată, tot așa și
călugărul, cât se află printre oameni, are parte de mâhniri, ispite,
gânduri supărătoare, iar când stăruie în tăcere, n-are de ce se teme.
Tăcerea deplină este crucea pe care călugărul trebuie să-și răstignească patimile, plăcerile, gândurile. Adu-ți aminte de Domnul Hristos, câte batjocuri și defăimări a îndurat înainte de a fi răstignit pe Cruce. Așa și noi, fiind doar în tăcere deplină, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfințeniei desăvârșite. Căci spune Apostolul: Cu El vom suferi și cu El ne vom preamări. Alta cale nu există. Cel care a ales starea tăcerii depline trebuie să știe cu ce scop a ales aceasta stare, pentru ca inima lui să nu se abată către altceva.
- Dobândirea harului - Dobândește harului Duhului Sfânt și prin practicarea celorlalte virtuți, de dragul lui Hristos. Fă negoț duhovnicesc cu ele; fă negoț cu acelea care îți aduc profitul cel mai mare. Strânge capital din belșugul harului lui Dumnezeu, aduna-l în banca cea veșnică a lui Dumnezeu, care îți va aduce dobânda nematerialnice, nu patru sau șase procente, ci sută la sută pentru o rubla duhovnicească, și chiar nesfârșit mai mult decât atât. De pildă, dacă rugăciunea și privegherea îți dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te și priveghează; dacă postirea îți dă mult din Duhul lui Dumnezeu, postește; dacă milostenia îți dă mai mult, fă pomeni. Măsurați fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel.
- Despre tristețe - Când duhul rău al mâhnirii pune stăpânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare și supărare, neputând să se roage cu stăruința cuvenită și neputând să se îndeletnicească cu citirea scrierilor sfinte cu atenția necesară. Într-o astfel de stare, călugărul este lipsit de liniște și blândețe în comunicare cu frații obștii, căpătând o repulsie față de tot ce-l înconjoară. Sufletul cuprins de tristețe și mâhnire devine bezmetic, frenetic și nu poate să primească liniștit nici un sfat bun și nici nu poate să răspundă cu blândețe la întrebările adresate. Călugărul ce are un astfel de suflet afectat, evită oamenii, considerându-i vinovați de tulburarea sa și nu înțelege că de fapt pricina bolii sufletului său se află în interiorul său. "Tristețea este ca un vierme pentru suflet, ce-și roade mama care l-a născut." Călugărul cuprins de mâhnire nu poate să-și înalte mintea către contemplarea de Dumnezeu și nici să săvârșească o rugăciune curată, înflăcărată. Cine a biruit patimile, acela va birui și tristețea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catușele mâhnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav după paloarea feței, așa și cel împătimit este cercetat și stăpânit de tristețe. Cine iubește pacea, aceluia îi este aproape imposibil să se întristeze, iar cel care uraște pacea întotdeauna este trist. Precum focul curăță aurul, așa și tristețea după Domnul curăță sufletul de păcate.
- Harul este lumina - Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac." (Ioan 11, 26). Cel ce are harul Sfântului Duh ca răsplată a dreptei credințe în Iisus Hristos, chiar dacă, din pricina slăbiciunii omenești, sufletul său ar muri pentru vreun păcat sau altul, totuși nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos "Care ia păcatul lumii" (Ioan 1, 29), și dăruiește fără de plata har peste har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi și omenirii întru Dumnezeu-omul, se spune în Evanghelie: "întru El era viata și viața era lumina oamenilor." (Ioan 1, 4); și mai apoi: "Și lumina luminează în întuneric; și întunericul nu a cuprins-o niciodată." (Ioan 1, 5). Aceasta înseamnă că harul Sfântului Duh, care ne este dat la botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în pofida căderii omului în păcat, în pofida întunericului care ne înconjura sufletul, nu încetează să lumineze în inimile noastre cu lumina dumnezeiască (care a existat din vremuri străvechi) a meritelor de neprețuit ale lui Hristos. În cazul lipsei de pocăință a păcătosului, această lumină a lui Hristos striga către Tatăl: "Avva, Părinte! Nu fii supărat de această lipsă de pocăința până la sfârșit (al vieții sale)." Apoi, la trecerea păcătoșilor pe calea pocăinței, șterge pe deplin toate urmele păcatului din trecut și îl îmbrăcă, încă o dată, pe fostul păcătos, într-un vestmânt al nestricăciunii, țesut din harul Sfântului Duh. Dobândirea acestuia este scopul vieții creștine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.
Alte cugetări duhovnicești ale Sfântului Cuvios Serafim de Sarov
- Cititul cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se facă în singurătate, pentru ca întreaga minte să se afunde în adevărurile din Sfânta Scriptură și să se înfierbânte până la lacrimi; de la acestea omul se încălzește tot și se umple de daruri duhovnicești care bucură mintea și inima mai tare decât orice alt cuvânt.
- Dumnezeu e foc care încălzește și aprinde inima și străfundurile trupului nostru. De aceea, când simțim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni și va încălzi inimile noastre cu o dragoste pură nu numai față de El ci și față de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din fața căldurii Lui.
- Trupul este un sclav iar sufletul este stăpânul, deci din mila lui Dumnezeu trupul este nevoit de boli, pentru că numai așa slăbesc patimile și ne întoarcem la omul dinlăuntru. Da, uneori bolile trupului sunt cauzate de patimile sale.
- Cei care au hotărât să-I slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să exerseze rugăciunea minții închinată Mântuitorului și să o rostească neîncetat: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul"!
- Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiți. Mai degrabă întăriți și ocrotiți de lumina credinței, să spunem vrăjmașului cu curaj: "Ce ești tu nouă, tu care ai fost alungat de la fața lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poți atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă și tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea sa. Șarpe, te călcăm pe cap."
Cartea în format fizic ➡ Biblia/Sfânta Scriptura
Film Sfântul Serafim de Sarov
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov în spiritualitate Românească
Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960) și-a exprimat cinstirea față de sfânt în forma sensibilă a poeziei, prin mai multe versuri adunate sub titlul "Lacrimi la icoana Cuviosului Serafim" (1957), o cale prin care se ruga pentru Biserica din Rusia, cumplit prigonită în acei ani:
"Cuvioase Serafime!
Îngerule pământesc,
Caută din înălțime
Spre acei ce pătimesc! (…)
Din Sarovul cel din ceruri
Toarnă din al tău izvor
Apa sfântă a Credinței
Peste cei de la Zatvor (închisoare)! (…)
Bucuria ta, Părinte,
Dăruiește-ne-o din cer
Și cu dragoste fierbinte
Să-l întorci pe cel stingher.
Iar pe cei ce sunt în chinuri,
Cuvioase Serafim,
Dă-le ca să vadă slava
Noului Ierusalim!
Pe Păstor îl întărește
Cu sfințitul lui Sobor,
Să lucreze mântuirea
Necăjitului popor!
Și precum izvor de pace
Pe pământ te-ai arătat,
Pentru pacea lumii astăzi
Roagă-te neîncetat!"
O altă mărturie și apreciere grăitoare față de Sfântul Serafim de Sarov pe care o mai aducem în atenție îi aparține părintelui Nicolae Steinhardt (1912-1989). În cunoscuta sa lucrare "Jurnalul fericirii", plămădită în urma experienței din anii de închisoare, scrie următoarele: "Pe Sfântul Serafim din Sarov îl iubesc foarte mult deoarece a înțeles că cea dintâi datorie a unui creștin este să fie fericit. (…) Devizul lui de bază era Bucurați-vă! Iar când intra în cimitirul mănăstirii sale (ori într-altul), striga: Hristos a înviat! Iar cei adormiți răspundeau în cor și după cuviință: Adevărat a înviat!"
Sursă: Ziarul Lumina.
Rugăciuni
O, preasfinte Cuvioase și de Dumnezeu purtătorule Părinte Serafim, caută din slava ta cea de sus către noi cei smeriți și neputincioși, împovărați cu multe păcate, care cerem de la tine ajutor și mângâiere. Apropie-te de noi cu inima ta cea plină de bunătate și ajută-ne ca să păzim fără de prihană poruncile Domnului, să ținem cu tărie credința ortodoxă, cu sârguință să-I aducem lui Dumnezeu pocăință pentru păcatele noastre în evlavie creștinească, cu harul bine să sporim și să fim vrednici de ajutorul și mijlocirea ta pentru noi înaintea lui Dumnezeu. O, Sfinte al lui Dumnezeu, Serafime, auzi-ne pre noi, cei ce cu credință și cu dragoste ne rugăm ție și nu ne trece cu vederea pe noi, cei ce avem nevoie de ocrotirea ta. Acum și în ceasul sfârșitului nostru ajută-ne și apără-ne cu rugăciunile tale de săgețile cele pline de răutate ale diavolului, ca să nu ne stăpânească puterea lui ci, cu ajutorul tău, să ne învrednicim a moșteni fericirea lăcașurilor Raiului. Căci în tine ne punem astăzi nădejdea, Părinte milostive, fii pentru noi cu adevărat călăuză spre mântuire și adună-ne la lumina cea neînserată a vieții veșnice prin mijlocirea ta cea bineplacută, la Tronul Sfintei Treimi, ca să slăvim și să cântăm împreună cu toți Sfinții Numele cel vrednic de închinare, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Pentru a citi Acatistul Sfântului Serafim de Sarov APĂSAȚI AICI.
Cântări Liturgice
Tropar - Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, glasul al 4-lea
Din tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugăciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilință dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.
Condac - Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, glasul al 4-lea
Frumusețea lumii și cele trecătoare lăsând, preacuvioase, te-ai sălășluit în Mânăstirea Sarovului și acolo, îngerește viețuind, multora le-ai fost cale spre mântuire. Pentru aceasta și Hristos te-a preaslăvit pe tine, Părinte Serafime, îmbogățindu-te cu darul tămăduirilor și al minunilor. Drept aceea îți cântăm ție: Bucură-te, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov (Viețile Sfinților)
Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălțat ca un astru deasupra pământului rusesc la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul așa-numit "al Luminilor" invada Europa și Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului și persecuției religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din orașul Kursk, el a crescut în smerenie și dragoste față de Biserică și a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani a părăsit lumea, cu binecuvântarea mamei sale, și intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare și virtuți monahale. Îndeplinea cu bucurie și zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraților, postea pentru a înfrânge pornirile trupului și își păstra, ziua și noaptea, mintea ațintită la Dumnezeu, cu ajutorul Rugăciunii lui Iisus.
După câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav și, în ciuda durerilor refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtășanie. Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Puțin după aceasta, se însănătoși cu totul și construi o bolniță pe locul acelei apariții minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori și mai mult zelul în a urma pe acești slujitori ai Domnului, netrupești și arzând de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvârși dumnezeiasca Liturghie; și sporind fără încetare în sfintele nevoințe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz și mângâieri duhovnicești. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintați în vârstă și înțelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deșarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă, ele l-au făcut să se smerească și mai mult, învinovățindu-se pe sine în tot timpul și căutând și mai mult singurătatea.
La puțină vreme după hirotonirea sa și după moartea duhovnicului său, el a primit încuviințarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el își făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfântul Munte", gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile și în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi și chinuindu-și trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, își păstra mintea înălțată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup și suporta cu răbdare asprimea iernii și năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaș la suferințele Domnului, dorind să-și curățească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", și se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viața și Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditația continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoașterea adevărului, dar și curățenia sufletului și străpungerea inimii, în așa fel încât în afara slujbelor dumnezeiești făcute la ore fixe și în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărți animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaș, dar ascultător ca o pisică.
Văzând viața sa atât de plăcută lui Dumnezeu și atât de apropiată de cea a netrupeștilor puteri, dușmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obișnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deșartă, zgomote infernale, apariții înspăimântătoare ș.a.; dar viteazul ostaș alunga toate acestea prin rugăciune și semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se întețea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile și o mie de nopți pe o stâncă, în picioare sau îngenuncheat, repetând fără încetare rugăciunea vameșului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut și a trimis trei tâlhari care, furioși că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele și cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat și cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituție robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere și s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaș suferințelor Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reușit totuși să se târască până la mănăstire unde, după cinci luni de suferință, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariție a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuși gârbov până la sfârșitul zilelor sale și nu se putea mișca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieții lui îndreptate spre cer și să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii în deplină singurătate. Odată însănătoșit, se reîntoarse în "pustia" sa și, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând așa până când omul se îndepărta. El a reușit astfel să-și păstreze mintea înălțată la Dumnezeu fără întrerupere și fără abatere.
Între timp, egumenul mănăstirii muri și unii călugări au început să se arate dușmănoși față de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărțit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă, i-au poruncit chiar să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire și s-a stabilit într-o chilie strâmtă, unde a început o nouă etapă a vieții sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept așternut, un trunchi de copac drept scaun și o icoană închipuind-o pe "Fecioara mângâietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în fața căreia ardea în permanență o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind și interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind și având drept martori ai deselor extaze și răpiri în Duh ale minții sale numai pe îngeri și sfinții din cer.
La sfârșitul a cinci ani de retragere totală, deschise ușa chiliei, lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuși legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanți. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea și el a început să le împărtășească semenilor din roadele experienței sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale și la zel desăvârșit în lucrarea lor pentru mântuire; apoi sosiră și mirenii, în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaș de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de viețuitor în obște, sihastru, stâlpnic și zăvorit, acest bătrân mic de statură, înveșmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi plin de har și lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreției spirituale, și a devenit pentru tot poporul rus un adevărat "apostol", martor și propovăduitor al Învierii.
Ușa chiliei sale era deschisă oricui, până târziu în noapte. Își saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!"; dovedea o bucurie cu totul specială față de păcătoșii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blândețea sa neobișnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilința să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca și pentru oamenii din popor, chilia "sărmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieții lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoșilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide și știa să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea și mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, și acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulți, ungându-i cu uleiul din candela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puțul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-și petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morți și vii, încât îi era cu neputință să-i pomenească pe toți; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită și luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioșilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeției și el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiți oameni, cât și pentru țara sa, ca războiul Crimeii, foametea și groaznica încercare care a răvășit Biserica și poporul rus un secol mai târziu; dar el își ascundea, din smerenie, profețiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înțelese decât după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu și care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: "Care este scopul viețuirii creștine?". Părintele Serafim îi răspunse: "Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfințenie cerute de Biserică și mai ales prin rugăciune".
Și fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfânt, starețul îl strânse brusc în brațele sale, îl privi drept în ochi, fața lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât soarele la amiază, și îi zise cu putere: "Privește-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ți fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupești pogorârea Sfântului Duh; și iată ai devenit, ca și mine, cu totul luminos. Și te-ai umplut și tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simți?". Motovilov a răspuns: "Liniște, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Și ce încă?" "O căldură și o mireasmă, pe care nu le-am mai simțit vreodată". "Această mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, și această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă și pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp și, la sfârșitul ei, sfântul îi ceru ucenicului său să o pună în scris și s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspândire impresionantă. Este un ultim cuvânt, un testament plin de lumină și nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei și întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile din urmă.
În învățăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, câștigă duhul păcii și atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta". Această pace interioară pe care el o dobândise cu prețul atâtor trude se răspândea în preajma lui ca bucurie și lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat urmașilor o învățătură ci, mai curând, un model de viețuire.
Pe când era numai diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveievo, situată la câțiva kilometru de Sarov, i-a încredințat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obștii sale abia înființate. De-a lungul întregii sale vieți, el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovnicești. Cu toate dificultățile economice, obștea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieții de obște, dându-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul să aveți mâinile ocupate cu lucrul și buzele cu rugăciunea".
La porunca Maicii Domnului, el a mai înființat o a doua mănăstire, zisă a "Morii", în care viețuiau fiicele sale duhovnicești cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de viețuire având în centru "Rugăciunea lui Iisus". Din nefericire, după moartea starețului, diavolul ațâță un călugăr pizmaș și intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele și lucrarea Sfântului Serafim; el închise "Moara", călugărițele fiind supuse multor strâmtorări și necazuri.
Odată, cu puțin timp înainte de săvârșirea călătoriei pământești, Serafim ceru să vină o călugăriță de la Diveievo și, acoperind-o cu rasa sa, îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curând se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericești; ușa se deschise singură și chilia fu brusc inundată de lumină și de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi și Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoțită de Sfântul Ioan Teologul și de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugărița a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca și cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo și, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise: "Iubite Serafime, în curând vei fi cu noi". Rămași singuri, starețul îi mărturisi călugăriței că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie și cu fața strălucind de lumină. La 1 ianuarie 1833, după ce s-a împărtășit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în fața fiecăreia o lumânare și i-a binecuvântat pe toți frații, zicându-le: "Lucrați pentru mântuirea voastră; vegheați! Cununile vă sunt pregătite". Apoi, după ce merse să-și vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie și, îngenunchind și cântând imnele Învierii, își dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeași noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea sa. Și chiar și după moarte, omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze și să-și îmbărbăteze fiii duhovnicești prin numeroase apariții și vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmașilor.
Lupta să a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezența familiei imperiale, a numeroșilor ierarhi și a unei mulțimi de sute de mii de persoane, venite din toate părțile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unității de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaștele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolșevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc și se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în așteptarea unor zile mai bune.
Calendar Ortodox - Sfinții de astăzi 2 ianuarie
În această lună, în ziua a doua, pomenirea celui între sfinți părintele nostru Silvestru, papă al Romei;
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfințitului mucenic Taghen;
Tot în această zi, pomenirea sfinților Teopempt și Teodota, maica sfinților celor fără de arginți, care în pace s-au săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Marcu cel surd, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Vasile din Ancira;
Tot în această zi, pomenirea sfântului Serghie, care s-a săvârșit, fiind tăiat cu sabia;
Tot în această zi, pomenirea sfântului Teopist, care s-a săvârșit, fiind lovit cu pietre;
Tot
în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Cosma,
arhiepiscopul Constantinopolului, făcătorul de minuni, îngropat în
Sfânta Mănăstire Hora;
Tot în această zi, pomenirea noului mucenic
Zorz (George sau Gheorghe) Ghiurghiul din Mitilina, care mărturisind pe
Hristos a fost sugrumat în anul 1770;
Tot în această zi, pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.