Omul care a suit-o pe Nadia pe bârnă. Povestea lui Marcel Duncan

" Apoi într-o zi am văzut două fetițe blonde făcând roata intr-un colț din curtea școlii. M-am apropiat și le-am privit de aproape , aveau ceva deosebit. Țărr. Clopoțelul a sunat și fetițele au dispărut in clase. M-am dus să le caut din clasă în clasă și una dintre ele era Nadia Comăneci. Le-am spus să vină la Scoala de Gimnastică din oras . " .Așa povestește Bela Karoly despre episodul inițiatic al primei întâlniri cu Nadia , istorisire care a fost apoi preluată și relatată de presa vremii. Doar că , parafrazând un scheci cunoscut al lui Toma Caragiu , povestea asta are doar două lacune. Una că e prea siropoasă. A doua că nu conține nici măcar un sâmbure de adevăr. Căci omul care a descoperit-o cu adevărat pe Nadia Comăneci , care a așezat-o pentru prima dată pe bârna, trăia atunci la mii de kilometri distanță intr-un complet anonimat. Se numea Marcel Duncan.Marcel Duncan a fost tehnician la Federația Română de Gimnastică . Dar în 1958 este acuzat că întreține o atmosferă nesănătoasă printre gimnaste fiindcă își incurajează elevele să aibă tendințe de vedetism . În limbajul de cărămidă al acelor vremi acesta era sinonim cu faptul că nu era un zbir precum alți antrenori. Este detașat in orașul Onești, redenumit atunci Gheorghe Gheorghiu Dej după numele liderului stalinist al vremii . În acest oraș in familia Comănici se naște in 1961 o mândrețe de fată . Din greșeală numele de familie ii e trecut Comăneci. De mică fata era foarte activă așa că mama se gândește să o tempereze puțin. Auzise de profesorul Duncan și de firea-i blajină așa că o duce la sala de gimnastică . Are loc un click imediat între fetița cea sprințară si antrenorul cel blând . Acolo, la sala de sport , sub îndrumarea lui Marcel Duncan și a Mariei Simionescu , Nadia descoperă că salteaua e preferabilă șotronului iar paralelele sunt mult mai distractive decât bătătorul de covoare. Petrece acolo multe ore și se antrenează cu plăcere . Obține primele rezultate , e campioană la copii. Dar Marcel Duncan depune actele de emigrare în Israel așa că este retrogradat din nou și trimis să antreneze la Galați . Obține și acolo rezultate remarcabile până ce ii este admisă plecarea definitivă . Tot în acea perioadă ajung in orașul Gheorghe Gheorghiu Dej doi profesori tineri soț și soție, Marta și Bela Karoly . Soțul are specialitatea handbal dar e trimis la gimnastică ca să ocupe postul lăsat vacant de Marcel Duncan care este șters din toate analele sportului așa cum se întâmpla cu proscrișii care plecau definitiv din țară . Peste Marcel Duncan se așterne negura uitării . O singură persoană avea să își mai aducă aminte de el și de rolul său în formarea personalității Nadiei. Este doamna Ștefania Comăneci, mama Nadiei. Într-un interviu la Scânteia Tineretului in 1976 imediat după succesul de la Montreal , Dumneaei spune-" Am știut că va ajunge mare încă de când se pregătea cu Profesorul Duncan ". Nu se știe cum dar aceste rânduri ii scapă cenzorului si apar în ziar. Tot la Montreal se afla in acele zile și Marcel Duncan care însoțește echipa de gimnastică a Israelului. Încearcă chiar să ia legătura cu fosta sa elevă să o felicite după performanța-i strălucitoare . Dar Bela Karoly nu este un sentimental . Îi spune răspicat că nu are ce să caute acolo. Cu toate acestea, blajinul Duncan nu-i poartă nici un fel de ranchiună lui Bela . Știe că fără el , făra educația-i spartană , Nadia nu ar fi ajuns unde a ajuns. Pe de altă parte fără firea blândă a lui Marcel poate că Nadia nu ar fi indrăgit gimnastica in primul moment.

 Am incercat să refac traseul israelian al lui Marcel Duncan cu ajutorul prietenului Adrian Weber , care l-a cunoscut. S-a stabilit în orașul Rehovot. A incercat si chiar a deschis o sală de gimnastică dar nici un mare talent nu a mai ieșit de pe porțile acelei școli. Nadia era una la un milion iar Israelul anilor 70 avea alte priorități.E drept că el nici nu deținea arta datului din coate, necesară într-un sport ale cărui valențe erau practic necunoscute în Țara Sfântă . Prin anii 80 face o vizită in America, i se propune să antreneze acolo, dar se simte deja prea bătrân ca să inceapă o noua carieră și o nouă viață . Moare , undeva, pe la începutul anilor 90 . Lasă in urmă soția și o fată Sânziana.

 De abia după 1990 se recuperează memoria. Sunt reinscriși în Cartea Vieții acei oameni care s-au aflat poate temporar, poate intâmplător la o răscruce și au însemnat ceva în sportul românesc . Atunci, printre alții, ii sunt recunoscute și meritele acestui om modest care i-a deschis Nadiei ușa către sala de gimnastică dar căruia fostul regim avea să-i închidă toate ușile .

Surse – Stejărel Olaru -Nadia și Securitatea (excelentă carte)
 Gazeta Sporturilor – 23 Noiembrie 2011
Adrian Weber