Sinaxar 6 August

 

În aceasta lună, în ziua a şasea, Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.

"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.

Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).

"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).

În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumina, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.

Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.

Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).

Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.

Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Evsignie

Evsignie a fost soldat în armata imperială, în timpul împăraţilor Maximian, Constantin cel Mare şi al fiilor Marelui Constantin. El a fost de faţă la chinurile Sfîntului Mucenic Vasilisc (arătate la 22 mai). El a văzut miriade de îngeri, iar în mijlocul lor pe Stăpînul Hristos Iisus însuşi, primind în mîinile Sale, de la îngeri, sufletul acestui mare şi sfînt mucenic. Evsignie a luptat sub împăratul Constantin cel Mare şi a văzut şi el, precum şi mulţi alţii din armata imperială, Sfîntă Cruce care i s-a arătat împăratului pe cer. El a slujit în armata imperială timp de şaizeci de ani încheiaţi, iar în timpul domniei fiilor Marelui Constantin el s-a retras din armată, ducîndu-se şi sălăşluindu-se în Antiohia, locul naşterii lui.

El acolo a vieţuit cu plăcere de Dumnezeu, întru postiri, rugăciuni şi milostenii, în timpul domniei lui Iulian Apostatul, nepotul Marelui Constantin, doi oameni care se certau în drum i-au cerut lui Evsignie să fie judecător între ei. Bătrînul veteran Evsignie cel cu viaţă sfîntă a făcut judecată dreaptă între cei doi, vădind dreptatea unuia şi nedreptatea celuilalt. Cel nedrept s-a umplut de ură la adresa Sfîntului Evsignie şi pentru aceasta s-a dus şi 1-a pîrît pe sfînt la împărat, sub acuza că este creştin. Iulian Apostatul 1-a convocat pe Sfîntul Evsignie la curtea imperială. Acesta s-a dus fără să se teamă de nimic, ba chiar a dat pe faţă înaintea tuturor nelegiuirea lepădării de la Sfîntă Credinţă a Apostatului, ruşinîndu-1 cu exemplul sfinţeniei moşului lui, Sfîntul împărat Constantin cel Mare. De aceea Iulian, îndrăcindu-se şi mai mult de la dreapta mustrare, a poruncit decapitarea Sfîntului Evsignie. Aşa a luat acesta mucenicia la foarte adînci şi cinsite bătrîneţi, strămutîndu-se la locaşurile cereşti ale împărăţiei Cerurilor.

Pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Fabian, Papă al Romei

Sfîntul Fabian a fost de neam roman. El şi-a început sfîntă misiune pastorală ca preot de ţară. Apoi, cînd a fost să se aleagă un nou papă, deasupra capului lui s-a pogorît o porumbiţă albă, şi toată obştea 1-a ales pe el şi 1-a sfinţit întru arhiereu, întîistătător pe Scaunul Romei. Sfinţitul Fabian a fost păstor milostiv şi blînd. Cu mare rîvnă, el a adunat trupurile mucenicilor şi le-a îngropat cu cinste, zidind deasupra lor slăvite şi sfinţite biserici, spre locaşuri de închinare poporului. Tot astfel zidit-a el altare şi paraclise pe la toate peşterile la care s-au ascuns şi s-au rugat mucenicii în timpul lungilor şi sîngeroaselor prigoane.

El 1-a botezat pe împăratul Filip, şi pe fiul acestuia, tot Filip, şi moştenitor la tron; şi, cu ajutorul senatorului Pontius, care şi el primise Sfîntul Botez, Sfîntul Episcop Fabian a dat pieirii mulţi idoli şi capişti idoleşti. Dar cînd sceptrul împărăţiei 1-a luat necuratul Decius, a izbucnit o nouă şi încă mai sălbatică prigoană a creştinilor, în timpul acesteia a luat mucenicia însuşi slăvitul Fabian, căruia i s-a tăiat capul pentru Hristos la anul 250. Sfîntul Sfinţit Mucenic Fabian Episcopul Romei este acela în timpul căruia Sfîntul şi Marele Mir în a început să se sfinţească în Biserică în ziua Sfintei şi Marii Joi [Joia din Săptămîna Patimilor].

Pomenirea Sfîntului Mucenic Pontius Senatorul

Pontius a fost fiul Senatorului Marcus şi al soţiei lui, Iulia. Iulia, care fusese stearpă timp de douăzeci şi doi de ani de la căsătoria ei, a dat naştere la urmă fiului Pontius. Pontius a primit botezul din mîinile Papei Pontian, aşa cum îl primise şi prietenul lui, Valerius, care mai apoi avea să îi scrie viaţa. Pontius a reuşit să îl aducă la Sfînta Credinţă şi pe tatăl lui, Marcus, pe împăratul Filip şi pe fiul acestuia, tot Filip, şi pe mulţi alţi înalţi demnitari şi senatori vestiţi de la curtea imperială. Ca senator roman el a fost un protector puternic al Bisericii, pe care a ajutat-o mult. El a fost prieten scump al Sfîntului Papă Fabian. Cînd au izbucnit noi persecuţii sub împăratul Decius, Pontius a părăsit Roma şi s-a refugiat la poalele munţilor Alpi.

Dar în timpul împăratului Valerian el a fost capturat şi supus chinurilor celor mai bestiale, în timpul lor s-au lucrat mulţime de minuni şi s-au convertit la Hristos mulţime de suflete de păgîni care stăteau de faţă. Tot de faţă se aflau şi mulţime de evrei care ţipau cu sălbăticie către judecător: „Omoară-1, omoară-1 acum, imediat, pe acest vrăjitor!" Auzind strigătele lor şi văzîndu-le chipurile demente, Sfîntul Pontius Senatorul şi-a ridicat braţele la cer şi a zis: „îţi mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeul meu, pentru că mi-ai dăruit ca aceştia să strige şi împotriva mea, a smeritului, aşa cum au strigat şi părinţii lor împotriva Fiului Tău şi Domnului nostru Hristos: ,Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!'" Sfîntul Mucenic Pontie a luat cununa slavei prin tăierea capului, în anul 257. El a fost îngropat cu cinste de prietenul lui, Valerius, care i-a însemnat şi viaţa.

Pomenirea Sfintei Cuvioase Nonna

Sfînta Nonna a fost maica Simţului Grigorie Teologul. Creştină aleasă fiind şi foarte rîvnitoare, ea s-a arătat puternică făcătoare de minuni cu rugăciunea. Prin rugăciune fierbinte către Dumnezeu, ea 1-a întors la Credinţa Creştină a lui Hristos pe soţul ei, care pînă atunci fusese idolatru. Soţul Grigorie astfel s-a trezit cu duhul şi, îmbunătăţindu-se minunat, a fost uns episcop al Nazianzului. Cu rugăciunea Sfînta cuvioasă Nonna 1-a salvat pe fiul ei Grigorie de la moartea prin naufragiu. Ea a adormit cu pace, ca Diaconiţă a Bisericii Domnului, la anul 374.

Cîntare de laudă la Sfîntul Mucenic Pontius

Pontius păşeşte alături de Valerius,

Prietenul lui drag,

Dar inima îi e grea de tristeţe.

El din neam înalt de senatori romani este,

Nobil este al lui tată, de viţă nobilă maica;

Şi totuşi sufletul apăsat îi este

De această enigmă amară:

Toată înţelepciunea lumii un basm neputincios îi pare.

„ Oh, adevărul, unde e el oare? " -

întreabă Pontius cel nobil, de adevăr însetat.

Astefel păşesc în tăcere, unul alături de celălalt,

în lumina lină a serii, pe lîng-o Biserică Creştină Trecînd.

Ei intră înăuntru şi îi văd splendoarea.

Ei frumuseţea-i o văd, şi aud cîntările-i sfinte.

„Dumnezeii neamurilor sînt argint şi cu aur:

Ochi au şi nu văd, ci orbi sînt precum lutul;

Urechi au şi nu aud, surzi sînt ca piatra;

Guri au, dar nu pot grăi.

Cei slabifâcutu-şi-au zei mai slabii decît dînşii,

Cu ei asemănîndu-se mai tare în neputinţă:

înaintea lutului se pleacă, neam după neam,

Şi nădăjduiesc nebuneşte în ceea ce este mort. "

Cei doi tineri trişti din închinătorii la idoli sînt,

Ei aceste cuvinte le ascultă şi tremură.

De Icoana Mîntuitorului ei se apropie,

Şi preotului Lui preacinstit a lor inimă o încredinţează.

Preotul pe aleşii tineri Sflnta Credinţă îi învaţă,

Arătîndu-le că idolatria mincinoasă este

şi plină de sînge.

Deşi cunoscuţi şi respectaţi în întreaga Romă pagină,

Nobilii tineri în Sflnta Biserică a lui Hristos au intrat,

lepădînd a Romei slavă.

Trişti au fost ei cînd al Ei prag l-au păşit,

Dar fericiţi au luminat cînd au ieşit în afară.

Cugetare

Astfel îşi începe Valerius biografia prietenului lui, Sfîntul Pontius: „Oare cine va putea crede, dacă nu-i va dărui lui credinţă Dumnezeu? Oare cine se va putea nevoi pustniceşte, dacă nu îi va ajuta lui Domnul? Şi cine va putea primi cununa muceniciei, dacă nu i-o va dărui însuşi Hristos?" Dumnezeu le poate pe toate acestea, şi Dumnezeu le voieşte pe toate cele care sînt spre mîntuirea oamenilor, numai dacă oamenii îl vor ruga! Cu rugăciunea Sfînta Nonna 1-a întors pe soţul ei Grigorie, şi pe fiul ei Grigorie la Hristos (fiu care mai tîrziu avea să fie marele Sfint Teolog).

Cu rugăciunea altă maică de fiu, Monica, 1-a întors pe fiul ei, Fericitul Augustin, de la o viaţă desfrînată, la calea bunătăţii şi a sfinţeniei. Cu rugăciunea Sfîntul Vasile cel Mare 1-a întors la Sfînta Credinţă pe marele lui profesor, Evulios. Cu rugăciunea Regele Ezechia şi-a mai prelungit viaţa cu încă cincisprezece ani.

Cu rugăciunea Sfîntul Simeon Stîlpnicul i-a întors pe sciţii şi perşii care porniseră să atace cu armate mari pămîntul grecesc. Mai uşor am putea să numărăm stelele de pe bolta cerească decît mulţimea minunilor pe care le-au lucrat Sfinţii lui Dumnezeu cu rugăciunea.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata putere a lui Samson (Judecători 14):

La cum Duhul Domnului a venit asupra lui, şi el a omorît leul cu mîinile goale ca şi cînd ar fi fost un ied, şi a rupt funiile cu care 1- au legat ca şi cînd ar fi fost cîlţi, şi a ucis mulţime de Filisteni;

La cum Duhul Domnului a plecat de la el atunci cînd a dezvăluit taina puterii lui unei femei păgîne [Dalila], ajungînd astfel la orbire şi la moarte.

Predică La cum Dumnezeu îi cur ateste pe păcătoşii care se pocăiesc de păcatele lor

De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca purpura, ca lîna albă le voi face (Isaia 1: 18).

O, neţărmurita milostivire a lui Dumnezeu! Căci din mijlocul mîniei Lui cumplite împotriva unui popor necredincios şi nerecunoscător, a unui popor păcătos, împovărat de nedreptate, pe care îl numeşte soi rău, fii ai pieirii (Isaia 1: 4), conducători ai Sodomei şi popor al Gomorei (Isaia 1: 10), din mijlocul unei asemenea cumplite mînii deci, Domnul Dumnezeu nu părăseşte milostivirea Sa faţă de el, ci mai mult îi cheamă la dreptate, şi se poartă cu el precum ploaia cea blîndă care cade peste un pămînt însetat, pămînt ce fusese ameninţat mai întîi de fulgere şi trăznete cumplite. Aşa este Domnul Dumnezeul nostru: Multîndurat şi Indelungmilostiv, căci El nu pînă în sfirşit Se va iuţi, nici în veac Se va mînia (Psalmul 102: 9). De-ar înceta numai păcătoşii să mai facă cele rele şi ar începe să înveţe să lucreze cele bune, şi de s-ar întoarce ei către Dumnezeu cu umilinţă şi smerită pocăinţă, atunci se vor albi ca zăpada şi albi ca lîna se vor face. Puternic este Dumnezeu şi moartea păcătosului nu o voieşte. Puternic doar El este să curăţească de păcat sufletul păcătos al omului, să îl albească şi să îl înnoiască. Căci oricît de mult şi ori de cîte ori şi-ar spăla omul straiul lui de in cu săpun şi cu leşie, de nu îl va întinde afară, în plin soare, nu îl va putea albi niciodată.

Tot aşa şi sufletul omului: niciodată nu îşi va putea omul curaţi sufletul lui, deşi se va nevoi, va plînge şi va lupta cu postiri, rugăciuni şi fapte bune, dacă nu îşi va aduce sufletul şi îl va pune, spălat astfel, întreg la picioarele lui Dumnezeu, spre a primi de la El harul cel bogat şi curaţilor. Domnul ne cere şi voieşte nevoinţa noastră, întreaga noastră nevoinţa. El voieşte să ne spălăm murdăria sufletului cu lacrimile pocăinţei şi părerii de rău pentru păcate, şi apoi să îl îmbrăcăm cu frumuseţea faptelor bune. însă după ce am făcut astfel El ne cheamă şi ne zice: Veniţi acum, să ne judecăm (Isaia 1: 18).

Adică, Veniţi acum, şi înfăţişaţi-vă privirii Mele, ca să văd de găsesc Chipul Meu întru voi; veniţi de priviţi-Mă, ca şi pe o oglindă, şi vedeţi-vă în Mine propriul vostru chip.

O Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce nu pînă întru sfîrşit Te mînii, miluieşte-ne pre noi mai înainte de cumplita zi a Judecăţii Tale celei înfricoşate,

Căci noi Ţie ne închinăm, pre Tine Te slăvim şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.