Leonid Uspensky: Primele icoane ale Maicii Domnului
Maica Domnului Kykkiotisa, Milostiva |
Dacă icoana lui Hristos[1]
– fundament al iconografiei creştine – reproduce trăsăturile Dumnezeului devenit Om, icoana Maicii Domnului reprezintă, dimpotrivă, prima fiinţă umană
care a realizat ţelul Întrupării – îndumnezeirea omului. Biserica Ortodoxă
afirmă legătura dintre Fecioară şi umanitatea căzută care poartă urmările
păcatului originar şi nu o exclude din descendenţa lui . În acelaşi timp,
excepţionala ei demnitate, desăvârşirea ei personală, supremul grad de
sfinţenie pe care Ea l-a atins explică supravenerarea ei: Fecioara este prima
făptură a genului uman care a atins deja, prin totala transfigurare a fiinţei
sale, scopul rezervat oricărei creaturi. Ea a depăşit deja graniţa timpului şi
a veşniciei şi se află încă de pe acum în Împărăţia a cărei instaurare este
aşteptată de Biserică odată cu A Doua Venire a lui Hristos. Ea, cea care „L-a
purtat în sine pe Dumnezeul de necuprins”, „cu adevărat Născătoare de Dumnezeu”
fiind (Theotokos) – potrivit formulării de la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431)
– ea veghează împreună cu Hristos soarta lumii.
Imaginea ei ocupă, deci, primul loc după aceea a lui
Hristos şi îi este complementară; ea se deosebeşte de icoanele celorlalţi
sfinţi ale îngerilor, atât prin varietatea tipurilor iconografice, cât şi prin
cantitatea sau intensitatea cu care acestea sunt venerate[2].
Potrivit tradiţiei ortodoxe, Sfântul Evanghelist Luca ar
fi pictat, puţin după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei.
Una aparţine tipului numit „Milostiva” (Eléousa) – aceea
numită în franceză, destul de impropriu, „Fecioara tandreţei”. Ea reprezintă
mângâierile reciproce ale Maicii şi ale Pruncului, subliniind naturaleţea
sentimentului uman, a tandreţei şi iubirii materne. Este imaginea unei mame
care suferă profund la gândul iminentului supliciu al Fiului ei, având totodată
conştiinţa tacită a suferinţelor Lui inevitabile.
O altă imagine este cea de tipul „Odighitria” (Odègètria),
„Călăuzitoarea”. Fecioara şi Pruncul sunt reprezentaţi din faţă, orientaţi
către privitor. Această imagine hieratică şi maiestuoasă reliefează în chip
special Dumnezeirea Pruncului.
Cât priveşte cea de-a treia icoană, ea ar fi reprezentat-o
pe Fecioară fără Prunc. Datele referitoare la ea sunt confuze. E posibil ca
această icoană să fi semănat cu cea a Fecioarei din „Deisis”, adică orantă,
adresându-se lui Hristos.
În prezent, în Biserica Rusă, există circa o duzină de
icoane ale Fecioarei, atribuite Sfântului Luca. Pe de altă parte, există
douăzeci şi una de asemenea icoane în Occident şi la Muntele Athos, dintre care
opt, la Roma. Desigur, nu se poate susţine că aceste icoane au fost pictate
chiar de mâna Evanghelistului; nimic din ce a pictat el nu ne-a parvenit[3].
Însă icoanele numite „ale Sfântului Luca” fac parte dintr-o tradiţie căreia el
îi furnizează prototipurile, fiind pictate după reproduceri ale originalelor
Sfântului Luca. Aici, tradiţia apostolică trebuie înţeleasă aşa cum o înţelegem
când este vorba de Liturghie sau de regulile apostolice: acestea din urmă urcă
până la Apostoli, nu pentru că ar fi fost scrise de propria lor mână, ci pentru
că au un caracter apostolic şi o autoritate apostolică.
Tradiţia referitoare la Sfântul Luca ne este transmisă,
între altele, prin anumite texte liturgice, mai ales cele de la sărbătorile
dedicate unor icoane e Fecioarei, cum ar fi cele ale Maicii din Vladimir, care
aparţin tipului „Milostiva” (21 mai, 23 iunie şi 26 august). În timpul
vecerniei, se cântă, la litie, o stihire (glasul 6) care spune: „Atunci când
icoana Ta a fost mai întâi pictată de vestitorul tainelor Evangheliei şi ți-a
fost adusă pentru ca să o recunoşti şi să-i dai puterea de a izbăvi pe cei ce
Te preacinstesc, Te-ai bucurat: Tu, cea milostivă şi cea prin care ne-a venit
mântuirea, Tu ai fost asemenea gurii şi glasului icoanei. Precum atunci când
L-ai zămislit pe Dumnezeu, cântai imnul «De acum toate neamurile Mă vor
binecuvânta», tot aşa, privind icoana, spus-ai: «Harul şi puterile Mele să fie
cu acest chip». Şi cu adevărat credem că ai spus aceasta, Stăpână, şi că Tu ne
eşti aproape prin acest chip...”.
La utrenie, primul imn al canonului întru cinstirea
Fecioarei (glas 4) ne spune: „Zugrăvindu-ți chipul preacinstit, dumnezeiescul
Luca, scriitorul Evangheliei lui Hristos, călăuzit fiind de glasul dumnezeiesc,
L-a înfăţişat în braţele Tale pe Făcătorul a toate.”
Dacă ultimul text se mulţumeşte să constate doar că prima
icoană a Fecioarei a fost făcută de Sfântul Luca, primul afirmă, pe deasupra,
faptul că Fecioara însăşi şi-a văzut chipul, conferindu-i harul şi puterile
sale. Or, Biserica întrebuinţează acelaşi text la sărbătorile diferitelor
tipuri de icoane ale Fecioarei, care provin, toate, din prototipurile realizate
odinioară de Sfântul Luca. În acest mod, Biserica arată că forţa şi harul
respectiv se transmit tuturor imaginilor care reproduc (dimpreună cu simbolurile
aferente) trăsăturile autentice ale Maicii Domnului, aşa cum au fost ele fixate
de Sfântul Luca.
Cea mai veche mărturie pe care o avem cu privire la
icoanele pictate de Sfântul Luca datează din secolul VI. Ea este atribuită lui
Teodor, numit „anagnostul”, un istoric bizantin din prima jumătate a secolului
respectiv (pe la 530) – lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.
Teodor ne spune că, pe la 450, a fost adusă la Constantinopol o icoană a
Fecioarei Călăuzitoare care era atribuită Sfântului Luca. Împărăteasa Eudoxia,
soţia împăratului Teodosie al II-lea, ar fi trimis-o, din Ierusalim, surorii
sale, Pulcheria[4].
Sfântul Andrei Criteanul şi Sfântul Gherman, Patriarhul
Constantinopolului (715-730), vorbesc şi ei despre o icoană a Fecioarei pictată
de Sfântul Luca, dar care se găsea la Roma. Sfântul Gherman adaugă că icoana a
fost pictată în timpul vieţii Maicii Domnului şi că ar fi fost trimisă la Roma
„preaputernicului” Teofil despre care vorbesc proloagele Evangheliei Sfântului
Luca şi ale Faptelor Apostolilor. Potrivit altei tradiţii, o icoană a Fecioarei
ar fi fost pictată de Sfântul Luca, binecuvântată de Maica Domnului şi trimisă
aceluiaşi Teofil, însă la Antiohia.
Oricum ar sta lucrurile, încă din secolul IV, atunci când
creştinismul a devenit religie de Stat, nemaiexistând, prin urmare, nici un
pericol de a se arăta cele sfinte, icoana deţinută de Teofil – care stătuse
până atunci ascunsă la Roma – a fost cunoscută de un număr mereu mai mare de
creştini. Dintr-o locuinţă particulară, icoana însăşi sau reproducerea ei va fi
fost transportată într-o biserică. Iar în 590, Papa Grigorie I (590-604) va
transporta la bazilica Sfântul Petru – în procesiune solemnă şi în sunetul
litaniilor – venerabila icoană a Maicii Domnului „despre care se spune că ar fi
opera Sfântului Luca” (quam dicunt a Sancto Luca factam).
Pe lângă icoanele pictate de Sfântul Luca, tradiţia
vorbeşte şi de o icoană a Fecioarei făcută în chip miraculos, adică nu de mâna
omului. Este vorba despre o icoană numită „a Stăpânei Noastre din Lidda”
(sărbătorită la 12 martie) . Fără îndoială că natura miraculoasă a originii
sale a fost motivul pentru care icoana aceasta a fost analogată cu cea a lui
Hristos Acheiropoietos, determinând includerea povestirii despre originea ei în
Liturghia mai multor icoane ale Fecioarei, cum ar fi aceea numită „de la Kazan”
(sărbătorită la 8 iulie şi 22 octombrie). În secolul VIII, Sfântul Gherman –
viitorul Patriarh al Constantinopolului, aflat în trecere prin Lidda, a
comandat o reproducere a icoanei pe care, în plin iconoclasm, a trimis-o la
Roma. După înfrângerea ereziei, ea a revenit la Constantinopol. Din vremea
aceea, icoana Stăpânei Noastre din Lidda este numită şi „Stăpâna Noastră din
Roma” fiind sărbătorită la 26 iunie .
Leonid Uspensky, Teologia
icoanei în Biserica Ortodoxă,
Studiu introductiv și traducere, Teodor Baconsky,
Ediție electronică, Apologeticum 2006.
pp. 21-23.
[1]
Conform Tradiției Bisericii,
prima icoană a Domnului Iisus Hristos reprezintă imaginea nefăcută de mână,
Sfânta Mahramă, apărută chiar în timpul vieții Sale pământești: „O relatare mai
detaliată ne este oferită de Mineiul pe luna august, care se reduce la
următoarele: suferind de lepră, regele Abgar a trimis la Hristos pe arhivarul
său Hannan (Anania), cu o scrisoare în care Îi cerea lui Hristos să vină la
Edessa pentru a-l vindeca. Cum Hannan era pictor, Abgar i-a recomandat să facă
portretul lui Hristos şi să i-l aducă în cazul în care Acesta ar fi refuzat să
vină. Găsindu-L pe Hristos înconjurat de o mare mulţime, Hannan s-a urcat pe o
piatră pentru a putea să-L vadă mai bine. A încercat să-I facă portretul, dar
nu a reuşit, din pricina „slavei negrăite a chipului Său care se schimba mereu
sub puterea harului”. Văzând că Hannan încearcă să-I facă portretul, Hristos a
cerut apă, S-a spălat, Şi-a şters faţa cu o maramă, pe care au rămas fixate
trăsăturile Sale. I-a dat marama lui Hannan pentru ca acesta să o poarte
împreună cu scrisoarea către cel care îl trimisese. În scrisoarea Sa, Hristos
refuza să meargă la Edessa, dar îi promitea lui Abgar să i-l trimită pe unul
dintre ucenicii Săi, de îndată ce şi va încheia misiunea. Când a primit
portretul, Abgar s-a vindecat de ce avea mai grav, dar câteva urme i-au rămas
totuşi pe faţă. După Cincizecime, Sfântul Apostol Tadeu, unul dintre cei 70, a
venit la Edessa pentru a încheia vindecarea regelui, care s-a convertit. Abgar
a înlăturat un idol care se găsea deasupra uneia dintre porţile cetăţii, punând
în loc sfânta maramă. Dar strănepotul său s-a întors la păgânism şi a vrut să o
distrugă. Episcopul cetăţii a zidit-o, aprinzând în nişa din faţa ei o candelă.
Nu numai că imaginea a rămas intactă, dar s-a imprimat pe faţa internă a ţiglei
sub care stătea, în amintirea acestui eveniment există astăzi două tipuri
iconografice ale sfintei marame: una în care chipul Domnului este reprezentat
pe o pânză, cealaltă – unde nu apare o pânză, Sfântul Chip fiind redat aşa cum
s-a imprimat pe ţiglă, adică aşa cum se afla la Hierapolis (Mabbugh) în Siria.
Împăratul Nichifor Fokas (963-969) ar fi transportat-o la Constantinopol, în
965 sau 968.” (Leonid Uspensky, Teologia
icoanei în Biserica Ortodoxă) [nota noastră]
[2] Calendarul Bisericii Ruse, unde iconografia Fecioarei este foarte dezvoltată, menţionează 260 de icoane ale Sale care au făcut minuni şi sunt sărbătorite liturgic. Cât despre numărul global al denumirilor acordate icoanelor Fecioarei, Mineiul lui Serghie (Annus ecclesiasticus graeco slavus, vol. I, ed. a II-a, 1900) menţionează 700.
[3] Astfel, printre vechile reproduceri ale Fecioarei de tip „Umilenie”, nu cunoaştem nici una care să coboare dincolo de secolul X (în biserica regală Kilise – 963-969 – v. V. N. Lazarev, Istoryia vizantiiskoi givopissi („Istoria picturii bizantine”), t. I, Moscova-Leningrad, 1947, p. 125). În ce priveşte tipul „Odighitria”, acele prototipuri pe care le cunoaştem urcă până în secolul VI (Evangheliarul lui Rabula; v. N. P. Kondakov, Ikonografiya Bogomateri („Iconografia Maicii Domnului”), t. I, pp. 191-192.
[4] N. P. Kondakov, Iconografia Maicii Domnului (în lb. rusă), t. II, p. 154. Binecunoscuta scriere în apărarea icoanelor, adresată împăratului Constantin Copronimul şi adesea atribuită Sfântului Ioan Damaschinul vorbeşte şi ea de o imagine a Fecioarei pictată de Sfântul Luca. Potrivit datelor ştiinţei actuale, această scriere aparţine unui autor necunoscut şi cuprinde predici ale Sfinţilor Ioan Damaschinul, Gheorghe al Ciprului şi Ioan de Ierusalim (v. G. Ostrogorsky, Seminarium Kondakovianum, I, Praga, 1927, p. 46 şi, de acelaşi autor, Histoire de l’Etat byzantin, Paris, 1956, p. 179).
Minunea Icoanei Maicii Domnului care plange, de la Letca Nouă, Giurgiu
„Maica Domnului este prezentă în viața noastră ca o taină
și o minune pe care numai credinciosul o trăiește pururea în rugăciune, știind
că deasupra tuturor grijilor și încercărilor vieții este cineva acolo sus,
tronul Mântuitorului, care se roagă pentru el. (…)
Prin lacrimie de mir pe care le varsă Maica Domnului,
parcă ar vrea să ne îndemne și pe noi să ne plângem păcatele și îndepărtarea de
Dumnezeu, să ne oprim o clipă din goana nebună după dobândirea veacului
acestuia înșelător și vremelnic și să ne îndreptăm ochii cei duhovnicești spre
veșnicia care ne așteaptă și pentru care nu ne-am pregătit.”
Minunea de la Huta
În anul 2009, pe data de 29 august, la praznicul Sfântului
Ioan Botezătorul, unul din cele două hramuri ale schitului Huta, o credincioasă
a observat, în timp ce preotul împărțea anafura, după săvârșirea Sfintei
Liturghii, că din ochiul drept al Maicii Domnului Kazanskaia, curgea mir cu bun
miros.
Preoții au crezut la început că cineva s-a atins de icoană
după ce a fost miruit și a lăsat pe obrazul Maicii Domnului un strop de mir.
Așa că au șters icoana. Dar mirul a izvorât din nou, iar aceasta s-a petrecut
de mai multe ori, vădind faptul că, sub privirile lor și ale credincioșilor din
biserică, se petrecea cu adevărat o minune.
Credincioșii s-au bucurat de această minune, la fel și
viețuitorii schitului, dar aceștia din urmă au făcut-o cu îngrijorare: poate că
ne așteaptă vremuri grele și Maica Domnului ne dă de veste, exprimându-și
durerea prin lacrimi de mir. În același timp, poate fi și un semn al
milostivirii lui Dumnezeu față de noi, pentru rugăciunile și pentru lacrimile
Maicii Sale înaintea tronului Presfintei Treimi.
Să ne bucurăm că o avem Apărătoare Doamnă pe Maica lui
Dumnezeu și să o facem cu frică și cu cutremur, știind că nu suntem vrednici de
mirul lacrimilor ei pentru noi. Și, fiecare în parte, să punem pocăință pentru
păcatele noastre și pentru ale tuturor oamenilor, iertând tuturor toate, pentru
ca și Dumnezeu să ne ierte pe noi.
Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, dăruiește-ne nouă pocăința ninivitenilor și întoarcerea
lor și milostivește pe Fiul tău și Dumnezeul nostru să ne dea vreme de pocăință
și pocăință fierbinte, spre izbăvirea întregii zidiri de sub înșelăciunea
vrăjmașului și spre
mântuirea sufletelor noastre. Amin
„Prezența Preacuratei în viața creștinului e o neîntreruptă minune”:
Minunile Maicii Domnului „Străina”
În Mănăstirea Kato Xenia, la cincizeci de kilometri de orașul Volos
(Grecia), se păstrează, pe lângă două fragmente din brâul Maicii Domnului, aduse
aici în anul 1522, și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită
Străina (Xenia), deoarece a venit aici dintr-un loc străin.
Icoana datează din secolul VI, din perioada iconoclastă. Pentru a fi salvată de la distrugere, icoana a
fost pusă într-un cufăr, iar cufărul a fost aruncat în mare, încredințat fiind
astfel în grija Maicii Domnului. Cufărul a ajuns în vechea așezare a actualului
port Ahilio, unde icoana a strălucit puternic și, astfel, localnicii au aflat-o.
Și, pentru că nu știau de unde vine, au numit-o Străina, de vreme ce fusese
adusă la țărm venind dintr-un loc străin, necunoscut lor.
În locul unde a fost descoperită icoana, a fost ridicată o
mănăstire. Dar, fiind la țărmul mării, aceasta a fost supusă numeroaselor
atacuri ale piraților. Când sfântul locaș a fost incendiat de ei, a ars
complet, rămânând neatinsă de urgia flăcărilor, doar puțin înnegrită de fum,
numai icoana Maicii Domnului Străina.
Ca
să fie ferită de atacurile piraților, icoana a fost
dusă la Mănăstirea Panaghia Chitiotisa, unde a rămas până în anul 1750,
an în
care, din pricina atacurilor turcilor asupra mănăstrii, călugării au
luat
icoana și de aici și, construind un metoc la 12 kilometri mai jos, au
pus-o
acolo. Mănăstirea au numit-o Kato Xenia (Xenia de Jos). Dar și acest
locaș a
fost distrus în anul 1980, în urma unui cutremur devastator. Ulterior,
cu ajutorul Maicii Domnului, s-a reconstruit mănăstirea la un kilometru
mai jos, unde terenul este mai
stabil.
Icoana Maicii Domnului Străina este prăznuită la 23
august, când este și hramul Mănăstirii Kato Xenia, care o adăpostește.
„Prezența Preacuratei în viața creștinului e o neîntreruptă minune”:
Icoana Maicii Domnului din Delani
Icoana Maicii Domnului din Delani a devenit cunoscută în
anul 2010, când, încă din ajunul praznicului Tăieriii capului Sfântului Ioan
Botzătorul (29 august), a izvorât mir binemirositor.
Această icoană este o copie a Icoanei Maicii Domnului de
la Nicula și a fost pictată de Părintele Siluan de la Nicula.
Ulterior, atât această icoană, cât și altele din biserica
din Delani au început să izvorască mir.
Părintele paroh Ionel Tota spunea că Maica Domnului îi
mângâie în felul acesta pe credincioși și îi întărește în credință, într-o zonă
a țării unde uniatismul (greco-catolicismul) pare să fie la el acasă.
Fizicianul Viorel Mudura certifica faptul că nu este vorba
de un condens ori de vreun alt fenomen fizic, ci de o reală minune care nu
poate fi explicată științific.
Postăm mai jos și mărturia video a unei femei vindecate de
paralizie la Icoana Maicii Domnului din Delani.
Mare ești, Doamne, și minunate sunt
lucrurile Tale, dar Tu știi
că trebuie urechi de auzit, ochi de văzut, minte înțelegătoare și inimă
primitoare, pentru ca sămânța credinței pe care o semeni în lume să nu cadă în
noi pe drum de piatră. Dăruiește-ne, așadar, toate cele de trebuință, pentru ca
să nu trecem nesimțitori pe lângă toate întâmplările minunate prin care ne
vorbești necontenit. Credem, Doamne,
ajută necredinței noastre!
O icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Gura Humorului
În biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din
Gura Humorului, se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului
Tânguitoarea.
Una din minunile săvârșite de această icoana a Maicii Domnului
este vindecarea unei fetițe de cinci ani, din Bacău, care se născuse mută și
paralizată.
În urma vindecării, bunica fetiței îi scria preotului
paroh o scrisoare în care îi relata cele întâmplate.
Femeia umblase în zadar pe la medici cu fetița bolnavă. Aceștia
chiar o descurajaseră, spunându-i că nepoțica ei va fi așa toată viața.
Dar, mai presus de orice evidență este credința.
Îndurerata bunică a umblat și prin multe biserici, cerând
ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii sale pentru vindecarea fetiței, dar nu a
primit nici un răspuns. Iar aceasta, din rânduiala lui Dumnezeu, ca să se arate
și prin vindecarea nepoțelei sale marea Lui milostivire și iubire de oameni
precum și puterea Maicii Domnului care se revarsă peste credincioși si prin
icoana sa din Gura Humorului. Femeia fusese în mai multe rânduri la părintele
Teodor Bodnar. Odată, părintele i-a dat o iconiță, sfătuind-o să o pună pe
pieptul fetiței. Când a ajuns acasă, femeia a făcut întocmai. Fetița s-a
ridicat brusc din pat, și-a îmbrățișat bunica și i-a spus: „Oh, cât te-am
așteptat!” Își revenise complet. Ulterior, a mers la grădiniță ca orice copil
sănătos. Despre cele petrecute cu ea, a povestit ea însăși părintelui la
telefon, spunându-i că atunci când bunica i-a pus iconița pe piept, a simțit un
cutremur în trupul ei inert până atunci și o forță care a împins-o către
bunica. Ea credea că visa. Dar lacrimile bunicii căzând pe obrazul ei i-au
adeverit că totul se petrecea aievea.
Multe și mari minuni a săvârșit și săvârșește Maica
Domnului prin icoana sa din Gura Humorului. Ducându-se vestea despre facerile
ei de bine, vin oameni la ea cu diverse probleme și necazuri, inclusiv
non-ortodocși, iar Maica Domnului îi primește pe toți, fără deosebire. Căci
dragostea ei față de neamul omenesc nu
caută ale sale și nu cade niciodată,
ca o adevărată și vie icoană a dragostei dumnezeiești. Pe care dragoste, să o
rugăm pe Maica Domnului să ne-o picure fiecăruia în inimă, ca să ne iubim unii
pe alții după porunca Fiului ei și Dumnezeului nostru. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.