Sinaxar 15 Septembrie

 

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea pătimirii Sfântului Marelui Mucenic Nichita Gotul.

Sfântul Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germană, care pentru scriitorii greci este "dincolo de Dunăre"). S-a născut şi a trăit pe malurile Dunării şi a suferit pentru Hristos în anul 372. Credinţa creştină era pe atunci deja larg răspândită prin tot ţinutul goţilor. Sfântul Nichita credea în Hristos şi a acceptat Botezul din partea episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Goţii păgâni începură să se opună răspândirii creştinismului, ceea ce a avut drept consecinţă o dezbinare dezastruoasă pentru ambele părţi.

După victoria lui Fritigern, aflat în fruntea unei armate creştine şi învingător împotriva păgânului Atanaric, credinţa creştină a început să se răspândească tot mai mult printre goţi. Episcopul arian Ulfila, care a urmat după episcopul Teofil, a creat un alfabet got şi a tradus în limba gotă multe cărţi preoţeşti. Sfântul Nichita a avut o lucrare puternică printre discipolii săi goţi la răspândirea creştinismului. Prin propriul exemplu şi prin cuvinte pline de duh el a adus pe mulţi păgâni la credinţa creştină.

Totuşi, după înfrângerea sa, Atanaric a făurit din nou planuri să îşi adune forţele, să se întoarcă în patria sa şi să-şi recâştige vechea putere. Întrucât a rămas păgân, el a continuat să îi urască pe creştini şi să îi persecute.

Sfântul Nichita a îndurat multe chinuri din partea regelui got păgân şi a murit după ce a fost aruncat în foc. Trupul său a rămas nevătămat de flăcări şi a fost iluminat cu o minunata strălucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un creştin pe care îl chema Marian, a recuperat trupul Sfântului Nichita şi l-a îngropat în Cilicia. După aceea a fost transferat la Constantinopol. O parte din moaştele Marelui Mucenic Nichita au fost mai târziu mutate la mănăstirea Vysokie Decani în Serbia. Sfântul Nichita a primit de la Hristos o nepieritoare coroană de preamărire în anul 372.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Filotei (Filoteu) preotul.

Acesta era dintr-un sat ce se chema Mirmicos, din locul ce se cheamă Opsichiu, şi purta nume asemenea cu al maicii sale, pe care o chema Teofila. Însurându-se şi făcându-se tată de copii, s-a învrednicit şi a fost făcut preot. Şi nevoindu-se cu postul şi cu rugăciunea, a ajuns făcător de minuni: la vreme de lipsă a dat pâine celor flămânzi, a prefăcut apa din râu în vin, şi a mutat o piatră foarte mare cu cuvântul său. Iar la un an după adormirea sa, fiind mutat în alt loc, şi-a întins mâinile ca şi cum ar fi fost viu, şi apucându-se de umerii a doi preoţi ce aveau să-l mute, s-a sculat pe picioare, şi păşind de trei ori s-a mutat, şi s-a aşezat în locul în care şi acum zace. Şi izvorăşte necontenit mir, dând minunată dovedire de viaţa sa îmbunătăţită.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Porfirie, cel dintre îngânători (actorul / comicul).

Acestui sfânt poruncindu-i Iulian Paravatul (adică Apostatul, 361-363), când serba ziua naşterii lui, ca să hulească şi să batjocorească lucrurile cele creştineşti, când voia să intre în apă şi să se afunde ca să batjocorească Sfântul Botez, a strigat tare: "Botează-se Porfirie în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Deci ieşind afară, îmbrăcându-se cu haine albe şi mărturisind că este creştin şi propovăduind aceasta pe faţă, după multe chinuri i s-a tăiat capul. Iar acestea s-au întâmplat la Efes, în anul 361.

Tot în această zi, pomenirea aflării moaştelor Sfântului Acachie, episcopul Melitinei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea a două sfinte fecioare, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea aflării moaştelor Sfântului întâiului Mucenic şi arhidiacon Ştefan.

Icoana Sfântului Marelui Mucenic şi arhidiacon Ştefan.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Gherasim, ctitorul sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, ce se numeşte Survia, care se află aproape de Macreniţa cea din Zagora, şi care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan Criteanul (Cretanul), care a mărturisit în Efesul cel nou, la anul 1811.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Visarion, arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni.

Acest între sfinţi Părintele nostru Visarion era dintr-un sat din Macedonia, din părţile spre Tesalia. S-a născut din părinţi cucernici şi învăţând carte, când a fost de 16 ani, a poftit viaţa şi schima monahală; şi cu adevărat s-a dus cu tot sufletul la Marco, mitropolitul Larisei. Şi câtăva vreme rămânând împreună cu dânsul şi trecând treptat cele sfinţitoare, a fost făcut episcop pe seama cetăţii Dometicului şi Elasonului.

Iar poporul cetăţii, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrăzneală la patriarhul Teolip ce păstorea în vremea aceea, care era stăpânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, au luat de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.

Iar Visarion, următorul lui Hristos, socotind acest lucru pricină de odihnă, aştepta lângă Marco, părintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul şi cu fapta pe săracii şi neputincioşii ce aşteptau la biserica sa. Trecând patru ani, şi văduvind de păstor episcopia Stagopului, a fost cerut de către credincioşii acelei episcopii să le fie exarh. Şi petrecând în episcopia aceea şase ani, multe supărări şi prigoniri a suferit din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfinţitul Marco, dându-şi sfârşitul şi mutându-se către locaşurile cele fericite, atunci cu alegerea şi cu cererea episcopilor acelei eparhii şi a clericilor, precum şi a tot poporul drept-credincios, Sfântul Visarion a fost rânduit urmaş în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia.

Cât a condus această eparhie a săvârşit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi, ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi; făcea poduri peste ape. Astfel, a făcut pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotomos, adică râul alb, iar de poeţi Ahelios, curgător ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece şi nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa şi a nămolului ce se făcea în vremea ploilor. El a pus temelia şi a zidit la munte, aproape de satul lui, Mânăstirea cea frumoasa a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi a avut şi ajutor întru toate pe fratele lui bun, Preacuviosul Ignatie episcopul.

În acest chip, bine şi cu plăcere dumnezeiască chivernisindu-şi toate lucrurile sale, precum şi cele ce erau sub stăpânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, s-a dus către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinţi Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorul de minuni.

Acest fericit părinte era din pământul Dalmaţiei, născut la anul 1568 în oraşul Raguza, unde părinţii săi, Ioan şi Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negoţul pe mare, fiind cunoscuţi de toţi locuitorii acelei părţi ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatăl, înecat cu corabia în apele Marii Adriatice, tânărul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreună cu maica sa în Ohrida, unde a şi învăţat carte mai multă vreme la Mânăstirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind să-şi închine viaţa Domnului, a plecat apoi la Sf. Munte al Atosului, intrând în Mânăstirea Pantocratorului, unde s-a călugărit luând numele de Iosif. Până la vârsta patriarhală de 82 de ani a petrecut între vieţuitorii Sfântului Munte, făcându-se pildă de adevărată trăire întru Hristos. Înfruntând cu puterea credinţei primejdiile şi ostenelile de tot felul, alesul între cuvioşi a crescut duhovniceşte şi a rodit bogat în fapte minunate.

În vremea aceea surpându-se stăpânirea creştinească din părţile Banatului, o dată cu venirea turcilor, Domnul n-a lăsat fără mângâiere şi întărire pe credincioşii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, care prin alegerea şi trimiterea sa de către Patriarhia Ţarigradului trebuia să împodobească scaunul mitropolitan al Timişoarei. Deşi la vârstă înaintată, n-a precupeţit osteneala purcederii la calea lungă ce-l ducea spre păstoriţii săi, care-l aşteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al cărui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit.

Noul mitropolit a fost înscăunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvna deosebită întregul ţinut pus sub oblăduirea sa duhovnicească, îndrumând lucrarea preoţilor, înviorând viaţa credincioşilor, reînnoind bisericile şi mânăstirile sau zidind altele noi, după trebuinţă. Pretutindeni pe unde a trecut, neputinţa se vindeca, viaţa se înnoia, credinţa se întărea, nădejdea creştea. Ostenindu-se ca un viteaz, s-a arătat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutăţile, mâna Domnului fiind cu el în toata vremea, ridicându-l mărturie tare şi pavăză neînfrânată dreptei credinţe şi arătându-l strălucit prin faceri de bine, prin săvârşirea de minuni şi prin neabătută dragoste faţă de toţi oamenii.

La 1653, în al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, s-a retras la sfânta Mânăstire a Partoşului, nu departe de cetatea Timişoarei, şi aci a mai vieţuit încă trei ani în rugăciune, post, faceri de bine şi tămăduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat către Domnul, fiind îngropat în biserica mânăstirii. Mormântul său a devenit de atunci loc de cinstire şi de rugăciune pentru credincioşii de pretutindeni. Mai apoi însă găsindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaşte să se aşeze în chiar oraşul în care a păstorit, spre mai mare cinstire şi împlinirea cererilor de folos ale smeriţilor rugători, au fost strămutate cu mare alai în catedrala mitropolitana din Timişoara în anul 1956, la trei sute de ani de la moartea sa.

Şi a lucrat sfântul şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.patimirea Sfantului, Marelui Mucenic Nichita.

    Acest Sfant Nichita a trait pe vremea imparatilor din neamul marelui Constantin si, indeosebi, pe vremea lui Valens (364-378). S-a nascut si a crescut in Dacia lui Traian, de pe malul stand la Dunarii, tara pe care, pe acele vremuri, o stapaneau gotii. Sfantul a fost invatat si botezat in legea crestinilor de fericitul Teofil, episcopul gotilor, care a fost si la intaiul Sinod din Niceea, 325, intarind dogmele sfintei credinte.

    Pe vremea sa, poporul gotilor era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din rasaritul Gotiei si era un rege barbar si pagan, purtand o ura de moarte crestinilor si Fridigern, care stapanea asupra celor din apusul tarii, fiind crestin cu credinta. Insa Sfantul Nichita traia sub stapanirea lui Atanaric. Deci, in anul 370, Atanaric porni o prigoana grozava impotriva crestinilor. El hotara sa poarte un idol, intr-o caruta, in toate locurile unde unde se aflau crestini si porunci sa fie omorati toti, care nu vor sa se inchine la idol. Si ardeau pe crestini prin casele lor si prin bisericile unde se adunau la rugaciune. Iar Sfantul ajuta in ascuns, din toate puterile sale, pe crestini, ascunzand pe unii, hranind pe altii, imbarbatand pe toti. Multa vreme, insa, n-a scapat nici el de furia sangerosului rege.

    Deci, afland Atanaric de faptele crestinesti ale Sfantului, porunci sa fie prins si pus la chinuri. Si, nevrand el a se lepada de Hristos, pentru a urma paganatatea barbarilor, fericitul a fost ars de viu si asa, prin foc, s-a savarsit. Iar trupul lui a fost stramutat in Cilicia si acolo inmormantat cu mare cinste. Dumnezeului nostru slava!
 

Intru aceeasi zi, cuvant din Limonar, despre ganduri.

    Un frate locuia in pustie si era muncit de dracul desfranarii. Si a venit la parintele Pahon, spunandu-i lui razboiul. Iar el, raspunzand i-a zis: "Nu te mira de lucrul acesta, ca nu-l patimeste din lenevire. Ca marturiseste tie si locul si lipsa celor pentru trebuinta trupeasca, ca nu sunt aici vorbe muieresti. Ci, mai vartos, din fapta buna ti se intampla tie vrajmasia. Cadin cauza ostenelii este razboiul desfranarii. Ca, uneori trupul nostru se salbaticeste din traiul cel bun, iar, alteori, patima navaleste asupra noastra prin ganduri, iar, alteori, insusi dracul, din zavistie, ne face razboiul. Ca eu, de multe ori, luand seama, m-am aflat in unele ca acestea. Ca, iata, ma vezi pe mine om batran, avand patruzeci de ani chilie si ingrijindu-ma de a mea mantuire, si atat de batran fiind, si pana in ziua de astazi imi face mie razboi".
 

Invatatura a Preacuviosului, Parintelui nostru Efrem Sirul,
ca nu se cade a ne jura, nici a grai de rau.

    A zis Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos: "Ati auzit, ca s-a zis celor de demult:  sa nu juri stramb, ci sa tii inaintea Domnului juramintele tale". Eu insa va spun voua:  sa nu jurati nicidecum, nici pe cer, fiindca este tronul lui Dumnezeu, nici pe pamant, fiindca este asternut al picioarelor Lui, nici in Ierusalim, fiindca este cetatea marelui Imparat, nici pe capul tau, sa nu te juri, fiindca nu poti sa faci un fir de par alb sau negru. Ci cuvantul vostru sa fie: ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decat acestea, de la cel rau este (Matei, 5, 33-37). Si cum indraznim noi a calca poruncile Celui ce ne-a facut pe noi? Dupa cel ce zice: "Pana la cer ridica gura lor si cu limba lor strabat pamantul" (Ps. 72,9). Si indraznesti a-ti deschide gura ta fara de frica si a slobozi cuvinte de juramant si de defaimare la cer si nu ai teama ca secera cea de vapaie, pe care a vazut-o Proorocul, s-ar putea salasui in casa ta, pana cand te va pierde din cele de sub cer, pana cand te va pierde din cele de sub cer, ca indraznesti a-ti deschide impotriva Atotputernicului Dumnezeu, catre Care ingerii, arhanghelii, heruvimii si serafimii nu indraznesc a cauta, ca, cu frica si cutremur mare, stau inaintea Lui, laudand numele Lui cel infricosator si preaslavit si cu totul vrednic de cinstit. Precum este scris: "Indraznetii, ingamfatii, ei nu se cutremura sa huleasca maririle (din cer), pe cand ingerii, desi sunt mai mari in tarie si putere, nu aduc in fata Domnului judecata defaimatoare impotriva lor. Acestia insa, ca niste dobitoace fara minte, din fire facute sa fie prinse si nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri in stricaciunea lor" (II Petru, 2, 10-12). Iar tu, om fiind, nu te cunosti pe tine; sau ti se pare ca aceasta iti face indreptatire; Nu, zic tie. Ci intru pieire si pierzanie iti va iesi tie lucrul acesta, ca si sufletele altora le intinezi, ajutator facandu-te satanei. Ca, zice Apostolul: "Invatati-va si povatuiti-va intre voi, cu toata intelepciunea, cantati in inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I in psalmi, in laude si in cantari duhovnicesti" (Col.3, 16). Iar tu, in locul acestora, lucruri impotriva inveti: defaimari si juraminte. Si te faci pe tine, si pe cei ce urmeaza nebunia ta, fii ai gheenei. Ca gura pe care Dumnezeu a zidit-o pentru preamarirea Sa, tu pe aceasta cu defaimari ai umplut-o.

    Deci, inceteaza, omule, ca nu cumva insusi cuvantul cu care defaimezi pe Dumnezeu sa se faca vapaie in gura ta si sa-ti arda limba. Ca oamenii, daca se cearta unii cu altii, dupa ce se impaca, se rusineaza a se privi in fata; cum tu, care azi stai in lume, iar maine vei sta inaintea infricosatorului divan, cum indraznesti unele ca acestea a zice? Nu te temi, ca s-ar putea sa se pogoare foc din cer si sa te mistuiasca pe tine, cand deschizi gura impotriva Atottiitorului? Nici nu pui in mintea ta, ca s-ar putea sa se desfaca napraznic pamantul sub picioarele tale si sa te inghita? Nu te insela, omule, este cu neputinta a scapa din mainile Celui ce ne-a zidit.  Asculta pe cel ce zice: Cei care defaima vor da seama inaintea lui Dumnezeu, Care va judeca viii si mortii. Pana cand intaratam pe Cela ce atatea bunatati ne-a dat noua, Care, luand tina din pamant, a zidit pe om si a suflat intru el Duh de viata, Care a si supus toate sub picioarele Lui, Care ne cearca si ne miluieste, Cela ce si pe Unul nascut Fiul Sau l-a dat pentru viata tuturor! Iar noi, in locul facerilor Lui de bine, spini si maracini Ii aducem, al caror sfarsit este arderea.

    Intoarce-te dar, de acum inainte, la iubitorul de oameni si nepomenitorul de rau Dumnezeu, cerand paza gurii tale si usa de ingradire imprejurul buzelor tale. Ca vad pe Proorocul cat de infricosat si de cutremurat striga, vorbind cu Dumnezeu, prin curata rugaciune, zicand: "Doamne, auzit-am de faima Ta si m-am cutremurat de punerile Tale la cale, Dumnezeule". Si iarasi: "Auzit-am de aceasta si launtrul meu s-a zbuciumat la glasul Tau, tremurat-au buzele mele; putreziciunea a cuprins oasele mele si picioarele mele au sovait" (Avacum, 3,2,16). Iar, daca ramanem defaimand pe Dreptul Judecator, sa ascultam pe Apostolul, care zice: "Sau dispretuiesti tu bogatia bunatatii Lui si a ingaduintei si indelungii Lui rabdari, nestiind ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta? Dar, dupa invartosarea ta si dupa inima ta nepocaita, iti aduni manie in ziua maniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va da fiecaruia dupa faptele lui". (Rom,2,4-6). Drept aceea, si in alt loc zice: "Daca gresind, va gresi omul catre om, se vor ruga pentru dansul catre Domnul. Iar daca Domnului vom gresi, cum ne vom mai ruga Lui?" Deci sa ne pocaim, fratilor. Pana cand amaram pe Cel ce ne-a facut pe noi? Daca vom pierde limanul, unde ne vom mantui in vreme de furtuna si de vifor! Daca pe Domnul vom intarata, catre cine vom scapa in ceasul necazului si al nevoii?

    Eu, fratilor, acestea am scris voua, nu ca unul ce arata cu fapta adevarul, ci ca un frate sfatuindu-va. Ca de nu mi-ar fi ajutat mie Domnu, putin de nu s-ar fi salasuit in iad sufletul meu. Pentru aceea si pe voi va rog, eu, cel ticalos intre oameni, sa va rugati pentru mine catre Domnul, ca sa stearga multimea pacatelor mele, mai inainte de sfarsit, ca sa nu fiu rusinat in asteptarea mea. Si in ceasul mortii sa caute spre mine, dupa multimea indurarilor Sale. Si, prin ingeri credinciosi si de lumina purtatori, sa povatuiasca pacatosul meu suflet si, impreuna cu ale voastre, in locasul dreptilor sa-l odhihneasca. Ca ce fel de frica si de cutremur nu are sufletul in ceasul acela? Caci, daca acela ce se duce intr-o tara departata, sta si se minuneaza, vazand popor strain si de alta limba, pamant pe care niciodata nu l-a vazut, apoi, in ce fel de frica ne este sufletul, cand se muta din lumea aceasta in ceea ce va fi sa fie, vazand atunci cele ce niciodata nu le-a vazut? Deci, sa ne ingrijim de cele de acolo, iubitilor, cu tot sufletul si inima. Sa slujim lui Dumnezeu cu toata taria noastra. Sa pazim poruncile Lui cu toata puterea. Sa iubim infricosatorul si preacinstitul Numele Lui, iar pe aproapele, ca pe noi insine, ca sa ne invrednicim a auzi binecuvantatul glas; "Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua, de la intemeierea lumii". (Matei, 25, 34). Bine este cuvantat Dumnezeu, Cel ce ne umple pe noi de binecuvantarea Sa, ca intru toti vecii este mila Lui. Amin.