✝ Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieții călugărești de obște din Palestina 11 Ianuarie

 În aceasta luna, în ziua a unsprezecea, pomenirea cuviosului parintelui nostru Teodosie, începatorul vietii de obste si dascalul pustiului.

Cuviosul TeodosieCuviosul parintele nostru Teodosie era de fel din satul Mogarisos din Capadocia; tatal sau se numea Proeresie si mama sa Evloghia, si erau amândoi credinciosi si cucernici. Teodosie a intrat în viata calugareasca, si luând haina aceasta, a pornit spre Ierusalim, când se adunase la Calcedon Sinodul al patrulea Ecumenic, la anii 451; si trecând prin Antiohia s-a dus la marele Simeon Stâlpnicul, de la care a deprins înclinarea spre viata cea îmbunatatita si care i-a proorocit ca va fi pastor peste multe oi cuvântatoare. Apoi a sihastrit lânga un oarecare Longhin, în jurul Ierusalimului. În urma s-a dus într-un munte, unde era o pestera si acolo a petrecut viata aleasa, ajungând la atâta înfrânare, încât timp de 50 de ani n-a gustat pâine, ci numai ierburi si roade de finic. Rugaciunea lui era neîncetata si lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodata. În jurul lui s-au strâns ucenici multi, care îi ascultau povetele si-i urmau viata. A facut si minuni. Si facându-se dascal al multor ucenici, a adormit întru Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului parintelui nostru Teodosie cel din Antiohia.

Acest cuvios parinte Teodosie este un alt sihastru, care a avut ca patrie cetatea Antiohiei. Era fiul unor parinti vestiti. Ascultând odata cu încordare glasul Stapânului, si-a lasat casa, bogatia, rudenia si toate celelalte si s-a dus în niste locuri retrase, care dadeau spre mare. Si facându-si o chilie strâmta petrecea viata monahiceasca, îmbracat cu haina de par. Sub haina purta lanturi grele: unul la gât, altul la mijloc si câte unul la fiecare mâna. Staruind în rugaciune si în lucrul mâinilor sale, adormea dorinta si trufia si celelalte patimi trupesti. Parul lui era bogat si lung pâna la picioare. Câteodata împletea cosuri, iar alta data îsi facea de lucru în gradina, unde semana seminte si aduna de acolo hrana din destul pentru el si pentru strainii ce întâmplator veneau la el.

Vestea despre el ajungând pâna departe, multi veneau la el, cerând sa petreaca acelasi fel de viata, asa ca pustiul acela s-a schimbat într-o alta cetate cereasca. Odata navalind acolo agarenii, nu l-au suparat cu nimic, ci rusinându-se de acest fericit, s-au dus de acolo. Din pricina navalirii agarenilor, fericitul, lasând pustiul, a venit în patria sa si facându-si o chilie mica savârsea aici duhovniceasca lucrare. Caci zicea: "Desi s-au rusinat de noi agarenii, dar scris este pentru noi sa nu dam loc urgiei. Când Hristos a fugit de Irod, ne-a învatat sa facem si noi asa; si învatatura avem sa nu ne aruncam singuri în ispite; iar patria noastra nu ne opreste de la lucrarea duhovniceasca, daca voim sa o savârsim". Dupa scurt timp s-a mutat catre Domnul.

Tot în aceasta zi, soborul celor zece mii de sfinti îngeri.

Acest praznic se savârseste înauntrul bisericii sfintei Anastasia, cea din golful lui Domnin.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Stefan cel din Plachidiane, a sfântului Teodor si a arhimandritului Agapie.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului mucenic Mal, care, batut fiind, s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Vitalie, care în pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Teodosie egumenul sfintei Manastiri Filoteu din Muntele Athos, care a fost si episcop de Trapezunt si care în pace s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.Luna ianuarie în 11 zile: pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru Teodosie, începãtorul vietii de obste si Dascãlul pustiei (+529).

        Acest Preacuvios Parinte al nostru Teodosie era din satul Mogarion, din tinutul Capadochiei, si se tragea din parinti drepcredinciosi Proeresie si Evloghia. A fost crescut de parintii sau cu bune obiceiuri si cu invatatura de carte. De foarte tanar a primit treapta de citet al bisericii si era iscusit cititor al sfintelor carti, catre popor, ca nimeni altul.
        Si auzind in inima lui chemarea Domnului, sa iasa din tara lui si sa urmeze pe Domnul, a imbracat haina si viata calugareasca si a plecat la Ierusalim. In drum, s-a oprit in Antiohia, unde a dorit sa vada pe Sfantul Simeon Stalpnicul, care l-a primit pe stalpul sau, strigandu-l pe nume, fara a-l cunoaste, si i-a binecuvantat calea, proorocindu-i multe din cele ce aveau sa i se intample. Ajuns la Ierusalim, dupa ce s-a inchinat la Sfintele Locuri, se intreba mereu ce fel de viata calugareasca se cuvenea sa-si aleaga; cea singuratica, a sihastrilor, sau viata cu mai multi calugari, stand sub indrumarea unui conducator intelept si luminat, adica viata de obste? Si, hotarandu-se pentru viata de obste, a stat sub ascultarea unui staret, Longhin, cu bun neam si iscusit pe calea mantuirii.
        La porunca staretului sau, Sfantul Teodosie a condus o vreme o biserica, pe drumul spre Betleem. Simtind insa ca laudele incep sa-i schimbe inima, s-a retras intr-o pestera din munte, unde, la inceput, a primit ucenici mai putini, apoi pe toti cei ce veneau la el.
        Ca toti acesti ucenici, Sfantul Teodosie a zidit o mare manastire aproape de Betleem, unde pentru prima data in Palestina, a randuit toate, dupa legile vietii de obste, de unde si faima lui de "intemeteietorul vietii de obste."
        Manastirea lui era ca o adevarata cetate, cu patru biserici, trei bolnite si locuinte deosebite pentru calugari si oaspeti de toate neamurile, cate erau acolo, viata desfasurandu-se in cea mai desavarsita tacere si evlavie. Era o viata de infranare, de slujire a oamenilor si de rugaciune de zi si de noapte.
        Cu toata varsta inaintata, pana la sfarsitul sau, Sfantul Teodosie nu a schimbat nimic din asprimea vietii sale petrecuta in post, in priveghere si in rugaciune. Timp de 30 de ani, din viata sa, nici paine n-a mancat, hranindu-se cu legume si ierburi salbatice. Era scump prieten duhovnicesc cu Sfantul Sava cel Sfintit si l-a invrednicit Hristos si cu darul facerii de minuni. N-a iubit bunurile pamantesti, ci, totdeauna, ajuta din ele pe saraci.
        Si asa s-a mutat catre Domnul, avand 105 ani, in anul 529, la 11 ianuarie.
 

 
 

Pentru aceastã zi, cuvânt din viata Sfântului Teodosie (de la Metafrast).

        A fost in pustietate, aproape de Ierusalim, Preacuviosul Parintele nostru Teodosie, vietuind din copilarie, dupa placerea lui Dumnezeu, cu post, cu priveghere si cu rugaciune, iar, mai ales, cu milostenia ce facea la saraci. Si l-a facut pe el Dumnezeu mai mare sa fie peste toti cei ce sunt imprejurul Ierusalimului. Si manastirea lui se chema a Nascatoarei de Dumnezeu si, intru ea, fericitul facea milostenie cu mare intelepciune. Si s-a facut Lavra Cuviosului Teodosie vestita si marita si a asezat intr-insa viata de obste. Si a dat Domnul in lavra aceea toata indestularea, incat cei ce vietuiau intr-insa se imbogateau nu numai cu lucruri bune si duhovnicesti daruri, dar nici de cele de trebuinta pentru trup, nimeni nu ducea lipsa. Si era odihna acolo nu numai monahilor ci si multimilor, strainilor, nenorocitilor, saracilor, scapatatilor, bolnavilor si neputinciosilor, pentru ca milostiv era Cuvisoul Teodosie si iubitor de oameni si indurat, aratandu-se ca este tuturor parinte, cu inima dureroasa, tuturor prieten iubit, sluga tuturor si slujitor cu osardie, ranile si bubele bolnavilor curatindu-le, sangele si puroaiele spalandu-le, cu cei leprosi vorbind fata catre fata, mangaindu-i si cu mainile sale hranindu-i si toata slujirea facandu-le lor. Si arata mare dragoste si celor ce veneau de pretutindenea, ospatandu-i si odihnindu-i si cu toate cele de trebuinta indestulandu-i. Si era Cuviosul tuturor adapostire, de obste spiterie, de obste casa, de obste visterie a neputinciosilor, a flamanzilor, a celor goi si a strainilor. Pentru ca toti se indulceau din dragostea aceluia, din mila si din indurarile lui, si la el, nimeni nu era trecut cu vederea. Si vedeau aceasta cei ce slujeau la mese in manastire, ca uneori se intampla sa se puna si cate o suta de mese pe zi, pentru cei ce veneau, pentru straini si pentru saraci. Atat de iubitor de oameni si de iubitor de straini era Cuviosul parinte!
        Iar Dumnezeu, fiind El Insusi dragoste, vazand pe placutul Sau cu atata dragoste fata de aproapele, i-a binecuvantat manastirea lui, incat si atunci cand era hrana putina, ea se inmultea nevazut si satura astfel multe mii de oameni. Asa, odata, o foamete mare fiind in Palestina, o multime de saraci si de scapatati, s-au adunat pentru Duminica Floriilor, si, venind ei la portile manastirii ca sa-si ia obisnuita milostenie, s-au intristat ucenicii si i-au spus Fericitului, ca n-au atata hrana, ca sa dea la cei fara de numar, care cereau. Iar el, cu manie cautand la ei, i-a mustrat pentru necredinta lor si a zis: "Degraba sa deschideti portile, ca toti sa intre." Deci, intrand saracii si scapatatii, au sezut pe rand. Iar Cuviosul a poruncit ucenicilor ca sa puna inaintea lor paine si au mers ucenicii mahniti la camara cea cu paine, socotind ca nu vor afla nimic. Si, deschizand camara, au vazut-o plina plina de paini. Ca mana lui Dumnezeu, Purtatorul de grija al tuturor, a umplut-o pe ea, pentru credinta robului Sau. Si au laudat fratii pe Dumnezeu, pentru o minune ca aceea si s-au minunat de nadejdea cea mare a parintelui lor.
        Si iarasi, praznic in manastirea lor fiind, in ziua Adormirii Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu, si popor mult la praznic venind, iar bucate nefiind ca sa puna inainte, la atata multime, Cuviosul Teodosie, cautand spre cer si putine paini binecuvantand, a poruncit sa le puna pe ele inainte. Si s-au saturat multimile, Dumnezeu inmultind precum, oarecand, cele cinci paini, si inca si pentru cale, fiecare si-a luat lui, din destul. Iar din prisosintele cele ramase, adunandu-le fratii, multe cosuri au umplut si, uscandu-le la soare, au mancat din ele nu putina vreme. De multe ori, mii de oameni adunati fiind la manastire, se parea ca nici maril butoaie nu le vor fi lor destule spre adapare, la atatea suflete, dar, iata, toti din destul erau hraniti, cu mainile Hranitorului, Celui ce nu stia de lipsa. Si a zidit Cuviosul si multe case pentru straini, si felurite bolnite, unele pentru monahi, altele pentru mireni, precum si bolnita pentru cei trecuti si imbatraniti in osteneli. Si inca cerceta si pe cei ce erau in munti si in pesteri si se ingrijea pentru dansii, arzand de indurare, ca un tata pentru fiii sai. Si purta de grija si ale trupului, cat si de ale sufletului, invatandu-i si dojenindu-i si pe multi izbavindu-i din inselaciunea satanei.
        Si minunat lucru era la dansul si aceasta ca, neinvatat fiind la invatatura cea din afara si neiscusit fiind nici in cartile elinesti, cu atata indestulare de cuvinte facea invatatura, incat nici de ar fi strabatut cineva desavarsit toata invatatura ritoriceasca, cea cu frumoasa vorbire, n-ar fi putut sa se asemene lui. Ca invata si din intelepciunea cea omeneasca, dar si din darul Duhului lui Dumnezeu, Care graia in taina catre dansul, ca si catre un alt Ieremia: "Iata, am dat cuvintele Mele in gura ta". Si graia Fericitul unele de la sine, multe si alese, altele din cuvintele Apostolilor si din asezamintele parintilor, altele din cuvintele cele pustnicesti ale marelui Vasilie, caruia ii era urmator si cu viata, dar urmator era si scripturilor celor intelepte, ale acestui de Dumnezeu iubitor. Dintre toate invataturile lui multe si mari, sa pomenim deci macar una din invataturile lui mici, aceasta pilda:
        "Rugu-ma voua, fratilor, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine pentru pacatele noastre, sa nu stingem grija cea pentru sufletele noastre, ci sa ne intristam pentru desertaciunile vietii trecatoare, sa pornim spre cele viitoare intru marirea lui Dumnezeu si a Fiului Sau. Sa nu petrecem in lenevire si in slabirea faptelor bune, trecandu-ne ziua de astazi cu trandavie si amanand pe maine inceputul lucrului celui bun, ca sa nu ramanem fara fapte bune, in fata Celui ce le cere de la sufletele noastre si sa ne gasim afara de camara cea de bucurie. Ca in zadar si fara folos vom plange pentru vremea cea rau petrecuta a vietii noastre, tanguindu-ne atunci cand aceasta tanguire de nici un ajutor nu va mai fi, celor ce se caiesc. Acum este vremea bine primita, acum este ziua mantuirii. Acesta este veacul pocaintei, iar acela al rasplatirii. Acesta este al ostenelii, iar acela al luarii de plata. Acesta al rabdarii, iar acela al mangaierii. Acum Dumnezeu este ajutator celor ce se intorc din calea cea rea, iar atunci va fi infricosat intrebator al faptelor celor omenesti, al cuvintelor si al gandurilor, inaintea Caruia nimic nu este cu putinta a se tainui. Acum de indelunga rabdarea Lui sa ne indulcim, iar atunci vom cunoaste dreapta Lui judecata, cand vom invia, unii spre munca vesnica, iar altii spre viata vesnica, si vom lua fiecare, dupa faptele noastre. Si noi intarziem ca sa ne supunem lui Hristos, Celui ce ne cheama pe noi intru cereasca Lui Imparatie! Au nu ne trezim? Au nu ne intoarcem de la viata cea desarta spre implinirea Evangheliei? Cu ce ochi vom privi ziua Domnului cea infricosata si inspaimantatoare, intru care pe cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu si care se vor apropia de Dansul prin fapte bune, El ii va primi in imparatia Sa cea cereasca, iar pe cei de-a stanga, goniti pentru lipsa faptelor bune, ii va manca gheena focului, intunericul cel vesnic si scrasnirea dintilor, vesnica pierzanie? Zicem si noi ca suntem dornici de Cereasca Imparatie, dar cum sa o castigam, daca de aceasta nu ne ingrijim. Si, neostenindu-ne la poruncile Domnului, catusi de putin, in desertaciunea mintii noastre, nadajduim sa castigam o cinste intocmai ca a celor care s-au luptat pana la moarte impotriva pacatului!..." Asa Cuviosul, invatand pe ucenicii sai, ii povatuia pe ei spre cea nelenevoasa sarguinta la mantuire.
        Odata, iarasi, se apropia ziua cea mare a Pastilor si foarte erau lipsiti, din pricina darii si a impartirii, nici paine, nici unt, nici altceva nu aveau. Deci, au venit fratii la Cuviosul, mahnindu-se, ca cei ce nu aveau nimic la acel sfant praznic. Iar el, mangaindu-i pe dansii, le zicea: "Fiilor, Dumnezeu, Cel ce a facut minuni cu parintii nostri israeliteni in pustie, hranindu-i, Acelasi si cu noi, saracii, va face mila, fara numai sa rabdati si Dumnezeu nu ne va parasi, nici nu ne va lasa pe noi." Iar, in Sambata cea Mare, apunand soarele, iata, cineva cu doua camile, a venit la manastire, aducandu-le tot felul de bucate. Si primindu-le, au laudat pe Dumnezeu cu mare bucurie.
        Asa, sunt fratilor, florile si roadele milosteniei celor credinciosi. Ca stie Dumnezeu sa faca voia celor ce se tem de El, aici si in veacul ce va sa fie. Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Rugăciunea Sfântului Teodosie cel Mare era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din niște izvoare. El ținea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pâine, ci mânca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi și rădăcini de pustie, și de acelea foarte puține, numai să nu moară de foame; iar sufletul neîncetat își hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, săturându-l cu dumnezeiasca râvnă.

Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află în părțile Capadochiei, din părinți binecredincioși; tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri și cu învățătura. Ajungând la înțelepciunea cea desăvârșită și învățând dumnezeiasca Scriptură bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărți în biserică, către popor; pentru că era dulce grăitor și iscusit cititor, ca nimeni altul.

Deci, citind cuvintele învățătoare spre folosul celor ce ascultau, el singur a tras mari foloase pentru că, luând aminte la ceea ce a poruncit Domnul lui Avraam, ca să iasă din pământul și din neamul său; iar altă dată, gândind la cele pe care le sfătuiește Evanghelia, adică să lase tată, mamă și frați, pentru viața veșnică, el se aprindea cu inima și ardea cu duhul, ca pe toate să le părăsească și să urmeze lui Hristos pe calea strâmtă și anevoioasă.

La acestea totdeauna gândind, se ruga, zicând: „Povățuiește-mă, Doamne, în calea Ta și voi merge întru adevărul Tău”. Apoi, încredințându-se lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăției lui Marchian, care era aproape de sfârșitul vieții lui, și pe când se adunase în Calcedon Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinților Părinți, contra lui Dioscor și a lui Eutihie.

Mergând prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să vadă pe Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stâlp, voind să se învrednicească de binecuvântarea lui. Deci, a mers acolo, și când era aproape de stâlp, a auzit pe cuviosul strigând: „Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. El, cum a auzit că acela îl cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse și nu-l știa, și, căzând în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfânt, din porunca lui și a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzând pe tânărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat și i-a proorocit că va fi păstor al oilor cuvântătoare și pe mulți va răpi de la lupul cel vrăjmaș și i-a spus mai înainte multe altele ce aveau să se întâmple; apoi, binecuvântându-l, l-a slobozit.

Teodosie, întărindu-se cu binecuvântarea cuviosului și sfintele lui rugăciuni avându-le la călătorie, ca ale unui povățuitor și păzitor, a mers pe calea ce-i era înainte și a ajuns în Sfânta Cetate a Ierusalimului, pe vremea patriarhiei lui Iuvenalie.

Străbătând toate locurile de acolo și închinându-se sfintelor biserici, se gândea pe care din două vieți să înceapă: pe cea singuratică, sau pe a celor ce se mântuiesc de obște; și a socotit că în singurătate se va liniști, neștiind însă că și acolo se va lupta cu duhurile vicleșugului și că nu este fără de primejdie. „Dacă cei ce ostășesc în lume nu sunt atât de pricepuți încât la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiți și nedeprinși, cu atât mai mult eu – zicea sfântul întru sine –, neînvățând încă mâinile mele spre luptă și degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor și stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății celor de sub cer? Se cade, mai întâi să mă împărtășesc cu sfinții nevoitori și să învăț de la părinți cum mă voi lupta cu vrăjmașii cei nevăzuți; apoi, după o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate și liniște”.

Socotind acestea cu înțelepciune, pentru că avea într-însul pe lângă alte fapte bune, și înțelegerea cea desăvârșită, care știe pe toate să le socotească bine, îndată și-a căutat un povățuitor. În acea vreme era mai iscusit între părinții ce viețuiau împrejurul Ierusalimului, un stareț oarecare, anume Longhin, care avea chilia să lingă turnul ce se numea de cei vechi „al lui David”, unde, închizându-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce a bunătăților.

Mergând fericitul Teodosie la acest stareț a făcut începutul ostenelilor monahicești și, lipindu-se de acel stareț cu tot sufletul, se povățuia de dânsul la toată faptă bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvântul și cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareț, chiar fără voia sa, la locul ce se numea vechea ședere; și aceasta pentru următoarea pricină: o femeie dreptcredincioasă și văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, și stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lângă Cuviosul Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lângă biserica cea din nou zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărți de părintele său, însă fiind ascultător, s-a sălășluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut pretutindeni vestea de bunătățile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel ce o săvârșește, precum și luminarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă. Au început a veni la dânsul cei ce căutau folos și se adunau cei ce voiau ca să fie următori ai vieții lui.

Viețuind fericitul acolo câtăva vreme, s-a supărat de neodihnă, pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte, unde era o peșteră, în care până astăzi se află sfintele lui moaște; aici, precum se povestește de cei vechi, s-au odihnit de cale și au dormit acei trei magi, care au mers la Hristos, în Betleem, cu daruri, și s-au întors pe altă cale la țara lor. Deci, în acea peșteră s-a mutat Cuviosul Teodosie.

Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rânduială, ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră și să se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de oști duhovnicești. Fericitul, schimbându-și locul petrecerii sale, și-a schimbat totodată și viața, începând a călători pe o cale mai strâmtă. Dorința lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vârtos era atât de cuprins de dragostea dumnezeiască, încât toate sufleteștile puteri spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu, ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima și cu tot cugetul.

O asemenea dragoste avea în osteneli și nevoințe, încât nu va putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din niște izvoare; apoi ținea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pâine, ci mânca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi și rădăcini de pustie, și de acelea foarte puține, numai să nu moară de foame. Când nu se găsea acea hrană prin pustie, hrana lui erau sâmburi de curmale, muiați în apă; iar sufletul neîncetat își hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, săturându-l cu dumnezeiasca râvnă dinăuntru.

Cu viața aceasta a strălucit ca o stea luminoasă și a fost știut de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputință a se ascunde cetatea stând deasupra muntelui; și veneau la dânsul unii dintre cei iubitori de bunătăți, voind mai mult să aibă împreună cu dânsul acea pustnicească și liniștită viață în peșteră, decât cea luminată din cetăți. Deci, la început avea șapte ucenici; știind că celor ce încep a viețui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva decât pomenirea morții, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape un mormânt, ca, privind spre dânsul, să-și aducă aminte de moarte, ca și cum ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormântul, s-a dus părintele să-l vadă și, stând deasupra mormântului, a zis către ucenicii săi ca și cum ar glumi, iar cu ochii sufletești văzând mai înainte cele ce aveau să fie: „Iată, fiilor, mormântul este gata, dar oare este cineva din voi găta de moarte, ca să-l primească mormântul acesta?”.

Acestea zicând sfântul, un ucenic din cei ce erau de față, anume Vasile, cu rânduiala de preot, apucând înaintea altora, a căzut în genunchi înaintea starețului, și plecându-și fața la pământ, cerea binecuvântarea ca să moară și să fie pus în acel mormânt, zicând: „Binecuvântează-mă, părinte, ca eu să înnoiesc mormântul, eu să fiu mort mai înainte de frații care se gândesc la moarte”. Atunci starețul s-a învoit.

Vasile intrând în mormânt, sfântul a poruncit a se face pomenire pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind câte poruncește legea pentru cei răposați, la trei zile, la patru zile, la nouă zile și la patruzeci de zile. Sfârșindu-se pomenirea toată, s-a sfârșit și fericitul Vasile, neavând nici o boală trupească, ci adormind și odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut către Domnul.

Trecând 40 de zile de la îngroparea lui, starețul a văzut pe Vasile la pravilă, arătându-se între frați și cântând cu cântăreții; apoi s-a rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii și celorlalți, să vadă pe cel ce se arătase, și, văzându-l unul din frați, anume Aetie, de bucurie s-a repezit să-l cuprindă cu mâinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins și îndată s-a făcut nevăzut. Apoi, ducându-se, zicea în auzul tuturor: „Mântuiți-vă, părinților și fraților, mântuiți-vă, zic; iar pe mine nu mă veți mai vedea aici”.

Aceasta a fost întâia mărturie a bunătăților Cuviosului Teodosie, căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povățuire, și după moartea cea trupească arătându-se viu cu sufletul, după cuvântul Domnului din Evanghelie: Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Despre celelalte daruri minunate ale starețului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvântul de față le va arăta.

Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfântului, care erau în acea vreme 12, se mâhneau că nu aveau ce să mănânce la praznic, nici pâine, nici unt și nimic altceva din cele de mâncare; iar ceea ce era mai de întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvârșească, la un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încât rămâneau lipsiți și de împărtășirea Sfintelor Taine; deci, cârteau puțin între dânșii asupra cuviosului, în taină. El, având neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit fraților să împodobească bine dumnezeiescul Altar și să fie fără de grijă, apoi le-a zis: „Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie și mai pe urmă cu puține pâini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji și de noi; pentru că și acum ca și înainte, atât cu puterea, cât și cu purtarea de grijă, același Dumnezeu este în veci”.

Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde și îndată s-au împlinit cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de față - în Muntele Horeb -, berbecele gata spre jertfă, așa și acestui fericit stareț, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuință. Căci, apunând soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peștera lor, aducând de la casa lui, pustnicilor din pustie, doi catâri încărcați cu fel de fel de hrană și cu prescuri și vin, spre săvârșirea dumnezeieștilor Taine.

Văzând acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat și au cunoscut de ce dar s-a învrednicit de la Dumnezeu starețul lor. Deci, au prăznuit cu veselie Paștele, iar hrana adusă le-a fost destulă în cele cincizeci de zile. După aceea, fiind iarăși lipsă de hrană, frații se mâhneau, chinuindu-se de foame.

Un oarecare bărbat bogat făcea într-acea vreme milostenii multe tuturor mănăstirilor celor din Palestina, iar locașul lui Teodosie, care era în peșteră, îl trecea cu vederea, neștiindu-l, și prin acesta Dumnezeu îi încerca credința; deci, supărau frații pe părintele că și pe sine și pe dânșii să se facă cunoscuți înduratului bogat, ca să ia și ei, ca și celelalte mănăstiri, milostenie spre hrană.

Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva din mireni și nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu de bunăvoie, mângâia pe ucenicii săi și-i învăța că în răbdare să aștepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură tot sufletul cel flămând; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvântătoare și puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atât mai vârtos făptura Sa cea înțelegătoare și cuvântătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă.

Astfel, mângâind sfântul pe frații cei împuținați cu sufletul, a venit cineva la el, aducând un dobitoc încărcat cu multe bucate, și acela mergea nu la peștera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea; iar când era aproape de peșteră și voia să treacă de ea, dobitocul a stat și nu mergea mai departe din loc; deși era bătut de stăpânul său, totuși stătea nemișcat în loc, ca piatra; deci, cunoscând omul acela că voia lui Dumnezeu și puterea nevăzută țineau dobitocul de stătea nemișcat, i-a slăbit frâul și l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca și cum ar fi fost tras cu mâna, a mers drept la locașul Cuviosului Teodosie, care era în peșteră. Deci, cunoscând omul bunăvoire a Domnului și purtarea de grijă pentru robii Săi, a dat toate bucatele cuviosului stareț și ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat ucenicii sfântului a se mai împuțina cu sufletul și se sârguiau să fie râvnitori nădejdii și credinței celei tari către Dumnezeu, precum și către părintele lor.

Înmulțindu-se frații în toate zilele, pentru că izvoarele darurilor de care era plin Sfântul Părinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta bună, pe care ar putea cineva să-i numească cerbi înțelegători și doritori de izvoarele cele duhovnicești; căci mulți senatori și bogați au venit să locuiască cu dânsul. Însă peștera fiind strimta pentru a încăpea atât de mulți, frații rugau pe cuviosul ca să lărgească mănăstirea afară de peșteră și să facă loc mai mare oilor celor cuvântătoare. Ei ziceau: „Nu te îngriji, părinte, de cele pentru zidirea mănăstirii, ci numai poruncește, căci mâinile noastre sunt de ajuns”.

Atunci văzând sfântul că este silit să fie păstor la o turmă mai mare și se tulbură liniștea, se muncea de felurite gânduri, pe de o parte nevrând să lase liniștea, ca pe o adevărată maică, iar pe de alta îngrijirea pentru frați o socotea a fi mai mare lucru; pentru că omul este dator să viețuiască nu numai pentru el însuși, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru însuși Hristos Domnul a fost pildă, adunând ucenici și apoi, fiind păstor oilor celor cuvântătoare, Și-a pus chiar sufletul pentru dânsele.

Acestea gândind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce să se țină? De liniște, ori de grijă pentru mântuirea fraților; deci, uneori se ducea cu gândul la una, iar alteori spre cealaltă. Atunci, ce a făcut fericitul? Toate le-a îndreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amândouă să le aducă spre folos; pentru ca și de roadele liniștii să nu se păgubească, și nici plata pentru mântuirea și îngrijirea fraților să n-o lase. De vreme ce nu în singurătatea trupului, ci în bunăstare și în alinarea inimii, se săvârșește viața monahicească.

Cuviosul avea în minte și proorocia Sfântului Simeon Stîlp-nicul, care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvântătoare.

Însă el încredința voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă și Lui se rugă ca să-i arate cu încredințare, de îi va fi plăcută zidirea mănăstirii, și cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locașului.

Luând o cădelniță și umplând-o de cărbuni stinși, a pus tămâie și umbla prin pustie, rugându-se astfel:

„Dumnezeule, Cel ce prin multe și mari minuni ai încredințat pe Israel și pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în șarpe, iar mâna ai umplut-o de lepră și apoi ai însănătoșit-o; Cel ce ai schimbat apa în sânge și sângele iarăși în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lina semnul biruinței, Făcătorule al tuturor și Atotțiitorule; Cel ce lui Iezechia, prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredințat adăugire de viață; Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat și foc din cer ai trimis, pentru întoarcerea necredincioșilor și ai ars lemnele, jertfele și pietrele; Tu și acum același Dumnezeu ești, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și-mi arată locul unde va fi plăcut Stăpânirii Tale, ca să se ridice sfânta biserică și să se facă locaș robilor Tăi și ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în locul unde se vor aprinde acești cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoștința multora și spre încredințarea adevărului”.

Acestea și altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decât altele pentru mănăstire; și a ocolit mult pământ pustiu până la locul ce se numea Cutil și până la malurile iezerului celui cu smoală, având acei cărbuni stinși în cădelniță. Când a văzut că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gândit să se întoarcă la peșteră.

Deci, întorcându-se și nefiind departe de peșteră - o! cine va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieșit din cădelniță fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut sfântul că acela este locul unde binevoiește Dumnezeu să zidească locașul, arătând nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfântului s-au apucat de lucru, punând temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda și locaș larg degrabă au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut vestită și slăvită și într-însa s-a început viață de obște.

A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încât cei ce locuiau într-însa se îmbogățeau nu numai cu duhovnicești bogății de lucruri bune, ci și de cele trupești nu se simțea trebuință; și era acolo odihna nu numai a monahilor, ci și a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaților, bolnavilor și neputincioșilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor de oameni și îndurat, arătând că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten iubit, tuturor rob și slujitor osârdnic, curățind rănile bolnavilor, mângâind pe cei leproși, adăpându-i și făcându-le toată slujirea.

Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni, ospătându-i, odihnindu-i și cu toate trebuințele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul era adăpostire de obște a tuturor, de obște primitor, de obște casă, de obște ospăț, de obște vistierie a neputincioșilor, flămânzilor, săracilor și a străinilor; pentru că toți se îndulceau de dragostea aceluia, de milă și de îndurările sale și nu era nimeni trecut cu vederea de dânsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau la mese în mănăstire, căci uneori se întâmplă a se pune 100 de mese într-o zi, pentru toți cei ce veneau, străini și săraci; atât era de iubitor de străini Cuviosul părinte Teodosie.

Dar Dumnezeu Însuși, fiind dragoste și văzând atâta dragoste către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvântat mănăstirea lui; căci într-însa, fiind puțină hrană, se înmulțea nevăzut și sătura multe mii de oameni.

Odinioară, fiind foamete în Palestina și mulțime de săraci și scăpătați adunându-se de pretutindeni la porțile mănăstirii, ca să-și ia obișnuita milostenie, ucenicii s-au întristat și au spus fericitului că n-au atâta hrană ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutând cu mâhnire asupra lor, le-a defăimat necredința și le-a zis: „Îndată să deschideți porțile, ca toți să intre”. Deci, intrând săracii și scăpătații, au șezut la rând. Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună pâine înaintea lor și, mergând ucenicii mâhniți la cămara cu pâine, crezând că nu vor afla nimic: o! minune, deschizând cămara, au găsit-o plină de pâini, pentru că mâna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pentru credința robului Său.

Atunci frații au lăudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta și s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Făcându-se praznic în mănăstirea lor, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și la praznic venind mult popor și nefiind bucate îndeajuns pentru toată mulțimea, Cuviosul Teodosie căutând spre cer și puține pâini binecuvântând, a poruncit să le pună înaintea mulțimilor; înmulțindu-le Dumnezeu, a săturat poporul, precum s-a săturat odinioară din cele cinci pâini, ba încă și pentru cale și-au luat merinde.

Frații, adunând prisosul rămas, multe coșnițe au umplut, pe care păstrându-le, au mâncat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni fiind adunați la mănăstire, încât se părea că nici fântânile nu vor fi destule spre adăparea atâtor suflete, toți erau hrăniți cu mâinile hrănitorului celui milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini și multe bolnițe, pentru monahi și deosebite pentru mireni, precum și pentru cei prea îmbătrâniți în osteneli. Ba încă cerceta și pe cei ce erau în munți și în peșteri și se îngrijea de dânșii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept aceea, le purta de grijă de toate câte trebuiau corpului și sufletului, învățându-i și dojenindu-i și pe mulți izbăvindu-i de înșelăciunea satanei.

Dar în locașul cuviosului erau frați nu numai de un neam și de o limbă, de aceea a făcut și alte biserici în care fiecare neam să binecuvânteze pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu erau grecii, într-a două erau iviriții, iar într-a treia armenii, care cântau în limbile lor rânduiala bisericească, de șapte ori pe zi, după cum zice David: De șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne.

Însă pentru cei bolnavi biserică era deosebită. În vremea împărtășirii cu Preacuratele Taine, toți frații din toate bisericile se adunau în biserica cea mare, în care cântau grecii, și împreună se împărtășeau.

Deci, toți frații petrecători aici, fiii cuviosului părinte, pe care duhovnicește i-a născut și în învățătură păstorește i-a crescut și la faptă bună i-a povățuit, erau în număr de 693, din care mulți erau conducători de la alte mănăstiri, învățându-se aici ocârmuirea cea bună de la Sfântul Teodosie, cel plin de duhovnicească înțelepciune, care își păștea turma, nu certând-o cu toiagul, ci cu cuvântul păstorind-o; adică cu cuvântul cel dres cu sare, care mișca sufletul și străbătea până la adâncul minții; căci cu cuvântul și cu fapta învăța singur, făcându-se pildă a turmei. Pentru aceea, când sfătuia cu dragoste sau certă pe cineva, era înfricoșător. Cu toate acestea era iubit de toți și dulce la vorbă.

La dânsul era minunat și lucrul acesta, că fiind neînvățat în înțelepciunea cea din afară, nici iscusit în cărțile elinești, dădea învățătură cu atâta îndestulare de cuvinte, încât nici dacă ar fi îmbătrânit cineva în cărți și ar fi străbătut desăvârșit învățătura retoricească cu vorbire frumoasă, nu putea să se asemene lui. Pentru că învăța nu din înțelepciunea cea omenească, ci din darul lui Dumnezeu, care grăia către dânsul precum către proorocul Ieremia în taină: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta.

Apoi, fericitul grăia de la dânsul multe cuvinte alese, iar altele din cuvintele apostolești, din așezămintele Sfinților Părinți și din cuvintele cele pustnicești ale Marelui Vasile, al cărui urmaș era cu viața, și râvnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu înțelepțite, ale acestui sfânt. Este bine și de folos să pomenim o învățătură a lui, din cele multe și mari; adică această:

„Rogu-mă vouă, fraților, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deșertăciunea acestei vieți trecătoare, să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu și a Fiului Său; să nu petrecem în lenevire și slăbănogire, trecându-ne vremea de astăzi în trândăvie și amânând începerea lucrului celui bun până mâine, că nu cumva să fim aflați fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre și ne vom lipsi din cămara cea de bucurie; atunci în deșert vom plânge pentru vremea vieții cea trecută rău, tânguindu-ne, când nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită; acum este ziua mântuirii, acesta este veacul pocăinței, iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii. Acesta este al răbdării, iar acela al mângâierii.

Acum Dumnezeu este ajutător al celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci va fi înfricoșător întrebător al faptelor omenești, al cuvintelor și al gândurilor, înaintea Căruia nu este cu putință a se tăinui. Acum să ne îndulcim de îndelunga Lui răbdare, iar atunci vom cunoaște dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre muncă veșnică, iar alții spre viața veșnică; și vom lua fiecare după faptele noastre. De ce întârziem dar să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne-a chemat în cereasca Lui împărăție? Oare să nu ne trezim? Oare să nu ne întoarcem de la viața cea deșartă, spre evangheliceasca desăvârșire?

Va veni ziua Domnului cea înfricoșată și de spaimă, în care cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu și prin fapte bune se vor apropia de El, vor fi primiți în Împărăția cerească, iar pe cei de-a stânga, care vor fi lepădați pentru lipsa faptelor bune, îi va acoperi focul gheenei, întunericul cel veșnic și scrâșnirea dinților.

Noi zicem că suntem doritori de cereasca împărăție, iar pentru ca s-o câștigăm nu ne îngrijim; și neostenindu-ne câtuși de puțin la împlinirea poruncilor Domnului, în deșertăciunea minții noastre nădăjduim să câștigăm cinstea cea întocmai ca a acelora care până la moarte s-au nevoit împotriva păcatului”.

Așa învățând cuviosul pe ucenicii săi, îi povățuia să aibă multă sârguința spre mântuire. Însă acum este vremea să pomenim și de râvna lui pentru dreapta credință; pentru că, deși era blând cu obiceiul către toți, însă unde se făcea nedreptate dreptei credințe, acolo el era ca un foc arzător sau ca o sabie tăietoare, armă nebiruită asupra celui potrivnic.

În acea vreme împărățea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul după Leon cel Mare (457-474) și după Zenon (474-491); împărăția aceluia se părea ca un răi de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un câmp pustiu, pentru că se făcuse ca unii din păstorii care risipesc și pierd turma lor și cu apă tulbure își adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie și al lui Sever cel fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând al patrulea Sinod sobornicesc al Sfinților Părinți, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredincioși de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în locurile acelora; precum și pe mulți din cei dreptcredincioși plecându-i spre a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alții cu cinste și cu daruri.

Acela a îndrăznit cu meșteșugul lui cel înșelător a se atinge și de acest stâlp nemișcat întru credință, de Cuviosul părintele nostru Teodosie. Vicleșugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca și cum ar fi spre hrană și îmbrăcămintea săracilor și spre trebuința bolnavilor, iar în fapt el vina voința cuviosului pe care toată Palestina îl ascultă și sfatul său îl urmă; iar marele părinte, cunoscând vicleșugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales vina pe împărat, care voia să-l prindă pe el.

Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă credința împăratului și să nu dea pricină mâniei lui; ba încă prin milostenia făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povățuindu-l pe calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu vicleșug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă pe Teodosie la un gând cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deșartă i-a fost nădejdea lui.

Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul mărturisirea credinței - însă o mărturisire cum el nădăjduia, unită cu a lui Eutihie și a lui Sever -, atunci cuviosul, adunând pe toți cetățenii pustiului, ca un bărbat puternic și povățuitor de oaste duhovnicească, a stat cu tărie împotriva păgânătății eretice.

Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: „Când aceste două ne stau în față, împărate, adică, ori cu urâciune voind a viețui fără minte, ori a muri cu cinste, urmând dogmelor celor drepte ale sfinților, să știi că moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm așezămintele părinților celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci altele, pe aceia cu dreaptă credință îi lepădăm și îi dăm blestemului și din cei hirotoniți de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă aceasta, Hristoase, Împărate!

Iar de s-ar întâmpla ceva într-aceasta, punând martor al adevărului pe Dumnezeul cel hulit de dânșii, împotrivă vom sta până la sânge; și precum pentru patrie, astfel și pentru dreapta credință ne vom pune cu plăcere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce trebuință este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, când acea sfințenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai să grăim, dar nici să gândim ceva împotriva sfintelor soboare a toată lumea. Dintre care cel dintâi a fost împodobit cu trei sute optsprezece părinți, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie și anatemei dându-l pe ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de ființa Tatălui și aducea dogmele nedreptei credințe.

Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfânt. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu părinți, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintâi, iar pe cele grăite de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul și hulitorul Eutihie, împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfințitul și bisericescul trup și apostoleasca credință au întărit-o; iar pe tot cel ce gândea cele potrivnice l-a socotit străin de Biserica lui Hristos.

În fața acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să se ascută sabie și moartea cea mai amară să ne pună nouă în față, iar mai ales, de se poate, nenumărate morți să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta credință adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinții bine le-au primit. Martori să ne fie sudorile și nevoințele cele multe, pe care le-au suferit Sfinții Părinți pentru credință. Ci acelea vor rămâne tari și nemișcate pentru noi, ca și pentru aceia cărora cu cuviință este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să fie povățuitoare și păzitoare stăpânirii tale”.

Cu această scrisoare cuviosul a arătat râvna sa pentru dreapta credință. Citind această împăratul, s-a rușinat și s-a mai potolit puțin; apoi și războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioși a încetat o vreme. După aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncând asupra altora pricina tulburării bisericești, zicând: „La acest lucru nou nu suntem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvăzător; ci de la aceia iese atâta tulburare, care mai mult decât alții se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate și cu cuvântul și cu vrednicia mai întâi, unul pe altul se întrec și caută să ne atragă și pe noi către ei. Înștiințat lucru să fie cuvioșiei tale, că unii din monahi și din clerici, părându-li-se a înțelege drept niște sminteli ca acestea, au pornit sârguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întâi”.

După aceasta, trecând puțină vreme, iarăși s-a întărâtat împăratul, având nestatornicie, și s-a ridicat asupra dreptei credințe. Deci, iarăși s-au dat în toate părțile, cum și în sfânta cetate a Ierusalimului, porunci împărătești, care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăși s-a arătat duhovnicescul ostaș, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrân cu anii, însă avea putere de tânăr. Căci toți de frică tăcând și cei mai mulți învoindu-se cu împăratul, cuviosul venind din locașul său, a intrat în sfânta biserică cea mare a Ierusalimului; apoi, urcându-se acolo unde este obiceiul preoților a face citire către popor și cu mâna făcând semn de tăcere, cu mare glas a strigat: „Dacă nu socotește cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai ca și pe cele patru Evanghelii, anatema să fie”.

Acestea zicându-le, ca un înger a înspăimântat pe popor și nici unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvânt. Apoi, chemând pe ucenicii săi cei mai aprinși în credință, umbla prin cetăți și prin sate, pierzând eresul și întărind bună credință. Aflând împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, neștiind ticălosul că se apropia sfârșitul său. Deci, cuviosul a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viața cea pământească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a întors în locașul său, împreună cu toți ceilalți care au pătimit izgoniri pentru dreapta credință. Agapit, episcopul Romei vechi și Efrem, episcopul Antiohiei, au scris către dânsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat și pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credință, încât era gata să sufere și moarte.

Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfântului Teodosie.

În timpul acela, când porunca pagină a împăratului Anastasie se punea de față, în cetatea Ierusalimului erau adunați toți părinții din locașurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi, și tot soborul acesta fiind în locul ce se cheamă Ierotion. În acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toți anii se făcea înălțarea cinstitei Cruci a Domnului.

Atunci, o femeie oarecare, având în sinurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme și neavând nici o ușurare de la ei, a venit acolo și stătea întristată aproape de ceata sfinților; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urmă a fost egumen al locașului Suchiei), i-a arătat, plângând, boala să și l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie și cum este el la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfânt; deci, ea mergând către dânsul, nu într-alt chip, ci ca și femeia aceea căreia îi curgea sânge și care s-a atins de marginea hainei Domnului, așa și dânsa și-a descoperit pieptul și s-a atins în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul și îndată a câștigat tămăduire.

Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcându-se către femeie, i-a zis: „Îndrăznește fiică, căci Stăpânul meu a zis: Credința ta te-a mântuit”. Fericitul Isidor cu sârguință a alergat la femeie, vrând să vadă minunea ce se făcuse; și a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel loc, unde erau rănile netămăduite.

După moartea împăratului Anastasie și după întoarcerea din surghiun a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni. Odinioară, vrând să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locașul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze - pentru că într-acea vreme nu avea nici pâine, nici grâu, și după îndestulată vorbă duhovnicească, când a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor săi ca, fierbând linte, s-o pună înaintea lor.

Teodosie, înțelegând sărăcia cea mare în care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor săi să aducă pâinile ce le adusese de acasă în traistă pentru călătorie și să le pună înainte. Plecând ucenicii, Cuviosul Marchian a zis către Cuviosul Teodosie: „Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ți-am făcut ospăț sărac, nici să te mâhnești că n-am pus pâine înainte, pentru că suntem foarte mult lipsiți și n-avem grâu nicidecum”.

Zicând el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui Marchian și a văzut un grăunte de grâu, care nu se știe de unde căzuse în barbă, pe care luându-l încetișor cu dreapta și cu fața veselă zâmbind, i-a zis: „Iată grâul; deci cum ziceți că grâu nu aveți?”. Fericitul Marchian luând cu bucurie grăuntele din mâinile lui Teodosie, ca pe o sămânță bine roditoare, a poruncit să-l ducă în jitniță, crezând că binecuvântarea Sfântului Teodosie, fără osteneală, va aduce rod mai mult decât holdele cele lucrate.

Aceasta s-a și întâmplat, pentru că a doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii vrând să deschidă ușile jitniței, au găsit-o plină cu grâu, încât nici ușile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, înștiințându-l despre minunea ce se făcuse, mulțumindu-i pentru înmulțirea grâului. Cuviosul i-a răspuns: „Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulțit grâul, căci din barbă ta s-a luat acel grăunte”.

Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locașul Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzând pe sfântul părinte de departe, a strigat către mama sa, arătând cu degetul spre fericitul: „Acesta m-a izbăvit de înecare în puț, ținându-mă de mână ca să nu mă afund în apă”. Iar mama, căzând la picioarele cuviosului, a zis: „Pruncul acesta, jucându-se cu alții, a căzut din nebăgare de seamă în puțul cel mai adânc și socoteam că s-a înecat acolo și a murit.

Deci, tânguindu-ne pentru dânsul ca după un mort, am slobozit un om în puț, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, șezând deasupra apei. Mirându-ne, și întrebându-l cum de nu s-a afundat în apă, el ne-a spus că un monah bătrân, arătându-se, l-a apucat de mână și-l ținea deasupra apei. Deci, eu de atunci luându-mi pruncul, înconjor cetățile, satele, munții și pustiile, până ce voi afla pe acel părinte; și iată te-am aflat pe cuvioșia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mântuit de înecare prin tine”.

O altă femeie, pătimind grele dureri în toți anii după nașterea copiilor pe care îi năștea morți, deși mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, căci năștea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai înainte de a ieși din pântece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte Teodosie, ca și el să se roage pentru dânsa, să înceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-însa și să i se ușureze durerile cele grele.

L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naște vreun prunc de parte bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: „De vei porunci ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc că va fi viu pruncul”.

Cuviosul s-a învoit la cererea ei și a făcut rugăciune către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsa; când era să nască, n-a avut durerile de mai înainte, ci a născut mai ușor, și cel născut era viu și de parte bărbătească; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înțărcîndu-l și mai crescând puțin, l-a dus în locașul cuviosului părinte și l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.

Asemenea și altă femeie din Betleem, întristându-se pentru copiii săi, care mureau, când a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a avut viu și a crescut sănătos cu trupul, făcându-se om iscusit, fiind un zidar ales.

Odată supărau pe oameni în Palestina omizile și lăcustele, dar cuviosul era foarte bătrân în acea vreme, neputând nici a umbla; însă a poruncit ucenicilor să-l aducă în câmp, unde se făcea pierzarea roadelor pământului; acolo a certat lăcustele și omizile, zicând: „Așa vă poruncește vouă Stăpânul vostru cel de obște al tuturor, să nu pierdeți ostenelile omenești și să nu mâncați hrana săracilor”. Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit.

Altă dată frații aveau trebuință de haine, încât erau foarte lipsiți și dezbrăcați și-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce să le dea, ca să-și cumpere haine și-i era milă. Însă după făgăduința Stăpânului a toate, grăia către dânșii: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ci căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc știe de ce aveți trebuință mai înainte de cererea voastră.

Așa mângâind sfântul pe frați, a venit un bărbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i și de unde este. Acesta a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuința mănăstirească și s-a dus. Cuviosul, mulțumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea fraților și s-au îndestulat toți cu haine multă vreme.

Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vârstei sale învățase de la cuvios citirea cărților, a spus despre dânsul: „Am venit odată – zice el –, cu cuviosul părinte în Vostria; și iată o femeie vestită cu răutatea, întâmpinându-ne, a căutat spre cuvios cu mânie și l-a numit înșelător și mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzând, a murit”.

Mi s-a întâmplat, spunea același Iulian, a merge pe lângă o mănăstire în care erau monahi cuprinși de eresul lui Sever, care, văzându-ne, au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraților, mai înainte de obișnuita vreme a cântării; iar cuviosul, înțelegând că vrea să ne facă oarecare asupreală, s-a aprins cu dreaptă mânie și proorocește a zis cuvântul Stăpânului nostru Hristos: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puțină vreme trecând, au năvălit agarenii (arabii) noaptea la mănăstirea aceea, și, luând toate ce se aflau într-însa și robind pe toți monahii, au ars mănăstirea și s-a risipit acel loc, după proorocia sfântului.

Un comite al ostașilor greci de la răsărit, care se numea Chiric, îndrăzneț la războaie și cucernic spre Dumnezeu, mergând asupra perșilor, s-a dus mai întâi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri și să câștige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmașilor; el a venit și în locașul lui Teodosie, de vreme ce, străbătând pretutindeni slavă pentru sfințenia cuviosului părinte, îi atrăgea pe toți la dânsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfântul, s-a folosit de la dânsul; pentru că a auzit din sfințita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostași, ci pe unul Dumnezeu să-L știe de ajutător și să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia și este cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască zeci de mii.

Dintr-o învățătură că aceasta, comitele acela a câștigat mare dragoste către sfânt și a cerut de la dânsul rasă pe care o purta, s-o aibă ca pe o pavăză în războaie. Deci, când oastea grecească a luptat cu perșii și se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era nevătămat de săgeți, de sulițe și de săbii și a arătat multă vitejie.

După sfârșitul războiului, a venit iarăși la cuviosul și i-a spus: „Pe tine însuți, părinte, te-am văzut ajutându-mi în război și făcându-mă înfricoșat vrăjmașilor, până ce am biruit puterea persană”. Nu numai comitelui aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci și la alți mulți se arăta în multe locuri, aducându-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se în mijlocul valurilor și al furtunilor, altora prin pustietăți rătăcind și altora, scoțându-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora în vederea ochilor le stă în față, scoțându-i din primejdii.

Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci și dobitoacelor celor necuvântătoare; astfel, odată un străin mergea cu catârul și întâmpinându-l în cale un leu, s-a repezit la catâr, neuitându-se spre om, vrând să rupă și să mănânce catârul; deci, omul tremurând, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicând: „Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. Atunci leul, auzind de numele sfântului, s-a întors și a fugit în pustie.

Să pomenim ceva și despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfârșitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraților. Adunându-se frații la dânsul, a suspinat, a lăcrimat și le-a zis: „Este trebuință a ne ruga, părinților și fraților, este trebuință a ne ruga, căci văd că mânia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului”.

După aceasta, trecând șase sau șapte zile, s-a auzit că a căzut Antiohia în urma unui mare cutremur al pământului și a căzut chiar în vremea aceea când cuviosul, văzând mânia Domnului, poruncea fraților să se roage.

Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfârșit, zăcând pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încât, chiar dormind, buzele lui se mișcau și grăiau psalmii și rugăciunile cu care se obișnuise. Când sfântul voia să se deștepte, afla psalmul în gura sa, încât se împlinea cu dânsul cuvântul lui David: Noaptea se înalță cântărea de la mine. Apoi necontenit învăța și pe frați la fapte bune.

Mai înainte cu trei zile de sfârșitul său, a chemat trei episcopi iubiți ai săi și, spunându-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plângeau și se tânguiau pentru despărțirea de el. După aceasta, a treia zi, rugându-se lui Dumnezeu, și-a dat duhul, viețuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ștefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingându-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său și s-a făcut sănătos.

Auzindu-se pretutindeni despre sfârșitul Sfântului Teodosie, s-a adunat din toate părțile mulțime de popor, precum și monahi din mănăstiri.

Apoi a venit și Preasfințitul Petru, întâiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, și au îngropat cu cinste sfântul trup al Cuviosului, în peștera în care viețuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, în veci. Amin.

Acatistul Sfântului Cuvios Teodosie, începătorul vieții de obște

De este preot, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, iar de este diacon, monah sau mirean, zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Preotul: Că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Cântărețul: Amin. Doamne, miluiește (de 12 ori). Și troparele:

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă...

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un Milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri; că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Apoi:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om;

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică;

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților.

Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Apoi:

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă..., și acum..., Aliluia (de trei ori).

(Troparul)

Doamne, miluiește (de trei ori).

Apoi:

Psalmul 50

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, și mă voi curăți; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bună-voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

(Apoi, urmează Condacele și Icoasele)

Condacul 1

Pe iubitorul cel dumnezeiesc al liniștii și pe începătorul întru Hristos al chinoviilor să-l cinstim ca pe o temelie a bunei-credințe; pe vlăstarul cel preasfințit al capadocienilor și pe marele luminător al pustiei Betleemului să-l lăudăm, strigând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Icosul 1

Înger în pustie te-ai arătat, Teodosie, cu razele ostenelilor tale, luminând mulțimea celor neînsoțiți, începătorule al chinoviilor și pildă a vieții preabune, pentru care cu îndrăznire îți strigăm unele ca acestea:
Bucură-te, lauda pustniciei;
Bucură-te, zidul ortodoxiei;
Bucură-te, pomul pustiei cel preafrumos;
Bucură-te, mărgăritarul nevoinței cel luminos;
Bucură-te, finicul cel cu înaltă cunună al înfrânării adevărate;
Bucură-te, fluierul cel cu dulce grai al viețuirii curate;
Bucură-te, îndrumătorul întru Hristos al chinoviilor;
Bucură-te, neînșelat arătător de cale al monahiilor;
Bucură-te, luminătorul nevoinței cel preamărit;
Bucură-te, că celor ce te cheamă le ești apărător neadormit;
Bucură-te, strălucirea Bisericii lui Hristos cea dreptmăritoare;
Bucură-te, luminătorul celor umbriți de patimi pierzătoare;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 2-lea

Vlăstar al capadocienilor, crescut ai fost cu evlavie de tatăl tău, Proeresie, și de cinstită mama ta, Evloghia, pentru care, având frica lui Dumnezeu, Cuvioase, ai mers pe urmele Lui, cântând neîncetat: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Culegând cunoștința dumnezeiască din pruncie, fericite Teodosie, ca pe o bogăție aleasă, te-ai arătat masă a tuturor virtuților, fiind stâlp al întregii înțelepciuni și al rugăciunii; pentru aceea, mărindu-te, strigăm cu bucurie acestea:
Bucură-te, vas luminat al harurilor cerești;
Bucură-te, sălașul luptelor dumnezeiești;
Bucură-te, cel ce erai plin de cugetări negrăite;
Bucură-te, locaș sfințit al rugăciunii neobosite;
Bucură-te, lauda minunată a satului Mogaris, în care te-ai născut;
Bucură-te, floarea Bisericii lui Dumnezeu, cea cu miros plăcut;
Bucură-te, călăuzire sigură a celor însingurați;
Bucură-te, ocrotitoarea grabnică a celor înviforați;
Bucură-te, împreună-părtaș al nețărmuritei desfătări;
Bucură-te, fântână neîmpuținată și izvor de mângâieri;
Bucură-te, cel ce L-ai dorit pe Hristos Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce l-ai urât pe vrăjmașul cel rău;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 3-lea

Putere din cer primind, te-ai îndepărtat de căminul părintesc și ai început să mergi pe calea cea aspră a vieții singuratice, cu totul înțelepte, dorind să fii de-a pururi cu Hristos și să-I strigi neîncetat: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Întraripat de dumnezeiască dragoste ai mers, o, Teodosie, să te închini Preasfântului Mormânt și înfricoșătoarei Golgote, pe care Domnul nostru S-a răstignit, dăruind viață celor ce cu dor strigă ție:
Bucură-te, că ai trecut cu vederea desfătarea pământească;
Bucură-te, cel ce ai căutat doar viața cerească;
Bucură-te, făclia de Dumnezeu luminată a capadocienilor;
Bucură-te, dreptarul cel preaadevărat al nevoitorilor;
Bucură-te, chipul rugăciunii netăcute, de Hristos arătat;
Bucură-te, întărire neclintită pentru tot sufletul întristat;
Bucură-te, chinoviarh ce te arăți înalt zburător;
Bucură-te, al călugărilor neîntrecut îndrumător;
Bucură-te, pahar care amesteci băuturi dumnezeiești;
Bucură-te, luminător care marginilor lumii strălucești;
Bucură-te, închinător învăpăiat al Domnului;
Bucură-te, izgonitor al ispitelor vrăjmașului;
Bucură-te, Sfinte Părinte Teodosie!

Condacul al 4-lea

De râvna liniștii fiind învăpăiat, ai cercetat stâlpul dumnezeiescului Simeon și ai ascultat învățăturile lui cele cinstite, spre luarea jugului Domnului asupra ta, pentru care te-ai bucurat, Teodosie, șoptind cu înflăcărare lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Ai venit să te supui preaînțeleptului Longhin, făclie a darurilor, Teodosie, ca fierul în foc, ca să te faci vas de bună treabă arămarului; pentru aceasta ție, ca unui locaș al dreptei socotințe, strigăm acestea:
Bucură-te, pilda vie a postirii;
Bucură-te, vas de mir al curăției;
Bucură-te, lauda nevoitorilor cea vestită;
Bucură-te, alăuta înțelepciunii cea bine strunită;
Bucură-te, culmea iubitorilor de viață sihăstrească;
Bucură-te, cel mistuit de o râvnă cu adevărat dumnezeiască;
Bucură-te, că ți-ai petrecut viața îngerește;
Bucură-te, cel ce te-ai luptat cu Veliar vitejește;
Bucură-te, că întreg te-ai adus prinos lui Hristos Iisus;
Bucură-te, călăuzitor al multora către cele de sus;
Bucură-te, izvor al darurilor de-a pururi curgător;
Bucură-te, că spre desăvârșire ne ești îndrumător;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 5-lea

Voind ca totdeauna să vorbești doar cu Domnul, te-ai strămutat în loc uscat și, în pustia Betleemului, celui oarecând neprimitor de străini, ai aflat peșteră ca loc de sălășluire, nevoitorule, fără tăcere cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Ca să întraripezi mișcările minții tale către Ziditorul, ai pus sub pază aspră toate simțirile tale, locuitorule al pustiei, Teodosie; pentru aceasta ție, ca unei păsări a harului, strigăm acestea:
Bucură-te, cunoscător al înțelepciunii dumnezeiești;
Bucură-te, arătătorul cugetării cerești;
Bucură-te, tainic al Bisericii Domnului;
Bucură-te, liră cu grai plăcut a pustiului;
Bucură-te, lungime a dragostei și vlăstar al smereniei;
Bucură-te, al viețuirii de obște bun temei;
Bucură-te, dreptar și înălțime greu de privit a înfrânării;
Bucură-te, dumnezeiască strălucire a rugăciunii și a răbdării;
Bucură-te, că brazda sufletelor o curățești;
Bucură-te, cel ce evlavia credincioșilor o sporești;
Bucură-te, că ferestrele minții bine le-ai păzit;
Bucură-te, cel ce de cursele înșelătorului ai fugit;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 6-lea

Săvârșindu-ți inima grădină a rugăciunii neîncetate, fericite Teodosie, ai umplut de buna mireasmă a harurilor lui Dumnezeu cinstita ceată a ucenicilor tăi și pe toți i-ai încredințat să strige Mântuitorului lumii: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Crin preaînmiresmat al virtuților hrănitoare de suflet făcându-te, ai adunat în turma ta mulți ucenici, pe care, bine învățându-i viețuirea de obște, neprimejduit i-ai condus la dumnezeieștile pășuni ale cunoștinței, pentru care, împreună cu dânșii, strigăm ție:
Bucură-te, crinul neagonisirii;
Bucură-te, floarea nepătimirii;
Bucură-te, iubitor de osteneală blând și înțelegător;
Bucură-te, că ești fiilor tăi tare ocrotitor;
Bucură-te, alăuta feluritelor virtuți cea cu dulce insuflare;
Bucură-te, călăuzire către viețuirea cea neîmbătrânitoare;
Bucură-te, pajiște preaînmiresmată a faptelor Duhului;
Bucură-te, cel ce prin mare nevoință ai supus patimile trupului;
Bucură-te, că ne duci de mână către viața cea de sus;
Bucură-te, far al iubirii lui Hristos Iisus;
Bucură-te, cel ce ai întemeiat cinstit locaș obștesc;
Bucură-te, că plinești trebuințele celor ce din greu se ostenesc;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 7-lea

Pomenirea morții ai avut-o însoțitoare nedespărțită în viață; pentru aceea, înțelepte, pe toate cele plăcute socotindu-le mereu praf și cenușă, doreai să te faci părtaș celor netrecătoare, să-L lauzi pe Dumnezeu și să-I cânți: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Semne de biruință ai ridicat, Teodosie cel cu întreagă înțelepciune, împotriva rătăcitului împărat Anastasie și, cu înțeleptele tale graiuri, ai risipit ca pe o pânză de păianjen sfaturile celor răuvoitori și ai veselit pe cei ce cu dreaptă credință strigă:
Bucură-te, dătătorule de lumină al credinței;
Bucură-te, învățătorul iscusit al nevoinței;
Bucură-te, apărătorul predaniilor părintești;
Bucură-te, propovăduitorul dogmelor dumnezeiești;
Bucură-te, măsură a discernământului și icoană a răbdării;
Bucură-te, adâncul înainte-vederii și pecetea ascultării;
Bucură-te, trandafirul celor neînsoțiți care veselești mulțimile;
Bucură-te, clopot care trezești din somnul trândăviei inimile;
Bucură-te, cetate nebiruită a celor credincioși;
Bucură-te, că în ceruri locuiești cu ceata celor cuvioși;
Bucură-te, pildă de rugăciune fierbinte;
Bucură-te, trâmbița ostenelilor sfinte;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 8-lea

Izvor mult curgător și fântână îmbelșugată a tot felul de minuni străine te-ai arătat, Teodosie, din care mulțimile credincioșilor se adapă totdeauna, spre întărirea trupurilor și sănătatea sufletului, strigând lui Dumnezeu cu voie bună: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cuvioase, de Dumnezeu purtătorule, pe tânărul cel căzut în fântână viu l-ai scos și l-ai dat maicii sale care se tânguia, spre slava Domnului și lauda lui Dumnezeu, și ai încredințat-o să strige ție cu evlavie:
Bucură-te, izbăvitorul copilului meu;
Bucură-te, slujitorul Dătătorului de viață Dumnezeu;
Bucură-te, cedrul cel cu umbră deasă al harului;
Bucură-te, finicul cel mult roditor al Duhului;
Bucură-te, cunună de diamant care insufli tăria credinței;
Bucură-te, floarea dreptei socotințe și pajiștea bunei-cuviințe;
Bucură-te, moștenitor al Împărăției cerurilor;
Bucură-te, al nepăsării grabnic dezrădăcinător;
Bucură-te, cel de o râvnă cu acei Cuvioși mult vestiți;
Bucură-te, cel de un cămin cu cinstiții Părinți;
Bucură-te, mângâietorul sufletului meu;
Bucură-te, calea către viața cea după Dumnezeu;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 9-lea

Părinte Cuvioase, purtătorule de semne, văzându-te că vorbeai ca unui viu lui Vasile cel ce murise, toate cetele de monahi ai vestitei tale turme s-au mirat și-L lăudau pe Domnul, strigând cu dragoste: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Cu graiurile tale cele de Dumnezeu insuflate, ai umplut jitnițele de grâu care erau oarecând goale și ai dat ploaie din belșug pământului celui însetat; pentru aceasta, lăudând minunile tale, Teodosie, cu bucurie strigăm:
Bucură-te, neîmpuținare pentru cei flămânzi;
Bucură-te, ocrotirea celor suferinzi;
Bucură-te, următorul Proorocului Ilie;
Bucură-te, rouă din cer pogorâtă pe glie;
Bucură-te, apărător neadormit al poporului vlăguit;
Bucură-te, cel ce dai credincioșilor grâu bogat dăruit;
Bucură-te, că ești hrana celor înfometați;
Bucură-te, că te-ai arătat călăuzitor celor înșelați;
Bucură-te, stea care luminezi pustia Betleemului;
Bucură-te, baie care speli întinăciunea sufletului;
Bucură-te, mângâierea săracilor;
Bucură-te, sprijinul muritorilor;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 10-lea

Vas al dumnezeieștilor daruri făcându-te, Teodosie, l-ai vindecat îndată pe cel care, înaintea trupului tău, cerea izbăvire de stăpânirea celui viclean și l-ai încredințat să-ți strige cu evlavie: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Viața îngerilor petrecând pe pământ, te-ai arătat vas curat al Mântuitorului; pentru aceasta, prin rugăciunile tale, ai oprit curgerile de sânge ale femeii, de trei ori fericite Teodosie, și ai ridicat-o să strige ție:
Bucură-te, râul vindecărilor;
Bucură-te, trăitorul dogmelor;
Bucură-te, al muritorilor doctor neluător de bani;
Bucură-te, preasilnic pierzător al celui viclean;
Bucură-te, pasăre care-i cuprinzi sub aripi pe cei neputincioși;
Bucură-te, vas al bucuriei celor credincioși;
Bucură-te, pat care odihnești pe călătorii vieții;
Bucură-te, hotarul înfrânării și alungătorul tristeții;
Bucură-te, cel ce reverși izvoare tămăduitoare;
Bucură-te, râul bunei-cuviințe înțelegătoare;
Bucură-te, mireasmă de taină a îndumnezeirii;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 11-lea

Ai înălțat către Dumnezeu palmele femeii celei ce nu năștea, pe care, prin rugăciunile tale, Părinte Teodosie, ai arătat-o mamă binenăscătoare și ai îndrumat-o cu bunăcuviință să cânte Domnului dumnezeiasca și luminata laudă: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Stâlp purtător de strălucire, care luminezi lărgimile pământului cu razele nemăsuratelor minuni, te-a arătat Dumnezeu, către Care și noi, punându-te înainte mijlocitor, fericite Teodosie, întru tot cinstite, strigăm acestea:
Bucură-te, ușa mântuirii tuturor;
Bucură-te, sălașul negrăit al virtuților;
Bucură-te, mireasma vieții de curăție;
Bucură-te, mirul trăirii în pustie;
Bucură-te, belșugul bunătății dumnezeiești;
Bucură-te, trandafirul ceresc al iubirii creștinești;
Bucură-te, sabie care tai cornul demonilor;
Bucură-te, zid care păzești cetele călugărilor;
Bucură-te, fluierul cântărilor harului;
Bucură-te, moștenitor al bunătăților strălucite;
Bucură-te, întărirea sufletelor ispitite;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 12-lea

Cu harul mijlocirilor tale, ai izbăvit oarecând din întreitele valuri cumplite pe corăbieri și ai proorocit cutremurul cel tare din Antiohia, învățând pe ucenicii tăi să strige: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând luptele tale cele multe și cinstite, pe care în pustie le-ai purtat cu bucurie, strigăm ție: lauda credincioșilor, îndrumătorul vieții preabune a monahilor și apărătorule al credinței, pace dăruiește-ne nouă, celor ce strigăm:
Bucură-te, farul celor ce viețuiesc în singurătate;
Bucură-te, sălășluirea ostenelilor neîncetate;
Bucură-te, mâna vindecării bolnavilor;
Bucură-te, mreaja din înălțime a monahilor;
Bucură-te, soarele neapus al cetelor călugărești;
Bucură-te, chip și pildă a viețuirii obștești;
Bucură-te, slavă și cunună a sfintei tale mănăstiri;
Bucură-te, fântâna mult revărsătoare de tămăduiri;
Bucură-te, cinstită alegere a lui Dumnezeu-Cuvântul;
Bucură-te, floare înmiresmată care împodobești pământul;
Bucură-te, izbăvitorul celor mulți care se roagă ție;
Bucură-te, apărătorul ctitoriei tale și a ei bogăție;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul al 13-lea

O, începătorule al vieții de obște a monahilor și luminătorule al lumii, Teodosie, risipește întunecimea patimilor noastre cu solirile tale fierbinți către Dumnezeu și răsari lumina înțelegerii celor ce strigă: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul 1: Înger în pustie te-ai arătat…, Condacul 1: Pe iubitorul cel dumnezeiesc al liniștii…, și se face otpustul.

Icosul 1

Înger în pustie te-ai arătat, Teodosie, cu razele ostenelilor tale, luminând mulțimea celor neînsoțiți, începătorule al chinoviilor și pildă a vieții preabune, pentru care cu îndrăznire îți strigăm unele ca acestea:
Bucură-te, lauda pustniciei;
Bucură-te, zidul ortodoxiei;
Bucură-te, pomul pustiei cel preafrumos;
Bucură-te, mărgăritarul nevoinței cel luminos;
Bucură-te, finicul cel cu înaltă cunună al înfrânării adevărate;
Bucură-te, fluierul cel cu dulce grai al viețuirii curate;
Bucură-te, îndrumătorul întru Hristos al chinoviilor;
Bucură-te, neînșelat arătător de cale al monahiilor;
Bucură-te, luminătorul nevoinței cel preamărit;
Bucură-te, că celor ce te cheamă le ești apărător neadormit;
Bucură-te, strălucirea Bisericii lui Hristos cea dreptmăritoare;
Bucură-te, luminătorul celor umbriți de patimi pierzătoare;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Condacul 1

Pe iubitorul cel dumnezeiesc al liniștii și pe începătorul întru Hristos al chinoviilor să-l cinstim ca pe o temelie a bunei-credințe; pe vlăstarul cel preasfințit al capadocienilor și pe marele luminător al pustiei Betleemului să-l lăudăm, strigând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Teodosie!

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieţii călugăreşti de obşte

Troparul Sfântului Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieţii călugăreşti de obşte

Glasul al 8-lea

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teodosie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea 1

Glasul al 2-lea

Irmos: Întru adânc a aşternut...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca o înţeleaptă căpetenie de cete, părinte al nostru, Sfinte Teodosie, cu Dumnezeiască cuviinţă să începi acum a aduce cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui Ce a venit spre mântuirea a toată lumea, şi preasfântă pomenirea ta, împreună cu Sine, a preamărit-o.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Din pustiu, Înaintemergătorul lui Hristos, odrasla Elisabetei cea din Aaron, a venit; iar Sfântul Teodosie născându-se în baia botezului prin Duh, cetăţean pustiului s-a făcut, urmând lui Iisus.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Botezându-se Hristos în Iordan, s-a pierdut semeţia sinagogii israelite; iar în Biserică s-a sădit viaţa cea întocmai cu îngerii; pe care neschimbat ai înfăptuit-o, Preafericite Părinte Teodosie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Părtaş Patimii Celui Ce pentru noi a pătimit pe Cruce făcându-te, părinte, prin pustnicie, ai ajuns după vrednicie părtaş şi al Învierii Lui şi te-ai făcut moştenitor al măririi, Sfinte Teodosie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceata cea Dumnezeiască a fecioarelor, prin Dumnezeiască insuflare, te cântă pe tine cea Frumoasă între femei, de Dumnezeu Născătoare, Stăpână, cea Împodobită cu frumuseţile Dumnezeirii. Că ai născut pe Cuvântul Cel Făcător de bine, mai presus de cuvânt.

Catavasie

Fundul adâncului l-a descoperit şi pe uscat pe ai Săi i-a trecut, întru acelaşi acoperind pe potrivnici, Domnul, Cel Tare întru războaie, că S-a preaslăvit.

 

Cântarea a 3-a

Irmos: Înflorit-a pustiul ca şi crinul...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Ce acoperă cu ape cele mai de sus, Domnul, Trupeşte S-a îmbrăcat cu apele Iordanului; întru Care s-a întărit inima mea.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Ce a Strălucit Dumnezeiasca Lumină în Iordan, te-a adăugat pe tine, de mai înainte, Preacuvioase Teodosie, celor de pe pământ, odraslă de Dumnezeu dăruită a binecu­vântării şi a bunăvoinţei.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ai părăsit lumea şi cele din lume, cuvioase, urmând goliciunii Stăpânului celei ce s-a făcut în Iordan, Sfinte Teodosie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Crucea Mântuitorului pe umeri ridicând, ai alergat la mormântul Lui, ca un cerb la izvoarele apelor cele de mântuire, Preafericite Părinte Teodosie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cetele îngereşti s-au înspăimântat, Preacurată şi inimile omeneşti s-au înfricoşat de naşterea ta. Pentru aceasta, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cu credinţă te cinstim.

Catavasie

Domnul, Cel Ce dă cârmuitorilor noştri tărie şi înalţă fruntea unşilor Săi, S-a născut din Fecioară şi vine către Botez. Deci credincioşii să-I strigăm: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept, afară de Tine, Doamne.

 

Cântarea a 4-a

Irmos: Venit-ai din Fecioară...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

În ape capetele diavolilor ai sfărâmat şi cu Duhul, Cuvinte al lui Dumnezeu, m-ai înnoit, întreg, pe mine omul. Pentru aceasta strigăm către tine: Slavă Puterii Tale, Doamne.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Urmând ascultării lui Hristos, Celui Ce Şi-a plecat creştetul Înaintemergătorului şi smereniei celei preaalese, Preacuvioase Părinte Teodosie, în turnul cel de neclintit al faptelor bune te-ai suit.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fecioarei şi Maicii lui Hristos Dumnezeu slujind, ai primit în dar harul Duhului cel nebiruit, Părinte Teodosie şi vrăjmaşii cei nevăzuţi ai surpat.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Peştera cea mult lăudată, care a primit pe magi, pe tine te-a arătat de daruri aducător, lui Hristos, Celui Ce S-a botezat pentru noi, dragoste aducând, cu credinţă, Sfinte Preacuvioase Teodosie şi cu nădejde.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu Patimile Stăpânului Hristos fiind întărit, cu dragoste din cuget curat ai răbdat patimile, Părinte Teodosie, luptându-te cu stăpânul lumii cel întunecat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Zămislit-ai fără sămânţă în pântecele tău pe Domnul şi L-ai născut Întrupat pe Cel Care mântuieşte lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta strigăm către tine: Bucură-te pururea Fecioară, Stăpână.

Catavasie

Auzitu-s-a, Doamne, Glasul Tău, Care ai zis: glasul celui ce strigă în pustiu, când ai tunat peste ape multe, mărturisind Fiului Tău,cu totul fiind de faţă, iar prin Duhul a strigat: Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

 

Cântarea a 5-a

Irmos: Mijlocitor lui Dumnezeu...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Lipindu-ţi mintea de Cel Ce ne-a înnoit pe noi în Iordan, înţelepţeşte ţi-ai întărit trupul tău cel slăbit cu pustnicia şi cu chinuirea, Preafericite Teodosie.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Viăţa supunându-ţi-o gândirii la moarte şi sârguind a merge la Cel Ce S-a arătat pentru noi cu Trup, mormânt însuţi ţi-aizidit, Sfinte Părinte Teodosie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Morţii lui Hristos, celei de bunăvoie, urmând măritul tău ucenic Vasile, Părinte Teodosie, mormânt nou şi-a făcut, bucurându-se.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Iată, de Dumnezeu Născătoare Preacurată, ai avut în pântece pe Hristos Dumnezeu, în chip mai presus de cuvânt, precum Isaia a proorocit şi L-ai născut mai presus de fire, Născătoare de Dumnezeu.

Catavasie

Iisus, Începătorul vieţii, vine să dezlege osânda lui Adam celui întâi zidit; iar curăţire, ca Unui Dumnezeu, netrebuindu-I, pe cel căzut îl curăţeşte în Iordan, întru care omorând vrajba, dăruieşte pacea, care covârşeşte toată mintea.

 

Cântarea a 6-a

Irmos:  De adâncul păcatelor...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nestricăciune ne-ai dăruit nouă, Hristoase, cu Învierea Ta. Pentru aceasta, Vasile, măritul Tău slujitor şi după ce a murit, ca şi cum ar fi fost viu, s-a arătat.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeu, Cel Ce curăţeşte lumea, S-a botezat pentru mine, făcându-Se Om, precum sunt eu. Pe Acela L-ai propovăduit, în două firi, Preafericite Teodosie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pâraiele lacrimilor tale, Sfinte Teodosie, au picurat dulceaţă de veselie lui Hristos Dumnezeu, Cel Ce a prefăcut lacrimile mironosiţelor întru bucurie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

De îndurarea ta învredniceşte-mă, Ceea ce ai născut pe Cuvântul Cel Preamilostiv, Care a izbăvit cu Sângele Său pe oameni din stricăciune.

Catavasie

Glasul Cuvântului, sfeşnicul Luminii, luceafărul mergă­tor înaintea Soarelui, în pustiu strigă tuturor popoarelor: pocăiţi-vă şi mai înainte vă curăţiţi; că de faţă stă Hristos, izbăvind lumea din stricăciune.

 

CONDAC

Glasul al 8-lea

Podobie: Apărătoare Doamnă...

Sădit fiind în Lăcaşurile Domnului tău, cu preastrălucitele tale fapte bune, ai înflorit şi ai înmulţit pe fiii tăi în pustiu, cu ploile lacrimilor tale udându-i, păstorule al turmelor lui Dumnezeu. Pentru aceasta strigăm ţie: bucură-te, Părinte Teodosie.

 

Cântarea a 7-a

Irmos: Porunca cea potrivnică...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel Ce ai unit cu botezul Tău apele, care ard păcatul şi văpaia care răcoreşte neamul oamenilor, mântuieşte, Doamne, neamul omenesc, Cel Ce eşti Binecuvântat şi Preaslăvit.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Celui Ce a arătat Iordanul ca pe un cuptor, cu totul te-ai mistuit pe tine ca o tămâie, cuvioase; şi primind văpaia cea cerească, semn nemincinos al Dumnezeieştii îngăduinţe, locaş sfânt şi de suflete mântuitor te-ai făcut.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Isteţimilor tale se pleacă cele ale lui Moise, acum, când s-a arătat harul, cuvioase; că surpând pe vrăjmaşii cei nevăzuţi, poporul tău moşte­neşte Cetatea cea Cerească, prealăudate.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Locaş plăcut lui Dumnezeu te-ai făcut pe tine însuţi, Celui Ce a îngropat păcatul în apă, Sinte Teodosie, zidind biserică şi hotărând să se aducă cântare neîncetată, cu glasuri în multe limbi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Urmând îndrăznelii tinerilor, îngrozirea tiranului cea cu foc insuflată ai batjocorit-o, înţelepţeşte ocrotind Biserica lui Hristos, Sfinte Preacuvioase Părinte Teodosie; pentru care de bunăvoie S-a arătat cu Trupul Răstignit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Preacurată zămislire, Nestricată naştere numai tu ai arătat, rămânând Fecioară; că ai zămislit, Curată, pe Dumnezeu, Cel Ce este peste toate, Care S-a făcut Om, spre mântuirea şi izbăvirea credincioşilor.

Catavasie

Pe tinerii cei binecredincioşi, care au intrat în cuptorul cel cu foc, suflând Duhul Cel Răcoritor şi pogorârea Dum­nezeiescului înger, nevătămaţi i-a păzit. Pentru aceea, în văpaie răcoriţi fiind, cu mulţumire cântau: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

 

Cântarea a 8-a

Irmos: Cuptorul în Babilon...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cuptorul a închipuit oarecând, în Babilon, apele Iordanului, care au ars cu Dumnezeiescul Botez pe cei potrivnici şi a răcorit pe cei credincioşi, care strigă: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Din patimile trupeşti ieşind, mai înainte de plecarea în călătorie, Sfinte Teodosie, omul Bisericii, se arată în sânurile pământului, scoţând din apă pe tânărul cel ce striga: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu Dumnezeiască Poruncă a lui Hristos, Cel Ce S-a botezat în Iordan, binecuvântarea mâinilor tale s-a făcut apă foarte roditoare şi soare încălzitor pământului celui secetos; că a făcut să crească grăuntele de grâu în pământ bogat, fără de sămânţă.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

În norul cel înţelegător al Dumnezeieştii Lumini intrând tu, Părinte Teodosie şi ca pe o tăbliţă degetul lui Dumnezeu scriind în inima ta dogmele dreptei cinstiri de Dumnezeu, ai adus ucenicilor tăi carte de viaţă, fericite.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Credinţei celei tari, a celei cu curgere de sânge, urmând femeia, părinte şi de haina ta atingându-se, ca un întuneric patima i-a fugit; prin luminarea cea din tine; că ai fost vas ales lui Hristos, Cel Ce S-a arătat.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Pe Tine, Dumnezeule Cel din Dumnezeu, văzându-te Trupeşte arătat, Hristoase, în chip de negrăit am cunoscut pe Părintele Tău Cel Nevăzut şi pe Duhul Tău Cel Sfânt strigând: binecuvântaţi-L toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tu, pe Cel Nedespărţit de Tatăl, Care S-a Sălăşluit în pântecele tău, ca Dumnezeu şi Om, fără sămânţă L-ai zămislit şi în chip de negrăit L-ai născut în acelaşi timp Dumnezeu şi Om. Pentru aceasta pe tine Mijlocitoare de mântuire pentru noi toţi te ştim.

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Catavasie

Taină Minunată a arătat cuptorul Babilonului, care a izvorât rouă. Că în valurile sale vrea să primească Iordanul pe Focul Cel Netrupesc şi îngăduie pe Ziditorul, Cel Ce Se botează cu Trupul, pe Care ÎI binecuvintează popoarele şi Îlpreaînalţă întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a

Irmos: Fiul Părintelui...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Propovăduit-ai, de Dumnezeu Înţelepţite Teodosie, învăţă­tura cinstitelor Evanghelii ale lui Hristos şi de bunăvoie sângele cu mucenicească râvnă ţi-ai topit şi mucenic fără de sânge al dreptei credinţe te-ai arătat.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Judecata, pe cel nedrept, pe bună dreptate l-a osândit, pentru a ta izgonire alungându-l şi necuratul lui suflet prin hulitoarele lui buze scoţându-l, pe vrăjmaşul vieţii l-a lipsit de viaţă, cuvioase.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Aducându-ne aminte de învăţăturile tale, cuvioase, propovăduim pe Hristos în două firi, două voinţe ale sufletului cunoscând şi două lucruri de sine stătătoare în Dumnezeu, Cel Ce S-a botezat în Trup.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Darea cea bună, potrivit cu numele tău, de la Tatăl luminător te-ai arătat tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor; hrană şi băutură îndestulată celor ce se topeau de foame şi de sete; îmbrăcăminte celor goi şi celor căzuţi îndreptare.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Nu înceta a priveghea spre turma ta, părinte cuvioase şi adu-ţi aminte de făgăduinţa ta, de care ca de o piatră tare am atârnat ancora nădăjduirii, către Hristos solitor avându-te pe tine, Sfinte Părinte Teodosie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca un Luceafăr de dimineaţă te-ai aflat în noaptea vieţii, cu Razele Fecioriei Strălucind,Ceea ce ne-ai arătat nouă Răsăritul Soarelui dreptăţii Cel Înţelegător, Maica lui Dumnezeu, Prea­cinstită.

Catavasie

Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume să cânte ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind Bună, primeşte credinţa; că ştii râvna noastră cea Dumnezeiască; că tu creştinilor eşti Ocrotitoare, pe tine te mărim.

 

SEDELNA

Glasul al 8-lea

Podobie: Pe Înţelepciunea...

Împodobindu-ţi sufletul tău cu înfrânare, cu dureri şi cu rugăciuni, cu Dumnezeiască cuviinţă te-ai făcut părtaş cuvioşilor, pururea mărite; şi daruri de minuni cu adevărat ai primit, spre a tămădui neputinţele celor ce te cinstesc pe tine cu credinţă. Drept aceea şi mulţimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har, de Dumnezeu purtătorule, Sfinte Teodosie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce prăznuiesc cudragoste sfântă pomenirea ta.

 

SEDELNA Praznicului Botezului Domnului

Glasul al 8-lea

Podobie: Pe Înţelepciunea...

Iordanul Te-a slujit; Proorocul Ioan şi-a tins mâna cea putrezitoare, arătându-te Tu, Cel Nevăzut, cu Trupul la botez. Dar acela s-a tras înapoi cu frică; iar acesta, adică, Proorocul Ioan, s-a atins cu cutremur de Tine, Cel Nemuritor. Cu adevărat Mieluşelul lui Dumnezeu eşti şi Izvorul cel pururea Viu, Cel Ce izvoarele şi marea şi oamenii ai sfinţit. Că Treimea a Strălucit: Tatăl, de sus, Fiu pe Tine Te-a numit şi Duhul Sfânt S-a pogorât.