Dați mulțumire: prin recunoștința față de Dumnezeu învățăm să prețuim darurile vieții. Iar bucurie, fericire, aduce numai ceea ce prețuim.
Pe omul deprimat nu îl mai bucură nimic, el nu mai apreciază nimic și nimic nu-i mai atrage prea mult atenția. Or, viața, în toate manifestările ei, este darul principal al lui Dumnezeu pentru om, iar această atitudine față de ea este un păcat mare, căci omul o să fie fericit numai atunci când va vrea să fie, când va începe să se bucure de viață. Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat, dați mulțumire pentru toate!, ne zice Sfântul Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5, 16-18). Dați mulțumire: prin recunoștința față de Dumnezeu învățăm să prețuim darurile vieții. Iar bucurie, fericire, aduce numai ceea ce prețuim.
Un oarecare preot își sfătuia fiii duhovnicești să scrie la sfârșitul fiecărei zile cel puțin cincizeci de motive pentru care trebuie să mulțumească lui Dumnezeu. Alt preot s-a dus să ceară sfat de la vestitul stareț Nicolae Gurianov din ostrovul Zalitului. S-a dus pentru un necaz al său, dar uite că părintele Nicolae, după ce l-a ascultat, i-a zis: „Bucură-te!”. Preotul s-a gândit: „Și ce motiv de bucurie aș avea?...”. Părintele Nicolae a continuat: „Bucură-te că te-ai născut, bucură-te că te-ai botezat, bucură-te că ești ortodox, bucură-te că ești încă viu!”.
(Preot Pavel Gumerov, Cele opt păcate de moarte și lupta cu ele: ascetica ortodoxă pentru mireni, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 125-126)
CELE 8 PĂCATE DE MOARTE ŞI LUPTA CU ELE
Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele
Ascetica ortodoxă pentru mireni
Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele: ascetica ortodoxă pentru mireni pr. Pavel Gumerov; trad. din lb. rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas
Are nevoie mireanul contemporan de ascetică?
În vremurile mai vechi, la noi lectura favorită era alcătuită din Filocalie, din Scara Sfântului Ioan Scărarul şi din alte cărţi folositoare pentru suflet. Din păcate, creştinii ortodocşi contemporani iau rareori în mâini aceste mari cărţi şi e păcat, fiindcă în ele sunt cuprinse răspunsuri la întrebări puse foarte frecvent la spovedanie: „Părinte, ce să fac ca să nu mă mai enervez?", „Părinte, cum să mă lupt cu descurajarea şi lenevirea?", „Cum să trăiesc cu cei apropiaţi?", „De ce ne întoarcem mereu la aceleaşi păcate?". Aceste întrebări şi altele de acelaşi gen aude orice preot. La întrebările acestea răspunde ştiinţa duhovnicească numită în teologie ascetică. Ea ne spune ce sunt patimile şi păcatele, cum să ne luptăm cu ele. Cum să dobândim pacea sufletului. Cum să câştigăm iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
5
Cuvântul „ascetică" provoacă imediat asociaţii cu vechii nevoitori, cu pustnicii din Egipt, cu mănăstirile şi, în general, experienţele ascetice, lupta cu patimile, sunt socotite de către mulţi o treabă pur călugărească. „Noi suntem oameni neputincioşi, trăim în lume, ce mare lucru să facem noi..." Aceasta este, bineînţeles, o rătăcire profundă. Orice creştin ortodox, fără excepţie, este chemat să se lupte, să poarte război zi de zi cu patimile şi cu deprinderile păcătoase. Despre aceasta ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus (adică toţi creştinii) şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24). Soldaţii depun jurământ şi promit solemn că vor apăra Patria şi se vor lupta cu duşmanii ei: şi creştinul, ca ostaş al lui Hristos, la Taina Botezului jură credinţă lui Hristos şi se leapădă „de diavol şi de toate lucrurile lui", adică de păcat. Aşadar, îl aşteaptă lupta cu aceşti vrăjmaşi crânceni ai mântuirii noastre: îngerii căzuţi, patimile şi păcatele. Lupta e nu pe viaţă, ci pe moarte, luptă grea şi de zi cu zi, dacă nu de ceas cu ceas; după cuvântul poetului, „odihna pentru noi e doar un vis". De aceea, expunerea asceticii ortodoxe este cel mai uşor de făcut pe baza învăţăturii despre cele opt patimi omeneşti şi despre lupta cu acestea1.
1 Sfinţii Părinţi răsăriteni vorbescîntr-un glas despre opt patimi. În teologia apuseană se vorbeşte în general despre şapte patimi, învăţătură expusă mai întâi de Sfântul Grigorie Dialogul şi dezvoltată de Toma de Aquino (n.a.).
6
Cuvintele ascetică, ascetism provin din cuvântul grec askeo, care în traducere înseamnă a prelucra cu iscusinţă şi perseverenţă materiale brute şi a te exersa în asta. în Grecia antică, păgână, asceţi erau numiţi atleţii, fiindcă ei îşi petreceau timpul antrenându-se şi exersându-se mereu, iar regimul lor de viaţă era strict, cumpătat. Mai târziu, denumirea de asceţi a devenit legată de oamenii care se nevoiau în înfrânare şi în dobândirea virtuţilor.
Aşadar, efortul creştinului de a-şi mântui sufletul poate fi comparat cu munca sportivului, care-şi căleşte corpul şi voinţa exersându-se permanent sau cu cea a soldatului ce exersează arta militară pentru a fi mereu gata de luptă.
Am alcătuit această modestă carte pe temeiul Sfintei Scripturi, al literaturii ascetice patristice şi al propriei experienţe preoţeşti, mărunte câtă este. învăţătura Bisericii despre patimi şi despre lupta cu ele este transpusă în carte pe terenul contemporan, pentru creştinii ortodocşi cărora Dumnezeu le-a dat să trăiască şi să se mântuiască în secolul al XXI-lea. Mi-am asumat, de asemenea, îndrăzneala de a folosi unele cunoştinţe din bagajul psihologiei practice, aplicate, interpretându-le prin prisma învăţăturii Sfinţilor Părinţi despre lupta cu patimile, fiindcă şi Sfântul Teofan Zăvorâtul făcea în scrierile sale analogii psihologice şi chiar chema la alcătuirea unui manual care să îmbine creştinismul cu psihologia.
7
Psihologia studiază mecanismele comportamentului şi gândirii umane. Psihologia practică îl ajută pe om să se lupte cu înclinaţiile sale rele, să învingă depresia, să înveţe să fie în armonie cu sine însuşi şi cu oamenii, şi cunoştinţele psihologice pot fi foarte folositoare în lucrarea duhovnicească.
Necazul este că psihologia nu este o disciplină ştiinţifică unitară, ca fizica, matematica sau chimia. Există o mulţime de şcoli, de orientări care pretind la numele de psihologie. Psihologie se numeşte şi psihanaliza lui Freud şi Jung, psihologie se numesc şi curentele de modă nouă cum ar fi programarea neurolingvistică (PNL). Anumite orientări din psihologie sunt absolut inacceptabile pentru creştinii ortodocşi. Ca atare, suntem nevoiţi să adunăm anumite cunoştinţe firimitură cu firimitură, cernând grăunţele de neghină.
Înainte de a începe studierea patimilor fundamentale şi a luptei cu ele, hai să ne punem întrebarea: „Pentru ce ne luptăm cu păcatele şi cu patimile noastre?" Nu demult am auzit un cunoscut teolog ortodox, profesor la Academia Teologică din Moscova (nu vreau să-i dau numele, fiindcă îl respect mult, mi-a fost şi profesor, dar aici sunt în dezacord radical cu el), zicând: „Slujbele, rugăciunea, postul toate acestea sunt, ca să zic aşa, schelele pentru construcţia mântuirii, dar nu sunt scopul mântuirii, nu sunt
8
sensul vieţii creştine. Scopul este izbăvirea de patimi." Nu pot să fiu de acord cu asta, fiindcă izbăvirea de patimi nu este nici ea un scop în sine. Despre adevăratul scop Cuviosul Serafim din Sarov spune: „Dobândeşte duh de pace, şi în jurul tău se vor mântui mii." Altfel spus, scopul vieţii creştinului este dobândirea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Domnul însuşi vorbeşte numai despre două porunci fundamentale, pe care se întemeiază toată Legea şi Prorocii: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22, 37-39). Hristos n-a zis că acestea sunt pur şi simplu două dintre nu ştiu câte alte porunci, ci că în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii (Mt. 22, 40). Acestea sunt poruncile principale, a căror îndeplinire reprezintă sensul şi scopul vieţii creştine. Iar izbăvirea de patimi este, la rândul ei, doar un mijloc, la fel ca rugăciunea, slujbele şi postirea. Dacă ea ar fi scopul, n-am fi departe de budişti, care caută şi ei nepătimirea, nirvana.
Omul nu poate să îndeplinească însă aceste două porunci atâta timp cât îl stăpânesc patimile. Omul supus patimilor, păcatelor, se iubeşte pe sine însuşi şi iubeşte patima sa. Poate trufaşul, orgoliosul, să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi iubească aproapele? Dar cel cuprins de trândăvie,
9
mânie, cel ce slujeşte iubirii de arginţi? întrebarea este retorică.
Slujirea patimilor şi păcatului nu-l lasă pe creştin să îndeplinească cea mai de seamă poruncă, porunca-cheie a Scripturii: porunca privitoare la dragoste.
CAPITOLUL 1
Cuvântul „patimă" e înrudit cu cel de „pătimire". Într-adevăr, nimic nici bolile, nici orice altceva nu-l chinuie pe om la fel de mult ca propriile patimi, ca păcatele înrădăcinate.
La început, patimile par a sluji omului, satisfăcându-i falsele necesităţi păcătoase, după care omul începe să slujească patimilor. Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului (In 8, 34).
Bineînţeles, în orice patimă există pentru om momentul plăcerii păcătoase şi totuşi, patimile îl chinuie, îl sfâşie şi-l înrobesc pe păcătos.
Cel mai pregnant exemplu de dependenţă pătimaşă este constituit de alcoolism şi narcomanie. Alcoolul, narcoticele devin nu numai parte a sufletului omenesc, ca să zic aşa, ci pătrund şi în metabolismul lui, devin parte a proceselor biochimice din organism. Adică această dependenţă este psihofizică şi necesită un dublu tratament,
11
atât al sufletului, cât şi al trupului. La bază se află însă păcatul, patima. Alcoolicului, narcomanului i se destramă familia, e dat afară de la serviciu, îşi pierde prietenii, e gata de orice crimă pentru a-şi satisface patima. Nu degeaba 90 dintre omoruri sunt săvârşite sub influenţa alcoolului sau narcoticelor. Iată cât de puternic e demonul beţiei!
Celelalte patimi pot înrobi la fel de mult sufletul, însă aici problema e complicată de dependenţa fizică.
Oamenii depărtaţi de Biserică, de viaţa duhovnicească văd adesea în creştinism doar o sumă de interdicţii. „Au inventat ăştia tot felul de tabuuri, de îngrădiri, ca să le complice oamenilor viaţa."
În Ortodoxie nu e nimic întâmplător şi de prisos: totul este foarte armonios şi legic. În lumea duhovnicească, la fel ca în lumea fizică, există anumite legi, care, la fel ca legile naturii, nu pot fi încălcate. Nesocotirea lor atrage după sine pagube şi chiar catastrofe. O parte din aceste legi sunt exprimate prin poruncile dumnezeieşti, care ne apără de nenorociri. Aceste porunci, prescripţiile morale ale religiei, pot fi comparate cu nişte indicatoare care ne avertizează asupra pericolului, de genul „Atenţie, înaltă tensiune!" sau „Stop! Zonă de contaminare radioactivă", sau cu etichetele de pe anumite flacoane: „Otrăvitor", „Toxic" şi aşa mai departe. Bineînţeles, ni s-a dat
12
libertatea alegerii, dar dacă nu vom citi avertismentele de acest fel vom fi singurii vinovaţi pentru consecinţe. Păcatul este încălcarea legilor foarte delicate şi stricte ale naturii duhovniceşti, şi el aduce prejudicii în primul rând chiar celui care păcătuieşte iar în cazul patimilor daunele aduse de păcat se multiplică, fiindcă păcatul devine atunci ceva constant, capătă caracter de boală cronică.
Cuvântul „patimă" are două înţelesuri.
Primul. După cum spune Cuviosul Ioan Scărarul, „patimă este ceea ce se încuibează păcătos în suflet de-a lungul unui răstimp însemnat şi devine prin deprindere ca o însuşire a lui firească, aşa încât sufletul năzuieşte de bunăvoie şi de la sine către el". Aşadar, patima este deja mai mult decât păcatul: este dependenţa păcătoasă, înseamnă a fi rob unui anumit viciu.
În al doilea înţeles al său, cuvântul „patimă" denumeşte un grup întreg de păcate. De pildă, în scrierea Cele opt păcate de căpetenie, cu subîmpărţirile şi ramurile lor, alcătuită de către Sfântul Ignatie Briancianinov, sunt enumerate opt patimi, iar după fiecare vine o listă întreagă de păcate unite cu această patimă. De pildă, MÂNIA: „aprinderea, primirea gândurilor mânioase, închipuirile mânioase şi răzbunătoare, tulburarea inimii prin iuţime, întunecarea minţii, răcnetele, certurile, cuvintele de ocară, loviturile, îmbrâncirea, omorul, ranchiuna, ura, vrăjmăşia, răzbunarea,
13
clevetirea, osândirea, supărarea şi ciuda împotriva aproapelui".
Majoritatea Sfinţilor Părinţi vorbesc despre opt patimi:
1. Îmbuibarea pântecelui;
2. Curvia;
3. Iubirea de arginţi;
4. Mânia;
5. Întristarea;
6. Trândăvirea (akedia);
7. Slava deşartă;
8. Trufia.
Vorbind despre patimi, unii pun la un loc întristarea şi trândăvirea sau akedia. Totuşi, acestea sunt, în general, lucruri un pic diferite, însă despre aceasta vom vorbi mai târziu.
Uneori, cele opt patimi sunt numite „păcate de moarte". Ele poartă acest nume întrucât pot (dacă pun stăpânire pe om cu totul) să strice în aşa măsură viaţa duhovnicească, încât să-l lipsească pe om de mântuire şi să-l ducă la moartea veşnică. Potrivit Sfinţilor Părinţi, în spatele fiecărei patimi stă un anumit demon, dependenţa de care îl face pe om rob al patimii respective. Această învăţătură îşi are rădăcinile în Evanghelie: Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: „Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit" şi venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte
14
acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Lc. 11, 24-26).
Despre şapte patimi vorbesc de obicei teologii apuseni precum Toma de Aquino. în general, în Occident numărului şapte i se dă o însemnătate deosebită.
Patimile reprezintă pervertirea însuşirilor şi necesităţilor fireşti ale omului. Omul are în mod natural nevoie de mâncare şi băutură, impulsul spre perpetuarea speciei. Mânia poate fi dreaptă (de pildă, faţă de propriile păcate sau faţă de duşmanii lui Dumnezeu), dar poate duce la omor. Spiritul de economie poate degenera în iubire de arginţi. Ne întristăm pentru pierderea celor apropiaţi, dar asta nu trebuie să degenereze în deznădejde. Perseverenţa nu trebuie să ducă la trufie.
Un teolog apusean dă un exemplu foarte nimerit. El compară patima cu un câine. E foarte bine dacă acesta stă în lanţ şi ne apără casa, dar e de rău dacă se suie cu labele pe masă şi ne mănâncă prânzul.
Sfântul Ioan Cassian spune că patimile se împart în sufleteşti, care provin din înclinaţiile sufleteşti (cum ar fi mânia, trândăvirea, trufia etc.), şi trupeşti, care iau naştere în trup. Dar întrucât omul este şi suflet, şi trup, patimile distrug atât sufletul, cât şi trupul.
Acelaşi sfânt scrie că primele şase patimi provin una din alta, şi „prisosul celei dinainte îi dă
15
început următoarei". De pildă, din prisosul de lăcomie a pântecelui se naşte patima curviei, din curvie se naşte iubirea de arginţi, din iubirea de arginţi mânia, din mânie întristarea, din întristare trândăvirea, şi fiecare dintre ele se tratează prin alungarea precedentei. De exemplu, dacă vrem să biruim patima curviei, trebuie să „legăm" lăcomia pântecelui; dacă vrem să biruim întristarea, trebuie să înăbuşim mânia, şi aşa mai departe.
Un loc aparte este ocupat de slava deşartă şi de trufie, însă şi acestea sunt legate între ele. Slava deşartă dă început trufiei, şi pentru a te lupta cu trufia trebuie să învingi slava deşartă. Sfinţii Părinţi spun că unele patimi se săvârşesc cu trupul, însă toate îşi au centrul în suflet, ies din inima omului, după cum ne învaţă Evanghelia: Din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule: acestea sunt care spurcă pe om (Mt. 15, 19-20). Cel mai cumplit lucru este acela că patimile nu dispar odată cu moartea trupului. Trupul, ca instrument prin care omul săvârşeşte cel mai frecvent păcatul, moare, dispare, şi imposibilitatea satisfacerii patimilor îl va chinui arzător pe om după moarte.
Şi Sfinţii Părinţi spun că DINCOLO patimile îl vor chinui pe om mult mai puternic ca pe pământ, îl vor arde ca focul, fără somn şi fără odihnă. Şi nu numai patimile trupeşti, cum ar fi
16
curvia sau beţia, îi vor chinui, neaflându-şi satisfacţie, pe oameni, ci şi patimile sufleteşti, cum ar fi slava deşartă şi mânia, vor rămâne dincolo nesatisfăcute. Şi principalul este că omul nu va putea atunci nici să se lupte cu patimile: lucrul acesta este posibil doar pe pământ, fiindcă viaţa pământească ne este dată spre pocăinţă şi îndreptare.
Cu adevărat, omul va petrece în veşnicie cu cele cărora sau cei cărora le-a slujit în viaţa pământească. Dacă slujeşte patimilor şi diavolului, cu patimile şi cu diavolul va rămâne. De pildă, se poate spune că pentru narcoman iadul va fi un nesfârşit sindrom de abstinenţă, pentru alcoolic o mahmureală cumplită şi veşnică, şi aşa mai departe... Dar dacă omul a slujit lui Dumnezeu, dacă a fost cu El şi pe pământ, poate nădăjdui că şi dincolo va fi cu El.
Viaţa pământească ne este dată ca pregătire pentru veşnicie, şi aici, pe pământ, stabilim ce este principalul pentru noi, ce anume constituie sensul şi bucuria vieţii noastre: satisfacerea patimilor sau viaţa cu Dumnezeu. Raiul este un loc de prezenţă dumnezeiască aparte, de veşnică împărtăşire cu Dumnezeu, şi El nu bagă acolo pe nimeni cu de-a sila.
Protoiereul Vsevolod Ceaplin dă un exemplu, o analogie, ce ne permite să înţelegem mai uşor lucrul acesta: „în a doua zi de Paşti (era anul 1990), Vlădica Alexandru al Kostromei a slujit în
17
Mănăstirea Sfântului Ipatie1 prima slujbă de la persecuţii încoace. Până în ultima clipă nu a fos clar dacă slujba se va face sau nu atât de tare se împotriveau lucrătorii muzeului... Când vlădica a intrat în biserică, aceştia, în frunte cu directoarea, stăteau în pridvor cu feţe mânioase, unii cu lacrimi în ochi. «Popii profanează templul artei...» În timpul procesiunii eu ţineam vasul cu agheasmă. Deodată, vlădica mi-a zis: «Hai să intrăm în muzeu, în cabinetele lor!» Am intrat. Vlădica striga: «Hristos a înviat!» şi-i stropea pe lucrătorii muzeului. Răspunsul? Feţe schimonosite de răutate. Probabil că luptătorii împotriva lui Dumnezeu, trecând pragul veşniciei, ar refuza singuri să intre în Rai: acolo le-ar fi insuportabil de rău."
1 O veche mănăstire rusească transformată pe vremea comunismului în muzeu de arhitectură populară, etnografic şi peisagistic, în aer liber (n.tr.).
18
CAPITOLUL 2
Pocăinţa baza vieţii duhovniceşti
Omul este o fiinţă care se obişnuieşte cu orice. Se obişnuieşte şi cu propriile păcate şi patimi. Deşi simte nefirescul şi lipsa de confort a situaţiei sale, adesea n-are hotărâre şi voinţă să înceapă lupta cu păcatele. Cât de des se întâmplă ca doi soţi ce se iubeau cândva trăiesc de ani de zile într-o stare de conflict surd, se chinuie şi bineînţeles că ar vrea să aibă relaţii normale, de dragoste, dar s-au obişnuit atât de mult cu situaţia, s-au împăcat atât de mult cu ea, încât nu fac nici un efort ca să schimbe ceva! Păcatele sunt ceea ce nu ne lasă pe noi, de fapt, să trăim în pace. Ele sunt cauza bolilor noastre duhovniceşti, uneori şi fizice. Până şi oamenii foarte depărtaţi de Biserică pricep asta. De mânie, depresie, lăcomie, beţie şi celelalte patimi se simt chinuiţi nu numai creştinii. Păcatele nu ne lasă să fim fericiţi nici măcar aici, pe pământ, şi cu atât mai mult în veşnicie.
19
Cum poate fi fericit un om stăpânit de trufie, slava deşartă, de mânie sau de curvie?
Cum să începem lupta cu patimile? Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că la început trebuie, realmente, să urâm păcatul cu care ne luptăm şi, „distingând de voi înşivă patima ce vă tulbură şi dându-vă seama că ea e vrăjmaşa voastră, începeţi să luptaţi împotriva ei folosind armă după armă, până când va fugi ori se va ascunde de voi".
După ce am luat hotărârea fermă de a porni războiul împotriva păcatului, trebuie să ne pocăim de el, fiindcă doar prin Taina Pocăinţei primim dezlegarea de păcate.
Să ne oprim asupra acestei teme. Fără îndoială că pocăinţa reprezintă baza vieţii duhovniceşti. Despre aceasta dă mărturie Evanghelia.
Ioan, înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, şi-a început propovăduirea prin cuvintele:
Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mt. 3, 2). Cu exact aceeaşi chemare îşi începe slujirea publică Domnul nostru Iisus Hristos (v. Mt.
4, 17). Fără pocăinţă este imposibil să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne biruim înclinaţiile păcătoase. Domnul ne-a dat un mare dar: spovedania, prin care suntem dezlegaţi de păcatele noastre, fiindcă preotul este înzestrat de Dumnezeu cu puterea de a „lega şi a dezlega" păcatele omeneşti.
Adeseori se poate auzi următoarea afirmaţie:
„Ce uşor e totul la voi, credincioşii: ai păcătuit,
20
după aia te-ai pocăit şi Dumnezeu te-a iertat." în mănăstirea Sfântului Pafnutie din Borovsk făcuseră în perioada sovietică un muzeu, şi odată, după ce vizitatorii au făcut turul mănăstirii şi al muzeului, ghidul a pus un disc cu piesa „Au fost odată doisprezece tâlhari", în interpretarea celebrului Şaliapin. Acesta, cu basul său catifelat, cânta: „Şi-a părăsit tovarăşii, de jafuri s-a lăsat, ca să slujească Domnului la mănăstire a plecat." După audiţie, ghidul a spus ceva de genul: „Uite ce învaţă Biserica: să păcătuieşti, să furi, să tâlhăreşti, că după aceea oricum poţi să te pocăieşti." Iată ce interpretare neaşteptată a celebrului cântec... Oare aşa stau lucrurile? Într-adevăr, există oameni care percep Taina Pocăinţei tocmai dintr-o asemenea perspectivă, ca pe un fel de spălătorie sufletească. Te poţi târî prin mocirlă fără teamă, că oricum speli pe urmă totul din suflet, ca în zicătoarea: „Murdăria nu-i untură: freci un pic şi se duce." Asemenea spovedanie nu aduce folos. în atare caz, omul se apropie de Taină nu spre mântuire, ci spre judecată şi spre osândă, şi spovedindu-se de formă nu va primi de la Dumnezeu dezlegarea păcatelor. Nu e aşa de simplu. Păcatul, patima aduc sufletului o mare vătămare, şi chiar după ce s-a pocăit omul are de tras urmările păcatului său, la fel cum bolnavul de vărsat rămâne cu cicatrici pe corp. Nu este suficient să-ţi mărturiseşti, pur şi simplu, păcatul, ci trebuie să şi depui eforturi pentru a învinge
21
înclinaţia spre păcat din sufletul tău, la fel cum medicul extirpă o tumoare canceroasă şi prescrie un curs de chimioterapie pentru a învinge boala, reducând la minimum posibilitatea de recidivă. Bineînţeles că nu este uşor să te laşi imediat de o patimă, însă cel ce se pocăieşte nu trebuie să fie ipocrit: „Mă pocăiesc, şi pe urmă mai păcătuiesc." Omul trebuie să-şi dea toată silinţa pentru a merge pe calea îndreptării, pentru a nu se mai întoarce la păcat, să ceară ajutor de la Dumnezeu pentru lupta cu patimile: „Ajută-mă, Doamne, că neputincios sunt!" Creştinul trebuie să ardă în urma sa punţile ce duc înapoi, la viaţa păcă toasă. în greceşte, „pocăinţă" se spune metanoia, care înseamnă „schimbare".
De ce ne mai spovedim, dacă Domnul ştie şi aşa toate păcatele noastre? Păi ştie, dar aşteaptă de la noi căinţă, mărturisire. Iată un exemplu. Copilul a căutat în sertar, a şterpelit toate bomboanele şi le-a mâncat. Tatăl îşi dă seama foarte bine cine a făcut asta, însă aşteaptă ca fiul să vină singur şi să-şi ceară iertare. Şi, bineînţeles, aşteaptă, de asemenea, ca el să promită că nu va mai face niciodată aşa ceva şi să se străduiască să se ţină de cuvânt.
Sigur, uneori este foarte greu să-ţi descoperi rănile provocate de păcate, dar tocmai aşa scăpăm de obiceiurile noastre păcătoase: învingând ruşinea, smulgând-o din sufletul nostru ca pe o buruiană. Fără spovedanie, fără curăţirea de
22
păcate şi de patimi, nu ne putem lupta cu acestea. La început trebuie să le vedem, să le smulgem, şi pe urmă să facem totul pentru ca ele să nu mai crească iarăşi la noi în suflet.
A nu-ţi vedea păcatele este un semn de boală duhovnicească. De ce nevoitorii adevăraţi îşi vedeau păcatele ca pe o mulţime nenumărată ca nisipul mării? Foarte simplu. Apropiindu-se de Izvorul luminii, de Dumnezeu, începeau să observe nişte cotloane ale sufletului pe care noi nu le observăm. Ei îşi vedeau sufletul în starea lui adevărată. Iată un exemplu destul de cunoscut: să zicem că în cameră e murdar, că nu s-a făcut curat, dar este noapte şi totul este acoperit de întuneric. S-ar părea atunci că totul e cât de cât normal, dar îndată ce în fereastră apare prima rază de soare şi aduce lumină într-un ungher al camerei, începem să băgăm de seamă dezordinea. Cu cât este mai lumină, cu atât vedem mai bine, şi când soarele luminează întreaga cameră se văd peste tot mizeria şi lucrurile aruncate la întâmplare. Cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât ne vedem mai bine păcatele.
La Avva Dorotei a venit odată un cetăţean de vază al orăşelului Gaza, şi avva l-a întrebat: „Domnule, spune-mi, cine te socoţi a fi în oraşul tău?" Acela a răspuns: „Sunt om mare, cel mai de seamă din oraş." Atunci, Cuviosul l-a întrebat din nou: „Dar dacă te duci la Cezareea, cine te vei socoti a fi acolo?" Omul a răspuns iarăşi:
23
„Ultimul dintre oamenii de vază." „Dar dacă te vei duce la Antiohia?" „Acolo mă voi socoti ca un om de rând." „Dar dacă te vei duce la Constantinopol şi te vei apropia de împărat, drept cine te vei socoti?" Acela a răspuns: „Ca un sărac mă voi socoti." Atunci, avva i-a zis: „Aşa şi sfinţii: pe cât se apropie de Dumnezeu, pe atât se văd mai păcătoşi."
Spovedania nu este dare de seamă despre viaţa duhovnicească, în care se arată ce e bine şi ce e rău în ea, nu este un taifas cu preotul, ci este dare în vileag de sine însuşi, fără nici o autojustificare şi fără nici o autocompătimire. Numai atunci primim satisfacţie şi mângâiere şi plecăm de la spovedanie uşuraţi, de parcă am avea aripi. Domnul ştie şi aşa toate împrejurările care ne-au dus la păcat. Este absolut inadmisibil să povestiţi la spovedanie cum v-au împins oamenii la păcat. Aceştia vor răspunde pentru ei înşişi, iar noi vom răspunde pentru noi înşine. Soţul, fratele sau cuscrul au slujit la căderea noastră? Nu are acum nici o importanţă; trebuie neapărat să înţelegem cu ce ne-am făcut vinovaţi noi înşine. Sfântul Ioan din Kronstadt spune că celui ce s-a obişnuit să se pocăiască aici şi să dea socoteală aici pentru viaţa sa îi va fi uşor să dea răspuns la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască.
Sfinţii Părinţi numesc spovedania „al doilea botez", „botezul lacrimilor". La fel ca la botez, ni se dă darul iertării păcatelor, şi trebuie să preţuim
24
darul acesta. Nu trebuie să amânăm spovedania. Trebuie să ne spovedim cât mai des şi cât mai amănunţit. Nu se ştie cât timp ne mai lasă Domnul ca să ne pocăim. Fiecare spovedanie trebuie trăită ca şi cum ar fi ultima, fiindcă nu ştie nimeni în care zi şi în care ceas ne va chema Dumnezeu la Sine.
Nu trebuie să ne fie ruşine să ne mărturisim păcatele, trebuie să ne fie ruşine să le facem. Mulţi cred că preotul, mai ales dacă e cineva cunoscut, îi va condamna, şi la spovedanie vor să pară mai buni decât sunt, vor să se autojustifice. Vă asigur că nici un preot care spovedeşte mai mult sau mai puţin frecvent nu se mai miră de nimic, şi este greu de crezut că îi veţi spune vreun lucru care să fie nou sau neobişnuit pentru el. Dimpotrivă, pentru duhovnic este o mare mângâiere atunci când vede înaintea sa un om care se pocăieşte sincer, chiar dacă păcatele lui sunt grele. Aceasta îi confirmă faptul că nu degeaba stă în biserică primind pocăinţa celor ce vin să se spovedească.
La spovedanie, celui care se pocăieşte i se dă nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul şi ajutorul lui Dumnezeu în lupta cu păcatul. Ca atare, îndreptarea vieţii noastre începe de la spovedanie. Iată un exemplu din Patericul Soloveţului, care arată cum patima curviei l-a părăsit pe nevoitor doar după spovedania în faţa stareţului. Stareţul Naum de la Soloveţ povestea: „Odată, mi-a
25
fost adusă o femeie care voia să stea de vorbă cu mine. N-am discutat cu ea prea mult, dar gândul pătimaş a năvălit asupra mea şi nu-mi dădea pace nici ziua, nici noaptea şi nu o zi sau două, ci trei luni de zile m-am chinuit luptându-mă cu patima aceasta crâncenă. Ce n-am făcut! Nici tăvălitul în zăpadă nu m-a ajutat. Odată, după pravila de seară, am ieşit din curtea mănăstirii ca să mă întind puţin pe zăpadă. Din nefericire, s-a închis poarta. Ce să fac? Am alergat de-a lungul zidului până la poarta a doua, apoi până la a treia: peste tot închis. Am dat fuga la pielărie, dar acolo nu trăia nimeni. Eram numai în anteriu, şi mă pătrundea gerul până în măduva oaselor. Cu mare chin am rezistat până dimineaţa, şi am ajuns la chilie mai mult mort decât viu, dar patima tot nu s-a potolit. Când a venit Postul Naşterii Domnului, m-am dus la duhovnic, i-am mărturisit cu lacrimi amarul meu şi am primit epitimie. Numai atunci, cu harul lui Dumnezeu, am dobândit odihna dorită."
Mărturisirea trebuie să fie deasă şi, pe cât este posibil, la acelaşi preot. Din păcate, în vremurile noastre de neascultare generală părinte duhovnicesc nu au nici pe departe toţi ortodocşii. Şi asta nu e bine. Dacă creştinul vrea cu adevărat să poarte războiul duhovnicesc cu patimile, trebuie să se încreadă într-un duhovnic, care va şti starea lui sufletească şi îl va îndruma pe calea spre mântuire. Atunci când omul se spovedeşte
26
în mod constant la acelaşi preot, se străduie să se îndrepte măcar din sentimentul ruşinii faţă de duhovnic. Spovedania rară (de câteva ori pe an) duce adeseori la împietrirea sufletului. Oamenii încetează să-şi mai bage de seamă păcatele, le uită pe cele deja săvârşite. Conştiinţa se împacă deja uşor cu aşa-numitele păcate mărunte: „Păi ce mare lucru am făcut? Nu omor, nu fur, nu-mi înşel nevasta (bărbatul)." Dimpotrivă, deasa spovedanie obligă sufletul, conştiinţa, să se îngrijoreze, o trezeşte din aţipeală. Cu păcatele nu este voie să te împaci, să te acomodezi. Dacă ai început să te lupţi cu o deprindere păcătoasă oarecare, simţi că începi să respiri mai liber atât duhovniceşte, cât şi fizic.
Oamenii care se spovedesc rar sau formal încetează câteodată cu totul să-şi mai vadă păcatele. Orice preot ştie prea bine asta. Vine omul la spovedanie şi începe să spună: „Nu am păcătuit cu nimic", sau: „în toate am păcătuit" (ceea ce practic e totuna).
Toate acestea se întâmplă, desigur, din pricina leneviei duhovniceşti, din lipsa dorinţei de a-ţi da osteneala să-ţi îmbunătăţeşti sufletul. în legătură cu aceasta, îmi amintesc o istorie amuzantă. La un preot din provincie a venit să se spovedească o femeie în vârstă şi a început cum încep mulţi: „Am trăit cinstit toată viaţa, n-am supărat pe nimeni, n-am păcate." Părintele a încercat în fel şi chip s-o mişte spre pocăinţă, i-a pus fel de
27
fel de întrebări, însă bătrâna a rămas neclintită: „Nu am păcătuit cu nimic, şi gata." Atunci, preotul, tot mai încruntat, a întrebat-o: „Dar unde ai lucrat, măicuţă?" Băbuţa a răspuns: „Păi, am lucrat la C.A.P., drăguţul meu." „Şi ce, la C.A.P. n-ai luat niciodată vreun lucru care nu era al matale?..." „Păi nu, că acolo nici n-aveai ce să iei, nu ne dădeau nici alimente şi nici bani, numai făceau pontajul." Atunci, părintele, pierzându-şi de tot răbdarea, a răbufnit: „Hai, măicuţă, nu mai minţi, că şi eu am lucrat la C.A.P.!" Să nu se supere pe mine muncitorii ogoarelor, printre care există, într-adevăr, oameni de o onestitate exemplară; pur şi simplu acest caz arată cât de caraghios şi de absurd e omul care vine la spovedanie şi nu îşi vede păcatele.
Să tragem anumite concluzii.
Aşadar, pentru a porni pe calea războiului împotriva patimilor trebuie să urâm patima din tot sufletul. Al doilea lucru ce trebuie făcut este să ne pocăim de păcatele noastre, să mergem la Taina Spovedaniei, dar nu numai să urâm păcatele, ci să luăm hotărârea de a ne lupta cu ele şi după spovedanie să nu ne mai uităm în urmă, să ardem toate punţile care ne leagă de viaţa păcătoasă, pătimaşă, din trecut şi să mergem înainte, biruind patimile.
Traversând din Galia Canalul Mânecii, Iuliu Cezar a debarcat pe teritoriul actualei Anglii. El şi-a pus soldaţii să urce pe stânci şi le-a ordonat
28
să se uite în jos. Jos au văzut corăbiile care ardeau. Ultima posibilitate de retragere fusese distrusă. Le rămânea o singură alternativă: să înainteze şi să învingă. Cel ce a pornit pe calea luptei cu patimile nu are voie să se uite înapoi.
A treia condiţie de care avem nevoie pentru a învinge patimile este conştientizarea propriei neputinţe. Fără ajutorul lui Dumnezeu, numai prin propriile puteri, este imposibil să facem asta. Altfel nu vom reuşi să ne curăţim de patimi, ci doar să înlocuim o patimă cu alta. Apropo, o asemenea metodă de substituţie este practicată de unii psihoterapeuţi necinstiţi. De exemplu, aceştia îi propun omului să depăşească depresia prin narcisism şi vanitate, prin slava deşartă. Sunt prescrise exerciţii speciale: cum să te îndrăgeşti pe tine însuţi şi să începi să trăieşti spre propria satisfacţie. În atare caz, diavolul chiar se poate depărta de la om pentru o vreme, se poate preface că e învins, pentru a ataca apoi cu forţe înzecite.
Luptându-ne cu patimile fără smerenie putem cădea în trufie, care este cea mai rea dintre patimi. Pe acest fapt se întemeiază fenomenul înşelării. Sfântului Antonie cel Mare i s-a arătat lumea încurcată pe de-a-ntregul în cursele diavoleşti, şi el a strigat: „Dar cine poate scăpa de aceste curse?" I s-a răspuns de Sus: „Smerenia!"
În pofida cunoscutei expresii „cui pe cui se scoate", patimile se vindecă prin lucrurile opuse
29
lor, adică prin cultivarea în suflet a patimilor opuse lor. Despre aceasta scrie Sfântul Ignatie Briancianinov. El opune fiecăreia dintre cele opt patimi virtutea creştină contrară ei. De pildă, lăcomia pântecelui este biruită prin înfrânare, mânia prin blândeţe, slava deşartă prin smerenie. Mai amănunţit vom discuta aceasta în capitolele ce urmează.
CAPITOLUL 3
„Tăierea" gândurilor rele este o condiţie indispensabilă a luptei cu patimile.
Patima nu se naşte în sufletul omului dintr-odată. Sfinţii Părinţi spun că ea începe prin aşa-numita „momeală".
„Momeala" apare în mintea omului în urma impresiilor primite prin simţuri, ca imagine strecurată de vrăjmaşul-diavol sau din alte cauze, însă ea vine independent de voinţa omului, fără permisiunea şi participarea lui. Omul are libertatea de a primi „momeala" în inimă sau de a o respinge. Dacă „momeala" a fost primită, sufletul deliberează deja asupra ei. Părinţii numesc această treaptă „însoţire", altfel spus discuţia cu gândul.
Al treilea stadiu este înclinarea spre gând, altfel spus învoirea sau consimţirea, când voinţa a căzut atât de mult sub înrâurirea gândului păcătos, s-a legat de el atât de mult, încât omul este
31
gata să treacă la fapte. Păcatul este deja săvârşit în gând. După cum spune Domnul în Evanghelie, din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Mt. 15, 19). Arătând de unde începe păcatul, şi Sfântul Apostol Iacov scrie: Pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte (Iac. 1,15).
Gândul păcătos, odată sălăşluit în suflet şi în inimă, neapărat se va înfăptui odată şi odată. Omul care-şi permite să privească cu poftă, care nu-şi păzeşte văzul şi auzul de scenele ispititoare, ce are în minte gânduri necurate, desfrânate, nu poate să rămână cast.
Oare poate pune cineva foc în sânul lui fără ca veşmintele lui să nu ardă, sau va merge pe cărbuni fără să-şi frigă tălpile? (Pilde 6,27-28), întreabă Preaînţeleptul Solomon.
Aşadar, cel ce vrea să ducă o viaţă duhovnicească trebuie să ţină minte că gândurile rele trebuie omorâte în faşă, trebuie „zdrobiţi pruncii lor de piatră" (v. Ps. 136). Iar „pruncul" gândului este, aşa cum am spus mai sus, „momeala", care nu ne e nicidecum proprie, ci seamănă cu o insectă dăunătoare ce vrea să intre prin fereastra deschisă a minţii noastre.
Într-o carte de psihologie am citit că gândurile noastre nu sunt deloc ale noastre, produs al minţii noastre. Ceea ce gândim, afirmă autorul respectiv, este rezultatul unei mulţimi de cauze şi de circumstanţe: educaţiei, condiţiilor de viaţă,
32
timpurilor în care trăim, ţării în care ne-am născut şi aşa mai departe. De pildă, dacă ne-am fi născut în altă ţară, în alte vremuri, sau am fi primit altă educaţie, am fi gândit altfel. Aşadar, ceea ce gândim nu sunt neapărat gândurile noastre: ele pot să apară în noi din foarte multe cauze ce nu depind de noi (şi, trebuie adăugat, ortodocşii ştiu bine că gândurile rele, păcătoase, pot veni şi dintr-o altă sursă, şi înţelegeţi despre ce vorbesc). Bineînţeles, aceste observaţii privitoare la gânduri sunt valabile doar pentru cele care nu au prins încă rădăcini în minte. Dacă omul a primit gândul şi a început să delibereze asupra lui în forul său interior, atunci deja şi-l însuşeşte, şi gândul devine al lui.
Şi iată că psihologii ne sfătuiesc să distingem gândurile rele de cele bune şi să „divorţăm" de cele rele, adică să nu le admitem în mintea noastră, să nu le considerăm ca fiind ale noastre, pe când cu gândurile bune, dimpotrivă, să ne „căsătorim" şi să facem totul pentru a ne împrieteni cu ele, înlocuind gândurile rele, întunecate, agresive, cu gânduri luminoase, bune, pozitive. Mie mi-a plăcut foarte mult această idee, dar cât de mare mi-a fost uimirea când la Sfântul Teofan Zăvorâtul am citit un sfat aproape literalmente identic: „O mare greşeală, şi greşeală generală, este a considera tot ce apare în noi ca fiind proprietatea noastră, pe care trebuie să o apărăm cum ne apărăm pe noi înşine. Toate câte sunt
33
păcătoase în noi sunt străine; de aceea, trebuie întotdeauna să le deosebim de noi, altfel vom avea întotdeauna un trădător în noi înşine. Cine vrea să poarte război cu sine trebuie să facă deosebire în sine între el însuşi şi vrăjmaşul care se ascunde în el. După ce ai deosebit de tine o anumită mişcare păcătoasă şi ţi-ai dat seama că ea îţi este vrăjmaşă, transmite asta minţii şi simţirii, fă să renască în inimă ura faţă de ea. Acesta este mijlocul cel mai mântuitor de alungare a păcatului. Orice mişcare păcătoasă dăinuie în suflet prin simţirea unei anumite plăceri faţă de ea; ca atare, atunci când e stârnită ura faţă de ea, piere de la sine, pierzându-şi orice sprijin."
Într-adevăr, păcatul şi întinăciunea nu pot să fie parte a sufletului, nu îi sunt proprii omului, nu sunt fireşti pentru el; am fost făcuţi curaţi, luminoşi, am fost spălaţi de apele Sfântului Botez. Iată un copil care tocmai s-a botezat: el e curat ca un înger al Domnului, şi „toate câte sunt păcătoase în noi sunt străine", ele vin abia după aceea, şi doar primindu-le în noi înşine, consimţind la ele, facem păcatul să se încuibeze în sufletul nostru, după care este atât de greu să-l mai alungăm...
Trebuie să „montăm" în mintea noastră un „filtru", care să determine care gânduri sunt de dorit şi căror gânduri nu trebuie să li se dea voie
34
nici măcar să se apropie, la fel cum părinţii pot să le blocheze copiilor accesul la anumite site-uri sau canale TV. Putem da încă un exemplu. Când sună cineva la uşă, nu deschidem uşa imediat, fără să întrebăm: „Cine e?" Nu: la început ne uităm pe vizor, şi abia după ce ne convingem că este cineva cunoscut îi dăm drumul în casă.
De gândurile rele nu trebuie să ne temem, dar nici nu trebuie să stăm de vorbă cu ele.
Mă spovedeam odată la un preot cu experienţă, şi îi spuneam cât m-au istovit gândurile păcătoase. El mi-a dat sfatul următor: „Ia gândurile ca pe ceva exterior, care nu are legătură cu tine. Mintea nu poate controla venirea gândurilor, dar ţine de voinţa noastră să le primim sau nu." Să zicem că cineva stă acasă, cu uşile şi ferestrele închise. Afară e furtună, viscol, vreme rea, însă acestea nu-l ating până când nu deschide fereastra. Imediat cum o deschide, vremea rea dă buzna înăuntru, şi în casă se face frig de nu-ţi mai vine să stai în ea. La fel şi cu gândurile: sunt inevitabile, dar nu trebuie să intre în suflet şi să-l murdărească.
Este foarte important nu numai să nu îngăduim gândurile păcătoase în suflet, ci şi să-l umplem pe acesta cu alte gânduri, duhovniceşti, luminoase, bune, fiindcă există o lege potrivit căreia natura detestă spaţiile goale. La fel este şi cu natura duhovnicească. Amintiţi-vă parabola Mântuitorului care spune că duhul necurat, izgonit din om, umblă prin locuri pustii, după care se întoarce
35
şi, găsindu-şi liber locul, aduce cu sine şapte demoni şi mai răi decât el. Cum zice poporul nostru, „locul sfânt nu rămâne pustiu".
Sfântul Teofan ne sfătuieşte ca după izgonirea gândurilor necurate să punem chiar la intrarea în suflet o „pavăză", ca să nu poată reveni: „Iar după aceea grăbeşte-te să refaci în suflet convingerile opuse celor pe care se sprijină gândul tulburător."
Am spus deja că pentru fiecare patimă există o virtute opusă ei. Astfel, oricărui gând păcătos i se poate opune unul virtuos. De pildă, gândului desfrânat i se opune gândul curat şi cast; gândului mânios i se opune gândul binevoitor; gândului osândirii aproapelui i se opune gândul îndreptăţirii lui, compătimirii faţă de el, şi aşa mai departe.
În încheiere voi cita încă un sfat al Sfântului Teofan: cel de a începe lupta cu gândurile rugându-ne Domnului, sfinţilor şi îngerului păzitor, şi de a nu pune succesele obţinute în războiul duhovnicesc pe seama propriilor eforturi, ci doar pe seama ajutorului dumnezeiesc.
Trebuie să găsim principala noastră patimă şi să ne luptăm cu ea atât cu fapta, cât şi în gând. Acest război nu încetează niciodată. „însă, zice Sfântul Teofan, vei birui gândul tot mai uşor, tot mai lesne, şi vei căpăta experienţă, aşa încât nu-ţi va fi greu să îl bagi de seamă şi să-l alungi."
CAPITOLUL 4
Despre dauna pe care o aduc anumite surse de informaţie
Aşadar, se dovedeşte că gândurile rele, dorinţele şi pornirile păcătoase nu sunt lucruri ce ţin de natura sufletului nostru. Ele vin din afară şi pot fi primite şi cultivate de către noi, dar pot fi respinse şi alungate. Pentru asta ni s-a şi dat liberul arbitru.
De unde vin toate acestea? La modul global, sursa lor este una singură. Dumnezeu nu a făcut răul, şi primul care a început să facă răul în lume a fost satana. Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte (I In 3,8), spune Apostolul Ioan Teologul. Şi, primind Botezul, ne lepădăm de satana şi de „toate lucrurile lui", adică de lucrurile păcătoase. Ca atare, oamenii care seamănă păcatul şi sminteala fac, bineînţeles, lucrul diavolului.
37
Gândurile rele, păcătoase, se nasc aproape întotdeauna din impresiile senzoriale, mai ales vizuale şi auditive. Bineînţeles, există şi gânduri semănate direct de către satana, însă acestea nu sunt atât de multe cum pare uneori. Care sunt aceşti excitanţi externi ai pornirilor josnice? Pe primul loc, fără nici o exagerare, sunt sursele moderne de informare în masă: televizorul, presa de scandal şi divertisment, radioul, foarte multe site-uri de internet. Din cauză că aproape toată mass-media este la noi privată, prin urmare comercială, veniturile şi prosperitatea ei depind de un singur lucru: de rating. Totul e foarte simplu: cu cât sunt mai mulţi oamenii care se uită la un anumit canal TV sau ascultă un anumit program radio la o anumită oră, cu atât mai mulţi bani se vor investi pentru reclamă la respectivul canal TV sau post de radio. Cu ziarele este la fel de simplu: tirajele, profitabilitatea, posibilitatea de a găzdui reclamă sunt pe primul loc. Pentru a face cât mai mulţi oameni să vizioneze ori să citească un anumit material, trebuie să-i fie provocat interesul. În acest scop, trebuie neapărat ca materialul să fie cât mai distractiv, să meargă pe cele mai josnice patimi şi vicii, să arate ceva semiinterzis (după cum se ştie, „fructul oprit" pare dulce). Acesta este însă doar un aspect al problemei de faţă, căci în afara laturii ei comerciale există şi o altă latură, mult mai importantă: împotriva noastră se exercită acum o presiune
38
extrem de dură, se investesc mijloace materiale enorme în pervertirea morală şi duhovnicească a poporului nostru. Pe lângă mass-media, gândurile păcătoase pot veni la noi din tot ce citim, auzim, vedem şi, în general, percepem prin simţuri adică din cărţi, din filme, din discuţii, din întâlniri şi aşa mai departe.
Şi atunci, cum ne putem păzi sufletul şi mintea în curăţie, dacă trăim într-o lume în care informaţia, impresiile vizuale şi auditive penetrează toată existenţa noastră de zi cu zi? Da, sigur, este greu, dar nu este imposibil. în ascetică, aceasta se numeşte paza văzului, auzului şi minţii.
Să începem de la faptul că 90 din informaţia pe care o primeşte zilnic omul contemporan de la televizor, din presă, de pe internet, este nu numai inutilă, ci şi foarte dăunătoare pentru el, fără a mai vorbi de faptul că toată această informaţie este de o calitate dezgustătoare. În romanul Inimă de câine al lui Mihail Bulgakov profesorul Preobrajenski spune: „Să nu citiţi ziare sovietice înainte de masă. Vă puteţi strica digestia." Cred că presa contemporană nu merită citită nici după masă...
Din cauza iubirii sale pentru mass-media, majoritatea strivitoare a contemporanilor noştri s-a dezobişnuit cu totul să gândească independent, să analizeze. Şi nici nu mai are timp să facă asta, fiindcă trebuie să citească toate ziarele şi revistele la care s-a abonat, să se uite la ultimele
39
ştiri, în timp ce aşteaptă în ambuteiaj trebuie să asculte postul de radio favorit, şi trebuie să mai aibă puteri şi seara, pentru serialul favorit. Şi totuşi, aceşti oameni au deplina convingere că gândurile lor sunt propriile lor gânduri. Nu-şi mai dau seama unde vorbeşte pentru ei Vladimir Pozner, unde vorbeşte Aleksandr Gordon şi unde vorbeşte... Mihail Zadornov1. Capacitatea de gândire independentă este pierdută aproape în totalitate. Dacă se observă o oarecare diversitate de idei la populaţia noastră, asta se întâmplă doar fiindcă oamenii se uită la emisiuni diferite, ale căror puncte de vedere nu coincid mereu. Cum spunea un scriitor din secolul al XIX-lea, mulţi oameni seamănă cu nişte cârnaţi: cu ce-i umpli, aceea poartă în ei. Pe acest principiu acţionează „a patra putere din stat", care într-adevăr este o putere, capabilă să manipuleze aşa cum vrea mintea oamenilor.
La noi se vorbeşte destul de des de falsificarea alegerilor, de fraudele comise la numărătoarea voturilor şi despre buletinele de vot măsluite. Toate acestea sunt lucruri absolut inutile. Este suficient ca înaintea alegerilor, timp de câteva săptămâni, să fie arătată la televizor una şi aceeaşi persoană ca toţi să voteze pentru ea, indiferent
1 Vladimir Pozner şi Aleksandr Gordon moderatori de talk-show-uri politice şi culturale, formatori de opinie cu mare popularitate şi influenţă. Mihail Zadornov unul dintre cei mai cunoscuţi umorişti ruşi (n.tr.).
40
de calităţile candidatului. Napoleon spunea: „Câteva ziare pot face mai mult decât o armată întreagă." Ce-ar mai fi zis Bonaparte dacă ar fi făcut cunoştinţă cu televiziunea... Totuşi, tema noastră este constituită nu de tehnologiile politice, ci de lupta cu patimile: aşadar, să revenim la ea.
Se poate spune cu toată exactitatea că vizionarea programelor TV, citirea presei „galbene" şi bulevardiere şi, în general, absorbirea informaţiei venite de la mass-media aprind în sufletul nostru toate cele opt patimi.
Haideţi să luăm lista patimilor şi să vedem pe rând cum contribuie mass-media la trezirea lor în sufletul omului.
Lăcomia pântecelui. Această patimă se manifestă prin îmbuibare, beţie, narcomanie, fumat. Televizorul şi restul mijloacelor mass-media sunt, în general, orientate pe cultul hedonismului, plăcerii. Să ne amintim, de exemplu, reclama: „Ia de la viaţă totul!", sau: „Mâncarea plăcerea gustului". Despre reclama făţişă şi disimulată la bere şi la alte băuturi alcoolice nici nu trebuie să mai vorbim. În general, ni se bagă în cap prin toate mijloacele posibile că fără alcool viaţa este, din principiu, de neconceput. Dacă ni se prezintă un film sau un serial din viaţa militarilor sau poliţiştilor (adică a „bărbaţilor adevăraţi"), tot ce fac aceştia este însoţit de consumul de băuturi alcoolice (vodcă şi bere). Şi, bineînţeles,
41
pentru asta plătesc cu generozitate sponsorii la marfa cărora fac reclamă actorii. Aproape toţi eroii fumează mereu. Apropo de asta, în producţiile hollywoodiene practic nu mai poate fi văzut vreun erou pozitiv care să bea alcool ori să tragă din ţigară. Americanii au înţeles, în cele din urmă, ce influenţă au asupra tineretului exemplele de acest gen.
Asta nu este încă nimic. În programele noastre TV sunt frecvente scenele în care eroi absolut pozitivi consumă narcotice, fumează „iarbă".
Îmi amintesc că într-un cunoscut film rusesc revenea în repetate rânduri fraza: „«Iarba» nu este narcotic!"
Curvia. Aici nici nu trebuie să vorbim prea mult; este suficient să răsfoim orice ziar popular ori să dăm drumul la televizor, mai ales pe un canal de tineret, cum ar fi MTV-ul. Sunt o mulţime de emisiuni TV şi radio pline de scene deşănţate, de discuţii pe tema relaţiilor sexuale, de glume „sub centură". în ţările europene şi chiar în America, filmele şi emisiunile cu conţinut erotic sunt prezentate de multă vreme doar noaptea târziu.
Iubirea de arginţi. Pe tema cultului lăcomiei, arghirofiliei, există o mulţime de emisiuni TV şi radio în care se arată în mod insistent că poţi să „devii milionar" fără să depui mari eforturi. Totodată, e stârnit aversul lăcomiei, invidia, fiindcă mărfurile şi distracţiile la care fac reclamă
42
mijloacele de „informare în masă" sunt accesibile doar unui cerc restrâns de oameni, pe când celorlalţi nu le rămâne decât să înghită în sec şi să invidieze.
Mânia. Invidia provoacă mânia. Şi nu este de mirare. Atunci când în ţară mulţi sunt şomeri, mulţi nu-şi primesc salariul cu lunile, multora nu le ajunge pensia nici pentru strictul necesar, este foarte logic că ceea ce văd la televizor adică ratingul celor mai bogaţi oameni din ţară, reclama la apartamente ce costă câteva mii de dolari metrul pătrat şi aşa mai departe le stârneşte iritarea şi mânia. Orice emisiune de ştiri este un prilej de mânie: corupţia, nedreptatea, pasivitatea autorităţilor şi a organelor care ar trebui să vegheze la respectarea legii. La asta putem adăuga filmele cu scene de violenţă şi de cruzime, ce stimulează agresivitatea. Şi nu putem decât ghici ce influenţă are asupra sufletului omenesc un interviu, de pildă, cu un maniac care povesteşte ce plăcere are el de pe urma săvârşirii unui omor.
întristarea şi trândăvirea. Tot emisiunile de ştiri produc întristare, trândăvire şi zbucium sufletesc. Catastrofe, accidente auto, crime, războaie şi conflicte locale, crize şi incapacităţi de plată: asta vedem şi auzim zi de zi la ştiri.
Slava deşartă şi trufia. De vreme ce la televizor şi în presă omul află mereu despre viciile şi păcatele omeneşti, începe să cadă în osândire şi înălţare de sine: „Păi dacă te gândeşti că vedetele
43
şi politicienii sunt până la gât în risipă şi în desfrâu, eu nu sunt rău deloc!" Pe de altă parte, începe să se deprindă cu ideea că viciul, păcatul, constituie o normă de viaţă.
Să fiu iertat că am înşirat atât de îndelung şi plictisitor lucrurile pe care le ştie foarte bine toată lumea, dar câteodată, în agitaţia de zi cu zi, pur şi simplu nu ne dăm seama căror fiare le deschidem uşa atunci când dăm drumul la televizor sau luăm în mână un ziar. Lucruri la care nici măcar un adult poate că nu s-ar gândi vreodată apar în minte în urma unui film deocheat sau unui articol deşănţat. Idei şi instincte îngrozitoare pot fi dezinhibate dacă nu ne păzim văzul şi auzul.
Ce este de făcut? Aceasta este problema noastră seculară... Oare trebuie să trăim în izolare informaţională şi să nu ştim nimic din cele ce se întâmplă în lume şi în ţară? Problema aceasta este puternic exagerată. Nu trăim în pustie şi nici într-o insulă nelocuită. Credeţi-mă: toate ştirile de care avem într-adevăr nevoie le vom afla oricum, cu o întârziere de maximum o zi. Oricum o să ni le relateze colegii de serviciu, prietenii, cunoscuţii, rudele şi aşa mai departe. Pe când, luând personal contact cu mass-media, pierdem cu mult mai mult. Se poate spune cu toată exactitatea că cine se uită în mod regulat la televizor, ascultă radioul şi citeşte presa nu poate să-şi păzească mintea, auzul şi văzul în curăţie.
44
Televiziunea, cinematograful sunt, în general, lucruri foarte agresive; ca forţă de impact ele se află pe primul loc, căci omului i se bagă în cap imagini „de-a gata", el nu mai este nevoit să raţioneze, să „bage în priză" imaginaţia. Şi lucrul cel mai îngrozitor el începe să considere că această imagine este produsă de propria lui minte. Nu degeaba Lenin, care a fost un mare cunoscător al metodelor de manipulare a maselor, spunea: „Dintre toate artele, pentru noi cea mai importantă este cinematografia."
Omul care se uită la televizor nu se mai poate ocupa cu altceva: nu poate nici să facă vreo treabă, oricât ar fi de simplă, nici măcar să mănânce (este dovedit că a mânca în faţa televizorului este un lucru foarte dăunător). Radio poţi să mai asculţi şi în acelaşi timp să speli vasele, dar să te uiţi la televizor şi să speli totodată vasele este imposibil.
Dacă profesia voastră nu e legată de politică sau de alte sfere de activitate în care chiar trebuie să fiţi la curent cu ultimele noutăţi, nu veţi pierde nimic dacă veţi limita la minimum contactul cu mass-media. Veţi câştiga în schimb foarte mult: limpezimea minţii, limitarea tentaţiilor şi o mulţime de timp liber, în care puteţi citi literatură de calitate, în care vă puteţi ocupa cu activităţi culturale,pe care îl puteţi petrece cu cei apropiaţi şi în care puteţi face o mulţime de alte lucruri folositoare. Nu întâmplător mass-media
45
stârneşte toate patimile: acţiunea ei seamănă cu acţiunea patimilor, provoacă dependenţă. Dacă ai început să te uiţi la o emisiune sau la unfilm, după aceea poţi să nu mai închizi televizorul cu ceasurile, să uiţi de toate treburile.
Ca atare, este foarte bine măcar să limitaţi la maximum influenţa mass-mediei asupra voastră. Dacă în casă sunt copii, lucrul acesta este pur şi simplu indispensabil. Trebuie să vă străduiţi ca măcar în posturi, miercurile şi vinerile, să nu vă uitaţi la televizor, altfel toată lupta cu patimile va fi lipsită de eficacitate. Iar cei care se tem că vor rămâne lipsiţi de informaţie pot fi sfătuiţi să selecteze emisiunile radio, ziarele şi site-urile care prezintă ştirile în modul cel mai neutru şi inofensiv. În condiţiile de acum, asemenea alternative încă mai există.
CAPITOLUL 5
Dumnezeul lor este pântecele (Filip. 3,19)
La fel ca oricare altă patimă, lăcomia pântecelui este legată de o necesitate umană firească. Omul are nevoie de mâncare şi băutură. Acestea sunt două dintre necesităţile lui vitale. Pe lângă asta, mâncarea şi băutura sunt un dar de la Dumnezeu; consumându-le nu numai că dăm organismului nostru substanţe nutritive, ci şi primim plăcere, mulţumind pentru asta Ziditorului. Pe deasupra, masa este un prilej de comunicare cu oamenii apropiaţi, cu prietenii, masa ne uneşte. Mâncând, primim bucuria comunicării şi ne întărim trupeşte. Nu degeaba Sfinţii Părinţi numesc trapeza continuare a Liturghiei. La slujbă ne uneşte bucuria duhovnicească a rugăciunii în comun, ne împărtăşim din acelaşi potir, iar după aceea împărţim cu oamenii ce ne sunt apropiaţi în duh şi bucuria trupesc-sufletească.
47
în primele secole ale creştinismului, după Euharistie erau organizate aşa-numitele agape, mese ale dragostei, unde creştinii, la masa comună, mâncau purtând discuţii duhovniceşti. Ca atare, în consumarea mâncării şi a vinului nu este nimic păcătos şi întinat. Totul depinde, ca întotdeauna, de atitudinea noastră faţă de ea şi de păstrarea măsurii.
Dar unde este această măsură, această graniţă subţire care desparte necesitatea firească de patimă? Ea trece între libertatea lăuntrică şi lipsa acesteia din sufletul nostru. După cum spune Apostolul Pavel, ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte (Filip. 4,12-13).
Suntem, oare, liberi de împătimirea faţă de mâncare şi băutură? Acestea nu ne stăpânesc oare? Ce este mai puternic, voinţa noastră sau dorinţele noastre? Domnul i-a descoperit Apostolului Petru că ceea ce Dumnezeu a curăţit nu trebuie numit „spurcat" (v. Fapte 11, 9). Şi nu este păcat în a mânca. Păcatul nu este în mâncare, ci în atitudinea noastră faţă de ea.
Haideţi s-o luăm însă pe rând. Sfântul Ignatie Briancianinov defineşte patima lăcomiei pântecelui aşa: „îmbuibarea, beţia, nepăzirea şi dezlegarea posturilor, mâncarea pe ascuns, ahtierea de bucate gustoase; îndeobşte, încălcarea înfrânării. Iubirea nedreaptă şi prisositoare a trupului,
48
a vieţii şi a odihnei lui, din care se alcătuieşte iubirea de sine, iar din aceasta ia naştere nepăzirea credincioşiei faţă de Dumnezeu, de Biserică, de virtute şi de oameni."
Patima lăcomiei pântecelui are două forme: îndrăcirea pântecelui şi îndrăcirea gâtlejului. Îndrăcirea pântecelui este îmbuibarea, atunci când pe lacom îl interesează mai mult cantitatea decât calitatea mâncării. îndrăcirea gâtlejului este căutarea plăcerii receptorilor gustativi, cultul rafinamentelor culinare, gurmandismul. Patima lăcomiei pântecelui (ca, de altfel, multe alte vicii) şi-a atins monstruosul apogeu în Roma antică. Unii patricieni, ca să se delecteze la nesfârşit la grandioasele lor ospeţe, aveau nişte instrumente speciale din pene de păsări, ca după ce îşi umpleau până la refuz stomacul să îl poată goli provocându-şi voma, după care să-şi satisfacă iar patima nebunească.
Cu adevărat, dumnezeul lor este pântecele, iar slava lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti (Filip. 3,19). Nu întâmplător oamenii care suferă de această patimă se interesează foarte rar de problemele duhovniceşti. Cultul mâncării, al plăcerilor trupului, nu îi dă voie omului să se gândească la cele de Sus. După cum spun Sfinţii Părinţi, pasărea grasă nu poate să zboare...
îmbuibarea şi beţia dau naştere altei patimi trupeşti: senzualitatea, pofta desfrânată. După
49
cum spun tot Sfinţii Părinţi, „dulceţile (adică desfătarea pântecelui n.a.) nasc patimi".
Îmbuibarea nu numai că nu îl lasă pe om să se gândească la Dumnezeu şi să se roage, ci îl împiedică foarte mult să îşi păstreze curăţia. „Cine îşi umple pântecele şi făgăduieşte că o să trăiască în curăţie seamănă cu cel ce zice că va stinge cu paie focul. Precum e cu neputinţă a opri cu paie văpaia năvalnică, la fel de cu neputinţă este a stăvili prin îmbuibare pornirea arzătoare a desfrânării", spune Cuviosul Nil Sinaitul, nevoitor din veacul al IV-lea.
„Cu rugăciune şi cu post"
Cum se tratează patima lăcomiei pântecelui? Sfinţii Părinţi sfătuiesc să opunem oricărei patimi virtutea contrară ei. Demonul lăcomiei pântecelui iese numai cu rugăciune şi cu post (Mt. 17, 21). În general, postul este un mare mijloc de educaţie duhovnicească; fericit este cel ce s-a învăţat cu înfrânarea sufletului şi a trupului şi păzeşte neabătut posturile şi zilele de post rânduite de Biserică!
Aş vrea să spun aici câte ceva despre însemnătatea postului ortodox. Acum mulţi postesc, dar oare postesc corect? în multe restaurante şi cafenele există acum meniuri speciale de post în timpul posturilor. Crainicii de la TV şi radio anunţă începerea posturilor. în librării există destul de
50
multe cărţi de bucate cu reţete de post. Şi totuşi, în ce constă esenţa postului?
Postul nu este o dietă. Sfinţii Părinţi considerau postul (mai ales Postul Mare) „primăvară a sufletului": un răstimp când dăm o atenţie deosebită sufletului nostru, vieţii noastre lăuntrice. Încetează relaţiile trupeşti dintre soţi, distracţiile. înainte de revoluţia bolşevică, în timpul Postului Mare se închideau teatrele. Zilele de post au fost rânduite ca să frânăm măcar din când în când goana frenetică a agitatei vieţi pământeşti şi să putem privi înăuntrul nostru, în propriul nostru suflet. Posturile sunt o vreme deosebit de prielnică pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, oferind cele mai bune condiţii de pregătire pentru aceasta.
Postul este o vreme de pocăinţă pentru păcate şi de luptă sporită cu patimile iar în această luptă ne ajută consumarea unei hrane mai uşoare, mai sărace în calorii, şi abţinerea de la plăcerile trupului. „Cel care face voia pântecelui numeşte postul «vreme de tânguire», pe când cel înfrânat nici în post nu arată posomorât", scrie Cuviosul Efrem Sirul. Aceasta este una dintre semnificaţiile postului. El ne ajută să ne concentrăm, ne „reglează" pentru viaţa duhovnicească, uşurându-ne-o. Cea de-a doua semnificaţie a postului este cea de jertfă adusă lui Dumnezeu. Postul nu este o instituţie nouă, ci una foarte veche. Se poate spune că postul este prima poruncă dată de Dumnezeu omului. Atunci când Domnul i-a
51
poruncit lui Adam să mănânce din toate fructele grădinii Raiului în afară de fructele pomului cunoaşterii binelui şi răului, El a instituit primul post. Postul e ascultare de rânduiala dumnezeiască. Lui Dumnezeu nu-I trebuie arderi de tot şi jertfe sângeroase. îi trebuie inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50,18), adică pocăinţa şi smerenia noastră, ascultarea noastră. Renunţăm la anumite lucruri (măcar la carne, lactate, vin şi câteva alte alimente) de dragul ascultării faţă de El. îi aducem jertfă înfrânarea noastră, îngrădirea bunului nostru plac.
încă o semnificaţie a postului constă în educarea voinţei şi în supunerea ei faţă de duh. Prin post arătăm pântecelui cine comandă. Omului care nu-i deprins să postească, să se disciplineze, îi vine foarte greu să înfrâneze patimile, să se lupte cu ele. Creştinul e ostaş al lui Hristos, iar un bun ostaş este întotdeauna gata de luptă, se antrenează şi studiază mereu, se menţine în formă. în Biserică nu e nimic întâmplător şi lipsit de sens; cei ce nu păzesc posturile, îmbuibaţii, nu vor cunoaşte niciodată adevăratul gust al mâncării acestui dar al lui Dumnezeu. Pentru cei care nu postesc, până şi masa sărbătorească devine ceva banal, pe când pentru noi, după un post îndelungat chiar şi o masă modestă e un adevărat ospăţ.
Postul este extrem de folositor şi pentru viaţa conjugală. Soţii ce s-au obişnuit cu înfrânarea
52
în vremea posturilor nu se vor sătura niciodată de relaţiile lor intime, se vor dori întotdeauna unul pe celălalt. Dimpotrivă, saţietatea duce fie la răcirea reciprocă fie la excese în viaţa intimă.
Dependenţa duhovnicesc-trupească
Câteva dintre manifestările patimii lăcomiei pântecelui sunt beţia, narcomania şi fumatul. Aceste vicii sunt exemple foarte pregnante de dependenţă păcătoasă, pătimaşă dependenţă nu doar duhovnicească, ci şi fizică.
Alcoolul nu este nici pe departe un lucru inofensiv, dar Sfânta Scriptură nu îl priveşte ca pe ceva spurcat, păcătos şi necurat. Dimpotrivă, Hristos a binecuvântat nunta din Cana Galileii prefăcând apa în vin. Domnul însuşi lua masa cu Apostolii şi cu următorii Săi şi bea vin. Sfântul Proroc David cântă: Vinul veseleşte inima omului (Ps. 103,16). în Biblie există însă şi următorul avertisment: Nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare (Efes. 5,18).
Beţivii... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10). Suntem preveniţi: vinul conţine, totuşi, o primejdie, nu trebuie să ne îmbătăm cu el, trebuie neapărat să fim prudenţi şi să păstrăm măsura.
Alcoolismul e un flagel cumplit. Omul devine alcoolic nu întâmplător. Atât alcoolul, cât şi narcoticele sunt mijloace foarte simple de a obţine
53
instantaneu o stare de euforie, şi atât timp cât alcoolul sau narcoticul este activ în organism omul are un surogat de fericire. I se dă pe loc ceea ce poate că n-a putut primi în viaţă, ceva pentru care ar fi trebuit să depună mari eforturi căci pentru a dobândi fericirea adevărată trebuie să te strădui foarte mult. Deosebit de frecvent alcoolicii şi narcomanii au o viaţă familială, personală, nefericită. Majoritatea adolescenţilor narcomani n-au primit în familie dragostea cuvenită, foarte mulţi dintre ei au fost „orfani cu părinţi în viaţă" iar omul nu poate trăi fără dragoste, el suferă, caută un înlocuitor, un mijloc de a-şi îneca durerea.
Cercetătorii americani afirmă că în practic 100 din cazuri narcomania este legată de sentimentul pierderii sensului existenţei. La întrebarea dacă totul li se pare lipsit de sens toţi narcomanii răspund afirmativ. în Centrul de reabilitare a narcomanilor a fost aplicată metoda logoterapiei (cu ajutorul căreia pacienţii îşi regăseau sensul vieţii), şi pe această cale a fost obţinut un procent de vindecări de 40, faţă de 11, cât oferă mijloacele tradiţionale de tratament. Iată de ce este atât de mare procentul remisiunilor în centrele de tratare a dependenţei alcoolice şi narcotice de pe lângă biserici şi mănăstiri, căci suferinzilor li se arată sensul autentic al vieţii în Dumnezeu, în credinţă, în eforturi orientate spre binele Bisericii, spre binele oamenilor. Ei se
54
pocăiesc pentru păcate (fără pocăinţă este imposibil de înfrânt patima), iau parte la Taine, se roagă împreună pentru vindecare.
Dacă în familie există o asemenea nenorocire şi unul dintre membrii ei suferă de alcoolism sau narcomanie, el îşi poate reveni numai cu sprijinul, cu ajutorul şi cu dragostea celor apropiaţi. El trebuie să simtă că e iubit, că nu e singur, că există oameni care se luptă pentru el, care nu sunt indiferenţi la necazul lui. Demonii alcoolismului şi narcomaniei sunt foarte puternici, îl ţin pe om foarte strâns, puterea lor asupra lui este foarte mare. Nu degeaba alcoolicii, narcomanii chiar încep să vadă aievea aceste fiinţe întunecate. În toate ţările şi în toate timpurile, demonii beţiei se arată sub aceleaşi înfăţişări. îmi amintesc o întâmplare legată de acest fapt. în timpul perestroikăi începuse un anumit avânt al vieţii comunitare bisericeşti, şi ortodocşii începuseră să se adune prin apartamente pentru discuţii şi comuniune duhovnicească. Odată, o astfel de adunare avea loc în apartamentul unei credincioase. Se strânsese acolo un grup de enoriaşi cu părintele lor. Acesta era foarte modest, liniştit, nu vorbea aproape deloc, ci şedea tăcut într-un colţ. Soţul femeii respective era necredincios, dar avea o atitudine foarte tolerantă faţă de adunările acelea şi uite că a început să-i pună părintelui întrebări, arătându-şi îndoiala în ce priveşte existenţa lumii duhovniceşti. Părintele a ascultat totul în tăcere,
55
după care a rostit o singură frază: „Răspundeţi-mi, vă rog, la următoarea întrebare: de ce alcoolicii din toate timpurile şi popoarele îi văd pe draci la fel?" După aceea, bărbatul n-a mai pus nici o întrebare, ci a căzut pe gânduri şi a rămas aşa toată seara. Vedeţi, şi el suferea de alcoolism. De ce alcoolicii văd demoni. Din fericire pentru noi, lumea duhurilor este ascunsă de ochii noştri, învelişul nostru trupesc, aşa-numita îmbrăcăminte de piele (Fac. 3, 20), nu ne lasă să vedem îngerii şi demonii, dar totuşi oamenii îi văd în anumite cazuri. Foarte frecvent asta se întâmplă atunci când sufletul lor este deja gata să se despartă de trup. Sunt descrise cazuri când păcătoşii au văzut mulţimi întregi de draci care stăteau la căpătâiul lor, întinzându-şi ghearele către ei. Omul ce suferă de alcoolism, de narcomanie, îşi „subţiază" atât de mult învelişul pământesc, aflându-se practic într-o stare ca înaintea morţii, încât începe să vadă fiinţele duhovniceşti iar întrucât slujeşte patimilor şi păcatului, bineînţeles că nu vede îngeri de lumină, ci dimpotrivă. Ca atare, beţivul şi drogatul sunt foarte des nişte unelte în mâinile diavolului. Majoritatea crimelor, mai ales a omorurilor, sunt săvârşite sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.
Totuşi, în pofida puterii acestei patimi şi a stăpânirii pe care ea i-o dă diavolului asupra omului, există întotdeauna nădejde. Dacă omul vrea cu sinceritate să scape de dependenţă şi se roagă
56
fierbinte lui Dumnezeu pentru vindecare, Domnul o să-l ajute neapărat. Nenorocirea este că mulţi nu au voinţa să facă asta sau pur şi simplu nu vor. Am spus deja că patima, deşi este atât de chinuitoare, are o mare dulceaţă pentru cel stăpânit de ea. Omul nu vrea să piardă această dulceaţă, şi adeseori începe să cadă pe gânduri numai când a ajuns pe marginea prăpastiei. Ori îl cercetează Domnul cu o boală grea, ori i se destramă familia şi aşa mai departe. Iar atunci poate fi deja prea târziu.
Omul care a pornit pe calea vindecării, care vrea s-o rupă cu alcoolul sau cu narcoticele, trebuie să ţină minte o dată pentru totdeauna: chiar dacă va scăpa de boală, nu va înceta să fie bolnav. Ca atare, îi este interzis categoric chiar şi să se atingă de vin sau de „tărie". Ceea ce îi este permis omului obişnuit, sănătos, adică să se veselească de vin păstrând măsura, lui nu-i mai este dat. Nu întâmplător oamenii care fac parte din societatea „Alcoolicii Anonimi" continuă să-şi dea numele de alcoolici chiar şi după ce s-au lăsat de băutură cu totul.
Cunoscutul actor Dmitri Haratian, care s-a lăsat de băutură, spunea despre sine însuşi: „Sunt un alcoolic care nu bea."
De alcoolism nu poţi să scapi dacă n-o rupi total cu alcoolul. Compromisul este aici imposibil. Acest demon iese numai cu post (adică prin înfrânare totală).
57
În încheierea acestei teme aş vrea să vorbesc măcar puţin despre o altă dependenţă: dependenţa de fumat. Din păcate, fumatul nu este nici pe departe considerat de toată lumea un obicei periculos şi păcătos. „Alcoolismul, narcomania sunt altceva; fumatul este o bagatelă." Printre îndatoririle preoţeşti se numără împărtăşirea muribunzilor la ei acasă şi prohodirea răposaţilor la biserică. Ei bine, eu aş vrea foarte mult ca oamenii ce au o atitudine atât de uşuratică faţă de fumat să meargă cu mine măcar o dată şi să stea de vorbă cu nefericiţii care mor de cancer al gâtului, cancer pulmonar, cancer hepatic, din pricina dependenţei de tutun. Câţi ani de viaţă şi-au furat singuri aceşti bolnavi? Numai Dumnezeu ştie.
O femeie, care a murit apoi de cancer al gâtului, mergea la noi la biserică. Odată, la Liturghie, nici n-a fost în stare să nu fumeze, pur şi simplu murea de pofta fumatului. Şi întrucât era deja în stare foarte gravă am fost nevoit s-o primesc la împărtăşit. La scurtă vreme după aceea a murit. Chiar dacă fumătorul se poate abţine de la fumat înainte de Liturghie, cum poţi să tragi din fumul otrăvit după ce te-ai împărtăşit?...
Când stai de vorbă cu un fumător înrăit care nu a mâncat nimic, abia poţi suporta mirosul greu care iese din gura lui. În anumite ţări autorităţile
58
sunt foarte îngrijorate de sănătatea cetăţenilor. Sunt crescute în mod constant preţurile la produsele din tutun, e interzisă reclama la ele, pe ambalajele lor e tipărită lista bolilor ce reprezintă o consecinţă a fumatului. De pildă, în Australia pe pachetele de ţigări sunt tipărite fotografii ale organelor afectate de bolile pe care le produce fumatul de pildă, ale plămânilor înnegriţi de gudronul din ţigări şi aşa mai departe.
Povestesc toate aceste grozăvii nu ca să fac supărare cuiva, ci pentru ca măcar unii din cei ce cred că poţi să fii prieten cu tutunul să reflecteze la urmările acestei dependenţe.
Orice patimă este foarte puternică şi e localizată nu doar în trup, ci şi în suflet, în mintea omului. Numeroşi oameni care s-au lăsat de fumat de multă vreme mi-au povestit că adeseori văd în vis cum trag cu mare plăcere din ţigară. Iată ce urmă adâncă le-a lăsat în suflet viciul!
CAPITOLUL 6
Cred că oricărui preot îi este pusă periodic (mai ales de către tineri) întrebarea: „De ce relaţiile sexuale dintre un bărbat şi o femeie care sunt necăsătoriţi se consideră a fi păcat? Doar au loc cu consimţământul amândorura, nimeni nu are de suferit... Adulterul este, într-adevăr, altceva: acolo este vorba de o trădare, de destrămarea familiei. Dar ce e rău în primul caz?"
Pentru început, să ne amintim ce este păcatul. Păcatul este nelegiuirea (I In 3,4). Adică încălcarea legilor vieţii duhovniceşti. Iar nesocotirea legilor duhovniceşti, ca şi cea a legilor fizice, duce la nenorociri, la autodistrugere. Pe păcat, pe greşeală, nu poţi construi nimic bun. Dacă atunci când se pune temelia casei este admisă o greşeală serioasă de calcul ingineresc, casa nu va rezista multă vreme. Am văzut o asemenea locuinţă în aşezarea unde avem noi căsuţa de vacanţă: după un an s-a năruit...
61
Sfânta Scriptură numeşte curvie relaţiile sexuale în afara căsătoriei, trecându-le între păcatele cele mai grave: Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii (adică cei ce se masturbează), nici sodomiţii... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9). N-o vor moşteni, dacă nu se vor pocăi şi nu vor înceta să mai curvească. Rânduielile canonice ale Bisericii pentru cei căzuţi în curvie (de pildă, cele ale Sfântului Vasilie cel Mare sau ale Sfântului Grigorie al Nyssei) sunt, de asemenea, foarte severe. Ele interzic împărtăşirea vinovatului până când acesta nu se pocăieşte şi nu îşi face epitimia. Despre durata epitimiei nu mai zic nimic, fiindcă omul contemporan pur şi simplu nu va rezista la aşa ceva. Aşadar, de ce Biserica priveşte cu atâta severitate păcatul curviei şi prin ce este acesta periculos?
Trebuie spus că relaţia trupească, intimă, dintre bărbat şi femeie nu a fost niciodată interzisă de Biserică. Dimpotrivă, Biserica o binecuvântează, dar într-un singur caz: dacă este în cadrul căsătoriei. Şi, apropo, nu numai în cadrul celei bisericeşti, ci şi în cazul celei civile. Căci şi în creştinismul secolului I exista situaţia când unul dintre soţi primea creştinismul, pe când celălalt încă nu. Şi Apostolul Pavel nu îngăduie soţului credincios să divorţeze de cel necredincios într-o asemenea situaţie, recunoscând
62
că şi acolo există căsătorie legitimă, chiar dacă nu are încă binecuvântarea specială a Bisericii.
Acelaşi Apostol scrie despre relaţiile trupeşti dintre soţi după cum urmează: Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre (I Cor. 7, 3-5).
Domnul a binecuvântat legătura căsătoriei, a binecuvântat legătura trupească din cadrul ei. Soţul şi soţia nu mai sunt doi indivizi separaţi, ci un singur trup (Fac. 2, 24). Căsătoria este încă una (chiar dacă nu cea mai importantă) dintre lucrurile ce ne deosebesc de animale. Animalele nu ştiu de căsătorie. Femela se poate împerechea cu orice mascul, chiar şi cu propriii copii, atunci când aceştia cresc, pe când la oameni există căsătoria, responsabilitatea reciprocă, obligaţiile unuia faţă de celălalt şi faţă de copii. Trebuie spus că relaţiile trupeşti reprezintă o trăire de mare intensitate, şi ele slujesc la o şi mai mare apropiere a soţilor. Atrasă vei fi către bărbatul tău (Fac. 3, 16), s-a spus despre femeie, şi atracţia reciprocă a soţilor este unul dintre factorii ce ajută la consolidarea unirii lor.
63
Ceea ce este binecuvântat în căsătorie reprezintă însă un păcat, o încălcare a poruncii dumnezeieşti, dacă se săvârşeşte în afara căsătoriei. Unirea conjugală face din bărbat şi femeie un singur trup (Efes. 5, 31) pentru a se iubi unul pe celălalt, a naşte şi a creşte prunci. Biblia ne vorbeşte însă şi despre faptul că şi în curvie oamenii se unesc într-un singur trup, dar în păcat şi nelegiuire, spre plăcere păcătoasă, iresponsabilă. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? „Căci vor fi", zice Scriptura, „cei doi un singur trup" (I Cor. 6,15-16).
Şi, într-adevăr, orice legătură trupească nelegitimă produce răni adânci în sufletul şi în trupul omului, şi atunci când acesta vrea să se căsătorească îi este foarte greu să poarte în sine povara şi amintirea păcatelor din trecut.
Curvia îi uneşte pe oameni, într-adevăr, însă ca să le spurce trupurile şi sufletele.
Iubirea autentică dintre femeie şi bărbat este posibilă doar în căsătorie, unde cei doi îşi fac înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor legăminte de credincioşie şi de răspundere a unuia faţă de celălalt. Nici simplele relaţii sexuale, nici concubinajul, care este acum la modă, nu-i dau omului fericirea adevărată, deoarece căsătoria nu înseamnă doar apropiere trupească, ci şi unire
64
duhovnicească, dragoste şi încredere în omul iubit. Se înţelege că nici legăturile dezordonate, nici convieţuirea nelegitimă nu pot oferi lucrurile acestea. Oricât de frumoase ar fi vorbele cu care se justifică partizanii concubinajului, la baza relaţiilor lor se află un singur lucru: neîncrederea reciprocă, nesiguranţa în ce priveşte propriile sentimente, teama de a pierde „libertatea". Cei ce curvesc îşi fură singuri căciula: în loc să meargă pe calea dreaptă, binecuvântată, încearcă să fure fericirea pe uşa din dos. Un preot cu mare experienţă în problemele vieţii de familie spunea odată că cei ce au relaţii trupeşti în afara cadrului căsătoriei seamănă cu nişte oameni care, îmbrăcând odăjdiile preoţeşti, îndrăznesc să slujească Liturghia. Ei vor să primească ceea ce de drept nu le aparţine.
Datele statistice confirmă: cuplurile care au trăit în concubinaj înainte de căsătorie se destramă mult mai frecvent decât cele care nu au avut o asemenea experienţă. Lucrul acesta este firesc şi lesne de explicat: păcatul nu poate sta la baza edificiului familial, deoarece legătura trupească a soţilor li se dă acestora ca o răsplată pentru răbdarea şi curăţia lor. Tinerii care nu-şi păzesc curăţia înainte de căsătorie sunt oameni dezordonaţi, lipsiţi de voinţă. Dacă ei nu şi-au refuzat nimic înainte de căsătorie, cu aceeaşi uşurinţă vor „călca strâmb" şi în căsătorie.
65
De unde începe păcatul curviei? Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima sa (Mt. 5, 29). Iată unde se află începutul patimii! Omul îi dă drumul în inima sa, se delectează de ea, iar de acolo până la păcat nu mai este mult. Da, păcatul vine din inimă, dar în inimă vine de altundeva din mai multe surse. După cum spun Sfinţii Părinţi, curvia e legată nemijlocit de patima pe care am discutat-o mai înainte, adică de lăcomia pântecelui, săturarea trupească şi consumul excesiv de alcool. „Înfrânarea, spun ei, naşte curăţia, pe când lăcomia pântecelui este maica poftei curveşti." Curvia este patimă trupească, şi pentru a-i pune stavilă trebuie să ne deprindem trupul cu înfrânarea şi cumpătarea. Mâncarea grasă, săţioasă, picantă, consumul îmbelşugat de alcool aprind foarte mult sângele, fac hormonii să clocotească, excită. Acesta este un fapt binecunoscut.
Alt factor care influenţează pornirile trupului este constituit de nepaza văzului şi a celorlalte simţuri. Poate că la noi nu există încă un desfrâu atât de monstruos ca cel în care se îneca Roma antică, deşi ne apropiem de punctul acesta, însă asemenea propagandă şi reclamă a acestui păcat Roma cu siguranţă n-a cunoscut. în capitolul despre mass-media am vorbit deja despre acest lucru. Nu doar televizorul (televizorul poate fi
66
măcar închis), ci şi străzile oraşelor noastre sunt pline cu imagini de trupuri goale şi neruşinatele panouri de reclamă „împodobesc" câteodată cele mai periculoase porţiuni de şosea. Cred că în zonele unde sunt astfel de reclame numărul accidentelor rutiere creşte de câteva ori. Un oarecare preot din Moscova n-a mai răbdat, a luat o scară mare, s-a suit şi a scris cu vopsea roşie pe unul dintre aceste panouri publicitare necuviincioase: „Lujkov (primarul de atunci al Moscovei n.tr.), tu eşti primarul Sodomei şi Gomorei?"
Bineînţeles, toate acestea se fac pentru a perverti, pentru a slăbi naţiunea. Se ştie că Hitler răspândea în teritoriile ocupate materiale pornografice şi mijloace anticoncepţionale, pe când în Germania pornografia era interzisă. Ne putem păzi de toată această murdărie, care ne asaltează literalmente la orice pas? Este greu, dar nu imposibil. Domnul nu ne trimite încercări mai presus de puterile noastre şi omul care vrea să-şi păstreze sufletul şi trupul în curăţie va putea face asta chiar şi în Sodoma, aşa cum a făcut-o Dreptul Lot.
Primul lucru ce trebuie făcut este reducerea la minimum a surselor de tentaţie (despre aceasta vedeţi discuţia mai amănunţită din capitolul despre mass-media).
Al doilea lucru. Să nu vă concentraţi atenţia asupra lucrurilor excitante, să nu v-o lipiţi de ele. Să nu „mâncaţi din ochi" imaginile tentante,
67
ci învăţaţi-vă să alunecaţi cu privirea peste ele fără să le reţineţi.
Al treilea lucru. Trebuie nu doar să nu daţi o atenţie deosebită tentaţiilor, ci să vă şi schimbaţi atitudinea faţă de ele, să le receptaţi ca pe ceva neutru.
Iată un exemplu. Deşi am o experienţă de şofer destul de mare, tot mai sufăr de neatenţie, de împrăştiere, atunci când conduc. Pe drum pot să rămân cu privirea pironită de ceva interesant, neobişnuit, şi asta m-a băgat de mai multe ori în pericol. Şi atunci mi-am impus regula următoare: când sunt la volan, urmăresc doar situaţia rutieră, semnele de circulaţie, semafoarele, indicaţiile instrumentelor de bord, iar asupra tuturor celorlalte lucruri, care mă pot distrage, nu îmi fixez privirea; alunec cu privirea asupra lor fără să stărui. Să ştiţi că şi în viaţa de zi cu zi această metodă ajută la păzirea văzului. Atunci când dai peste un lucru inutil, excitant, tentant, şi n-ai cum să nu-l vezi (deşi este bine dacă poţi să-ţi fereşti privirea), poţi să nu îl examinezi, să nu-ţi opreşti privirea asupra lui. Bineînţeles, pentru aceasta este nevoie de antrenament: în schimb, după aceea începi deja să blochezi în mod pur automat imaginile dăunătoare.
Încă un factor important pentru păzirea de tentaţii este schimbarea atitudinii faţă de lucrurile tentante. Lucrurile sunt neutre în sine: bune sau rele le face atitudinea noastră faţă de ele. De
68
pildă, femeia poate fi privită ca obiect al poftei, dar poate fi privită (chiar dacă nu este prea decent îmbrăcată) ca ceva neutru. Despre aceasta, Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: „Ce este de făcut atunci când trăieşti în societate şi nu ai cum să nu te uiţi la femei? Păi nu curveşte cel ce se uită, pur şi simplu, la femeie, ci cel ce se uită la ea cu poftă. De uitat uită-te, dar inima ţine-o în frâu. Uită-te cu ochii copiilor, care privesc femeile curat, fără gânduri rele."
O persoană de sex opus poate fi privită ca o soră sau ca o mamă (respectiv ca un frate sau ca un tată), nu ca ceva care aprinde în noi pofta. Foarte frecvent suntem gata singuri să ne deschidem sufletul înaintea patimii, dar dacă acesta este închis „cu lacăt", imaginii tentante îi va fi greu să pătrundă înăuntru. Dacă omul are soţie, pentru el nu poate exista decât o femeie: soţia lui. Numai pe ea o poate iubi ca femeie, toate celelalte nu au sex. În ele trebuie să vadă doar omenescul, nu femininul. Vrăjmaşul este foarte puternic, şi de la o privire îndrăzneaţă, de la un flirt uşor până la adulter nu e decât un pas. În curăţie trebuie păstrată nu doar privirea, ci şi mintea. Gândurile necurate, desfrânate murdăresc ca noroiul, spurcă sufletul şi inima. Nu întâmplător Cuviosul Efrem Sirul a numit demonul curviei „dracul necurăţiei". Despre felul cum trebuie să ne luptăm cu gândurile necurate am povestit amănunţit în capitolul „Lupta cu gândurile".
69
Tot ce am spus mai sus priveşte gândurile, sentimentele, dorinţele. De aici începe patima curviei. Al doilea lucru care trebuie ţinut minte priveşte comportamentul nostru. Vai omului aceluia prin care vine sminteala! (Mt. 18, 7). îmbrăcămintea indecentă, glumele echivoce, frivolitatea în atitudinea faţă de sexul opus ne pot dăuna nu numai nouă, ci şi altora. Şi atunci vai nouă! Orice am face, trebuie să ne punem totdeauna întrebările: „Nu cumva mă mână, fără să-mi dau seama, vreo patimă? Ce ecou va avea comportamentul meu în sufletul celuilalt?"
„Vai lumii din pricina smintelilor!"
Foarte mult depinde viaţa noastră de atitudinea faţă de problema cu care ne confruntăm. Chiar şi în faţa unei ispite evidente putem avea o atitudine absolut neutră dar dacă ne „montăm" singuri, dacă ne aţâţăm singuri patima, este suficient un mic impuls ca patimile să se „smulgă din lanţ".
În vremurile noastre, şi mass-media, şi literatura contemporană, şi arta, până şi sistemul educaţional se străduie să ne bage în cap că păcatul este normal, că „negrul" este „alb". Deosebit de aprig e propovăduit păcatul curviei: „Viaţa sexuală este indispensabilă, într-o formă sau alta, pentru toţi. Fără ea este imposibil de trăit, fără ea n-o să ai niciodată fericire şi sănătate, n-o
70
să ai nimic. De vreme ce omul are organe sexuale, acestea trebuie neapărat să funcţioneze", şi aşa mai departe. Totul s-a întors cu susul în jos: păcatul, perversiunile nu sunt lucruri de care trebuie să scăpăm, ci lucruri fără care e imposibil de trăit. Iar sursa tuturor acestor idei se ştie care este. Ni se propune o minciună monstruoasă, iar tatăl minciunii, după cum spune Domnul însuşi, este diavolul.
Putem trăi în această lume cumplită a desfrâului şi păcatului păstrându-ne curăţia?
Evanghelia, Noul Testament, unde curvia e numită „păcat de moarte", a fost scrisă nu numai pentru oamenii secolului I. Ea a fost scrisă pentru toate timpurile şi pentru noi, creştinii secolului al XXI-lea. Unde trăiau primii creştini? În Imperiul Roman iar Roma ajunsese la un asemenea nivel de desfrânare, de perversiune sexuală, la care ţara noastră, slavă Domnului, încă n-a ajuns. Şi totuşi, creştinii au fost în stare să se păzească, să-şi păzească familiile de asaltul necurăţiei. Şi creştinismul, în pofida prigoanelor crâncene, a fost în stare să schimbe această lume. La începutul secolului al IV-lea, imperiul a devenit creştin.
Dacă e să vorbim nu despre vremurile primilor creştini, ci despre trecutul nostru apropiat, acum nu mai mult de douăzeci de ani era încă normal ceea ce tineretul contemporan consideră caraghios, absurd şi învechit. Normal era să
71
întemeiezi neapărat o familie. Pentru majoritatea fetelor, normal era să-şi păstreze virginitatea până la căsătorie. Concubinajul era condamnat de societate şi era un fenomen extrem de rar. Aşa era în ţara noastră, în care tradiţiile vieţii de familie nu muriseră nici măcar în vremurile ateismului sovietic. Şi, în general, orice om normal înţelege mai devreme sau mai târziu: calea dezmăţului, credinţei că totul este permis, dezagregării familiei este o cale care nu duce nicăieri. America, epuizată de roadele „revoluţiei sexuale", se întoarce la valorile morale, familiale. Din anul 1996, în S.U.A. a fost introdus de către guvern un program numit: „Să învăţăm abstinenţa sexuală", pentru a cărui realizare se alocă 50 de milioane de dolari anual. Sarcina acestui program este cea de a combate desfrâul, avorturile, sarcina în afara căsătoriei, prin propaganda făcută abstinenţei sexuale, explicându-li-se adolescenţilor că aceasta nu dăunează organismului.
Din păcate, deocamdată în ţara noastră e propagată din răsputeri ideea că abstinenţa sexuală este dăunătoare: „De vreme ce există organele, ele trebuie să funcţioneze cu orice preţ. Dacă există dorinţe, acestea trebuie satisfăcute." De aceea i-am şi întrecut pe toţi la numărul avorturilor şi al copiilor abandonaţi.
Câteva cuvinte despre organele reproducătoare. Acestea ne-au fost date spre reproducere, ca să avem urmaşi, şi toate animalele pentru asta
72
le şi folosesc. Neîntrebuinţarea lor nu poate duce la pierderea sănătăţii. De pildă, femeia poate naşte în viaţa sa un singur copil, poate chiar să nu nască deloc. Organele ei reproducătoare rămân neutilizate, dar asta nu înseamnă că femeia va fi bolnavă. în organismul omenesc există mecanisme de autoreglare.
Totul depinde de atitudinea noastră faţă de problema abstinenţei sexuale. Dacă omul îşi bagă în cap că nu poate trăi, că va muri fără relaţii sexuale, într-adevăr îi va fi imposibil să se înfrâneze, pe când cel care vrea cu adevărat să se înfrâneze, care se păzeşte de tentaţii, va putea să îndure greutăţile abstinenţei sexuale.
Iată ce spune despre abstinenţa sexuală Irina Rahimova, psiholog de familie ortodox: „Există o idee extrem de greşită, potrivit căreia abstinenţa sexuală este dăunătoare. Se consideră că oricine trebuie să aibă o viaţă sexuală regulată (chiar şi în afara căsătoriei), să-şi satisfacă necesităţile sexuale, că altfel o să se îmbolnăvească, o să sufere de nevroze şi de alte tulburări psihice. Aceasta este o mare capcană. Toate nevrozele sunt în minte, în orientarea sufletească a omului, în ceea ce şi-a băgat singur în cap. Eu consider că în teoria sublimării există o mare doză de adevăr. Dacă omul nu este obsedat de tema relaţiilor trupeşti şi trăieşte în abstinenţă sexuală, el îşi poate folosi energia neconsumată pentru a se realiza în muncă, în artă, în activitatea ştiinţifică, în alte sfere."
73
Şi în căsătorie trebuie neapărat să învăţăm înfrânarea, fiindcă există posturile, există perioadele de graviditate, poate interveni şi câte o boală. Există oameni a căror activitate profesională implică absenţe îndelungate. Aşa a fost dintotdeauna, şi soţii răbdau cumva, se împăcau cu faptul. Au existat multe mame evlavioase cu mulţi copii, care în timpul sarcinii şi al alăptării (iar asta înseamnă peste doi ani) nu au avut relaţii sexuale cu soţii lor.
Iar acum chiar şi unii medici indică legăturile sexuale dezordonate ca pe un mijloc de tratare a anumitor boli (de exemplu, a prostatitei). De exemplu, bolnavul n-are soţie, şi este sfătuit să îşi găsească o amantă ca să se „lecuiască". Comentariile sunt de prisos. Prostatita nu e o boală nouă, însă în vremea noastră imoralitatea şi dezmăţul au cuprins toate păturile sociale, inclusiv pe medici. Nici un păcat nu poate sta la baza tratamentului medical, cu atât mai mult cu cât acum au apărut foarte multe preparate medicamentoase şi alte metode de tratament al acestei boli. Păcatul nu zideşte, ci doar dărâmă. Medicii lipsiţi de conştiinţă dau uneori sfaturi pur şi simplu îngrozitoare. Iată un exemplu. Un oarecare bărbat îşi pierduse unicul fiu: acesta s-a îmbolnăvit grav şi a murit în braţele lui. Omul era foarte îndurerat, cu atât mai mult cu cât soţia lui nu mai putea să nască. A fost internat în spital, s-a consultat cu tot felul de psihiatri, psihoterapeuţi, şi
74
iată ce l-au sfătuit aceştia: „Păi, găseşte-ţi o amantă şi fă un copil cu ea, sau divorţează de nevastă şi însoară-te cu o tânără, şi atunci o să ai copii." Cu adevărat, „cumplit veac, cumplite inimi1"!
Lupta cu aprinderea trupului este ceva firesc, nu trebuie să ne temem de ea. Fiecare om simte în trupul său anumite porniri, mişcări, însă pornirile acestea nu trebuie să iasă de sub control. Trebuie să ne ţinem întotdeauna hormonii, natura, în frâu şi în zgardă, altfel „câinele" îşi va rupe lanţul şi ne va muşca pe noi înşine.
Dacă vrem să ne luptăm cu pofta trupului şi să cerem ajutor de la Dumnezeu, Domnul ni-l va trimite neapărat. Dacă nu va fi luptă cu trupul, nu vor fi nici răsplăţi pentru nevoinţă.
Un oarecare ieromonah din vremea veche, pe nume Conon, săvârşea adesea Taina Botezului. De fiecare dată când trebuia să boteze şi să mirungă femei, cădea în mare tulburare, şi din această pricină chiar voia să plece din mănăstire. Atunci i s-a arătat Sfântul Ioan Botezătorul şi i-a zis: „Fii tare şi rabdă, şi eu te voi izbăvi de această luptă!" Odată, a venit la el ca să se boteze o fată de neam persan. Aceasta era atât de frumoasă, încât Conon nici n-a îndrăznit s-o ungă cu sfântul mir. Fata a aşteptat două zile. Între timp, Conon,
1 Citat din drama Cavalerul avar a lui Puşkin (n.tr.).
75
luându-şi mantia, a plecat, zicând: „Nu mai pot să rămân aici" dar îndată ce a suit dealul l-a întâmpinat Ioan Botezătorul, care i-a zis: „Întoarce-te în mănăstire, şi eu te voi izbăvi de războiul trupului!" Conon i-a răspuns cu mânie: „Să ştii bine că nu mă întorc acolo pentru nimic în lume. Mi-ai făgăduit nu o dată asta, dar de cuvânt nu te-ai ţinut." Atunci, Sfântul Ioan i-a desfăcut haina şi l-a însemnat de trei ori cu semnul cinstitei cruci. „Crede-mă, Conone, i-a zis el, eu doream ca tu să primeşti cunună pentru această luptă, dar fiindcă n-ai voit, te izbăvesc. Să ştii însă că prin aceasta rămâi lipsit de plata nevoinţei!" întorcându-se în mănăstire, Conon a botezat-o pe persană ca şi cum nici n-ar fi băgat de seamă că e femeie, şi după aceea a săvârşit Botezul până la moarte, fără vreo pornire necurată a trupului.
În încheiere, vom aminti mijloacele prin care se poartă războiul cu patima curviei. Nu întâmplător pofta trupească e comparată cu focul, cu flacăra. Şi Sfinţii Părinţi spun într-un glas că nu trebuie s-o hrănim prin săturarea pântecelui, prin văz, prin auz şi prin celelalte simţuri. Atunci nu va fi greu să-i facem faţă. Incendiul poate fi stins cu uşurinţă la început, dar dacă trec câteva minute este deja în flăcări întreaga casă. Cine a văzut măcar o dată un incendiu mare ştie cât de incontrolabilă este stihia focului.
CAPITOLUL 7
Iubirea de arginţi - „cultul viţelului de aur"
Iubirea de arginţi dragostea de bani, cultul valorilor materiale e un flagel al vremii noastre.
Societatea noastră este o societate de consum de consum al bunurilor materiale, al plăcerilor, al distracţiilor. Iar orice distracţie cere mijloace băneşti. Cultul banilor s-a înrădăcinat atât de mult în viaţa de zi cu zi, încât cursul valutar este o ştire obligatorie, transmisă zi de zi la radio şi TV alături de prognoza meteo, de parcă oricine ar trebui neapărat să-l ştie. În mintea oamenilor este băgată prin toate mijloacele ideea că fără o grămadă de bani, fără bogăţie, nu poţi să fii un om fericit. Toate pot fi obţinute numai cu bani. Dacă nu-i ai, eşti un ratat. Am văzut odată într-o librărie cartea Cum să educi un viitor milionar. Adică bogaţii trebuie educaţi din faşă, orientaţi spre succesul material. Nu „Cum să educi
77
un om cinstit, bun, de treabă", ci „Cum să educi un milionar"...
Nefericit va fi omul pe care nechibzuiţii săi părinţi îl „dresează" orientându-l spre succesul material, spre carieră, spre bogăţie! El nu va fi fericit vreodată. Nu va găsi niciodată prietenia adevărată, iubirea, credinţa, fiindcă acestea nu pot fi cumpărate cu bani.
De ce îi este greu bogatului să se mântuiască?
Iubirea de arginţi, slujirea adusă bunăstării materiale, este idolatrie pură, închinare la „viţelul de aur" deşi, bineînţeles, orice patimă e un idol. Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu, şi lui mamona (Mt. 6, 24), adică bogăţiei.
Slujirea adusă bunurilor materiale îl înstrăinează pe om de valorile duhovniceşti. Sufletul lui este pervertit, el devine un materialist în deplinul înţeles al cuvântului. Gândul la bunurile şi valorile pământeşti nu lasă loc pentru cele duhovniceşti. Iată de ce s-a zis: Cu greu va intra bogatul în împărăţia cerurilor (Mt. 19, 23).
Dumnezeu are nevoie de loc în inima omului, ca să Se poată ţine de ceva în sufletul lui, şi atunci va putea să-l ajute. Iar dacă inima omului, sufletul lui, sunt ocupate numai cu cele materiale, ce credeţi că se va întâmpla? Asta nu înseamnă că pentru sărac e uşor să se mântuiască. Şi sărăcia poate
78
da naştere multor vicii: invidiei, egoismului, deznădejdii, cârtirii ş.a.m.d. în Evanghelie se vorbeşte însă despre cât de grea este mântuirea pentru bogat. Ştim că atât Hristos, cât şi apostolii au fost foarte săraci, că nu aveau unde să-şi plece capul, că erau mult mai mulţi creştinii săraci decât cei bogaţi, deşi printre sfinţi au fost şi oameni foarte bogaţi: Avraam, regele David, regele Solomon, împăraţi şi cneji ş.a.m.d. Adică nu bogăţia în sine e păcat, ci atitudinea faţă de ea. Nimic din ce ne dă Dumnezeu talente, bogăţie nu e al nostru. Suntem doar iconomi, administratori ai tuturor acestor daruri, ce aparţin lui Dumnezeu. Şi suntem datori nu numai să restituim ceea ce ni s-a dat, ci să restituim cu dobândă, să înmulţim aceste daruri, folosindu-le spre ajutorarea aproapelui şi spre mântuirea sufletului.
Adeseori se întâmplă însă cu totul altceva: valorile materiale ocupă o poziţie atât de dominantă în minţile oamenilor, încât ei aproape că nici nu-şi mai aduc aminte de Dumnezeu, de suflet, de aproapele. Pentru credincios este foarte complicată comunicarea cu omul lumesc. Acesta vorbeşte doar despre cele pământeşti, materiale.
în Evanghelie găsim destul de multe parabole despre bogaţi şi bogăţie. Unele dintre ele vorbesc despre atitudinea corectă faţă de bogăţie, altele arată foarte clar, foarte plastic, cât de necugetaţi sunt cei care trăiesc doar pentru valorile materiale, perisabile.
79
În Evanghelia după Luca există următoarea istorisire: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina, şi el cugeta în sine, zicând: „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?" Şi a zis: „Aceasta voi face: voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele, şi voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te»," Iar Dumnezeu i-a zis: „Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?" Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Lc. 12, 16-21). Explicând această parabolă, Sfântul Ioan din Kronstadt îl întreabă retoric pe bogat: „De ce zici ca un nebun: N-am unde să adun roadele mele? Cum să n-ai unde? Uite hambare: mâinile săracilor. Aşadar, împarte multor săraci darurile bunătăţii dumnezeieşti, care pentru mulţi au fost dăruite, şi vei primi în schimb de la Domnul iertarea păcatelor şi mare milă. Făcând aşa, vei face voia lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne dă prisoase ca să-i ajutăm pe săraci: cei milostivi, spune Evanghelia, vor fi miluiţi."
În această parabolă nu este deloc condamnată bogăţia, ci este condamnată atitudinea faţă de ea a bogatului. Acesta îşi petrecuse întreaga viaţă în chefuri, şi nici măcar în pragul morţii n-a înţeles pentru ce i-a dat Dumnezeu averea. Aceasta este dată cu un singur scop: cel de a transforma comorile materiale în comori duhovniceşti şi
80
nestricăcioase ajutându-i pe cei aflaţi în nevoie, făcând fapte bune, împodobind bisericile şi, în general, făcând lucrurile mântuitoare de suflet cu bogăţia ce ţi-a fost dată. Dar pentru bogat lucrul acesta nu este deloc simplu. Viaţa în îndestulare şi în huzur îl prinde pe om ca o cursă, făcându-l nesimţitor faţă de durerea altuia. Problemele, amărăciunile nevoiaşilor, dezmoşteniţilor soartei, par infinit de departe. Omului care nu ştie ce-i sărăcia, ce-s lipsurile, îi este greu să-l înţeleagă pe cel flămând. Există chiar şi un proverb: „Sătulul nu crede flămândului".
Despre aceasta există în Evanghelie încă o parabolă. Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit; iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie!" Dar Avraam a zis: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti" (Lc. 16, 19-25). De ce a ajuns în iad bogatul? Fiindcă
81
în Evanghelie nu se spune că şi-a dobândit bogăţia omorând pe cineva sau furând de la cineva. Îi plăcea şi lui să chefuiască zilnic... Pe deasupra, era credincios, ştia de Avraam şi probabil chiar citea din Sfânta Scriptură. După cât se vede, nu avea însă fapte bune, n-avea cu ce să se îndreptăţească, tot ce i se dăduse ca mijloc de mântuire a sufletului cheltuise, ca un nechibzuit, doar pentru propriile plăceri, iar Avraam îi spune: „Ai primit deja ceea ce ai vrut!" în toţi anii aceia, la poarta lui zăcuse un sărac bolnav şi flămând, pe nume Lazăr. Bogatul chiar ştia cum îl cheamă, dar n-avusese deloc milă faţă de el, nici măcar firimiturile de la masa lui nu i le trimitea. Din pricina bogăţiei, a luxului, inima bogatului se împietrise, şi el nu mai băga de seamă suferinţa altuia. Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră, spune Iisus Hristos. Inima bogatului aparţinea comorii pământeşti. Sufletul lui era plin doar de slujirea plăcerilor trupeşti, în el nu era loc pentru slujirea adusă lui Dumnezeu şi chipului Său, care este omul. Aici, pe pământ, bogatul a ales: a ales să trăiască fără duhovnicie, fără să se gândească la suflet. După moarte omul nu poate să se mai schimbe; dacă n-a simţit nevoia de Dumnezeu aici, nu va putea să fie cu El dincolo. Nu Domnul îl pedepseşte pe om, la drept vorbind, ci omul însuşi se sorteşte chinurilor veşnice. Viaţa paradisiacă alături de sfinţi, comuniunea cu
82
Dumnezeu, este şi mai chinuitoare pentru păcătos decât focul gheenei.
Iată un exemplu ce lămureşte parţial această idee. Pentru credincios, rugăciunea, slujbele sărbătoreşti şi duminicale, comuniunea cu fraţii întru credinţă sunt o bucurie, dar încercaţi să faceţi să stea în picioare trei ore la privegherea de toată noaptea un om care nu este obişnuit cu asta şi pe deasupra este necredincios. Acesta nu va răbda nici măcar jumătate de oră: se va simţi cu totul istovit şi chinuit.
Odată am fost invitat să slujesc o panihidă la cimitir. S-a adunat lumea, şi când am vrut să încep aproape toate rudele şi prietenii răposatului, cu excepţia a trei băbuţe, s-au retras la câţiva metri depărtare, s-au întors cu spatele şi au început să fumeze. I-am rugat să nu fumeze lângă mormânt şi să ia parte la rugăciunea pentru răposat, dar ei n-au făcut decât să se ducă ceva mai departe, continuând să fumeze. Pe deasupra, în jurul mormântului am descoperit câteva sticle cu băuturi spirtoase şi aperitive. După cât se vede, pe tinerii respectivi îi interesa doar această parte a „acţiunii". Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu de-a sila. Fiecare alege: cu Dumnezeu ori în afara Lui.
83
Totuşi, oamenii ca bogaţii din parabolele evanghelice sunt destul de puţini la număr; majoritatea nu sunt deloc bogaţi. Dacă parabolele acestea i-ar privi numai pe bogaţi, n-ar fi fost înveşnicite în Evanghelie, căci în parabole Domnul Se adresează tuturor oamenilor, aşadar şi nouă.
Să trăiască doar pentru interesele pământeşti, să nu-şi aducă aminte de moarte, să uite de aproapele poate şi săracul. Pur şi simplu viaţa în bogăţie predispune mai mult la asta. Când omul a ajuns la o modestă bunăstare, poate înceta să-i ajute pe nevoiaşi, justificându-se prin aceea că trebuie să-şi întreţină familia: „Şi noi suntem strâmtoraţi." Acum, când toţi vorbesc despre criza economică, pe mulţi îi cuprinde frica, îngrijorarea pentru ziua de mâine. Şi este foarte important să nu ne împietrim acum inimile, cum a făcut bogatul din parabolă. Să ne amintim de toţi acei Lazări cărora le e şi mai rău decât ne e nouă. Pe cel milostiv, darnic, Domnul nu-l va lăsa niciodată fără cele de trebuinţă. în viaţa duhovnicească există următorul principiu remarcabil, se poate spune chiar lege: „Mâna celui ce dă nu va sărăci". Pe omul care ajută altora Domnul îl răsplăteşte întotdeauna cu prisosinţă chiar şi în viaţa pământească dar pentru asta trebuie, bineînţeles, să ai credinţă şi hotărâre.
Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine. Toată
84
ziua dreptul miluieşte şi împrumută, şi seminţia lui va fi binecuvântată (Ps. 36, 25-26), spune Psalmistul. Bineînţeles, aici nu e promisă vreo mare bogăţie şi bunăstare materială, însă un lucru este limpede: omul milostiv nu va rămâne fără mijloace de a se întreţine şi fără vreun lucru dintre cele indispensabile.
Dacă soţii vor să aibă mulţi copii (adică aleg în favoarea bogăţiei duhovniceşti), nici ei nu vor rămâne vreodată lipsiţi de ajutorul lui Dumnezeu. Există următorul proverb: „Dacă Dumnezeu a dat copil, va da şi pentru copil." Un părinte cu mulţi copii spunea că odată cu fiecare nou prunc bunăstarea materială a familiei nu numai că nu s-a împuţinat, ci, dimpotrivă, a crescut. Dumnezeu le trimite ajutor pe cele mai diverse căi celor cu mulţi copii. În Evanghelie se spune:
Nu duceţi grijă, spunând: „Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?", că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Mt. 6, 31-33). Creştinii cu mulţi copii nu caută o viaţă de confort, de trândăvie, ci împărăţia lui Dumnezeu; ei trăiesc nu pentru sine, ci pentru copii, îi cresc şi îi educă fără să-şi cruţe timpul şi puterile, şi de aceea celelalte „se adaugă lor".
Acum ni se bagă în cap tot timpul că putem cumpăra orice cu bani, că fără bani eşti un
85
nimeni, un zero barat, pe când dacă eşti bogat posibilităţile tale sunt limitate numai de dimensiunile contului tău bancar. Dar până şi omul cel mai primitiv şi mai grosolan va înţelege că nici pe departe nu poţi cumpăra orice cu bani: nu poţi cumpăra dragostea, prietenia, fidelitatea, talentul, bunul nume şi nici măcar sănătatea.
Dar putem fi fericiţi fără toate aceste lucruri? Fără unele dintre ele sigur că nu putem, şi ca atare fericirea nu depinde de bunăstarea materială. De pildă, săracul fericit în viaţa de familie, care iubeşte şi este iubit de toţi, e de o sută de ori mai fericit decât orice bogat. în Evanghelie se spune de-a dreptul: Viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale (Lc. 12, 15). Dimpotrivă, o avere mare aduce multe griji şi adeseori necazuri. Uneori am prilejul să stau de vorbă cu soţiile unor personaje din noua elită financiară, şi cât de milă mi se face de ele... Femei încă tinere, puternice, cu studii superioare, îşi pierd tot timpul cu amenajarea casei, fac renovări mereu, se ceartă cu constructorii, toată mintea lor este ocupată cu dileme de genul: „Ce mobilă să cumpăr? Cum să o amplasez? Unde să atârn tablourile?" etc. Că de, averea-i mare, necesită grijă permanentă. Şi pe asta se duc anii care ar trebui să fie cei mai frumoşi din viaţă. Dar câte resurse şi puteri se cheltuie pentru păzirea bogăţiei! Bogăţia mare nu atât bucură, cât înrobeşte, făcându-l pe om să îi slujească.
86
Iubirea de arginţi şi celelalte păcate
Iubirea de agonisită, slujirea „viţelului de aur", dă naştere multor vicii. Omorurile, jafurile, înşelăciunile sunt lucrurile care stau foarte frecvent la baza marilor bogăţii. A câştiga mulţi bani prin muncă cinstită este extrem de greu. Pentru bani, omul posedat de iubirea de arginţi este în stare poate nu de orice, dar de foarte multe.
Ne tot întrebăm unde au dispărut filmele şi emisiunile TV care inspirau bunătate, de ce acum sunt atât de puţini scriitorii înzestraţi, care trezesc în oameni sentimente nobile? De ce de pe ecrane se revarsă asupra noastră un torent de sex, violenţă, agresivitate şi vocabular deşănţat? Una dintre cauzele principale este faptul că arta a devenit comercială. Studiourile cinematografice, editurile, posturile TV vor să-şi recupereze cu cât mai mult profit investiţiile. În acest scop, producţiile lor trebuie să fie pe placul maselor şi să stârnească interes. În film s-au investit două milioane de dolari? Trebuie încasate cel puţin trei de pe urma lui. Este foarte greu să umpli sălile cu filme într-adevăr bune. O excepţie plăcută şi foarte rară este filmul Ostrov (Insula) al regizorului Pavel Lunghin, care vorbeşte despre pocăinţă şi despre renaşterea sufletului omenesc.
În Roma antică, gloata striga: „Pâine şi spectacole!" Ce spectacole erau pe atunci? Un teatru ce proslăvea desfrâul, luptele sângeroase de gladiatori
87
şi torturarea creştinilor în arena Colosseumului. Acum, spectacolele iubite de popor sunt aceleaşi ca în Antichitate...
Asupra formatorilor de opinie a scriitorilor, jurnaliştilor, cineaştilor atârnă o responsabilitate enormă, fiindcă ceea ce scriu sau filmează ei are impact asupra a milioane de oameni, şi dacă omul de creaţie îşi săvârşeşte lucrarea din iubire de arginţi, din slavă deşartă, iar sufletul lui este plin de necurăţie, el e în stare să smintească o mulţime de oameni şi, lucrul cel mai cumplit, dacă este cu adevărat talentat lucrarea lui distructivă continuă şi după ce moare el.
Krâlov are o fabulă nu foarte cunoscută, dar plină de învăţăminte. Tema ei este următoarea: după moarte, în iad au nimerit doi oameni: Tâlharul şi Scriitorul. Primul, se înţelege, jefuia oamenii, iar cel de-al doilea
în ce scria otravă picura,
Desfrâul, necredinţa semăna.
Şi iată că sub cazanul unde era Tâlharul a fost făcut un rug mare, pe când sub Scriitor focul abia ardea. Au trecut însă veacurile, şi sub Tâlhar focul s-a stins, pe când sub Scriitor ardea tot mai avan.
Scriitorul s-a plâns stăpânilor iadului, întrebând: „Ce nedreptate mai e şi asta?" Iată ce răspuns a primit:
88
El răutăţi a săvârşit Doar cât În lume a trăit;
Ţie ciolanele de mult ţi-au putrezit,
Şi totuşi soarele nicicând n-a răsărit Fără să faci necazuri noi. în scrierile tale otrava nu slăbeşte,
Ci, revărsându-se, din veac În veac tot creşte.
În continuare e arătată lucrarea distructivă a cărţilor Scriitorului: tinerii răzvrătiţi împotriva „căsătoriei, legiuitei cârmuiri" şi căzuţi în necredinţă, întreaga ţară adusă la pierzanie de răzmeriţe şi dezbinări sub înrâurirea scrierilor lui şi aşa mai departe.
Şi câte rele or mai apărea Din cele ticluite de mata!
Acum a devenit foarte răspândit alt viciu născut din iubirea de arginţi: patima jocurilor de noroc. Oamenii îşi pierd câteodată în cazinouri, la automatele de jocuri, toată averea, se ruinează şi uneori ajung să se sinucidă. Jucătorul este mânat de două patimi: lăcomia şi setea de risc, de senzaţii tari. De regulă, cea de-a doua precumpăneşte, omul nu-i în stare să se oprească la timp şi cade într-o totală dependenţă de ea.
S-a stabilit cu toată exactitatea că împătimirea de jocurile de noroc este o dependenţă la fel ca narcomania şi alcoolismul, fiind foarte dificil de tratat.
89
În lumea contemporană vedem multe exemple ale iubirii de arginţi la scară deosebit de mare. Unul dintre exemplele acestea este dezvoltarea imobiliară în Moscova. Acum câţiva ani, autorităţile oraşului au declarat că toate blocurile vechi de patru etaje vor fi demolate până în anul 2010, iar în locul lor vor fi construite blocuri noi, confortabile. A început construcţia. în cartierul nostru aceasta s-a desfăşurat într-un ritm deosebit de alert, fiindcă este un cartier de perspectivă, înverzit, cu parcul alături. Au fost dărâmate blocurile cu două şi patru etaje, iar în locul lor au fost ridicate blocuri cu 18-30 etaje. După cât se vede, nimeni nu s-a gândit însă că infrastructura nu a fost concepută pentru o asemenea populaţie enormă. Numărul policlinicilor, şcolilor, grădiniţelor, liniilor de transport în comun şi aşa mai departe a rămas cel de mai înainte. Toate curţile de bloc, toate străzile din jurul blocurilor noi au devenit ticsite de maşini. De-a lungul blocurilor maşinile sunt parcate pe două şiruri, între care se află un spaţiu îngust de trecere, prin care maşinile ies pe rând. Circulaţia e sufocată, în metrou nu răzbaţi, în transportul în comun de suprafaţă nu găseşti loc. Şi acesta este doar unul dintre aspectele problemei. Să locuieşti într-un bloc de 30 de etaje nu este deloc lipsit de pericol. După părerea specialiştilor, în asemenea blocuri stingerea incendiilor este ceva foarte problematic. Şi bineînţeles că problema locuinţei, care, după cum se
90
ştie, „i-a stricat pe moscoviţi", nu a fost rezolvată. În blocurile noi au fost mutaţi locuitorii celor demolate şi doar un mic procent al locuinţelor a fost repartizat celor aflaţi pe listele de aşteptare. Restul fondului locativ este vândut la un preţ de câteva mii de dolari metrul pătrat. Oamenii aşteaptă o grămadă de ani să li se repartizeze o locuinţă, trăiesc în condiţii groaznice, iar Moscova se suprapopulează. Care este problema? Iubirea de arginţi. în Moscova, afacerile imobiliare sunt o mină de aur, în valoare de miliarde şi miliarde de dolari. Şi, în general, în capitală viaţa a devenit pur şi simplu imposibilă din cauza blocajelor de circulaţie îngrozitoare, a suprapopulării, a proastei stări ecologice. Iar vinovată pentru toate este iubirea de arginţi a oamenilor.
Iubirea de arginţi are două forme: risipa, cheltuirea nechibzuită şi opusul acesteia, zgârcenia, avariţia.
În primul caz, omul, având bogăţie, o iroseşte nebuneşte pe distracţii, pe satisfacerea pseudonecesităţilor sale, pe viaţa de huzur. în celălalt, el poate trăi foarte sărăcăcios, îşi poate refuza orice, dar totodată slujeşte bogăţiei ca unui idol, strânge, strânge, şi nu împarte cu nimeni, se veştejeşte pe grămada lui de aur.
91
Cunoscutul bogătaş american John Rockefeller trăia ca un sărăntoc. El a ajuns la o epuizare fizică şi nervoasă totală din teama că vreuna din afacerile lui se va prăbuşi şi va rămâne lipsit de o parte cât de mică a bogăţiei sale. S-a îmbolnăvit grav şi a fost nevoit să urmeze o dietă strictă, fiindcă nu putea mânca mai nimic.
De dragul adevărului trebuie menţionat că în a doua jumătate a vieţii Rockefeller şi-a revizuit radical vederile şi a început să cheltuiască mari sume în scopuri de binefacere.
Patima de agonisire, zgârcenia, este o trăsătură prezentă nu numai la bogaţi. De acest păcat pot să sufere şi săracii, strângând vase, haine, tot felul de alte obiecte, umplând cu ele toate dulapurile, rafturile şi debaralele, adeseori uitând chiar unde se află lucrurile acumulate.
Lupta împotriva iubirii de arginţi
Cum să ne luptăm cu această patimă?
Trebuie să educăm în noi înşine virtuţile contrare ei:
milostivirea faţă de săraci, faţă de cei aflaţi în nevoie;
grija nu pentru valorile pământeşti, ci pentru dobândirea darurilor duhovniceşti;
cugetarea nu la problemele mercantile, pământeşti, ci la cele duhovniceşti.
92
Virtutea nu vine de la sine. Omul ce are dispoziţie către iubirea de arginţi trebuie să se silească, să se forţeze să facă faptele milostivirii, să folosească bogăţia spre folosul sufletului său. De pildă, atunci când facem milostenie trebuie s-o facem nu după principiul „dăm lui Dumnezeu ce nu ne trebuie nouă", ci în aşa fel încât ceea ce dăm să fie cu adevărat o jertfă, să fie însoţit de o luptă interioară cu zgârcenia noastră, cu ataşamentul faţă de cele materiale, să simţim cu adevărat că ne despărţim de bănuţul sau lucrul nostru. Atunci va fi o milostenie adevărată, nu formală. Aşa, de multe ori îi dăm săracului câte un fleac care pur şi simplu ne îngreunează buzunarul, şi mai şi aşteptăm să ne fie recunoscător pentru asta. Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera (II Cor. 9, 6).
Silindu-ne să împărţim cu ceilalţi, să dăm, să ajutăm, putem scăpa de iubirea de arginţi şi de lăcomie. Vom înţelege atunci că mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20,35), că împărţind putem primi o mai mare bucurie şi satisfacţie decât strângând şi acumulând valori materiale, care uneori ne aduc foarte puţin folos.
Mulţi îşi pun problema: „Cui să dăm milostenie? Căci uneori cinstea celui care cere e îndoielnică şi nu avem nici o siguranţă că el va folosi ajutorul nostru în scopuri bune." Aici nu există o unanimitate de păreri la Sfinţii Părinţi. Unii
93
presupun că trebuie să dăm oricui cere, fiindcă Domnul ştie dacă cel care cere o face cu sinceritate sau amăgind şi că noi nu vom greşi dacă vom da ca lui Hristos însuşi. Alţii spun că trebuie să facem milostenie cu mare discernământ. Mie mi se pare că adevărul e undeva la mijloc. Bineînţeles, în nici un caz nu vom greşi dacă vom ajuta un om necinstit. „Săraci profesionişti" au existat în toate timpurile, şi în vremea Mântuitorului, şi totuşi, atât Domnul, cât şi apostolii dădeau milostenie săracilor dar dacă nu avem încredere în om putem să-i dăm o sumă mică, iar cu mai mare generozitate să-i ajutăm pe cei despre care ştim sigur că au nevoie. în jurul nostru este atâta suferinţă, încât printre cunoscuţii şi rudele noastre există, fără îndoială, asemenea oameni. Un sfat bun privitor la asta se găseşte în Viaţa Sfântului Filaret cel Milostiv. Acest sfânt a devenit vestit pentru iubirea lui de săraci şi pentru milostivirea sa. El avea trei cutii pline cu bani de aur, respectiv de argint şi de aramă. Din prima căpătau milostenie cei nevoiaşi de tot, din a doua cei săraci, dar nu foarte-foarte, iar din a treia cei ce căutau cu făţărnicie să „mulgă" bani.
CAPITOLUL 8
Un oarecare specialist în problemele familiei şi căsniciei a numit odată mânia „ucigaşa dragostei". El spunea asta cu privire la viaţa familială, însă expresia lui poate fi aplicată relaţiilor dintre oameni în general. Irascibilitatea, mânia, nu numai că reprezintă o cauză de conflict, ci omoară sentimentele de dragoste, prietenie, simpatie, respect pe care le nutrim faţă de oameni. O clipă de mânie ne poate schimba atitudinea faţă de cineva; trăsăturile, particularităţile, obiceiurile care poate că înainte ne stârneau admiraţia încep să ni se arate într-o lumină schimonosită, denaturată, caricaturizate. După cum se spune, „de la dragoste la ură nu e decât un pas".
Dacă omul se va vedea în oglindă când este cuprins de mânie, pur şi simplu se va îngrozi, nu se va recunoaşte, atât de mult i se schimbă înfăţişarea. Mânia întunecă însă nu numai şi nu atât
95
de mult faţa, cât sufletul. Mâniosul devine posedat de dracul mâniei. Majoritatea omorurilor sunt comise nu în scop de jaf, nu pentru a înlătura nişte martori sau concurenţi, ci pur şi simplu în aprinderea unei cerţi sau bătăi. Bineînţeles, de regulă alcoolul este de asemenea implicat. Şi iată că prieteni, cunoscuţi, ba uneori oameni foarte apropiaţi, care acum un minut beau împreună, într-un acces de mânie pun, cu minţile întunecate de alcool, mâna pe cuţit, pe obiecte grele, şi se întâmplă ireparabilul. în secile rapoarte poliţieneşti, aceasta se numeşte „crimă domestică" şi aceste omoruri, repet, reprezintă majoritatea covârşitoare.
Bineînţeles, omorul este expresia extremă a mâniei, însă chiar dacă nu se ajunge la violenţa fizică, orice manifestări de mânie omoară sufletul nostru din interior şi strică relaţiile noastre cu semenii. Câte căsnicii nu s-au destrămat din cauza certurilor continue dintre soţi! Câte rude, câţi foşti prieteni nu mai vorbesc cu anii după ce s-au certat cândva pentru nişte fleacuri!
Haideţi să cercetăm motivele principale care provoacă enervarea şi mânia.
Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: „Mânia şi firea supărăcioasă vin de la preţuirea de sine, care ne face să socotim şi să simţim că preţuim mult. De
96
CELE OPT PĂCATE DE MOARTE ŞI LUPTA CU ELE
aceea, când cineva îndrăzneşte să nu ne dea ceea ce credem noi că ni se cuvine, clocotim şi ne gândim cum să ne răzbunăm." îngâmfarea, egoismul, aprecierea de sine exagerată iată cauza frecventă a irascibilităţii şi a mâniei! Este uşor să fii liniştit şi îngăduitor atunci când te laudă toată lumea, dar dacă te atinge cineva măcar cu un deget se vede imediat câte parale facem, înfierbântarea, impulsivitatea, pot fi, bineînţeles, urmarea unui caracter temperamental, însă caracterul nu poate totuşi justifica mânia. Omul temperamental, irascibil trebuie să-şi conştientizeze această trăsătură şi să se lupte cu ea, să înveţe să se controleze. Cu atât mai mare cunună va primi atunci pentru efortul său. Omului liniştit din fire, flegmatic, îi vine mai uşor să se lupte cu enervarea şi cu mânia. Există oameni cu caracter autoritar, dominator; aceştia vor să fie toate după placul lor, nu suferă nici o opoziţie. Şi acestora le e foarte greu să-şi învingă pornirile de mânie. Sfântul Teofan le dă următorul sfat unora ca aceştia: „Văd că pricina constă în aceea că nu vreţi să sacrificaţi nici un pic din ordinea pe care aţi stabilit-o... aceasta e boleşniţa dumneavoastră. Alungaţi-o, că e netrebnică, şi o să fiţi mai liniştit. Daţi dovadă astfel de lepădare de sine, fiindcă aici se ascunde iubirea de sine întreagă."
Sfinţii Părinţi mai numesc o cauză a mâniei: invidia. Acest păcat este foarte frecvent legat
97
de iubirea de arginţi. Nu întâmplător această patimă se află pe listă înaintea mâniei. De obicei, oamenii îi invidiază pe cei mai bogaţi, mai de succes, mai înzestraţi decât ei. Până şi între cei foarte bogaţi există o concurenţă, o rivalitate permanentă: cine are mai multe „zerouri" în conturile bancare. Invidia duce la ură, împinge chiar la omor. „Cine este rănit de invidie şi duhul de întrecere (rivalitate n.tr.), spune Cuviosul Efrem Sirul, este vrednic de plâns, fiindcă este părtaş al diavolului, prin a cărui pizmă moartea a intrat în lume (înţ. Sol. 2,24). Inima lui se istoveşte totdeauna de întristare, chipul lui este mâncat de gălbejeală şi puterile lui se vlăguiesc. Invidia şi duhul de întrecere sunt o otravă groaznică, din care iau naştere clevetirea, ura, uciderea."
Mânia poate avea diferite manifestări: irascibilitatea, impulsivitatea, ranchiuna, ura, setea de răzbunare. Şi pasiunea pentru dispute poate deveni o sursă de mânie, poate duce la conflicte, la certuri.
Pericolul este mare, fiindcă disputele sunt cel mai des nu procese de scoatere la lumină a adevărului, ci nişte dueluri verbale care provin din dorinţa de satisfacere a orgoliului personal, de autoafirmare. În dispută este prezentă aproape întotdeauna ciuda celui ce pierde. în înfierbântarea
98
disputei este foarte uşor să întreci măsura şi să cazi în enervare şi în mânie. Atunci când se termină argumentele, adeseori încep ţipetele şi chiar jignirile reciproce. De aceea, disputele trebuie evitate din răsputeri.
Despre irascibilitate şi impulsivitate vom vorbi puţin mai târziu. Acum aş vrea să insist asupra ranchiunei. În general, „pomenirea răului", cum se numeşte acest păcat în limbajul bisericesc, este un sentiment groaznic. El roade ca un acid sufletul supărăciosului şi îl distruge din interior. Caracterul supărăcios este o sabie cu două tăişuri, îndreptată în primul rând nu împotriva celor care ne supără, ci chiar împotriva noastră. însăşi structura verbului „a SE supăra" arată că cei împotriva cărora se îndreaptă acţiunea distructivă a supărării suntem chiar noi. Cei ce ne supără poate că nici nu ştiu că noi suntem mâniaţi pe ei, poate că nici nu bănuiesc că noi suferim. Dorm liniştiţi, n-au treabă, pe când cei supăraţi clocesc planuri de răzbunare, nu pot să doarmă nopţile, îşi pierd pofta de mâncare şi tihna, gândindu-se numai la supărarea lor. Omul supărăcios se pedepseşte pe sine însuşi îngrozitor, aducându-se într-o stare de totală epuizare. Starea de mânie este un stres foarte sever. Ca atare, capacitatea de a-i ierta pe vrăjmaşi şi pe cei care te-au supărat aduce un imens folos nu numai sănătăţii duhovniceşti, ci şi celei psihice şi fizice.
99
Cum să învăţăm să iertăm? în primul rând, să înţelegem că de asta avem nevoie mai ales noi înşine. Noi înşine avem mult de câştigat dacă vom învăţa să nu ne supărăm pe oameni. în al doilea rând, să înţelegem că omul care ne-a supărat nu ştia ce face, căci până şi răufăcătorul cel mai înveterat are justificările sale. Atunci când a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos, iudeii chiar credeau că fac un lucru plăcut lui Dumnezeu, nu-L vedeau în El pe Fiul lui Dumnezeu; sigur, sufletul lor, raţiunea lor erau orbite de păcat, de patima mâniei şi invidiei, dar nu înţelegeau ce fac, şi de aceea Hristos Se ruga de pe cruce: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Lc. 23, 34). Nici cei care ne supără nu ştiu ce fac, căci dacă ar şti că săvârşesc un păcat, o fărădelege, pentru care vor da neapărat socoteală înaintea lui Dumnezeu, nu ar face aşa ceva. Ei ori nu înţeleg deloc ce este păcatul, ori nu conştientizează întreaga măsură a responsabilităţii pentru el. Ca atare, sunt oameni de compătimit, oameni nefericiţi, rătăciţi şi bolnavi duhovniceşte, iar pe bolnavi nu poţi să te superi.
Vă reamintesc că toate supărările noastre iau naştere din orgoliu şi că, în general, printre ele există foarte puţine care au motive cu adevărat serioase. în principiu, oamenii care îi supără pe alţii în mod conştient şi intenţionat sunt cazuri izolate. De obicei, oamenii se supără unii pe alţii ori întâmplător, ori din lipsă de pătrundere şi de
100
tact în orice caz, fără intenţia de a supăra pe cineva.
De vreme ce caracterul supărăcios provine din orgoliu, trebuie să educăm în noi smerenia, să ne supărăm cât mai puţin şi să fim atenţi cât mai mult la noi înşine, punându-ne în mod sincer întrebarea: „Cu ce sunt de vină eu? Cu ce am greşit, de a apărut situaţia conflictuală? Poate că epitetele deloc măgulitoare ce mi s-au adresat nu sunt departe de adevăr. Fiindcă unii oameni nu se ceartă niciodată şi nu sunt în conflict cu nimeni, pe când alţii se enervează, se ceartă şi se supără la tot pasul..."
Încă un mijloc eficace împotriva mâniei: să ne străduim să ne punem în locul celui care ne-a supărat, să ne imaginăm situaţia lui şi să-i găsim justificări. Să fim nu procurori, ci avocaţi ai apărării. Atunci ne va veni mai uşor să iertăm. De pildă, să zicem că ne-a supărat o vânzătoare la magazin: i-am dat bancnote mototolite, iar ea ne-a făcut observaţie cu duritate şi enervare.
Gândiţi-vă însă că nouă ne-a fost lene să desmototolim o singură dată banii, pe când ea stă de dimineaţa până seara la casă, netezeşte banii mototoliţi, eliberează marfa, dă restul şi are o mare răspundere materială; pe deasupra, poate că acasă are probleme, copiii sunt bolnavi, a lăsat-o bărbatul, mai ştiu eu ce... Şi atunci vom înţelege imediat de ce nu ne zâmbeşte cu drăgălăşenie, ci dimpotrivă şi găsindu-i îndreptăţiri
101
omului, ne vom deprinde să nu-l osândim, ci să-l compătimim şi să-l înţelegem.
Mânia şi rugăciunea două lucruri incompatibile
Sfânta Scriptură ne interzice categoric să ne rugăm în stare de mânie, de neîmpăcare cu aproapele. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5, 23-24), şi: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre (Mt. 6,14-15).
Rugăciunea omului neîmpăcat, ranchiunos, e o făţărnicie. Cum putem rosti Rugăciunea Domnească, „Tatăl nostru", în care se spune: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", când avem ranchiuna în inimă? Domnul nu va primi rugăciunea nesinceră, ipocrită. Este absolut de neconceput să te apropii de Taina împărtăşaniei fără să-i fi iertat din suflet pe cei ce te-au supărat. Dacă îndrăznim să ne împărtăşim în starea aceasta, primim Sfintele Taine spre judecată şi spre osândă, asemănându-ne lui Iuda vânzătorul. De aceea, trebuie să folosim toate mijloacele şi căile pentru a
102
ne împăca. Apostolul Pavel zice: Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii (Rom. 12,18). Dar dacă nu se poate, dacă celălalt nu vrea deloc să se împace? Atunci trebuie să ne împăcăm cu el măcar în sufletul nostru şi să-i iertăm totul, din toată inima şi, bineînţeles, să ne rugăm pentru el.
Putem să ne rugăm lui Dumnezeu dacă în inima noastră suntem supăraţi pe aproapele, dar vrem să ne izbăvim de supărarea aceasta? Da, putem să ne rugăm în starea aceasta, cerând ajutor de la Domnul, dar cu hotărârea fermă de a ne lupta cu mânia şi supărarea, de a căuta cu adevărat împăcarea. Trebuie să vrem cu adevărat să iertăm, şi numai cu asemenea gânduri să ne rugăm pentru noi înşine şi pentru celălalt.
Neîmpăcarea, vrajba alungă de la noi harul lui Dumnezeu. Iată ce exemplu dă în Patericul său Sfântul Ignatie Briancianinov: „Doi fraţi erau certaţi. în timpul prigoanelor împotriva creştinilor au fost prinşi şi, după ce au fost supuşi multor chinuri, au fost aruncaţi în închisoare. Unul dintre ei i-a zis celuilalt: «Frate! Trebuie să ne împăcăm şi să nu fim mâniaţi unul pe celălalt, fiindcă mâine o să murim şi o să ne înfăţişăm Domnului!» Celălalt n-a vrut să se împace. în ziua următoare au fost scoşi din închisoare ca să li se taie capetele. Fratelui care voia să se împace i-a fost tăiat capul şi a plecat la Domnul în credinţă, pe când celălalt, care nu voise să se
103
împace, s-a lepădat de Hristos. Chinuitorul l-a întrebat: «De ce nu te-ai lepădat ieri, înainte de chinuri, ca să scapi de răni, ci abia acum?» El a răspuns: «Am încălcat porunca Domnului meu, neîmpăcându-mă cu fratele. De asta Dumnezeu m-a părăsit şi a luat ajutorul Său de la mine. Lipsit de el, m-am lepădat de Hristos»."
Mânia, ura îi răpesc omului harul lui Dumnezeu, îl lipsesc de raţiune. Cel posedat de dracul mâniei este în stare să ridice mâna chiar şi la oamenii cei mai apropiaţi. La începutul acestui capitol am spus deja că cele mai multe crime sunt săvârşite la mânie. Şi primul omor de pe pământ a fost săvârşit din aceeaşi cauză. De ce şi-a omorât Cain fratele? Din orgoliu şi din invidie. Domnul primise jertfa lui Abel, pe când la darul lui Cain nu S-a uitat, fiindcă nu fusese adus din inimă curată. Văzând gândurile întunecate ale lui Cain, Domnul l-a avertizat: Păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l! (Fac. 4, 7). Să ne amintim că fiecare păcat începe cu primirea gândului la el: Cain a semănat seminţele urii de frate în inima sa, nu s-a luptat ca să învingă mânia, şi a ajuns la ucidere.
încă un exemplu care arată la ce stare poate ajunge omul ce s-a supus mâniei. Dioscor, tatăl Sfintei Mari Muceniţe Varvara, era păgân. Rămânând văduv, el şi-a concentrat tot ataşamentul sufletesc şi toată grija asupra singurei sale fiice. A crescut-o ascunzând-o de ochii celorlalţi, a
104
pregătit-o pentru căsătoria cu un om bogat şi de vază, a plătit profesori păgâni ca să o educe şi s-o şcolească. El credea că-şi iubeşte fiica dar iată că Varvara s-a creştinat în taină. Când tatăl ei a aflat aceasta, mânia lui nu a cunoscut margini: şi-a scos sabia din teacă şi a dat fuga s-o omoare. Varvara a scăpat atunci numai printr-o minune. Găsindu-şi fiica, Dioscor a snopit-o în bătaie, a pus-o sub pază, a chinuit-o îndelung prin înfometare, iar după aceea a dat-o pe mâna cârmuitorului oraşului ca să fie chinuită cumplit. Dioscor şi-a omorât fiica cu mâna sa, tăindu-i capul cu sabia. Mânia lui Dumnezeu n-a întârziat să-i pedepsească pe Dioscor şi pe cârmuitor: amândoi au fost loviţi de trăsnet.
Ce s-a întâmplat cu Dioscor? De ce el, care-şi înconjurase singura copilă cu atâta grijă, s-a răfuit cu ea atât de crud şi necruţător? Diavolul i-a găsit punctul slab: patima mâniei. Neînăbuşind patima mâniei în sine însuşi, tatăl necredincios a fost cuprins de ea, şi-a pierdut stăpânirea de sine, devenind o jucărie ascultătoare în mâinile satanei.
Patima mâniei, la fel ca cea a curviei, este comparată de Sfinţii Părinţi cu focul, cu o văpaie, cu un incendiu. începând de la o mică răbufnire, mânia este capabilă să pună stăpânire pe suflet în scurtă vreme, ducând la urmări ireparabile. Cum să prevenim incendiul, cum să stingem văpaia demonică?
105
Ava Dorotei face următoarea analogie: „Cine aţâţă focul ia la început un tăciune mic: la fel e cuvântul fratelui care ne-a supărat (adică Actorul exterior care provoacă mânie şi iritare n.a.). Deocamdată e un tăciune mic, fiindcă ce înseamnă un cuvânt al fratelui tău? Dacă îl vei răbda, ai stins tăciunele, dar dacă vei începe să te gândeşti: «De ce mi-a zis asta? Lasă că o să-i spun şi eu aşa şi pe dincolo! Dacă nu ar fi vrut să mă jignească nu mi-ar fi zis aşa ceva. Lasă că îl jignesc şi eu neapărat!», atunci te vei asemăna celui care aţâţă focul aruncând în el vreascuri sau altceva de felul acesta."
Cu enervarea, cu mânia trebuie să ne luptăm imediat, chiar de la început, cât încă seamănă cu un „mic tăciune". Dacă nu stingem acest tăciune, ci, dimpotrivă, suflăm în el, întreţinând arderea, incendiul este inevitabil. Gândul, atâta timp cât nu a intrat încă în inimă, este uşor de alungat, dar dacă s-a cuibărit în suflet este mai greu să-i facem faţă: şi enervarea, mânia trebuie biruite chiar de la început. Reacţia interioară la un eveniment sau gest neplăcut este ceva cu totul firesc de pildă, am fost îmbrânciţi întâmplător pe stradă. Bineînţeles, prima reacţie este una de indignare, însă aceasta trebuie stinsă imediat, ca să nu se transforme în mânie.
Sfântul Teofan Zăvorâtul sfătuieşte: „Izbucnirile trebuie biruite... Învăţaţi-vă să nu le daţi frâu liber, ci să le înăbuşiţi imediat ce se arată. Să
106
izbucneşti nu pare mare lucru, dar aici e tot egoismul, tot omul păcătos. Rugaţi-vă şi adunaţi-vă gândurile ce pot sluji drept apă împotriva acestui foc. Păstraţi aducerea-aminte de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Aceste două gânduri sunt ţinere a tot binele şi alungare a tot răul... Nu e pe lume nici un lucru pentru care să fie îngăduită o ceartă serioasă, în afară de mântuirea sufletului."
În lupta cu enervarea şi cu mânia ajută foarte mult principiul cumpănirii. Esenţa lui constă în aceea că atunci când vrem să dăm frâu liber emoţiilor, să ne certăm cu aproapele, să ne mâniem, trebuie să facem o pauză şi să cumpănim în cântarul minţii, punând pe un talger lucrul pentru care ne-am enervat, care ne-a scos din fire, iar pe celălalt ceea ce pierdem în urma cerţii, a conflictului: pacea sufletească, relaţiile bune şi paşnice cu ceilalţi, bunăvoinţa şi încrederea lor în noi. Trebuie să ne amintim cum ne simţim de obicei după ceartă, după ce am dat frâu liber mâniei, ne-am „descărcat" şi am spus o mulţime de lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spunem. În suflet apare un sentiment de pustietate, de întuneric, ne urmăreşte ruşinea pentru lipsa noastră de autocontrol, de voinţă şi atunci când totul e pus în cumpănă şi analizat, de obicei dorinţa de ceartă piere. Principalul este aici să ştim să facem la timp o pauză şi să ne imaginăm ce vom pierde în urma enervării şi a mâniei.
107
Foarte mult ne ajută să facem faţă enervării, gândurilor întunecate şi ranchiunoase, citirea Evangheliei şi Psaltirii şi chiar dacă într-un moment de iritare este foarte greu să te sileşti să citeşti, după aceea te linişteşti. Foarte bine te poţi distrage de la gândurile mânioase muncind. De omul care stă degeaba demonii mâniei se apropie foarte des. Apropo, această regulă este valabilă şi pentru toate celelalte patimi. Lenevia, pierderea timpului, statul degeaba sunt un mediu de cultură foarte nutritiv pentru aproape toate patimile.
La învingerea mâniei ajută şi simţul umorului, fiindcă supărarea, gândurile de mânie se nasc din trufie, din orgoliu. De aceea, trebuie să ştim să ne autoironizăm şi să nu luăm prea în serios, să nu punem la inimă „înţepăturile" la adresa noastră. întrebuinţate cu măsură, glumele, umorul, nu au fost niciodată respinse de către Sfinţii Părinţi. în scrisorile sale către diferite persoane, Sfântul Teofan Zăvorâtul glumeşte adeseori cu bunătate; Cuviosul Ambrozie de la Optina chiar alcătuia special versuri glumeţe spre îndrumarea celor care veneau la el. Dacă există moderaţie, simţul umorului este ca supapa de siguranţă de la cazanul cu aburi. Aceasta fereşte cazanul de presiunea excesivă şi de explozie. Dacă luăm prea în serios anumite lucruri, cum ar fi neplăcerile de zi cu zi, putem înnebuni, pur şi simplu. Odată, un vânător a trecut pe lângă chilia Cuviosului Antonie cel Mare şi a auzit cum Cuviosul
108
le povesteşte ceva fraţilor şi aceştia râdeau. Mai apoi l-a întrebat pe sfânt: „Cum pot călugării să glumească şi să râdă?" Atunci, avva i-a cerut vânătorului să-şi întindă arcul cât mai tare. Acesta i-a împlinit rugămintea. Atunci, Cuviosul Antonie a zis: „Şi mai tare!" Omul s-a împotrivit: „Dacă întind mai tare, o să se rupă!" „Aşa e şi cu omul: nu poate rămâne încordat tot timpul, are nevoie de destindere, de odihnă", a zis Cuviosul.
Bineînţeles că trebuie evitate discuţiile nervoase, mânioase, certurile dar ce este de făcut dacă între oameni au apărut într-adevăr contradicţii serioase, probleme serioase, şi acestea trebuie rezolvate cumva, ca relaţiile să nu ajungă într-o fundătură? Există, într-adevăr, probleme foarte serioase, pe care nu le poţi trece sub tăcere, făcându-te că nu s-a întâmplat nimic. Uneori se cere o discuţie cu adevărat serioasă dar tocmai discuţiile de acest gen nu trebuie în nici un caz purtate la enervare şi la mânie, altfel nu o să iasă nimic bun. Trebuie neapărat să alegem un moment când patimile s-au potolit. În stare de enervare, stăpânit de emoţii puternice, este greu pentru om să ia hotărârea potrivită. El se află într-o stare de întunecare a minţii, nu poate să gândească şi să se comporte adecvat. La mânie nu mai vorbesc eu, ci mânia mea. Cuviosul Moise, stareţul de la Optina, dacă vedea că vreunul dintre monahii aflaţi sub cârmuirea lui s-a făcut
109
vinovat cu ceva, nu-i făcea observaţie imediat, ci după o vreme, când atât el, cât şi vinovatul se aflau într-o stare liniştită a duhului.
În armata germană exista legea ca plângerile făcute de militari împotriva altor militari să nu fie primite imediat după incidentul cu pricina, ci după un anumit interval de timp. Aceasta ajuta la luarea hotărârii corecte.
în Sfânta Scriptură scrie: Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Sfântul Ioan Cassian spune că în minţile celor care se mânie apune Soarele Dreptăţii, Hristos, căci mintea este întunecată de mânie. Ca atare, bineînţeles că în focul disputei, în starea de tulburare a duhului nu vom putea lua nici o hotărâre lucidă.
Să ne întoarcem însă la tema discuţiei serioase. Un psiholog american, Len McMillan, a formulat regulile fundamentale ale discuţiilor de acest gen. El face asta pe baza aceluiaşi citat din Sfântul Apostol Pavel: Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să nu daţi loc diavolului (Efes. 4, 26-27).
Cum să te mânii şi să nu păcătuieşti? Trebuie să abordăm problema în mod serios, nu să ne enervăm şi să-l atacăm pe interlocutor, fiindcă o discuţie serioasă are scopul nu de a ne supăra unul pe altul, ci de a ajunge la o soluţie. în dispute se uită foarte des lucrul principal, obiectul disputei, şi încep atacurile la persoană. Orientându-ne pe problemă, să nu dăm loc, cum
110
spune Apostolul, diavolului. Purtând o asemenea convorbire cu oamenii apropiaţi, în primul rând le putem da de înţeles că îi iubim la fel ca înainte, dar că trebuie neapărat să discutăm şi să rezolvăm anumite probleme. Important este să nu depăşim limita şi să nu ne schimbăm în cursul discuţiei atitudinea faţă de celălalt, să nu ne mâniem pe el. Relaţiile noastre nu trebuie să aibă de suferit în urma discutării problemei.
„Soarele să nu apună peste mânia voastră." Nu trebuie să tărăgănăm rezolvarea problemei, fiindcă nu are rost să rezolvăm problema atunci când nici noi, nici interlocutorul nu ne mai stăpânim. Nu trebuie să îngăduim ca mânia să se transforme în amărăciune şi ciudă ascunsă. Controversele trebuie neapărat rezolvate repede, altfel ciuda şi ranchiuna pot prinde rădăcini în inimă.
Discutând situaţia creată, trebuie să vorbim direct, sincer, fără viclenie. Dacă vom trece sub tăcere ceva, în scurtă vreme problema va apărea din nou. Nu lăsaţi problema nerezolvată!
Desigur, am expus aici postulatele fundamentale ale „discuţiei serioase" pe scurt, cu cuvintele mele. Trebuie să rezolvăm rapid situaţia conflictuală, călăuziţi nu de amorul propriu, ci de dorinţa de pace şi dragoste, cerând de la Dumnezeu ajutor. Atunci vom obţine rezultatul dorit.
Mulţi oameni care sunt certaţi, sunt în situaţie de conflict, se tem să facă primul pas către împăcare.
111
Se înţelege că este greu, dar nu trebuie să ne temem că vom fi înţeleşi greşit. Cel mai frecvent, un asemenea pas este chiar foarte bine primit. în majoritatea cazurilor, şi pe celălalt îl apasă situaţia creată, însă şi el se teme să facă primul pas. Căutând împăcarea cu aproapele, în nici un caz nu trebuie să vorbim despre greşelile lui (în acest fel o să ne certăm şi mai rău), ci trebuie să ne recunoaştem cu smerenie propriile greşeli şi să ne cerem iertare pentru ele. Sus-menţionatul Len McMillan descrie un exemplu de asemenea împăcare: „Tocmai ne mutaserăm în noua noastră casă. în dreptul ei creştea un arbore mare. A venit vremea când el a început să-şi scuture frunzele. în oraşul nostru era o maşină specială, care în fiecare zi de luni aduna frunzele căzute, pe care locuitorii din zonă le adunau la marginea trotuarului. într-o bună zi, după ce am terminat această treabă, mă odihneam în sufragerie. Uitându-mă pe fereastră, am văzut cum vecinul, ieşind din casă, împinge cu piciorul grămada de frunze înapoi de unde le strânsesem. După toate aparenţele, unele frunze ajunseseră pe teritoriul lui.
M-am enervat când am văzut ce face. Imediat ce a intrat în casă, am ieşit şi am strâns din nou frunzele la marginea trotuarului, dar imediat ce m-am întors în sufragerie vecinul a ieşit din nou şi a început să împingă înapoi grămada de frunze. Nu mai ţin minte cât timp a ţinut această competiţie stupidă, dar eram furios la
112
culme. Totuşi, nu mi-a trecut prin cap să stau de vorbă cu vecinul şi să încerc să aplanez imediat conflictul. Următoarele trei luni ne-am privit cu ură. Imediat ce ieşea din casă, eu intram la mine. Dacă ieşeam eu pe stradă, intra în casă el. Tensiunea ajunsese la un asemenea paroxism, încât mi se părea că din noi va începe să iasă fum. În cele din urmă, venindu-mi în fire, i-am spus soţiei mele că aşa nu se mai poate. Nu aveam suficient curaj ca să mă întâlnesc cu vecinul faţă către faţă, şi de aceea am recurs la mijlocul următor: l-am sunat la telefon. «Bună ziua, aici e Len. Vă rog să nu închideţi telefonul, am să vă spun ceva. Scuzaţi-mi comportamentul prostesc. îmi pare foarte rău că v-am supărat punând grămada aceea de frunze în dreptul casei dumneavoastră.
Îmi cer iertare!» Nici n-am terminat de vorbit, că vecinul a început: «Len, şi eu simt acelaşi lucru. Tot voiam să-mi iau inima în dinţi şi să vă sun. Mulţumesc că aţi făcut asta pentru mine!» Dacă aş fi urmat regulile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu pentru rezolvarea neînţelegerilor, atât eu, cât şi vecinul meu am fi evitat trei luni de frământări sufleteşti inutile. Dacă aş fi încercat să rezolv problema respectivă imediat (chiar în ziua aceea, înainte să apună soarele), am fi dormit liniştiţi în noaptea aceea, ca de altfel în toate nopţile următoare."
Cuviosul Efrem Sirul spune despre situaţiile de acest gen următorul lucru: „Dacă a avut loc
113
o ceartă între fraţi, cel dintâi care s-a căit va primi cununa biruinţei, dar se încununează şi celălalt dacă nu va lepăda pocăinţa, ci va face cu sârg cele de trebuinţă pentru pace."
Nu degeaba se spune că primul îşi cere iertare cel mai deştept. Generozitatea, smerenia, capacitatea de a ierta sunt, bineînţeles, însuşiri ale firilor puternice. Cearta şi ţipetele sunt arma celui slab, lipsit de voinţă. Biruind enervarea, mânia, să evităm însă tentaţia de a cădea în trufie, altfel putem schimba o patimă cu alta. Un oarecare călugăr era adeseori supus batjocurilor, dar le îndura cu aparentă linişte şi răbdare. Atunci când fraţii l-au întrebat cum reuşeşte să nu se supere pe cei care îl jignesc, el le-a răspuns: „Păi ce, o să-i bag eu în seamă pe câinii ăia?" S-a dovedit astfel că în sufletul lui domneau trufia şi dispreţul faţă de oameni.
In încheierea acestui capitol, aş vrea să vorbesc despre lucrul principal de la care trebuie întotdeauna să începem lupta cu mânia. Este vorba de rugăciunea pentru cei pe care ne mâniem, care ne fac supărări şi neplăceri. Evanghelia ne arată clar cum trebuie să procedăm cu aceşti oameni: Rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Mt. 5, 44). Rugându-ne pentru cei ce ne fac necazuri, ne luptăm deja cu mânia, încetăm să mai vedem în ei nişte vrăjmaşi şi începem să ne dăm seama că ei au nevoie să-i ajutăm cu rugăciunile noastre. Trebuie să ne rugăm nu
114
numai pentru cei ce ne fac necazuri, ci, în general, pentru rezolvarea oricărei situaţii tensionate. În asemenea cazuri se cere şi ajutorul Apostolului dragostei, Ioan Teologul. Rugăciuni pentru împăcarea celor învrăjbiţi şi pentru cei ce ne urăsc şi ne prigonesc se găsesc în orice carte de rugăciuni mai cuprinzătoare.
CAPITOLUL 9
întristarea - „viermele din inimă"
Întristarea are multe denumiri şi nuanţe: amărăciune, mâhnire, spleen, melancolie, deznădejde. Uneori, întristarea este numită şi akedie, deşi Sfinţii Părinţi fac deosebire între aceste două patimi. De ce anume, vom arăta mai târziu. Acum, cea mai răspândită denumire a întristării este depresia. Depresia este numită de către psihiatri şi psihoterapeuţi „flagelul secolului al XXI-lea", „ciuma" vremii noastre şi deşi în lumea contemporană anumite patimi au atins proporţii nemaivăzute, întristarea, deznădejdea, pierderea sensului vieţii au dobândit pur şi simplu caracter de epidemie. Cuviosul Nil Sinaitul numeşte întristarea „viermele din inimă". Ca un cancer, ca o boală mortală, această patimă îl roade, îl destramă pe om din interior, putându-l duce la deplina epuizare (şi uneori la moarte) dacă victima nu-i opune rezistenţă.
117
La fel ca oricare altă patimă, întristarea are un substrat pe deplin firesc. Amărăciunea, suferinţa sufletească, mâhnirea, plânsul sunt o «reacţie emoţională obişnuită a omului în faţa anumitor evenimente şi împrejurări grele din viaţă. De pildă, când moare un apropiat rareori rămâne cineva indiferent, netulburat. însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a plâns pentru prietenul Său Lazăr. El a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine, şi a zis: „Unde l-aţi pus?" Zis-au Lui: „Doamne, vino şi vezi." Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: „Iată cât de mult îl iubea" (In 11, 33-36).
În faţa unor şocuri majore nu putem rămâne indiferenţi. Emoţiile ne ajută în primul rând să facem faţă stresului, iar în al doilea rând să ne mobilizăm puterile pentru a ne lupta cu greutăţile, ne împing la acţiune. Este rău însă atunci când emoţiile ne domină, când intrăm într-o stare de tristeţe prelungită: atunci nu suntem departe de depresie. Ce este patima întristării, depresia? E o stare de boală cronică sufletească: întristarea devine o dependenţă şi începem să îi slujim iar ea, la fel ca oricare alt idol, cere jertfe. Un om care a fost în depresie şi după aceea a putut, cu ajutorul lui Dumnezeu, să depăşească starea aceasta îşi amintea de ea cu groază, ca de un vis urât. Tot ce îl frământa atunci, tot ce era atunci problemă monstruoasă, i s-a părut apoi caraghios, absurd. Şi, în general, întristarea e o uşoară nebunie. în timpul depresiei omul nu e capabil să aprecieze
118
adecvat circumstanţele vieţii, pe ceilalţi şi pe sine însuşi. De obicei, în capul celui cuprins de întristare se învârt următoarele gânduri: „Totul e pierdut, în viaţa mea nu e nimic bun, nimeni nu mă iubeşte, nu mă înţelege, viaţa mea n-are nici un sens." Şi, bineînţeles, autoflagelarea: „Sunt cel mai nefericit, sunt un ratat, sunt un idiot, nu sunt bun de nimic, le aduc celorlalţi numai suferinţe." în tot acest monolog, cele mai îngrijorătoare şi mai absurde sunt cuvintele categorice: totul, nimic, nimeni, nici un, cel mai, numai ş.a.m.d. Orice om sănătos la cap, care nu se află în stare de depresie serioasă, îşi dă seama că nu poate să fie totul pierdut. Aceasta este o aberaţie. Fiecare om are posibilitatea de a fi fericit. Pur şi simplu omul deprimat refuză cu îndărătnicie să o observe. Este mai mult sau mai puţin sănătos, are mâini, picioare, cap, organe de simţ, are un loc de muncă, are anumite capacităţi, deprinderi, are apropiaţi, rude şi prieteni aşadar, are posibilitatea de a iubi şi de a fi iubit, şi oricine înţelege acest lucru. Adică este limpede ca bună ziua: în omul care suferă de întristare vorbeşte nu raţiunea lui, ci altcineva. Cine? Patima care a pus stăpânire pe sufletul şi pe mintea lui. Şi, după cum ne amintim, patimile nu sunt ceva ce ţine de firea omului, ceva propriu sufletului nostru; ele vin din exterior, noi doar le dăm drumul în suflet. Acum este clar cine ne şopteşte gândul că viaţa nu are sens şi că nu suntem buni
119
de nimic: demonul întristării. Iar noi îl ascultăm supuşi, luându-i „răvaşele" drept gânduri proprii. Aici trebuie să ne amintim cum să ne luptăm cu gândurile rele: despre aceasta am vorbit deja în capitolul „Lupta cu gândurile". Principiul e acelaşi: să nu credem că ne aparţin şi să nu le primim în casa sufletului nostru, iar dacă sunt deja acolo să le dăm afară fără milă şi să „cazăm" cât mai rapid în locul lor alţi „locatari", adică gânduri bune şi luminoase.
Pericolul întristării, al depresiei, constă în aceea că ea reprezintă o patimă, şi ca atare acţionează la fel ca oricare dintre cele opt patimi fundamentale: pe de o parte îl chinuie pe om (vă amintiţi, „patimă" înseamnă pătimire), dar pe de alta îi aduce o masă de senzaţii plăcute, altfel nimeni nu ar cădea în cursa diavolului şi celui care suferă de întristare, oricât ar părea de ciudat, îi place, într-un fel, robia patimii. „Nimic nu îmbată atât de tare ca vinul suferinţei", scria Balzac.
De aceea este atât de greu să ieşi din starea aceasta, de aceea ajută atât de puţin consolările celor apropiaţi: omul aşteaptă nu vindecare, ci senzaţii plăcute de pe urma consolărilor şi a autocompătimirii, nu vrea deloc să se consoleze. Într-adevăr, întristarea poate să îmbete la fel ca vinul, la fel ca un drog, şi depresivului îi place să se găsească în această mlaştină caldă şi confortabilă, deşi, bineînţeles, starea aceasta îi provoacă suferinţă şi duce la autodistrugere. Pe deasupra,
120
repet, să ieşi din întristare nu-i simplu, e un efort considerabil, şi pentru mulţi este mai uşor să se lase „duşi de val". Iată de ce foarte frecvent de depresie, de melancolie suferă oamenii leneşi, neînvăţaţi cu efortul.
Bineînţeles, întristarea nu este ceva care apare întâmplător. Să cercetăm cauzele fundamentale ale apariţiei acestei patimi. Am spus deja, nu o dată, că la baza patimii poate sta altă patimă. Astfel, la baza întristării stă mânia: aşadar, aceasta poate fi cauza depresiei. Cum? Să ne amintim ce sentiment trăim de fiecare dată după ce a avut loc o ceartă, o discuţie mânioasă: un sentiment de ruşine, de pustietate lăuntrică, adeseori de mâhnire; ni se face ruşine pentru duritatea noastră, pentru lipsa noastră de autocontrol. Uneori, mânia naşte ciuda, irită orgoliul; trece vremea, dar nu putem să iertăm, şi acest sentiment de iritare, de ciudă, de ranchiună duce la întristare, la o dispoziţie sufletească întunecată. Foarte frecvent putem întâlni oameni care consideră că toţi cei din jurul lor le sunt datori şi că toţi cei din jurul lor sunt vinovaţi faţă de ei, pe când la creştinul ortodox totul trebuie să urmeze principiul invers: „Nu ceilalţi îmi sunt datori mie, ci eu le sunt dator tuturor; nu ceilalţi sunt vinovaţi de necazurile mele, ci eu sunt vinovat de problemele
121
lor." Atunci când omul trăieşte după acest principiu, îi va fi uşor să înfrunte şi deprimarea, şi va vedea cât de bine se aranjează viaţa lui şi relaţiile lui cu oamenii. Iar a crede că toţi îi sunt datori şi că toţi sunt vinovaţi faţă de el este psihologia tipică a ratatului.
întristarea, deprimarea este o boală a oamenilor neurastenici, lipsiţi de echilibru psihic, de stăpânire de sine. La aceşti oameni perioadele de excitaţie, de entuziasm, de răbufnire emoţională (uneori mânioasă, iritată) alternează cu întristarea, cu apatia, cu deprimarea.
Mânia, lipsa de echilibru sufletesc, neurastenia alcătuiesc însă doar una dintre cauzele depresiei. întristarea cronică poate fi provocată de condiţiile grele de viaţă, adeseori de moartea cuiva apropiat sau de o boală, de alte zguduiri sufleteşti. Depresia poate avea şi caracter ereditar, dar ereditatea nu reprezintă totuşi un factor de nedepăşit; pur şi simplu trebuie să se ţină cont de ea, şi se ştie că „omul prevenit e un om pregătit". Deşi întristarea poate fi provocată de o amărăciune, de un necaz, întâmplările sau condiţiile grele nu reprezintă cauza întristării, ci doar nişte factori declanşatori. Cauza este întotdeauna în om, în felul în care priveşte el viaţa, fiindcă se ştie cu toată exactitatea că depresia nu depinde în mod capital de condiţiile de viaţă şi de mediu, că pricina ei este întotdeauna interioară, nu exterioară. Despre aceasta dau mărturie datele statistice.
122
Cea mai ridicată frecvenţă a depresiilor şi sinuciderilor se întâlneşte nu în ţările sărace din lumea a treia, ci în cele mai dezvoltate şi mai bogate, unde nivelul de viaţă e foarte ridicat şi oamenii nu au ce să mai dorească. Fiecare al cincilea reprezentant al „miliardului de aur" (adică al celor mai bogaţi oameni de pe planetă) suferă de depresie şi, lucrul cel mai uimitor, printre cei mai săraci dintre oameni, printre aşa-numiţii „boschetari", aproape că nu există sinucideri. Adică aceştia duc o viaţă, cum ar spune unii, mai rea ca moartea, dar foarte puţini dintre ei se sinucid.
De ce patima întristării, anxietăţii, neliniştii este atât de răspândită în lumea contemporană? Din pricina pierderii credinţei. Occidentul îşi pierde într-un ritm galopant credinţa. Europa s-a declarat deja postcreştină. Şi în ţara noastră se observă, din păcate, scăderea interesului faţă de Biserică. Entuziasmul pentru religie şi afluxul de oameni în biserici care se observau în anii 90 ai secolului al XX-lea sunt deja de domeniul trecutului. Sigur, majoritatea se declară credincioşi, dar în ce cred? în anul Caprei, Cocoşului, Porcului, în astrologie şi în alte „ştiinţe" oculte. Chiar şi atitudinea faţă de Ortodoxie este bazată pe principiul magiei: pun lumânare în cutare
123
loc şi în cutare fel, mă rog cutărui şi cutărui Sfânt, ca să-mi meargă bine. Atunci când omul n-are credinţă autentică în Dumnezeu, fiind convins că nici un fir de păr din capul lui nu va pieri fără voia Lui (v. Lc. 21, 18), în inima sa apare anxietatea, neliniştea, iar acesta este deja începutul depresiei. El începe să se teamă de orice şi să se gândească: „Ce o să mi se întâmple mâine? Dacă o să mă îmbolnăvesc? Acum cu pensia nu te descurci. Dar dacă mă omoară? Că uite ce grozăvii arată ăştia la televizor. Dacă îmi pierd locul de muncă şi mor de foame? Că acum e criză..." De frică, de nelinişte, oamenii se tem să aibă încredere unul în altul, să întemeieze o familie, să facă copii. De pildă, omul credincios ştie bine că dacă vrea să aibă mulţi copii, Domnul nu-i va lăsa niciodată flămânzi şi dezbrăcaţi. Dacă-i ajuţi pe alţii, nu vei rămâne niciodată fără pâinea cea de toate zilele: aceasta este o lege a vieţii duhovniceşti. încă o manifestare a necredinţei este pierderea sensului vieţii, şi tocmai asta se află la baza depresiei: „Nu are nici un rost să mai trăiesc, totul s-a terminat, nu are nimeni nevoie de mine" ş.a.m.d.
Creştinul are întotdeauna pentru ce să trăiască. Sensul vieţii lui constă în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, el ştie, crede, ca ortodox, că Dumnezeu nu-l va părăsi niciodată, nu-l va lăsa să înfrunte singur necazul. Cum cântă un muzicant rock ortodox, „cu Dumnezeu e mai
124
sigur să trăieşti, cu Dumnezeu e mai uşor să mori". Iar pentru omul contemporan puţin credincios şi viaţa e înfricoşătoare, iar moartea este pur şi simplu sfârşitul! Aşadar, întristării, depresiei, îi putem face faţă numai punându-ne nădejdea în Domnul. Încredinţându-I necazurile şi problemele noastre, să cerem de la El ajutor şi sprijin. Neliniştea noastră pentru viitor, pentru prezent, pentru copii (fiindcă pentru ei ne zbuciumăm, poate, cel mai mult) trebuie s-o aruncăm la Domnul: Aruncă la Domnul grija ta, şi El te va hrăni (Ps. 54,25). Şi atunci ne va fi cu mult mai uşor să facem faţă anxietăţii şi întristării.
De pierderea credinţei este legată şi pierderea interesului faţă de viaţă la omul deprimat. Pe acesta nu îl mai bucură nimic, el nu mai apreciază nimic şi nimic nu-i mai atrage prea mult atenţia. Or, viaţa, în toate manifestările ei, este darul principal al lui Dumnezeu pentru om, şi această atitudine faţă de ea este un păcat mare, căci omul o să fie fericit numai atunci când va vrea să fie, când va începe să se bucure de viaţă. Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat, daţi mulţumire pentru toate, ne zice Sfântul Apostol Pa vel (I Tes. 5, 16-18). Daţi mulţumire: prin recunoştinţa faţă de Dumnezeu învăţăm să preţuim darurile vieţii. Iar bucurie, fericire, aduce numai
125
ceea ce preţuim. Un oarecare preot îşi sfătuia fiii duhovniceşti să scrie la sfârşitul fiecărei zile cel puţin cincizeci de motive pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu. Alt preot s-a dus să ceară sfat de la vestitul stareţ Nicolae Gurianov din ostrovul Zalitului. S-a dus pentru un necaz al său, dar uite că părintele Nicolae, după ce l-a ascultat, i-a zis: „Bucură-te!" Preotul s-a gândit: „Şi ce motiv de bucurie aş avea?..." Părintele Nicolae a continuat: „Bucură-te că te-ai născut, bucură-te că te-ai botezat, bucură-te că eşti ortodox, bucură-te că eşti încă viu!"
Pe cei căzuţi în întristare, care au pierdut bucuria şi gustul vieţii, îi putem sfătui să abordeze fiecare zi cu atenţie. Orice faceţi, faceţi cu atenţie şi cu noimă. Străduiţi-vă să vedeţi în toate ceva bun, plăcut, învăţaţi să vă bucuraţi chiar şi de cele mai mărunte bucurii. Apostolul Pavel spune: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Cor. 10, 31). Adică să faceţi toate spre mântuirea sufletului, dând slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Să luăm, de pildă, mâncarea. înainte de masă ne rugăm să ni se trimită pâinea cea de toate zilele şi mâncăm mulţumind Făcătorului nu pur şi simplu băgând în noi mâncarea, ci bucurându-ne de conştiinţa faptului că ea este un dar de la Dumnezeu. Soljeniţân descrie cum prânzeau cei închişi în lagărele cu destinaţie specială. Cu ce gust şi cu ce plăcere făceau asta! Şi doar mâncau
126
lucruri care pe noi ne-ar face, probabil, să vomităm. Pentru ei şi mâncarea aceea era însă o mare bucurie. Şi uite că mâncau zeama aceea lungă, îşi rodeau porţia de pâine neagră cu satisfacţie, fără grabă, simţind pe limbă toate calităţile ei gustative, iar după aceea, cu bucăţica rămasă, curăţau farfuria până la lustru. Şi Soljeniţân îşi amintea că într-o seară îi rămăsese încă o bucăţică, căpătată şi ascunsă, cu mare osteneală, undeva sub saltea. Şi, într-adevăr, omul sărac, lipsit de multe dintre plăcerile materiale, poate primi de la viaţă cu mult mai multă bucurie decât cineva care posedă din plin toate bunătăţile pământeşti.
Când eram eu seminarist şi apoi student, condiţiile de viaţă din seminar erau absolut de cazarmă: în camerele de cămin erau cazaţi câte douăzeci şi ceva de oameni, toţi supuşi unui regim strict vreme de patru ani şi chiar de opt (pentru cei care rămâneau să studieze mai departe în Academia teologică). îmi amintesc că voiam tot timpul două lucruri: să dorm şi să mănânc. Şi nici înainte, nici după seminar nu am avut atâta satisfacţie câtă am avut atunci de pe urma celor mai simple lucruri: a somnului, a meselor, a plimbărilor. îmi amintesc cum mă pregăteam de somn: scuturam perna fără grabă, ca să se aşeze frumos, mă înfăşuram în plapumă şi pur şi simplu mă prăbuşeam într-un somn adânc până la semnalul de deşteptare. Dar când eram de serviciu la sala de mese! Până azi îmi amintesc cum după muncă
127
turnam cu băieţii lapte condensat într-o farfurie mare şi, muind pâine în el, mâncam.
Omul care vrea să scape de întristare trebuie să înveţe să vadă sens şi bucurie în fiecare zi, în fiecare oră şi în fiecare minut. Dacă mergem la plimbare, să ne străduim să fim atenţi, să facem observaţii; dacă discutăm cu cineva, să ne străduim să vedem în el ceva bun, să învăţăm ceva de la el. Dacă citim o carte, să nu dăm repede pagină după pagină, ci să reflectăm, să facem însemnări şi apoi să analizăm. Astfel, viaţa noastră va căpăta sens şi deplinătate. Este foarte bine dacă munca pe care o facem ne aduce mare satisfacţie, este foarte interesantă dar şi dacă munca noastră nu întruneşte aceste calităţi o putem face cu bucurie dacă vom învăţa să vedem în ea laturile plăcute. Chiar şi o muncă atât de primitivă cum este dereticatul, spălatul vaselor etc. poate aduce plăcere şi satisfacţie dacă este făcută bine şi conştiincios.
Despre faptul că întristarea poate fi provocată de necazuri, de greutăţi, am vorbit mai sus, dar pe unii necazurile îi aruncă în adâncul descurajării, pe când alţii ies din ele cu fruntea sus: suferinţele îi îndoaie, însă nu-i frâng. Aici totul ţine de atitudinea faţă de necazuri. În general, orice lucru e bun sau rău în funcţie de atitudinea noastră faţă de el.
128
Vrem, nu vrem, în viaţă suferinţele sunt un lucru inevitabil. Nici un om de pe pământ nu a scăpat încă de ele. Suferinţele, bolile, moartea au intrat în lume odată cu căderea lui Adam. S-a schimbat natura omului, s-a schimbat şi tot restul lumii. Repet însă: faţă de suferinţe, de necazuri, există diferite atitudini. în primul rând, trebuie să ţinem minte că Dumnezeu nu trimite niciodată, nimănui, o cruce mai presus de puterile lui. El este Tatăl nostru şi ştie mai bine decât noi ce pot să îndure copiii Lui şi ce nu. Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda (I Cor. 10,13). în al doilea rând, după necazuri vine întotdeauna mângâiere. Dacă omului i se ia pe de o parte, înseamnă că pe de alta i se va da.
în viaţa noastră nu e nimic întâmplător, orice eveniment are semnificaţia sa. Şi Dumnezeu nu îngăduie să suferim fără noimă. Suferim ori spre curăţirea noastră de păcate, ca să nu suferim în viaţa veşnică, ori ca să fim feriţi de căderi şi de alte primejdii. Dacă avem o atitudine corectă faţă de ele, suferinţele ne fac mai buni şi mai curaţi, ne fac să ne privim altfel pe noi înşine, să ne ajutăm aproapele, să începem să avem compasiune faţă de el. Orice preot poate da mărturie câţi enoriaşi au devenit credincioşi în urma încercărilor şi necazurilor vieţii: a morţii celor dragi, a bolilor grele, a pierderii locului de muncă ş.a.m.d. Din
129
păcate, dacă totul le merge bine, oamenii nu se grăbesc să se ducă la biserică. Necazurile proprii şi străine ne fac să reflectăm la problemele cele mai importante: la sensul vieţii, la mântuirea sufletului, la mila faţă de durerea altuia. în Anglia a avut loc un accident rutier major în care a fost implicat un autobuz cu copii, dintre care mulţi au murit, iar alţii au suferit traume, şi scriitorul creştin C.S. Lewis a fost întrebat cum de a îngăduit Dumnezeu o asemenea tragedie îngrozitoare la care el a răspuns că suferinţele sunt dalta cu care Făcătorul, ca un sculptor, face din om o statuie magnifică.
Ce este o catastrofă? Pe lângă o durere uriaşă, este un prilej de a ne manifesta cele mai bune însuşiri omeneşti: să dăm dovadă de compasiune, să-i ajutăm şi să-i sprijinim pe cei care suferă, să-i mângâiem pe cei îndureraţi, să-i susţinem în clipa grea şi să reflectăm noi înşine la multe lucruri. Pentru cei care au avut de suferit este un prilej de a se ruga fierbinte lui Dumnezeu, de a reflecta la lucruri la care în agitaţia de zi cu zi nu stau să reflecteze, la mântuirea sufletului. Ce e mai important pentru Dumnezeu: trupul omului, care se îmbolnăveşte, îmbătrâneşte, moare, ori sufletul lui nemuritor? Bineînţeles că sufletul, şi de aceea Domnul îngăduie să suferim. Iar după multă vreme vedem că încercările acelea nu ne-au fost trimise întâmplător, că aveam nevoie de ele. Stareţul Nicolae Gurianov
130
a fost închis mulţi ani pentru credinţa ortodoxă în lagărele sovietice, şi spunea că nu-i pare rău câtuşi de puţin pentru anii petrecuţi în închisoare. Foarte mulţi oameni care au trecut prin iadul lagărelor, închisorilor, exilurilor, care şi-au pierdut acolo sănătatea, spuneau că nu le pare deloc rău pentru asta şi îşi aminteau de perioadele acelea cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Şi altminteri nici nu poate fi, căci dacă ar fi avut altă atitudine faţă de viaţă pur şi simplu nu ar fi supravieţuit în acele încercări groaznice.
Nici noi nu ştim de ce suntem în stare: unii suportă suferinţe neomeneşti, pe când alţii în urma unor mici neplăceri cad în mâhnire, în deznădejde şi sunt gata să-şi pună capăt zilelor. Când omul se hotărăşte să se sinucidă, la mijloc sunt întotdeauna (desigur, dacă nu face asta în urma unei boli psihice) slăbiciunea morală, laşitatea şi puţinătatea credinţei. Sinucigaşul vrea să scape de suferinţele vremelnice, pământeşti, nu le poate îndura, însă nu ştie ce-l aşteaptă acolo unde patima îl va chinui veşnic.
Tot ce face Domnul e spre binele nostru: aceasta trebuie să fie deviza noastră zilnică. Foarte adesea ne îngrijorează şi ne frământă nu numai necazuri şi încercări reale, ci şi unele presupuse, ipotetice. O cunoscută spunea: „Haideţi să trăim neplăcerile doar pe măsură ce vin!" Apropo, a trăit 103 ani. împotriva anxietăţii, a zbuciumului sufletesc există un mijloc excelent: RUGĂCIUNEA.
131
Nu o dată am avut prilejul să-i verific eficacitatea atunci când aveam emoţii pentru copii. De fiecare dată când mă gândeam la ei cu îngrijorare aflându-mă departe de casă, spuneam o scurtă rugăciune pentru sănătatea şi mântuirea lor, şi îngrijorarea dispărea.
întristarea, depresia se vindecă prin recunoştinţa faţă de Dumnezeu, prin credinţa şi încrederea în El. Şi, în general, fără credinţă în Dumnezeu nu poţi face faţă până la capăt patimii întristării. Dacă omul nu crede în nimic, mai devreme sau mai târziu întristarea şi deznădejdea se vor întoarce la el, chiar dacă nu mai devreme de sfârşitul vieţii, fiindcă el nu are nădejde adevărată.
Eu slujesc într-o biserică de cimitir, şi am destul de des prilejul să stau de vorbă cu oameni îndureraţi de moartea rudelor sau prietenilor. Într-adevăr, plecarea din această viaţă a unei persoane apropiate este un şoc enorm. Un astfel de eveniment îi aruncă în întristare pe foarte mulţi. Noi, credincioşii, avem o mare mângâiere în necazurile de acest fel. Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor (Mt. 22, 32), ne spune Hristos. Sufletul omenesc e viu, el nu moare, iar moartea nu e sfârşitul vieţii, ci trecerea în altă existenţă. Deşi, bineînţeles, ea înseamnă întotdeauna o despărţire de cei dragi, această despărţire nu este veşnică. Ceea ce iubim în om atitudinea lui faţă de noi, gândurile, sentimentele, caracterul ţine de sufletul lui nemuritor, nu
132
de trup, care se îmbolnăveşte, îmbătrâneşte, se schimbă, iar după aceea moare. Sufletul nici nu are vârstă. A doua mângâiere a creştinilor ortodocşi este rugăciunea pentru răposaţi. Răposaţii noştri aşteaptă de la noi un singur lucru: să ne rugăm fierbinte pentru ei. Să se roage pentru ei înşişi nu mai pot. Să ne rugăm, să ne căim pentru păcate, să ne schimbăm viaţa putem doar atâta timp cât trăim pe pământ. Şi rugăciunea este firul care ne leagă de cei dragi care se află dincolo, este o posibilitate de a îndeplini datoria dragostei, căci foarte adesea omul care îşi pierde o rudă, un prieten, încearcă un sentiment de vinovăţie şi vrea să mai facă ceva pentru ei, să compenseze pentru faptul că nu le-a dat aici destulă dragoste. Şi acum are toate posibilităţile să facă asta. Trebuie să meargă cât mai des la biserică, să dea pomelnice pentru răposaţi, să citească acasă Psaltirea pentru ei, să facă milostenie spre odihna lor şi, în general, să-i pomenească mereu la rugăciune.
Întristarea, amărăciunea, depresia sunt o mare piedică la rugăciune. Omul aflat în starea aceasta nu este bun de nimic, îi vine greu chiar şi să mănânce, să bea, să se gândească, iar cu atât mai mult să se roage. De aceea, dacă-i iubim pe apropiaţii noştri care au adormit în Domnul trebuie să depăşim starea aceasta măcar de dragul lor, fiindcă ei au acum foarte mare nevoie de ajutorul şi dragostea noastră iar dragostea continuă,
133
nu încetează după moarte, căci esenţa ei este veşnică. Dragostea nu cade niciodată (I Cor. 13, 8).
Încă un moment foarte important, de care trebuie să ne amintim atunci când îi pomenim pe apropiaţii răposaţi. Din păcate, există ritualuri absolut greşite, neortodoxe, de jelire a acestora. Aici intră şi bocetele de la mormânt, şi condoleanţele din care transpare o mâhnire neagră, şi alte gesturi de care n-are nevoie nimeni. Multora li se pare că sunt datori să facă toate acestea în memoria răposatului/răposatei, exprimându-şi astfel dragostea faţă de el/ea.
Spuneţi-mi, dacă vreunul dintre noi ar muri, ar vrea ca cei dragi de pe pământ să cadă într-o întristare, într-o depresie neagră, şi să ajungă, poate, la spital cu o tulburare nervoasă? Bineînţeles că nu, dacă îi iubeşte cu adevărat, dacă le vrea binele, dacă doreşte ca ei să fie fericiţi! Şi răposaţii noştri vor acelaşi lucru: vor să trăim, să ne bucurăm de viaţă, să-i pomenim în rugăciunile noastre şi nu numai. întristarea creştină e luminoasă. înmormântarea unui ortodox trebuie să fie nu doliu, ci petrecere a lui în veşnicie. Ne amintim cu recunoştinţă faptele bune ale răposatului/răposatei şi, bineînţeles, ne rugăm să primească împărăţia cerurilor.
134
Vreau să spun câteva cuvinte despre un mijloc obligatoriu de luptă cu întristarea şi akedia. Lenea, statul degeaba naşte plictiseala, iar plictiseala naşte întristarea şi akedia. În jurul omului leneş, omului care stă degeaba se învârt mereu demonii întristării, el este pradă uşoară pentru aceştia. Omul ce urmăreşte un scop, omul care iubeşte munca este foarte rar întristat. Primul simptom al războiului întristării este acela că nu-ţi mai vine să faci nimic, eşti moleşit complet. Aici trebuie să ne silim pas cu pas să facem măcar un lucru. Cel întristat este pur şi simplu dator să se silească să lucreze, deşi în starea de deprimare orice treabă este deja o nevoinţă.
Majoritatea oamenilor care mi-au mărturisit la spovedanie păcatul întristării şi akediei nu aveau o ocupaţie constantă. Este foarte bine când întristatul îşi găseşte de făcut ceva interesant dar şi dacă nu poate afla o asemenea ocupaţie trebuie să se silească să facă o muncă oricare, numai să fie simplă. Trebuie să umplem cu ceva fiecare oră a zilei, ba chiar fiecare minut, ca să nu rămână loc pentru gândurile întunecate. Omul nu se poate gândi la două lucruri deodată, şi ca atare trebuie să înlocuim negativul cu pozitivul, să ne gândim la lucruri bune.
Un oarecare stareţ avea un ucenic. Odată, stareţul i-a auzit pe draci strigând: „Vai nouă din pricina
135
călugărilor acestora: nici de stareţ nu putem să ne apropiem, nici de ucenic, fiindcă strică şi zideşte, niciodată nu-l vedem stând degeaba!" Stareţul s-a nedumerit: ce strică şi zideşte ucenicul? Atunci s-a dus la ucenic, iar acela i-a arătat un morman de pietre, din care clădea ziduri pe care după aceea le dărâma. „Făcând aşa, nu simt trândăvire." Stareţul a înţeles că dracii nu se puteau apropia de ucenic fiindcă acesta nu stătea niciodată degeaba, şi l-a îndemnat să-şi continue osteneala.
Spălatul, dereticatul, treburile casnice sunt lucruri cu care ne putem umple timpul întotdeauna, chiar şi atunci când nu avem o ocupaţie constantă. Se spune că dacă femeia este deprimată şi vrea să-şi pună capăt zilelor trebuie să ia săpunul, frânghia... şi să se ducă la spălat rufe. Oricât de greu ne-ar fi, să ne silim să lucrăm ceva: avem neapărată nevoie de asta. Am citit cândva următorul sfat excelent: „Dacă sunteţi întristaţi şi vi se pare că nimeni nu vă iubeşte, ajutaţi-vă aproapele, faceţi o faptă bună de preferinţă, pentru cineva căruia îi este mai rău decât vă e vouă." Făcând aceasta, „împuşcăm doi iepuri deodată": ne distragem de la întristare şi simţim că cineva are nevoie de noi. De asemenea, înţelegem că nu noi avem nevoie de compătimire şi ajutor, ci aproapele.
136
Păcatele înmulţesc întristarea
Ce mai poate provoca întristare, depresie? Povara vieţii păcătoase, a păcatelor nemărturisite, nepocăite. Vă închipuiţi ce înseamnă să umbli cu o asemenea povară? Căci conştiinţa acest glas al lui Dumnezeu vorbeşte în fiecare om, şi dacă omul nu ştie cum să scape de păcate, cum să se pocăiască pentru ele, adesea cade în întristare. Aici este nevoie, bineînţeles, de spovedanie amănunţită (este de dorit să se pornească mărturisirea chiar de la începutul vieţii conştiente) şi de roade vrednice de pocăinţă.
O femeie tânără s-a adresat unui cunoscut psihoterapeut, plângându-se de anxietate şi de depresie. Viaţa ei fusese deosebit de agitată: o mulţime de legături trupeşti păcătoase, o căsătorie nereuşită, încheiată printr-un divorţ. Ea fusese crescută într-o familie patriarhală, de tip tradiţional, şi părinţii se străduiseră (ce-i drept, fără succes) să-i insufle principii morale stricte. Pentru noi situaţia este limpede: glasul conştiinţei şi ruşinea pentru viaţa păcătoasă, desfrânată, o dau în vileag pe femeie, dar întrucât ea nu ştie cum să procedeze corect, toate acestea o aruncă în întristare. Pe lângă întristare, o chinuie temerile, i se pare că o să i se întâmple ceva rău, că va fi pedepsită negreşit pentru păcatele tinereţii.
Ce-o sfătuieşte însă doctorul? Acesta o linişteşte pe pacientă, îi spune că aşa e tinereţea şi aşa
137
trebuie să fie, agitată şi veselă, că nu e vinovată cu nimic faţă de nimeni. El nu înlătură problema, ci doar o muşamalizează, adoarme conştiinţa pacientei. Este evident că un asemenea „tratament" va oferi doar o ameliorare de scurtă vreme. Problema, adică povara păcatelor din trecut, rămâne, şi glasul conştiinţei nu poate fi înăbuşit cu totul. Deprimarea provocată de ruşinea pentru păcate poate fi depăşită cu adevărat numai prin pocăinţa pentru ele, prin curăţirea primită la spovedanie. Păcatul mărturisit este deja ca inexistent dacă omul se pocăieşte pentru el cu sinceritate. Este foarte bine să primeşti o epitimie de la duhovnic şi s-o împlineşti. Şi, bineînţeles, trebuie să porneşti pe calea îndreptării şi a luptei cu păcatul, căci de mărturisit acesta a fost mărturisit, dar urmările lui distructive rămân.
Bineînţeles, conştiinţa poate fi înăbuşită, ca un izvor care a fost înfundat cu pietre şi acoperit cu beton, dar mai devreme sau mai târziu tot va ieşi la suprafaţă.
Să tragem concluziile în privinţa acestei teme. Aşadar, lupta cu întristarea se poartă cu ajutorul întăririi credinţei în Dumnezeu şi a nădejdii în El. Trebuie să învăţăm să vedem nenumăratele Lui binefaceri din viaţa noastră şi să fim recunoscători pentru ele. Şi, desigur, este nevoie de lupta cu această patimă, care este un efort personal permanent, căci „Dumnezeu dă, dar nu bagă-n traistă", întristarea, akedia reprezintă o stare de moleşire
138
a voinţei, iar educarea voinţei poate fi realizată numai de omul însuşi. Dumnezeu nu ne mântuieşte fără voia noastră: ne trimite ajutor şi mijloace, iar noi trebuie să ne folosim de ele. Apropo, cu privire la aceasta există o istorisire pilduitoare. A avut loc o inundaţie. Apa se ridica tot mai mult. Unul din cei loviţi de catastrofă avea credinţa că Dumnezeu îl va salva, şi uite că au venit nişte oameni într-o barcă şi i-au strigat: „Vino la noi în barcă, să te salvăm!" Acela s-a împotrivit: „Nu, că mă salvează El, Dumnezeu!" Apa creştea, creştea; omul nostru s-a suit pe acoperiş. Pe alături a trecut o plută; ar fi putut să se apuce de ea, dar nici atunci nu s-a folosit de prilej, gândindu-se că Domnul îl va salva. Nenorocitul stătea deja în apă până la piept când a văzut o scândură mare plutind pe lângă el, dar n-a vrut să se apuce nici de ea, crezând că Dumnezeu îl va ajuta în chip minunat. Bineînţeles că a murit; sufletul lui a ajuns la Dumnezeu, şi L-a întrebat: „Doamne, de ce nu m-ai scăpat? Că am avut atâta credinţă, Te-am rugat atât de fierbinte!" Şi Dumnezeu i-a răspuns: „De trei ori ţi-am trimis mijloace să te salvezi, şi n-ai vrut să te foloseşti de ele."
Patimile întristării şi akediei („trândăvirii", în limbajul bisericesc tradiţional), deşi sunt apropiate şi înrudite, nu sunt, totuşi, unul şi acelaşi lucru.
Iată cum defineşte, cum explică esenţa întristării Sfântul Ignatie Briancianinov: „Amărăciune,
139
mâhnire, curmare a nădejdii în Dumnezeu, îndoială de făgăduinţele dumnezeieşti, lipsă de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă, puţinătate de suflet (laşitatea), nerăbdare, nemustrare de sine, posomorâre asupra aproapelui, cârtire, lepădare de nevoinţa multostenicioasei vieţi creştineşti, dorinţă de a părăsi această cale, ferire de povara crucii, de lupta cu patimile şi cu păcatul."
Iată ce este scris despre akedie (trândăvire): „Lenevire faţă de orice lucru bun şi mai ales faţă de rugăciune. Părăsire a pravilei de rugăciune bisericeşti. Pierdere a aducerii-aminte de Dumnezeu. Părăsire a rugăciunii neîncetate şi a citirii folositoare pentru suflet. Neluare-aminte şi grabă la rugăciune. Nepăsare. Lipsă de evlavie. Stat degeaba. Odihnire de prisos a trupului prin somn, prin zăcere şi prin răsfăţul de tot felul. Căutare a mântuirii fără osteneală. Mutare din loc în loc pentru a scăpa de lipsuri şi greutăţi. Dese plimbări şi vizite la prieteni. Grăire în deşert. Spuse defăimătoare de cele sfinte. Părăsire a plecăciunilor şi a celorlalte nevoinţe trupeşti. Uitare de păcatele proprii. Uitare de poruncile lui Hristos. Negrijă pentru cele duhovniceşti.
Robire. Lipsă a fricii de Dumnezeu. Învârtoşare. Nesimţire. Deznădejde."
CAPITOLUL 10
Akedia sau trândăvirea - „dracul de la amiazăzi"
Aşadar, faţă de întristare akedia este mai legată de lenevie, de moleşirea duhului şi a trupului.
Nu degeaba Sfinţii Părinţi numesc akedia „dracul de la amiazăzi", care se luptă cu călugărul în mijlocul zilei, împingându-l să doarmă după prânz şi distrăgându-l de la rugăciune. Trebuie să ne amintim că pentru călugări (mai ales în vechime) ora 12 era într-adevăr jumătatea, mijlocul zilei, deoarece ei se scoală foarte devreme şi, după obiceiul mănăstiresc, masa se ia de două ori pe zi: la prânz şi la cină.
Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că akedia este plictis în orice lucrare, atât din viaţa de zi cu zi, cât şi de rugăciune, dorinţă de a o „lăsa baltă": „Piere cheful şi de a sta la slujbă în biserică, şi de a te ruga acasă lui Dumnezeu, şi de a citi, şi de a săvârşi obişnuitele fapte bune." Dormitat-a
141
sufletul meu de trândăvire, citează sfântul cuvintele psalmului.
Akedia, plictisul, împovărarea duhului şi a trupului vin uneori pentru multă vreme, ne avertizează Sfântul Teofan, însă nu trebuie să credem că în suflet vom avea totdeauna tihnă şi bucurie de pe urma rugăciunii; există şi perioade de lenevie, de răcire şi de puţinătate a credinţei. în viaţa duhovnicească, răcirea, criza sunt semne ale akediei. Aici trebuie să avem voinţă şi să ne silim. În orice lucrare obţinem rezultate numai atunci când ne silim în mod constant, când ne luăm de păr, ca vestitul baron Miinchhausen, şi ne tragem din mlaştina leneviei, moleşirii, mâhnirii şi akediei.
Nimeni nu va obţine nimic, în nici un domeniu, dacă nu se va sili să lucreze în mod regulat.
Tocmai în asta constă educarea voinţei. Nu vrei să te duci la biserică, nu vrei să te rogi dimineaţa şi seara? Sileşte-te să faci asta. Ţi-e lene, ţi-e greu să te scoli dimineaţa zilnic şi să mergi la serviciu ori să faci treburile obişnuite? Aminteşte-ţi minunatul cuvânt: „Trebuie!" Nu „vreau nu vreau", ci pur şi simplu „trebuie". Şi aşa, pornind de la aceste „mărunţişuri", vom educa în noi voinţa. Nici faptele bune nu se fac aşa, simplu; şi ele cer strădanie. în Evanghelie nu se promite nicăieri că ne va fi uşor, ci dimpotrivă: împărăţia cerurilor se ia cu silinţă, şi silitorii o răpesc pe ea. Noi folosim expresia „slujbe bisericeşti" dar
142
slujba, prin definiţie, nu este ceva uşor şi confortabil, ci este muncă, efort, uneori greu, şi răsplata ei o reprezintă momentele de avânt duhovnicesc, de rugăciune plină de bucurie. Ar fi însă o mare cutezanţă să credem că darurile acestea ne vor însoţi neîncetat. Foarte des ne vine greu să ne rugăm şi să stăm la slujbe. Ba e înghesuială, ba e înăbuşitor, ba cineva ne distrage, face zgomot, dă mai departe lumânări şi aşa mai departe, dar asta nu înseamnă că pentru a ne ruga trebuie să aşteptăm nu ştiu ce condiţii deosebite, fiindcă acestea pot să nu vină niciodată. În biserică trebuie să căutăm nu confort şi nu ştiu ce trăiri sufleteşti, ci întâlnirea cu Dumnezeu.
Am observat odată că cineva vine la biserică şi se împărtăşeşte numai în zilele de rând. L-am întrebat de ce nu se apropie de Sfintele Taine şi duminica sau de sărbători. Mi-a răspuns că duminicile şi în zilele de sărbătoare nu-i place să meargă la biserică: e prea multă lume, înghesuială, agitaţie etc., şi ca atare simte că e mai bine să vină în zilele de rând, când nu-l încurcă nimeni. I-am zis atunci că procedează absolut greşit: sigur, în zilele de rând poţi să mergi la biserică, dar principalul este să mergi la slujbele din duminici şi sărbători (aceasta este a patra poruncă a Legii lui Dumnezeu, privitoare la ziua a şaptea) şi să te împărtăşeşti cu toţi enoriaşii. Toată comunitatea bisericească se împărtăşeşte dintr-un singur potir, şi în aceasta constă unitatea
143
noastră. Bineînţeles, poate că unora le vine mai uşor să se roage atunci când nu e nimeni în biserică, dar trebuie să învăţăm să ne rugăm şi când e mult popor, fiindcă nici în împărăţia lui Dumnezeu nu vom ajunge singuri. Slujbele, ecteniile, sunt alcătuite în aşa fel încât ne rugăm împreună, tot soborul, toată adunarea credincioşilor, „cu o gură şi cu o inimă". în vremea comunismului erau atât de puţine biserici, că uneori, de înghesuială ce era la slujbă, nu puteai nici să ridici mâna ca să-ţi faci cruce: şi totuşi, oamenii se duceau la biserică şi se bucurau de rugăciunea comună.
Aşadar, la toate trebuie să ne silim, începând, poate, cu paşi mici: atunci, akedia nu ne va putea trage în smârcul ei şi vom cuceri, treptat, insuliţă după insuliţă. Şi, bineînţeles, în această lucrare este nevoie nu de elanuri impulsive, ci de statornicie.
În Patericul Sfântului Ignatie Briancianinov este descris cazul unui monah care a căzut în akedie, a lăsat pravila de rugăciune şi nu găsea în sine putere să înceapă din nou săvârşirea nevoinţei călugăreşti. Stareţul de la care a cerut sfat i-a povestit următoarea istorie. Cineva avea un câmp năpădit de mărăcini, şi i-a zis fiului său să cureţe câmpul şi, poate, să sădească ceva în el. Fiul s-a dus la câmp, dar văzând în ce stare proastă se află s-a tulburat, s-a descurajat, s-a culcat pe pământ şi a adormit. Văzându-l, tatăl i-a zis: „Fiule, dacă
144
zi de zi ai lucra măcar o bucăţică de pământ cât aceasta pe care eşti culcat acum, munca ar înainta măcar puţin câte puţin, şi nu te-ai dovedi atât de neascultător." Auzind asta, tânărul a făcut cum i-a spus tatăl său, şi în scurtă vreme a curăţit câmpul de mărăcini. „Aşijderea şi tu, fiule, i-a zis stareţul fratelui, să nu te trândăveşti, ci nevoieşte-te puţin câte puţin, iar Dumnezeu, cu harul Său, te va aduce în starea de mai înainte." Aşa s-a şi întâmplat, călugărul a dobândit pacea duhovnicească şi a sporit în Domnul.
Se spune: „Cu cât dormi mai mult, cu atât ai mai mult chef să dormi în continuare." Cu cât petreci mai mult timp în răsfăţ şi în moleşeală, cu atât te obişnuieşti mai mult cu starea aceasta. Nu trebuie uitat că akedia este una din cele opt patimi fundamentale aşadar, îl înrobeşte pe om, îl face dependent de ea. Nu trebuie să credem că obişnuinţa lenevirii, moleşirii, plictisului va trece vreodată de la sine, că ne vom sătura singuri de ea. Cu ea trebuie să luptăm, disciplinându-ne voinţa şi sufletul, silindu-ne spre tot lucrul bun.
Una din însuşirile akediei este răcirea duhovnicească.
După cum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, răcirea începe prin uitare: „Omul dă uitării
145
şi binefacerile dumnezeieşti, şi pe Dumnezeu însuşi, şi mântuirea sa în El, şi primejdia de a fi fără Dumnezeu, şi pomenirea morţii: pe scurt, se ascunde de ochii lui tot domeniul duhovnicesc." „Aveţi grijă, grăbiţi-vă să refaceţi şi să reaprindeţi în suflet frica de Dumnezeu!", ne sfătuieşte Sfântul Teofan. „Răcirea are loc uneori fără voia omului... dar vine alteori şi în urma unor lucruri ce ţin de voia noastră: a distracţiilor, a convorbirilor dezordonate, a săturării cu mâncare, a somnului peste măsură şi a multor alte lucruri."
Aşadar, răcirea, care e născută de akedie şi lenevire, este adesea legată de uitarea binefacerilor dumnezeieşti şi de pierderea interesului faţă de viaţa duhovnicească. Trebuie neapărat să învăţăm să vedem în toate evenimentele prezenţa lui Dumnezeu, să îi mulţumim pentru darurile pe care ni le trimite. Omul căzut în akedie, care s-a răcit duhovniceşte, se spovedeşte şi se împărtăşeşte foarte rar, îi vine greu să se pregătească pentru primirea Sfintelor Taine şi să se apropie de ele iar fără participarea la Taine, fără harul lui Dumnezeu, el se va depărta tot mai mult de Dumnezeu şi răcirea duhovnicească nu va face decât să crească. Dacă ne luptă akedia, primul lucru ce trebuie făcut este spovedania şi împărtăşania cu pregătirea cuvenită. Şi să facem asta cât mai des, străduindu-ne să păstrăm în noi darul acesta duhovnicesc.
146
Îmi amintesc foarte bine ce avânt a fost după sărbătorirea unui mileniu de la încreştinarea Rusiei. Preoţii botezau copiii şi adulţii cu miile. A început să renască viaţa creştină comunitară. La începutul anilor 90 au apărut o mulţime de organizaţii bisericeşti, de frăţii ortodoxe. Am aflat practic ce înseamnă viaţa bisericească, lucrarea creştină comună, ce înseamnă să fim fraţi şi surori. Au început cu mare repeziciune să renască bisericile, mănăstirile şi, lucrul principal, acestea s-au umplut, literalmente, de oameni, de poporul lui Dumnezeu, care era gata să slujească lui Hristos. Din păcate însă, acestei perioade de avânt duhovnicesc i-a urmat o perioadă de răcire, de decădere, şi foarte mulţi dintre cei veniţi atunci în Biserică n-au fost în stare să rămână în ea. Şi, cum spune poetul, „aceia sunt departe, şi alţii nu mai sunt"1. Viaţa duhovnicească nu se poate sprijini numai pe avânturi, pe momente de înflăcărare. Mântuirea sufletului este o muncă foarte minuţioasă, care cere statornicie. După avânt poate urma o relaxare, şi demonul akediei aşteaptă tocmai acest moment.
Dacă s-a abătut asupra voastră akedia, moleşirea duhovnicească, trebuie în primul rând să vă siliţi să duceţi o viaţă duhovnicească, să nu vă lăsaţi de rugăciune, să luaţi parte în continuare la Tainele Bisericii; în al doilea rând, să citiţi literatură duhovnicească, Sfânta Scriptură, să vă
1 Puşkin, în „Evgheni Oneghin" (n.tr.).
147
înduhovniciţi existenţa, să învingeţi tentaţia perspectivei lumeşti şi să vedeţi mâna lui Dumnezeu în viaţa voastră; în al treilea rând, să vă siliţi să faceţi eforturi mai ales spre folosul celorlalţi. Vechii nevoitori au observat că demonii akediei nici să se apropie nu pot de cel care nu stă degeaba niciodată.
CAPITOLUL 11
Slava deşartă - „hoţul pe care-l ţii în casă"
De ce „deşartă"?
Oamenii năzuiesc uneori spre o poziţie foarte înaltă în societate, ambiţiile lor sunt nemăsurate. Or, cuvântul „deşert" are şi înţelesul de „stricăcios", „trecător". Faţă de slava pe care a pregătit-o Domnul pentru cei care îl iubesc, orice slavă pământească este doar praf şi cenuşă, abur ce se ridică de la pământ şi piere fără întârziere. Slava pământească e însă deşartă nu doar la scara veşniciei. Chiar şi în scurta perioadă a vieţii noastre pământeşti gloria, funcţiile înalte, celebritatea sunt lucruri foarte nesigure şi lipsite de trăinicie. Şi totuşi, foarte mulţi năzuiesc spre glorie şi spre onoruri, iar unii îşi fac din asta un idol, transformându-le într-un scop în sine. Nu numai cei posedaţi total de această patimă suferă de slava deşartă. Din păcate, într-o măsură sau alta de slava
149
deşartă suferim toţi. Fiecare vrea să fie în proprii săi ochi, şi mai ales în ochii celor din jur, mai bun decât e de fapt. Oricăruia dintre noi îi place să fie lăudat, să fie apreciat, nu certat. Aproape oricine năzuieşte să ocupe o poziţie cât mai bună în societate dar Domnul nu asta ne învaţă.
Odată, a venit la Hristos mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se şi cerând ceva de la El. Iar El a zis ei: „Ce voieşti?" Ea a zis Lui: „Zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, întru împărăţia Ta." Dar Iisus, răspunzând, a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?" Ei I-au zis: „Putem." Şi El a zis lor: „Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu." Şi auzind cei zece, s-au mâniat pe cei doi fraţi. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru, şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi" (Mt. 20, 28).
Nici femeia aceea, nici apostolii nu ştiau încă ce trebuia să îndure Domnul în viaţa Sa pământească. Ei, la fel ca toţi iudeii de pe atunci, şi-L
150
închipuiau pe Mesia ca pe un împărat pământesc, care avea să-i izbăvească de odiosul jug al stăpânirii romane şi să restaureze statul israelit, în care evreii aveau să se bucure de putere şi privilegii.
Slava deşartă ascunsă şi vădită
Slava deşartă poate fi sens al vieţii, dar poate fi şi măruntă, „banală" dar asta nu înseamnă că ea nu e primejdioasă, deoarece şi arborele puternic creşte dintr-o sămânţă mică, şi dintr-un râuşor ia naştere fluviul.
Adeseori, la spovedanie se observă tabloul următor. Vine un om care a mers la biserică toată viaţa sa conştientă şi, cum s-ar zice, începe să se spovedească, dar nu prea: „Da, sigur, sunt păcătos (la fel ca toată lumea): am făcut cutare, cutare şi cutare păcat cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul, dar aşa, din pură întâmplare, dintr-o neînţelegere, dar în general sunt un creştin model, merg la biserică, citesc Evanghelia, fac fapte bune." Şi aceştia sunt oameni care au auzit acea pericopă din Evanghelia după Luca, care se citeşte în biserică în Duminica vameşului şi fariseului, înaintea Postului Mare. Fariseul spune acolo despre sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig (Lc. 18, 11-12). Dar, bineînţeles, omul nostru nu aplică
151
la sine însuşi cuvintele acestea evanghelice. Altă situaţie asemănătoare. Vine o bătrână, spune la spovedanie: „Mă enervez, mă mânii", după care descrie cu lux de amănunte cine a împins-o la acest păcat: „Păi cum să nu păcătuieşti, iarăşi a venit ginerele băut, nu a dus gunoiul, şi uite că ne-am certat. În rest sunt femeie bună, şi de fapt nu eu sunt de vină, el m-a scos din fire." Bineînţeles că o asemenea spovedanie nu va aduce nici un folos, fiindcă e clădită pe slava deşartă. Omul se teme chiar înaintea preotului să pară chiar şi un pic mai rău decât e de fapt. „Adică, sigur, mă pocăiesc, dar nu sunt chiar atât de rău. Doamne fereşte, o să creadă preotul că sunt vreun mare păcătos!" Dar înaintea lui Dumnezeu n-o să părem mai curaţi decât suntem, şi chiar pentru un preot tânăr totul e limpede: omul se află în robia slavei deşarte, se teme că o să-şi strice imaginea de creştin evlavios sau de enoriaş plin de râvnă. Doamne fereşte să spună ceva ce poate arunca asupra lui vreo umbră, schimbând părerea celorlalţi despre el!
Şi Sfântul Ignatie Briancianinov spune că una dintre manifestările slavei deşarte este „ruşinea de a-ţi mărturisi păcatele, ascunderea lor de oameni şi de părintele duhovnicesc. Viclenia, îndreptăţirea de sine".
De ce Sfinţii Părinţi, nevoitori care au biruit, s-ar părea, toate patimile, îşi vedeau păcatele nenumărate ca nisipul mării? Tocmai fiindcă au
152
biruit slava deşartă şi au dobândit smerenia. Ei nu aveau de ce să pară în propriii ochi şi în ochii celorlalţi mai puţin păcătoşi decât erau. Apropiindu-se de Dumnezeu, ei se vedeau nimicnici în faţa măreţiei Făcătorului. Vă amintiţi de istoria cu avva Dorotei, când l-a întrebat pe un cetăţean de vază al Gazei drept cine se va socoti dacă va ajunge în faţa împăratului din Constantinopol? Acela a răspuns: „Aproape ca un sărac." Cu cât este mai aproape omul de Dumnezeu, cu atât mai obiectiv se apreciază pe sine însuşi.
De la slava deşartă ascunsă, tăinuită, să trecem la cea făţişă, să vorbim puţin despre ea. Slava deşartă este un stimul foarte puternic, care-i ajută pe mulţi să obţină succese mari. Să ne uităm la aşa-numitele vedete, la celebrităţi, a căror activitate este legată de artă, de show-business sau de sport. Aproape toţi aceşti oameni slujesc idolului slavei deşarte. Ei depun pe altarul acestei divinităţi cei mai frumoşi ani din viaţa lor, sănătatea, fericirea familială, maternitatea. Tot ce alcătuieşte de obicei valoarea supremă pentru om este depus pe altarul slavei deşarte, pentru un singur scop: cel de a mai rămâne puţin pe culmea gloriei, de a se mai scălda puţin în razele ei. Un cunoscut cântăreţ de operă, care a divorţat nu demult de soţia sa, a fost întrebat ce este mai presus pentru el: familia sau cariera, succesul. El a răspuns cu convingere că pentru a creşte profesional a sacrificat până şi familia. Pentru
153
el cântarea, muzica, era cel mai important lucru din viaţă. Bine zicea Cuviosul Ambrozie de la Optina: „Unde e glăscior, e şi drăcuşor." Drăcuşorul slavei deşarte...
Dar sportul profesionist? Slavă deşartă de la un cap la altul. Copilăria, tinereţea, sănătatea, tot timpul liber sunt sacrificate pentru a atârna de gât un disculeţ din metal aurit sau argintat. Sunt depuse eforturi supraomeneşti, organismul munceşte până la uzură. Am avut prilejul să stau de vorbă cu sportivi profesionişti: pentru aceştia, aproape fiecare noapte este un chin tot corpul, toate vechile traume încep să doară. Există chiar o glumă: „Dacă pe sportiv nu-l doare dimineaţa nimic înseamnă că a murit deja." Şi câte intrigi, câtă invidie şi câte crime au loc în jurul show-businessului, sportului şi politicii!
Dacă omul s-a înrădăcinat deja în patima slavei deşarte, el nu mai poate trăi fără glorie, viaţa îşi pierde pentru el orice sens. Vedetele care îmbătrânesc se folosesc de orice scandal, chiar le regizează şi le creează ca să mai rămână măcar câţiva ani pe culmea Olimpului celebrităţii. Chiar dacă s-ar părea că omul a obţinut tot ce se putea obţine, toate distincţiile, titlurile, decoraţiile, bogăţiile, slava deşartă este în sine un narcotic fără de care viaţa e imposibilă pentru pătimaş. Ea merge mână în mână cu invidia. Cel bolnav de slava deşartă nu suportă concurenţa. El trebuie să fie întotdeauna „primul şi unicul", şi
154
dacă cineva îl depăşeşte în vreo privinţă începe să-l roadă invidia neagră.
Cu omul bolnav de slava deşartă, narcisist, lăudăros, este foarte greu să comunici, deoarece comunicarea presupune prin definiţie că avem ceva comun cu interlocutorul, iar pe el îl interesează numai propria persoană. Eul lui, egoismul lui este mai presus de orice. În vorbirea lui, cuvintele „eu", „mie", „meu" ocupă locul de frunte. În cel mai bun caz, asta provoacă ironia celor din jur, iar în cel mai rău iritare, invidie şi înstrăinare. Dimpotrivă, omul modest, care se tratează cu ironie pe sine însuşi, este întotdeauna un interlocutor plăcut, are mulţi prieteni, este plăcut să comunici cu el. În discuţie el mai mult ascultă decât vorbeşte, evită vorbăria şi nu scoate niciodată în evidenţă propriul eu. Omul bolnav de slava deşartă riscă să rămână singur, fiindcă obiectele iubirii sale sunt doar el însuşi şi patima sa.
Slava deşartă poate îmbrăca nu numai forme grosolane, directe, ci şi straie smerite, chiar monahale. în mod paradoxal, cel care suferă de ea poate chiar săvârşi nevoinţe ascetice şi se poate mândri cu „smerenia" sa. Un asemenea pseudomonah nutrit de slava deşartă şi de vrăjmaşul neamului omenesc poate spori foarte mult în „nevoinţele" sale, însă Domnul îl va smeri neapărat. în Constantinopol trăiau cândva doi fraţi mireni, care erau foarte evlavioşi şi posteau
155
mult. Unul dintre ei s-a dus la mănăstire şi s-a făcut monah, şi la un moment dat l-a vizitat fratele lui rămas în lume. Acesta, văzând că monahul mănâncă la vremea prânzului, s-a smintit şi i-a zis: „Frate, în lume nu gustai mâncare până la apusul soarelui!" Monahul i-a răspuns: „Este adevărat, dar în lume mă săturam prin urechi; cuvintele deşarte şi lauda omenească mă hrăneau mult şi-mi uşurau ostenelile nevoinţei."
Atunci când săvârşim o faptă bună trebuie să fim deosebit de precauţi, ca să nu ne robească slava deşartă, căci foarte des ne putem strica toată osteneala aşteptând laude deşarte. Cel ce se osteneşte pentru slava deşartă, pentru a fi lăudat de oameni, îşi primeşte plata aici aşadar, nu o va primi din mâinile Făcătorului. Uneori putem observa cât de uşor şi repede merge treaba dacă ne mână slava deşartă şi, dimpotrivă, cât de anevoios şi cu ce ispite înaintează câteodată o lucrare cu adevărat bună, întreprinsă fără dorinţa ascunsă de a primi laude şi autosatisfacţie. Dacă am sporit în vreo privinţă, trebuie să ne amintim cât mai des cuvintele Prorocului David: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine laudă (Ps. 113, 9). Şi este deosebit de folositor dacă pentru eforturile noastre nu numai că nu primim mulţumiri, ci, dimpotrivă, suntem defăimaţi. Cuviosul Isaac Sirul spune: „Să bei defăimările ca pe o apă a vieţii." Aşa ceva o să aducă sufletului folos cu adevărat. Iar „în locul nerecunoscătorilor
156
ne mulţumeşte Dumnezeu", cum spunea un bun prieten al meu, care a adormit deja în Domnul.
Unul dintre Sfinţii Părinţi spunea că Dumnezeu ne răsplăteşte nu virtutea, nu eforturile făcute pentru a o dobândi, ci smerenia care se naşte din ele.
Sfântul Teofan Zăvorâtul numeşte slava deşartă „hoţul pe care-l ţii în casă": ea se furişează pe nebăgate de seamă şi ne răpeşte osteneala pentru Dumnezeu şi aproapele şi plata acesteia. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când din lăudăroşenie începem să povestim altora despre faptele noastre bune, răpindu-ne singuri posibilitatea de a primi plată de la Domnul pentru ele. Slava deşartă poate răpi şi ostenelile rugăciunii, dacă acestea sunt săvârşite fără smerenie.
Cum să ne luptăm cu acest şarpe viclean, care se furişează puţin câte puţin în suflet şi ne răpeşte ostenelile, reducându-le la zero?
După cum am spus în repetate rânduri, opunându-i virtutea contrară: smerenia. De pildă, se ştie că orgoliul, caracterul supărăcios sunt odrasle ale slavei deşarte. Omul ce nu suportă critica se supără imediat. El pare a-şi spune: „Cum îndrăznesc să râdă? Eu nu sunt aşa, sunt bun, cum pot să spună aşa ceva?"
157
Aşadar, cum să ne luptăm cu slava deşartă şi să dobândim smerenia? Acum voi spune un lucru foarte neplăcut pentru noi toţi: cel mai degrabă, criticii noştri au dreptate. Poate că nu sută la sută, dar au dreptate. Din exterior se vede mai bine. Noi ne închipuim întotdeauna că suntem mai buni decât suntem de fapt, ne iertăm multe lucruri pe care nu le-am răbda la alţii. Aşa că avem la ce să reflectăm. Pe cel supărăcios critica îl aruncă în akedie, însă pentru omul înţelept ea reprezintă un stimul al creşterii duhovniceşti. Trebuie nu doar să nu ne supărăm, ci să le şi facem plecăciune până la pământ celor care ne critică, fiindcă ei ne educă duhovniceşte, ne dau peste nas la timp şi taie aripile slavei noastre deşarte.
La fel ca mânia, sentimentul jignirii trebuie stins atunci când reprezintă încă un mic tăciune, o scânteie, când încă nu a devenit flacără. Dacă în foc nu bagi lemne, se stinge. Dacă în loc să osândim, ci ne străduim să uităm cât mai repede (sau, şi mai bine, să ne schimbăm atitudinea faţă de critică, adică să ţinem cont de ea), acest sentiment va trece repede.
Oamenii duhovniceşti, nevoitorii adevăraţi, nu doar că nu se tem de defăimări, ci le primesc cu bucurie, parcă chiar şi le atrag, ascunzându-şi astfel ne voinţele.
Stareţul Paisie Aghioritul povestea: „într-o mănăstire din Grecia era obiceiul ca pentru munca
158
grea să li se dea părinţilor ceva bani. Mulţi călugări voiau să muncească din greu, iar banii câştigaţi să-i împartă săracilor. Aşa făceau toţi. Numai un monah proceda altfel. Nimeni nu-l văzuse vreodată dând milostenie măcar unui singur sărac. Aşa încât l-au poreclit «Zgârciobul». Au trecut aşa anii, fără ca-în purtarea lui să se schimbe ceva. «Uite ce avar!», gândeau ceilalţi monahi. A venit şi vremea ca «Zgârciobul» să se mute pe lumea cealaltă, şi a murit. Atunci când în satele din jur s-a aflat despre moartea lui, în mănăstire au început să se strângă toţi sătenii ca să-şi ia rămas bun de la răposat. Obştea a rămas cu gura căscată. «Ce bine v-a făcut omul ăsta de-l plângeţi atât de tare?», au întrebat. Unul dintre ţărani a zis: «M-a salvat!» Altul a adăugat: „Şi pe mine!» S-a dovedit că monahul poreclit «Zgârciobul» strângea bani ca să cumpere boi celor mai săraci ţărani, încât aceştia să poată lucra pământul şi să-şi poată hrăni copiii. Aşa îi scăpa de foame şi sărăcie. Şi ce s-au mai mirat atunci cei care-l credeau zgârcit!"
Şi Sfântul Teofan Zăvorâtul ne sfătuieşte cum să biruim slava deşartă prin smerenie. Unei oarecare femei îi scrie: „Este bine să nu staţi jos în biserică, dar dacă va veni slava deşartă aşezaţi-vă imediat, ca să-i spuneţi gândului, atunci când se va slăvi în deşert, că şi dumneavoastră aţi stat jos. Un oarecare părinte, atunci când i-a venit gândul de slavă deşartă că posteşte mult,
159
a ieşit acolo unde era mult popor, s-a aşezat şi a început să mănânce pâine."
Aşadar, să ţinem minte că slava deşartă începe de la lucruri mărunte: ne-am lăudat cuiva cu o faptă bună, am primit la un moment dat cu bucurie o laudă, o linguşire, şi de acolo nu mai e departe până la sălăşluirea patimii în sufletul nostru. Pentru ca aceasta să nu se întâmple, să depistăm slava deşartă chiar de la început, să avem o atitudine critică faţă de persoana proprie şi să spunem cât mai des cuvintele Scripturii: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă!
CAPITOLUL 12
Trufia - „păcatul lui Lucifer"
Trufia este păcatul satanei, cea dintâi patimă, care a apărut pe lume încă dinainte de facerea oamenilor.
Când a fost făcută lumea îngerească, oastea cerească, îngerul cel mai puternic şi mai înalt, Lucifer, nu a vrut să rămână în ascultare şi dragoste faţă de Dumnezeu. S-a mândrit cu puterea sa şi a dorit să fie ca Dumnezeu. Luceafărul a atras de partea sa o mulţime de îngeri, şi în cer a fost război. Arhanghelul Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu satana şi au biruit oastea răului. Satana lucifer a căzut ca un fulger din cer în cele mai dedesubt, şi de atunci iadul e locul unde sălăşluiesc duhurile întunecate, loc lipsit de lumina şi de harul lui Dumnezeu.
Cu omul contemporan este foarte greu să vorbeşti despre smerenie, fiindcă societatea de piaţă, capitalistă, orientată spre succesul în carieră, este întemeiată pe trufie.
161
Foarte des am prilejul să aud la spovedanie, când întreb despre păcatul trufiei, răspunsul următor: „Am eu destule păcate, dar trufaş nu sunt!" O femeie îi scria Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Am stat de vorbă cu părintele meu duhovnicesc şi i-am povestit tot felul de lucruri despre mine. El mi-a zis în faţă că sunt trufaşă şi iubitoare de slavă deşartă. Eu i-am răspuns că nu sunt deloc trufaşă, dar nu pot suporta umilinţa şi slugărnicia." Iată ce i-a răspuns sfântul: „Ce frumos v-aţi dat arama pe faţă! Nu vă lăsaţi călcată în picioare, da, ca să ştie lumea să nu se dea la dumneavoastră... Păi sigur, cum a îndrăznit să vă numească aşa, şi încă în faţă?! Acum ascultaţi şi sentinţa mea: ce dovadă mai bună vreţi că sunteţi trufaşă decât replica pe care aţi dat-o? Ea nu-i născută din smerenie. Şi de ce să contraziceţi sentinţa duhovnicului?... Mai bine să nu vă contraziceţi, ci să vă uitaţi bine înlăuntrul dumneavoastră, ca să vedeţi dacă nu se află acolo, într-adevăr, această otravă din cale-afară de rea."
Aşadar, ce este trufia şi prin ce se manifestă acest păcat? Facem din nou apel la Sfântul Ignatie Briancianinov. „Dispreţuire a aproapelui. Punere mai presus a propriei persoane în toate. Obrăznicie. întunecare, îngroşare a minţii şi a inimii. Pironire a lor de cele pământeşti. Hulă.
Necredinţă. Raţiune cu nume mincinos. Nesupunere faţă de legea lui Dumnezeu şi faţă de Biserică. Urmare a propriei voi trupeşti. Citire a
162
cărţilor eretice, destrăbălate, deşarte. Nesupunere faţă de stăpânire. Zeflemele usturătoare. Părăsirea smereniei şi tăcerii următoare lui Hristos. Pierdere a simplităţii. Pierdere a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Filosofie mincinoasă. Erezie. Ateism. Neştiinţă. Moarte a sufletului."
Sfântul Ioan Cassian spune despre trufie că deşi ea este ultima pe lista celor opt patimi fundamentale, „ca început şi vreme e cea dintâi; ea este cea mai sălbatică şi cea mai neîmblânzită fiară".
De ce? Haideţi s-o luăm în ordine.
În seria patimilor, trufia se află după slava deşartă aşadar, şi provine din această patimă, îşi are în ea originea. „Strălucirea fulgerului prevesteşte lovitura trăsnetului, iar trufia prevesteşte ivirea slavei deşarte", învaţă Cuviosul Nil Sinaitul. Căutarea slavei deşarte, a laudelor, preţuirea de sine exagerată nasc îngâmfarea faţă de ceilalţi: „Sunt mai presus, mai vrednic decât ei." Tocmai aceasta este trufia. De acest sentiment este legată şi osândirea. „Păi cum, dacă sunt mai presus decât toţi, înseamnă că sunt şi mai drept, iar ceilalţi sunt mai păcătoşi decât mine." Preţuirea de sine exagerată nu-i îngăduie omului să judece obiectiv cu privire la sine însuşi, în schimb îl „ajută" să-i judece pe ceilalţi.
163
Începând de la slava deşartă, trufia poate ajunge până în adâncurile iadului, fiindcă ea este păcatul satanic prin excelenţă; nici una dintre patimi nu poate creşte până la asemenea dimensiuni ca trufia, şi tocmai în aceasta constă principalul ei pericol. Să ne întoarcem însă la osândire. A osândi înseamnă a judeca, a anticipa în mod samavolnic judecata lui Dumnezeu, a-I uzurpa drepturile (ceea ce presupune o trufie înfricoşătoare!), fiindcă numai Domnul, Care cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul omului, îl poate judeca. Cuviosul Ioan Savaitul istoriseşte următoarele: „Odată a venit la mine un călugăr din mănăstirea vecină, şi l-am întrebat cum trăiesc părinţii. El mi-a răspuns: «Bine, cu rugăciunile tale.» Apoi l-am întrebat despre un călugăr care nu se bucura de nume bun, şi oaspetele mi-a răspuns: «Nu s-a schimbat deloc, părinte!» Auzind asta, am strigat: «Rău!» şi îndată m-am simţit ca în răpire şi L-am văzut pe Iisus Hristos răstignit între cei doi tâlhari. M-am aruncat să mă închin Mântuitorului, însă El S-a întors deodată către îngerii ce stăteau de faţă şi le-a grăit: «Aruncaţi-l afară: antihrist este, că l-a judecat pe fratele său înainte de Judecata Mea!» Şi atunci, după cuvântul Domnului, am fost izgonit şi la uşă a rămas mantia mea, după care m-am deşteptat. «Vai mie, i-am zis atunci fratelui ce venise, rea este pentru mine această zi!» «De ce?", a întrebat acela. Atunci i-am povestit despre vedenie şi i-am lămurit că mantia pe care am lăsat-o
164
acolo înseamnă că am rămas lipsit de acoperământul şi ajutorul dumnezeiesc. După aceea am petrecut şapte ani rătăcind prin pustii, nici pâine gustând, nici sub acoperiş intrând, nici cu oamenii vorbind, până ce n-am văzut pe Domnul meu că îmi dă mantia înapoi."
Iată cât de primejdios lucru este să judeci pe cineva: harul s-a depărtat de nevoitor doar pentru că a zis despre purtarea fratelui: „Rău!" Iar noi de câte ori pe zi, cu gândul sau cu vorba, nu dăm aprecieri necruţătoare aproapelui! Şi de fiecare dată uităm cuvintele lui Hristos: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Mt. 7, 11). Şi, bineînţeles, ne spunem în sinea noastră: „Eu n-aş fi făcut niciodată aşa ceva!" Foarte adesea Domnul, ca să ne îndrepte, ca să ne facă de ruşine trufia şi dorinţa de a-i osândi pe alţii, ne smereşte.
în Ierusalim trăia o fecioară care a petrecut şase ani în chilia sa, ducând viaţă de nevoinţă. Ea purta haină din peri aspri şi se lepădase de toate plăcerile pământeşti, însă pe urmă dracul slavei deşarte şi al trufiei a stârnit în ea dorinţa de a-i osândi pe alţii. Harul lui Dumnezeu a părăsit-o, şi a căzut în curvie. Asta s-a întâmplat fiindcă se nevoia nu din iubire de Dumnezeu, ci de ochii lumii, pentru slava deşartă, iar când s-a îmbătat de trufie, sfântul înger, păzitorul curăţiei, a părăsit-o.
Foarte adesea Domnul îngăduie să cădem tocmai în păcatele pentru care îi osândim pe alţii.
165
Aprecierile noastre la adresa aproapelui sunt incomplete şi subiective, fiindcă nu doar că nu putem să privim în sufletul lui, ci adesea nu ştim chiar nimic despre el. Hristos nu-i osândea pe păcătoşii vădiţi, nici pe curve, nici pe preacurvari, fiindcă ştia că încă nu s-a încheiat calea lor pământească şi că ei pot încă s-o apuce pe calea îndreptării şi a virtuţii. Numai judecata de după moarte trage linia finală sub tot ce a făcut omul în viaţă. Noi vedem că omul păcătuieşte, însă nu ştim cum se pocăieşte.
Mă întorceam odată de la cimitir, unde fusesem invitat să slujesc o panihidă, şi femeia care mă chemase m-a rugat să-i sfinţesc maşina. La sfinţire a fost prezent un prieten de-al meu. După ce femeia a plecat în maşina străină, nouă, de acum sfinţită, prietenul a aruncat vorbele: „Mda, nu prea pare c-a dat în brânci muncind pentru maşina asta." Atunci i-am spus că femeia respectivă a suferit o mare nenorocire, că nu demult i-a fost ucis fiul, şi mă rugase să fac panihidă la mormântul lui. Aşa că după aparenţele exterioare nu trebuie să judecăm despre cât de bine o duce omul.
în vremurile noastre au apărut nu puţini batjocoritori (cum îi numeşte Apostolul Iuda - 1, 18), ce caută mereu prilejuri să se scandalizeze
166
de ierarhia bisericească. Patriarhul, vă daţi seama, are prea multe contacte cu puterea lumească, episcopii sunt molipsiţi pe capete de lăcomie şi simonie, preoţii se gândesc şi ei numai la câştig şi umblă toţi în Mercedesuri. Au apărut chiar publicaţii şi site-uri specializate în „darea în vileag" a episcopatului. Părintele Andrei Kuraev i-a numit odată pe jurnaliştii care lucrează în acest domeniu „vânători profesionişti de mitropoliţi". Acestora li se pare, după cât se vede, că acum au venit tocmai vremurile despre care s-a prorocit că „atunci arhiereii nici în învierea lui Hristos nu vor crede", de totală decădere a cucerniciei şi a vieţii bisericeşti.
Ce îi mână pe aceşti oameni? Trufia. Cine le-a dat dreptul să-i acuze pe arhierei şi pe preoţi şi ce bine aduc aceste învinuiri? Ele nu fac decât să semene vrajbă, tulburare şi dezbinare în inimile ortodocşilor, care acum, dimpotrivă, ar trebui să se unească.
Oameni nevrednici au fost printre preoţi şi episcopi în toate timpurile, nu doar în secolul al XX-lea sau al XXI-lea. Să ne uităm la secolul de aur al Ortodoxiei, la secolul sfinţeniei şi înfloririi teologiei. Secolul al IV-lea a dat Bisericii stâlpi ca Sfinţii Vasilie cel Mare, Grigorie al Nyssei, Grigorie Teologul, Atanasie al Alexandriei, Ioan Gură de Aur şi mulţi, mulţi alţii. Şi iată ce scrie Sfântul Ioan Gură de Aur despre acest secol de aur: „Ce poate fi mai nelegiuit decât atunci când oameni
167
nelegiuiţi şi plini de numeroase patimi primesc cinstire pentru ceea ce ar trebui să fie pricină de a nu li se mai îngădui să treacă pragul bisericii... Acum suferă de păcate mai-marii Bisericii... iar nelegiuiţii, cei împovăraţi cu mii de fărădelegi, s-au vârât în Biserică, arendaşii de dări s-au făcut întâi-stătători." Mulţi dintre episcopii sfinţi ai secolului al IV-lea, inclusiv Sfântul Ioan, au fost trimişi în exil de „sinoade tâlhăreşti", iar unii au şi murit în exil, însă nici unul dintre ei nu a chemat vreodată la schismă şi dezbinare. Sunt convins că acei mari ierarhi ar fi fost urmaţi de multe mii de oameni dacă ar fi vrut să-şi creeze propria „Biserică alternativă", însă bărbaţii sfinţi ştiau că păcatul schismei şi dezbinării nu se spală nici măcar cu sânge mucenicesc.
Nu aşa procedează unii dintre învinuitorii contemporani, care preferă schisma supunerii faţă de ierarhie, iar asta arată că sunt mânaţi de trufie. Aceasta se află la temelia oricărei schisme. Câte „Biserici" schismatice, „de catacombe", care se numesc „Ortodoxe", apar acum! „Adevărata Biserică Ortodoxă", „Cea mai adevărată Biserică Ortodoxă", „Cea mai, cea mai adevărată Biserică Ortodoxă", şi aşa mai departe...
Încă două vorbe despre batjocoritori. Acestora se cuvine să le amintim cuvintele Sfântului Ciprian al Cartaginei: „Cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are pe Dumnezeu drept Tată." Biserica a fost, este şi va fi, în pofida nevredniciei
168
unora dintre ierarhii ei; ierarhi nevrednici au existat în toate timpurile. Îi va judeca Dumnezeu, nu noi. Domnul spune: A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti (Rom. 12, 19). Iar Biserica o putem îndrepta printr-un singur lucru: prin cucernicia noastră personală, fiindcă şi noi suntem parte a Bisericii. „Mântuieşte-te pe tine însuţi, şi în jurul tău se vor mântui mii", spunea Cuviosul Serafim din Sarov, care a aflat lucrul acesta din propria experienţă duhovnicească. Tocmai oamenii de acest fel sunt mica plămadă care dospeşte tot aluatul. Un pic de drojdie poate fermenta mult aluat. Apropo, după observaţiile mele batjocoritorii stau, de regulă, prost cu evlavia şi moralitatea personală în schimb trufie au cu carul.
Una dintre cele mai cumplite şi mai greu de vindecat forme ale trufiei e înşelarea.
Diavolul îl înşală pe om luând chip de înger luminat, de sfânt, chipul Născătoarei de Dumnezeu şi chiar al lui Hristos însuşi. Satana îi dă omului înşelat „trăiri duhovniceşti preaînalte", el poate săvârşi nevoinţe şi chiar minuni, însă în toate acestea se află robirea de către puterile diavoleşti, la temeiul căreia stă trufia. Omul se mândreşte cu eforturile sale duhovniceşti, cu lucrarea sa duhovnicească, le săvârşeşte din slavă deşartă, din trufie, adeseori de ochii lumii, fără smerenie,
169
şi prin aceasta îşi deschide sufletul înrâuririi puterilor întunericului.
În Patericul său, Sfântul Ignatie Briancianinov dă un exemplu al îngrozitoarelor urmări la care poate duce înşelarea: „Se povestea despre un oarecare frate că a trăit la pustie ca sihastru şi vreme de mulţi ani a fost amăgit de draci, crezând că sunt îngeri. Din când în când venea la el tatăl lui după trup. Odată, acesta, ducându-se la fiul său, a luat cu sine toporul, vrând ca pe drumul de întoarcere să-şi taie nişte lemne. Unul dintre draci i-a luat-o înainte şi i-a spus călugărului: «Uite, vine diavolul la tine în chipul tatălui tău ca să te omoare, are şi toporul cu el. Smulge-i toporul şi omoară-l tu!» Tatăl a venit ca de obicei, iar fiul, înhăţând toporul, l-a lovit şi l-a omorât." Cel căzut în înşelare este foarte greu de scos din această stare, însă au existat şi asemenea cazuri. De pildă, Cuviosul Nichita din Lavra Peşterilor, căzând în înşelare, putea să prezică anumite evenimente, învăţase pe dinafară tot Vechiul Testament, dar după rugăciunea fierbinte a cuvioşilor stareţi ai Lavrei demonul a ieşit din el. După aceea a uitat tot ce ştia din cărţi, şi părinţii l-au învăţat cu mare greutate să citească.
Cazuri de înşelare demonică se întâmplă şi în zilele noastre. În seminar am avut coleg un tânăr care se ruga şi postea foarte mult, dar, după cât se vede, cu o dispoziţie sufletească greşită, lipsită de smerenie. Ceilalţi seminarişti au băgat de
170
seamă că el stă şi citeşte zile întregi. Toţi credeau că citeşte Sfinţii Părinţi. Când colo, el studia islamul şi ocultismul. A încetat să se spovedească şi să se împărtăşească. Din păcate, nu a putut fi scos din starea aceasta şi a fost exmatriculat nu după multă vreme.
Păcatul trufiei, care începe uneori de la slava deşartă şi mândria măruntă, poate ajunge la stadiul de cumplită boală duhovnicească. Iată de ce Sfinţii Părinţi spuneau că această patimă este cea mai primejdioasă şi cea mai mare dintre toate.
Cum să ne luptăm cu trufia, cu dispreţuirea aproapelui, cu îngâmfarea? Ce să-i opunem?
Sfinţii Părinţi spun că virtutea opusă trufiei este dragostea. Cea mai mare dintre patimi este combătută cu cea mai mare dintre virtuţi.
Cum să dobândim dragostea de aproapele?
După cum se spune, „este uşor să iubeşti omenirea întreagă", dar foarte greu să iubeşti un om concret, cu toate neajunsurile şi slăbiciunile lui. Dragostea e virtutea cea mai înaltă. Atunci când Domnul a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, El a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22, 37-39).
171
Dragostea este un mare simţământ, care ne înrudeşte cu Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este dragoste, după cuvântul Scripturii; fericirea poate fi găsită numai în dragoste, dragostea este cea care ne poate ajuta să depăşim toate greutăţile şi să învingem trufia şi egoismul. Nu toţi înţeleg însă în mod corect ce este dragostea. Adeseori sunt luate în mod greşit drept dragoste senzaţiile plăcute pe care le primim atunci când oamenii se poartă bine cu noi, însă aceasta nu este dragoste. Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? (Mt. 5, 46). Este foarte uşor şi plăcut să iubim pe cineva, să ne aflăm alături de el, atunci când ne aduce doar bucurii. Dar dacă relaţia cu el începe să nu ne mai convină în vreo privinţă, ne schimbăm imediat atitudinea, adeseori până la stadiul diametral opus. „De la iubire până la ură nu e decât un pas." Asta înseamnă însă că n-am avut iubire adevărată, că iubirea noastră faţă de acel om a fost una de consum: ne-a convenit senzaţia plăcută legată de relaţia cu el; când a dispărut această senzaţie, a dispărut şi dragostea. Reiese că l-am iubit pe omul respectiv ca pe un lucru de care aveam nevoie sau nici măcar ca pe un lucru, ci ca pe un aliment, ca pe o mâncare gustoasă, fiindcă de un lucru îndrăgit avem, totuşi, grijă: de pildă, ne lustruim maşina, o întreţinem regulat, cumpărăm tot felul de ornamente pentru ea etc. Adică până şi într-un lucru, dacă îl îndrăgim,
172
investim grijă şi atenţie. Aşadar, iubirea adevărată dă, nu pretinde. Şi, de fapt, tocmai în asta constă adevărata bucurie a dragostei: nu bucurie de a primi ceva, bucurie materială, consumistă, ci de a dărui, bucurie adevărată şi veşnică.
Dragostea e slujire. În această privinţă avem marele exemplu al însuşi Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci când a spălat picioarele apostolilor la Cina cea de Taină, El a zis: Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (In 13, 14-15). Şi Hristos ne iubeşte nu pentru că am merita (nici nu prea avem pentru ce să fim iubiţi), ci pur şi simplu fiindcă suntem copiii Lui. Păcătoşi, neascultători, bolnavi duhovniceşte, dar tocmai pe copilul bolnav şi slab îl iubesc cel mai mult părinţii.
Sentimentul dragostei nu poate exista fără să facem eforturi pentru a-l educa în inima noastră, pentru a-l aprinde zi de zi. Dragostea e o hotărâre conştientă: „Vreau să iubesc!" Şi trebuie făcut totul pentru ca ea să nu se stingă, altfel sentimentul nostru nu va ţine prea multă vreme. El va depinde de o mulţime de factori întâmplători: de emoţii, de dispoziţia afectivă, de condiţiile de viaţă, de comportamentul celuilalt etc. Altfel nu putem împlini cuvintele lui Hristos, fiindcă ni s-a poruncit să-i iubim nu numai pe cei apropiaţi (părinţi, soţi, copii), ci pe toţi oamenii. Dragostea
173
se dobândeşte prin efort zilnic, însă răsplata acestui efort este foarte mare, fiindcă nimic nu poate fi mai presus decât acest sentiment. La început însă trebuie să ne silim, literalmente, să iubim. De pildă, ai venit acasă obosit: nu aştepta ca ceilalţi să se poarte plăcut cu tine, ci ajută-i tu de pildă, spală vasele. Te covârşeşte proasta dispoziţie? Nu te lăsa, sileşte-te, zâmbeşte, spune o vorbă bună, nu-ţi vărsa iritarea pe ceilalţi. Te-ai supărat pe cineva, ţi se pare că el a greşit, iar tu eşti nevinovat? Sileşte-te să dai dovadă de dragoste şi să mergi primul să te împaci. Atunci trufia e biruită. Este foarte important aici să nu ne îngâmfăm cu „smerenia" noastră. Astfel, educându-se zi de zi, omul va ajunge la un moment dat să nu mai poată trăi altfel, să aibă necesitatea lăuntrică de a dărui dragoste, de a o împărtăşi celorlalţi.
Un moment foarte important în dragoste este cel de a vedea valoarea fiecărui om, căci în fiecare e ceva bun: pur şi simplu trebuie să ne schimbăm atitudinea faţă de el, care adeseori e afectată de prejudecăţi. Numai educând în inima noastră dragostea de aproapele, schimbându-ne atitudinea faţă de el, învăţându-ne să vedem părţile lui bune, vom birui în noi înşine, pas cu pas, trufia şi îngâmfarea. Dragostea biruie trufia, fiindcă trufia este lipsă a dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Cum să învăţăm iubirea de Dumnezeu?
Iubind făptura Lui, omul. Omul este chipul lui
174
Dumnezeu, şi nu putem să-L iubim pe Făcător, dar totodată să nu avem dragoste şi respect faţă de fiinţa ce poartă chipul Lui. Nu degeaba Apostolul Ioan ne scrie: De zice cineva: „Iubesc pe Dumnezeu", iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I In 4, 20).
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE
Împărăţia cerurilor se ia cu sila
Calea luptei cu patimile este grea şi spinoasă; adeseori suntem istoviţi, cădem, suferim înfrângeri, uneori ni se pare că nu mai avem deloc putere, însă ne ridicăm şi începem din nou să ne luptăm, fiindcă aceasta este singura cale pentru creştinul ortodox. Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui (Mt. 6, 24). Nu putem să slujim lui Dumnezeu şi totodată să rămânem robi ai patimilor.
Bineînţeles, nici un lucru serios nu se face uşor şi repede. Fie că renovăm o biserică, fie că zidim o casă, fie că educăm un copil, fie că tratăm un om grav bolnav, întotdeauna e nevoie de foarte mari eforturi. Împărăţia cerurilor se ia cu silinţă, şi silitorii o răpesc pe ea (Mt. 11, 12). Iar dobândirea împărăţiei cerurilor este cu neputinţă fără curăţirea
177
de păcate şi de patimi. Într-adevăr, lucrarea duhovnicească cere nu pur şi simplu eforturi, ci silire, biruire de sine.
Omul care se luptă cu patimile şi le învinge este încununat de Domnul pentru asta. Odată, Cuviosul Serafim din Sarov a fost întrebat: „Cine din mănăstirea noastră e înaintea lui Dumnezeu mai presus decât toţi ceilalţi?" Şi Cuviosul a răspuns că bucătarul mănăstiresc, un fost soldat. El a adăugat: „Acest bucătar are o fire foarte aprinsă. La mânie e pornit să facă moarte de om, dar lupta necontenită pe care o poartă în sufletul său îi atrage mare bunăvoinţă dumnezeiască. Pentru lupta aceasta i se dă de Sus puterea harică a Duhului Celui Sfânt, fiindcă nemincinos este cuvântul dumnezeiesc, care grăieşte: Celui ce (se) biruieşte îi voi da să şadă cu Mine şi-l voi îmbrăca în veşminte albe. Şi, dimpotrivă, dacă omul nu se luptă cu sine însuşi ajunge la o împietrire îngrozitoare, care-l va duce la deznădejde şi la pierzare sigură."
Are nevoie mireanul contemporan de ascetică? 5
1. Patimi şi pătimiri 11
2. Pocăinţa baza vieţii duhovniceşti 19
3. Lupta cu gândurile 31
Pavăza credinţei 34
4. Despre dauna pe care o aduc anumite surse de informaţie 37
5. Lăcomia pântecelui 47
„Cu rugăciune şi cu post" 50
Dependenţa duhovnicesc-trupească 53
Fumatul e păcat? 57
6. Curvia: „dracul necurăţiei" 61
Păzeşte-ţi inima 66
„Vai lumii din pricina smintelilor!" 70
Dumnezeu ajută! 74
179
7. Iubirea de arginţi - „cultul viţelului de aur" 77
De ce îi este greu bogatului să se mântuiască? 78
Să nu ne împietrim inimile 84
Iubirea de arginţi şi celelalte păcate 87
Formele iubirii de arginţi 91
Lupta împotriva iubirii de arginţi 92
8. Mânia - „ucigaşa dragostei" 95
Cauzele mâniei 96
Formele mâniei 98
Mânia şi rugăciunea două lucruri incompatibile 102
9. Întristarea - „viermele din inimă" 117
Formele întristării 121
Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu 123
Gustul vieţii 125
Sensul suferinţelor 128
Muncoterapia 135
Păcatele înmulţesc întristarea 137
10. Akedia sau trândăvirea - „dracul de la amiazăzi" 141
Răcirea 145
11. Slava deşartă - „hoţul pe care-l ţii în casă" 149
180
Slava deşartă ascunsă şi vădită 151
Lupta cu slava deşartă 157
12. Trufia - „păcatul lui Lucifer" 161
Judecarea şi osândirea 163
Trufia şi schisma 166
Înşelarea 168
Lupta cu trufia 171
în loc de încheiere: împărăţia cerurilor se ia cu sila 177
http://carticrestinemihai.blogspot.com/2019/07/pr-pavel-gumerov-cele-8-pacate-de.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.