Minunile Maicii Domnului

 

O minune din zilele noastre a Maicii Domnului

Întâmplare relatată de o călătoare ce se afla în avionul care se întorcea de la Sfintele Locuri în 29 august 2003.

Era vineri dimineaţa, 29 august 2003. Am plecat cu o greutate în inimă din Ierusalim spre Tel Aviv, ca să ne îmbarcăm spre Atena.

Am petrecut extraordinar. În ziua precedentă am sărbătorit Adormirea Maicii Domnului la Mormântul ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea se prăznuieşte după calendarul vechi, mai târziu cu 13 zile, adică la 28 august. [Citește mai mult...]

Am trăit o experienţă unică, nemaiîntâlnită. Prăznuirea a fost măreaţă, bogată, tuturor împărţitoare de daruri. După-amiază târziu, ne-am pregătit valizele; seara, am participat la privegherea de la Sfântul Mormânt şi, îndată după aceasta, ne-am îndreptat spre autobuzul ce ne aştepta în afara Cetăţii Vechi. Vremea era frumoasă. Cerul era înstelat şi, cuprinşi de o dulce linişte, ne desfătam de frumuseţea Oraşului luminat. Ne pironisem ochii la zidurile lui, îmbrăţişând cu mintea toate Locurile Sfinte şi închizându-le ermetic în inimile noastre. Un zâmbet uşor, abia perceput, trăda oboseala zilelor petrecute aici, dar şi adânca noastră recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru cele trăite. Satisfacţia şi bucuria noastră erau atât de mari, încât nu s-au micşorat deloc din pricina aşteptării prelungite, nici din pricina controlului extenuant făcut de evrei la aeroport.

Când, în cele din urmă, m-am îmbarcat în avion – dacă îmi aduc bine aminte, era un Airbus cu două motoare – am observat că luminile lui fluctuau continuu şi nu aveau o intensitate fixă. M-am gândit că vreun cablu nu face bine contact şi m-am afundat în scaun. Când avionul a pornit pe pistă, perturbaţiile electrice au devenit mai intense şi se auzea totodată zgomotul caracteristic micilor şi nenumăratelor scurtcircuite. Nu am dat importanţă. Luminile s-au stins, am decolat şi, când s-au aprins din nou, continuau să fluctueze, dar într-o măsură mai mică. Stăteam împreună cu mama mea în partea stângă a avionului, în faţa aripii, iar prietenii şi cunoscuţii noştri stăteau în scaunele din preajmă.

După vreo 20 de minute, am auzit un zgomot puternic şi avionul a început să tremure şi să se mişte în dreapta şi în stânga, „aşa cum se cerne făina” – precum a spus unul din prietenii noştri. Pilotul ne-a anunţat mai întâi în ebraică, apoi în engleză, să rămânem legaţi cu centurile de siguranţă, lucru ce l-au făcut şi însoţitoarele de bord. La început, nu am dat importanţă, până când nu am privit aripa şi am văzut cum turbina (motorul) ardea în flăcări şi se rupea în bucăţi din pricina fierului incandescent. După o introducere calmă, le-am arătat mamei şi prietenilor din jur priveliştea. Cu toţii călătorisem de multe ori cu avionul, dar pentru prima dată vedeam un motor în flăcări! Ne-am neliniştit puţin, dar ne-am ascuns cu grijă neliniştea, tăcând. Unii dintre noi, după cum am aflat mai târziu, rosteau Rugăciunea lui Iisus. După câteva minute, am fost informaţi despre pierderea motorului din stânga şi că vom încerca să ajungem doar cu celălalt motor pe aeroportul Eleftherios Venizelos.

Nu au trecut alte 20 de minute, când s-a auzit un alt zgomot de mai mică intensitate din partea dreaptă şi am simţit cu toţii aceleaşi intense vibraţii ale avionului, amestecate cu mişcări bruşte. Unii, care stăteau în faţa aripii drepte, au strigat: „A luat foc turbina!” Atmosfera calmă şi oarecum plăcută de până atunci din avion a fost înlocuită repede de panică! Avionul pierdea continuu şi brusc din înălţime şi se auzea un zgomot ca o şuierătură, care mi-am amintit că îl auzeam în filme, atunci când cădeau bombe din avioane. Însoţitoarele de bord, care abia începuseră să împartă răcoritoare, au asigurat repede cărucioarele în locurile potrivite, după care s-au aşezat repede şi s-au legat cu centurile, plecându-şi capetele între genunchi. Mulţi bolnavi de inimă şi vârstnici îşi luau medicamentele lor câte două odată! Între soţi, se făcea spovedanie publică, spunând unul celuilalt când l-a înşelat şi cu cine, şi cerându-şi iertare. Bătrânii le descopereau copiilor că îi nedreptăţiseră în testament şi le cereau iertare, iar copiii îi iertau. Dar şi aceştia, la rândul lor, îşi cereau iertare pentru vechi comportări necuviincioase. Prietenii mărturiseau că, pretextând cutare împrejurare, au spus minciuni şi s-au clevetit reciproc…

Toate acestea de mai sus, împreună cu continua şi brusca pierdere a înălţimii, cu neobişnuitele mişcări ale avionului şi cu tăcerea pilotului, făceau atmosfera foarte grea. Ca şi cum nu ar fi ajuns aceasta, cineva din grupul nostru a strigat: „A avut dreptate cutare!”, aducându-şi aminte de cuvintele unui monah care îi spusese, în prezenţa unui al treilea, cu câteva zile mai în urmă, că Grecia va jeli un număr mai ridicat de morţi decât cel de la Paşti – referindu-se la accidentul de la Tembi, care avusese loc cu puţin înainte de Săptămâna Mare – numai că de această dată va fi în mare. Începuserăm să ne neliniştim de-a binelea…

Avionul începuse să se aplece într-o parte şi din aceasta ne-am dat seama că încearcă să se întoarcă. M-am gândit că ne vom întoarce la Tel Aviv sau în Cipru. Peste puţină vreme, o însoţitoare de bord s-a ridicat şi a mers în grabă să asigure nişte lucruri care cădeau. Tânăra, mai înainte zâmbitoare şi dulce la vorbă, devenise palidă şi-şi pierduse glasul. Frica pusese stăpânire pe expresia feţei ei, pe dinţii ei strânşi şi ajunsese la apogeu în ochii ei.

Am întrebat-o dacă am pierdut amândouă motoarele şi ea mi-a răspuns dând afirmativ din cap.

- Şi acum ce se va întâmpla? Cum vom înfrunta situaţia?, am întrebat eu din nou.

Ea nu m-a mai privit în ochi, ci privirea ei se pierduse undeva, ca şi cum ar privi în gol. A început să-şi mişte capul în dreapta şi în stânga, a ridicat cu indiferenţă din umeri, ca şi cum toate s-ar fi pierdut şi a dat să plece. Atunci, eu am ţinut-o strâns de mână şi am strigat: „Cădem?”, iar ea mi-a confirmat dând de mai multe ori din cap, fără să poată articula vreun cuvânt, după care a alergat şi s-a legat iarăşi în scaunul ei, ţinându-şi capul apăsat pe genunchi. Am răsuflat adânc cu toţii şi încercam, cât se putea de calm, să conştientizăm ce se întâmplă.

Vălul tulburării a fost rupt de glasul puternic al unui monah:

- Nu vă temeţi, fraţilor, ci să ne rugăm! Nu ne va lăsa Dumnezeu!

Preoţii şi-au pus epitrahilele şi au început să citească, unii mireni au început să rostească Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalţi s-au împărţit în două grupuri – aripa dreaptă şi cea stângă a avionului – şi au început încet-încet să cânte unii Paraclisul Maicii Domnului, iar ceilalţi Acatistul ei. De îndată ce ne-am pus nădejdea în Dumnezeu, ne-am simţit foarte bine, ne-am uşurat.

Călătorii de altă credință, cumplit de înfricoșați în comparație cu noi, credeau ca fredonăm cântece și ne priveau de parcă am fi fost niște nebuni.  Această mângâiere şi înălţare sufletească a fost întreruptă puţin mai târziu, când vocea tremurândă a pilotului ne-a înştiinţat: „După cum v-aţi dat seama, puţin înainte am pierdut şi al doilea motor. Am aruncat combustibilul şi vom încerca să ne întoarcem la Ben-Gurion (aeroportul din Tel-Aviv), dar…” – aici i s-a pus un nod în gât şi s-a oprit brusc. Pentru o clipă a îngheţat sângele în noi. Căci una este să presupui că te îndrepţi spre ceva neplăcut şi altceva să ţi se confirme oficial. După câteva clipe de descumpănire, am continuat cu toţii să ne rugăm de acolo de unde rămăsesem, unii cu Rugăciunea lui Iisus, alţii Paraclisul, iar alţii Acatistul. Mi-a făcut o deosebită impresie faptul că se rugau fierbinte și cei ce în trecut arătaseră că nu cred.

Mă purtam cu atâta stăpânire de sine, încât am fost acuzată de nepăsare. Nădăjduind că voi da curaj unora care plângeau, le spuneam:

- Cândva toţi vom muri. De asta nu vom scăpa. Ce ne mai rămâne? Câţi ani vom trăi şi cum îi vom trăi! Toţi vrem să trăim mulţi ani, dar dacă Dumnezeu a hotărât să murim astăzi, nici de asta nu vom scăpa. De altfel, nu există ceva pe care să-l putem face omeneşte, ca să ne mântuim, şi să nu-l facem. Aşadar, dacă luăm drept adevăr că astăzi vom fi chemaţi să dăm socoteală, ce ar trebui să ne intereseze? În ce stare se află sufletul nostru! Îmi veţi spune: „Acum sunt într-o stare rea, dar, dacă aş mai fi avut un an, m-aş fi pocăit.” Însă această cugetare filosofică nu se potriveşte situaţiei prezente – este mai degrabă o dorinţă evlavioasă –, căci, aşa cum am spus, astăzi trebuie să dăm socoteală. Aşadar, ce ne mai rămâne să facem? Să ne rugăm cu sinceritate şi să cerem cu multă căldură iertarea păcatelor noastre. Dar trebuie să avem nădejdea în mila lui Dumnezeu, pentru că El, din nespusa Sa dragoste faţă de noi, nu va îngădui niciodată să se întâmple ceva spre paguba sufletului nostru. Adică, dacă ne va lua astăzi, asta înseamnă că ne va lua în momentul cel mai bun al nostru. Cei mai mulţi dintre noi ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit chiar ieri, la praznicul Maicii Domnului. Dar oare suntem gata? Gândiţi-vă ce s-ar întâmplat dacă am fi plecat cu totul nepregătiţi! Toţi cei ce am venit aici n-am făcut-o pentru turism, ci pentru închinare. Oare Domnul şi Maica Sa ne vor lăsa aşa pe noi, cei ce am venit la praznicul ei?!…

Mişcările neregulate ale avionului deveneau tot mai intense. Ne aflam atât de jos, încât începuseră să se distingă insulele, iar mai departe uscatul. Deodată s-a ridicat în picioare un călugăr care stătea în faţă, în partea dreaptă, acela care ne îndemnase la rugăciune – nu ştiu dacă era simplu monah sau ieromonah, ci îmi aduc aminte numai de statura sa înaltă şi slabă, de chipul său liniştit şi de barba lui lungă – şi a rostit cu un glas puternic şi plin de siguranţă şi cu ochii plini de lacrimi:

- Fiii mei, vă rog să mă credeţi: o văd înainte pe Maica Domnului foarte mare, ţinând avionul de dedesubt! Ne vom izbăvi! Ne vom izbăvi! Să ne rugăm şi să-i mulţumim!

Am prins toţi curaj şi am început să cântăm Paraclisul, de data aceasta tare şi cu veselie. Până şi însoţitoarele de bord şi-au dat seama că se întâmplă ceva îmbucurător şi au prins viaţă, privind cu nedumerire.

Peste puţin, s-au văzut limpede clădirile Tel-Avivului. Ne aflam deja foarte jos. Rămăseseră doar câteva clipe… Αu început să-mi intre în minte gânduri de îndoială: „Oare ne vom izbi de pământ sau vom cădea în mare?”. Dar încercam să le alung cu rugăciunea „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Facă-se voia Ta! Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”

Deodată, s-a văzut aeroportul. Pista era acoperită cu spumă şi de-a lungul ei erau dispuse multe puncte de prim-ajutor. Alt avion nu se vedea – se pare că ne dăduseră prioritate. Ni s-a părut că coboram cu o viteză mare în comparaţie cu alte dăţi. Ne mai despărţeau doar câţiva metri de sol. Când a avut loc contactul, avionul s-a oprit într-un chip minunat la 50 de metri, fără ca vreunul din pasageri să fie clintit câtuşi de puţin de la locul său! Avionul nu avea motoare care să fie puse să funcţioneze invers pentru a frâna, iar frânarea roţilor trebuia să fie foarte bruscă – lucru foarte primejdios – pentru ca avionul să se oprească în 50 de metri. Şi, chiar de s-ar fi făcut aceasta, ar fi trebuit să fim aruncaţi cu toţii în faţă, din pricina inerţiei! (Când mergi încet cu maşina şi frânezi puţin, tot ţi se duce corpul în faţă). Nimic din acestea nu s-a întâmplat. Avionul nu s-a oprit potrivit legilor firii, ci ca şi cum l-ar fi pus cineva uşor pe pământ.

Atunci cu toţii, uşuraţi, am început mulţumirile: „Slavă Ţie, Doamne! Îţi mulţumesc, Maica Domnului! Fie numele Tău binecuvântat, Doamne!”

Numai însoţitoarele de bord fuseseră cuprinsese de o criză nervoasă. Timp de cinci minute, una dintre ele deschidea câte un iaurt, lua o linguriţă din el şi apoi îl arunca, alta deschidea şi închidea mereu nişte sertare metalice, iar alta tremura şi clănţănea din dinţi.

După puţin timp, am debarcat şi, împreună cu poliţiştii, medicii şi infirmierii, am intrat într-un salon, unde se încerca ca unii să fie readuşi în simţiri, iar celorlalţi li s-a dat câte o băutură răcoritoare. Din pricina stării tensionate pe care am trăit-o, ni se uscaseră gurile, dar cui îi mai păsa de asta? Trăiam - şi aceasta ne era îndeajuns!

În scurt timp, a venit un alt avion ca să ne ducă la Atena, unde am ajuns cu bine. Desigur, aici ne aşteptau reporterii şi camerele de luat vederi. Un prieten mi-a telefonat să vadă dacă sunt bine, pentru că văzuse la ştirile dimineţii un scurt reportaj pe un mare canal de televiziune despre zborul nostru, dar care s-a întrerupt brusc şi nu s-a mai spus nimic despre el.

Din acea clipă, ne-am pierdut cu toţii orice interes pentru lucrurile mărunte. Nimeni nu striga, nu protesta pentru întârziere, pentru valize, pentru mărturisirile publice ale păcatelor grele, pentru nimic. Păşeam pe pământ, dar minţile şi inimile ne erau pline de recunoştinţă şi alipite de Cel Ce ne-a adeverit pentru încă o dată, atât de limpede, dragostea Sa. Am cunoscut că trăiam în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi am simţit o nespusă bucurie şi o neclintită recunoştinţă pentru aceasta.

Astfel au trecut şi următoarele zile. Vedeam orice lucru ca pe o creaţie a lui Dumnezeu, îl iubeam şi mă minunam de el. Încetasem să mă mânii şi să mă macin pentru lucruri secundare. Încercam să răspund dragostei lui Dumnezeu printr-o purtare îngăduitoare, nejudecând şi, când puteam, ajutându-i pe ceilalţi. Din păcate, după vreo săptămână, am reintrat în rutina vieţii cotidiene. Mi-e ruşine s-o spun, dar nu am reuşit să păstrez înlăuntrul meu acea pace, rugăciune, recunoştinţă, dragoste, pe care nu le mai trăisem vreodată…

Toate cele petrecute în acel eveniment real m-au făcut să văd lucrurile oarecum diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului meu şi a raţiunii noastre iraţionale, care pe toate le pune în cutiuţe şi vrea să le explice prin legi şi rânduieli. Frica de sfârşit pricinuieşte conştientizarea păcatelor, te îmbrânceşte la simţire…

Recunoştinţa pe care o simte cineva pentru nesfârşita dragoste a lui Dumnezeu îi înmoaie inima, îl topeşte, îl face să-i iubească pe fraţii lui şi toată creaţia. Dar, totodată, se teme ca nu cumva vreo faptă de-a sa să-L mâhnească pe Dumnezeu şi să piardă ceea ce a început să guste inima sa, adică ceea ce a fost făcut să fie căutat de sufletul său: darul unirii, prin dragoste, cu Dumnezeu.

(Am hotărât să scriu această experienţă unică pentru mine la rugămintea unui frate drag întru Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi întărirea duhovnicească a celorlalţi fraţi. Vă rog să mă iertaţi pentru tonul personal al povestirii, dar am vrut să expun evenimentele  şi simţămintele întocmai cum le-am trăit. Mulţumesc pentru înţelegere.)

A.P., închinătoare

Traducere din limba greacă după revista Centrului de Unitate şi A Studiului de Promovare a Valorilor noastre,  Nr. l

Material apărut în nr. 19 din Familia Ortodoxă

Într-o biserică din Harghita, plânge Maica Domnului

Într-o biserică din Gheorghieni, Harghita, o icoană a Maicii Domnului a început să lăcrimeze cu lacrimi de mir înmiresmat, chiar în timpul slujbei, în vremea Postului Mare.

Cu un secol în urmă, biserica în care se afla această icoană a ars din temelii însă icoana a rămas neatinsă de foc, împreună cu o cruce aflată acum în casa parohială.

Părintele a socotit că lacrimile care izvorăsc acum din ochiul drept al Maicii Domnului din icoană se datorează tristeții ei că oamenii s-au înrăit, nu se roagă și nu vin la biserică. Unii credincioși socotesc și ei la fel.

Dar numai Maica Domnului știe pentru ce lăcrimează în icoana din Harghita. Inima ei de mamă bate și pentru românii de acolo. Pe care miluiește-i și-i mântuiește, Doamne, pentru lacrimile Preasfintei Tale Maici.

Maica Domnului cu crinii

În curtea Bisericii Adormirii Maicii Dom­nului, cultivă crini. În mai, când înfloresc, îi taie, formează mănunchiuri şi le aşează în faţa icoanei Sfintei Fecioare. Se usucă, dar de la 1 August, când încep slujbele de Paraclisul Maicii Domnului, până la 15 August, prind viaţă şi îmbobocesc. După Sfânta Liturghie a sărbătorii Adormirii, preotul îi împarte ca o binecuvântare creştinilor.

Între satele Troianata şi Demontandata, lângă Argostoli (în Insula Kefallonia – Grecia), există o biserică care se numeşte „Maica Domnului cu crinii”. Înce­pând cu sărbătoarea Buneivestiri, aşează în faţa icoanei Maicii Domnului o vază cu crini, care este firesc ca după câteva ore să se veştejească. Însă nu se ating de ei. După ce au trecut vreo patru luni şi vine ziua de 15 August, într-un mod miraculos, înverzesc tulpinile şi înfloresc crinii, cu toate că partea de jos a rămurelei rămâne uscată.

Şi în alt sat din Kefallonia, la Pastra, care se află în partea de sud-est a insulei, se petrece aceeaşi minune. În curtea Bisericii Adormirii Maicii Dom­nului, cultivă crini. În mai, când înfloresc, îi taie, formează mănunchiuri şi le aşează în faţa icoanei Sfintei Fecioare. Se usucă, dar de la 1 August, când încep slujbele de Paraclisul Maicii Domnului, până la 15 August, prind viaţă şi îmbobocesc. După Sfânta Liturghie a sărbătorii Adormirii, preotul îi împarte ca o binecuvântare creştinilor.

Mai demult, icoana se afla în sătucul vecin, Ana Valtes, unde avea loc aceeaşi minune.

Tradiţia locală din Valtes spune că icoana Adormirii a fost găsită în urmă cu trei sute de ani pe culmea Gravala, plină cu tufe, la capătul unui izvor, printre crini albi. A descoperit-o o păstoriţă condusă aici de o capră, care se ducea să bea apă din acest izvor şi tot trupul ei era ud.

Uneori, când creştinii cu credinţă fierbinte spun Paraclisul în faţa icoanei Maicii Domnului, tulpinile crinilor, cât ţine rugăciunea, înverzesc.

Aceeaşi minune se observă şi în Arhipelagul celor 12 insule, în Lipsos, insulă care se întinde la răsărit de Patmos şi la nord de Leros.

Acolo, la o biserică a Maicii Domnului, există o icoană originală: Născătoarea de Dumne­zeu Îl ţine pe Hristos nu ca Prunc, ci ca răstignit pe Cruce. Poporul numeşte această icoană „Maica Domnului a lui Haron” (în mitologia greacă Charon era bâtrânul luntraş ce-i trecea pe cei morţi peste râul Acheron spre Hades. În text, sinonim cu „moartea”).

În aprilie 1943 o fată evlavioasă a tăiat crini albi şi i-a aşezat la această icoană. Crinii, după câteva zile, s-au uscat. Au trecut săptămâni, luni, iar crinii uscaţi, în chip miraculos, au început să scoată boboci. Mai ales în iulie. Iar la 23 august – atunci serbează hramul biserica – şi-au deschis florile cu totul. Şi aceştia din august erau întru totul asemănători cu cei din aprilie.

De atunci, din 1943, minunea se repetă în fiecare an. Un locuitor din Lipsi ne-a scris: „Prin aprilie, punem crinii la icoană. Crinii, însă, cum e şi firesc, se usucă cu totul şi în chip minunat prin iulie încep să îmbobocească, iar bobocii, la sărbă­toarea de după nouă zile de la Adormirea Maicii Domnului, se deschid în nişte crini de toată fru­museţea. Un mesaj de bucurie este pentru noi, cei din Lipsi, această zi”.

Dar şi în Ciclade se întâmplă ceva asemănă­tor, în insula Andros, în satul Apikia – acolo unde se află renumitul izvor „Sariza”.

Fetele şi femeile din Apikia cultivă crinii Sfintei Fecioare, aşa numiţii „crini sălbatici ai Maicii Domnului”, cum li se spune. Îi aşează la loc potrivit. Îi udă cu apă curată şi cu aghiazmă. Dacă nu au grijă de toate acestea, minunea despre care o să vorbim mai jos, nu se arată.

Înfloresc în mai – sunt crini de mai. Scot nişte crinişori albi care răspândesc o mireasmă tare şi simbolizează neprihănirea înmiresmată a Sfintei Fecioare.

A doua parohie a satului este numită a Sfintei Fecioare «Strămutata» (denumirea se datorează unei deplasări şi păstrări miraculoase a bisericii). Când înfloresc crinii, le taie tulpinile şi îi aşează la marea şi străvechea icoană făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare, care se află în această biserică. Puţin după aceea, cum este firesc, aceştia mor, se ofilesc, le cad frunzele şi rămâne o tijă subţire, plă­pândă, uscată, care, dacă o va atinge mâna cuiva, repede se va risipi.

Îndată însă ce se apropie vremea lui 15 Au­gust, părţile moarte ale florilor încep încet-încet să prindă viaţă. Şi la 15 August, când biserica are hramul, se află la apogeul înfloririi lor. Şi-au re­venit, au îmbobocit, au scos nişte boboci ca nişte mărgăritare înrourate şi de multe ori scot şi frunze verzi.

Şi altceva care este miraculos: modul în care stau crinii reînviaţi în geamul icoanei este ciudat. De parcă ar fi suspendaţi în aer. Ignoră legile sta­ticii. Cel mai minunat însă este că se vor menţine în această stare de înflorire până în primăvara anului următor, când se obişnuieşte să-i înnoiască, înlocuindu-i cu crini din noua recoltă. Când îi scot de la icoană, sunt în culmea înfloririi lor şi proas­peţi – prototipuri vii a învierii viitoare.

Manifestări asemănătoare prezintă aceşti crini sfinţi, dacă-i aşează şi la icoanele altor biserici: la Naşterea Maicii Domnului, mai la deal de Sariza, şi la Mănăstirea Sfântul Nicolae, care se află în dealul satului.

Uneori, aceşti crini binecuvântaţi trimit şi mesaje creştinilor. De exemplu, în august 1940, nu au înflorit. Iar creştinii au înţeles că ceva rău o să vină peste ei. După două luni, Italia a declarat război patriei noastre.

Asemănător este şi faptul care a avut loc în satul Poliplatano de lângă Naousa. Au încadrat o icoană cu flori de diferite feluri la o bisericuţă care-şi serba hramul. Florile, fireşte, s-au uscat; au rămas însă la locul lor şi încununau încă icoana. Însă, după câtva timp, doi-trei trandafiri au învins ofilirea şi au revenit la viaţă. Îndată ce s-a aflat de această minune, cu toţii au alergat plini de curio­zitate la bisericuţă.

Ceva asemănător mi-a fost povestit de un cu­noscut al meu că s-a întâmplat într-un sat de lângă Karditas, la o cunună de flori pe care au aşezat-o pe capul Sfântului Nicolae, pe icoană.

În provincia Ierapetra, în Creta, în satul Sta­vros (Crucea) sau Kapistri, aşează la icoana Sfân­tului Ioan Teologul flori uscate de la slujba Proho­dului Domnului din Vinerea Mare. Aceasta se pe­trece la bisericuţa Sfântului chiar în ziua sărbătorii sale (8 mai). La Sfânta Liturghie, la ora citirii Evangheliei, multe din aceste flori învie – prind viaţă, aşa cum mi-a redat în cuvinte un cretan: „Multe din ele revin la viaţă”. Mulţi creştini din Ierapetra pornesc în fiecare an spre Stavros la sărbătoarea Sfântului, ca să vadă cu ochii lor acest fenomen uluitor.

Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credinţei, Editura Bunavestire, pp. 70-76

O creștină a fost înviată de Maica Domnului, spre a-și spovedi păcatele

Povesteau bătrânii de pe valea Bistriţei că prin anii 1934-1935, în satul Izvorul Muntelui, Ceahlău, s-a petrecut un fapt cu totul neobişnuit.

O fată din sat, cam de 20 de ani, necăsătorită, păştea oile pe munte. Iar din lucrarea vrăjmaşului, un cioban a căzut cu dânsa în păcat. Fiindu-i ruşine să n-o afle părinţii, şi-a ucis mai înainte de vreme pruncul. Apoi, ruşinându-se şi de preotul satului, nu şi-a mărturisit acel greu păcat al desfrânării şi uciderii.

Însă sufletul acesta avea mare evlavie la Maica Domnului, înaintea căreia se ruga şi plângea ziua şi noaptea, să-i ierte păcatul acesta şi să-i ceară milă de la Domnul. După câţiva ani, fata s-a îmbolnăvit şi a murit. A treia zi a venit preotul şi mult popor şi s-a început slujba de înmormântare. După terminarea trisaghionului şi a praznicului în familie, pe când să pornească cu moarta spre biserică, iată că se deşteaptă răposata, mişcă puţin capul şi începe a striga:

– Părinte, părinte, vino încoace… nu te teme! Cu sfinţia ta am treabă… Eu am făcut un păcat mare în viaţă şi m-am ruşinat să-l spovedesc. Dar pentru că am avut evlavie la Maica Domnului, ea s-a rugat pentru mine înaintea Mântuitorului şi mi-a trimis sufletul în trup, ca să-mi spovedesc păcatul pe pământ, căci pe pământ l-am făcut…

Lumea uimită, s-a retras afară, iar fata s-a mărturisit la preot de păcatele sale, cu multe lacrimi. Apoi rudele au îmbulzit-o în jurul sicriului, cu tot felul de întrebări:

– Cum este dincolo? Ce ai văzut acolo? Ai văzut fericirea raiului? Dar muncile iadului?

– Cum este dincolo, nu pot să vă spun. Atât vă pot spune, că aşa cum este aici, pe pământ, unde fiecare este scris la primărie cu tot ce are, tot aşa şi dincolo, fiecare este scris cu tot ce a făcut, bun sau rău… Vă rog cu lacrimi, să vă spovediţi fiecare de toate păcatele, că ce se dezleagă pe pământ, se dezleagă şi în cer… Dincolo nu mai este pocăinţă şi nici Maica Domnului nu se roagă pentru păcătoşi. Tot ce aţi făcut pentru mine, rugăciuni şi pomană, sunt primite. Continuaţi! Şi a adormit din nou răposata.

Strigând la Maica Domnului

Între anii 1951-1952 se picta biserica din satul Colmegeşti-Vâlcea. Pe schelă, între pictori lucra şi pictorul Marin Stăndulescu din satul mai sus numit.

Printre altele el adesea spunea vorbele acestea: ,,În viaţa mea am fost un păcătos, însă am avut mare evlavie la Maica Domnului, cum am şi acum. Când pictez o icoană cu chipul Maicii Domnului, mă rog ei să mă ajute să o pictez, cu toate că sunt păcătos”.

Iată însă că într-o zi, pe când Marian Stăndulescu picta acoperişul de deasupra turlei bisericii, a călcat greşit şi s-a prăbuşit de pe schelă, de la o înălţime de 25-30 metri. Toţi credeau că a şi murit. După zece minute însă, el a deschis ochii, deşteptat ca dintr-un vis şi a spus:

– Daţi-mi o cană cu lapte să beau.

Cei din jur, făcându-şi cruce l-au întrebat:

– Cum ai scăpat cu viaţă, frate Marine?

Şi el a răspuns:

– În clipa când cădeam de pe turn, m-am rugat cu credinţă Maicii Domnului zicând;

Maica Domnului, ajută-mi! Şi îndată am simţit sub mine ca nişte aripi, care mă sprijineau până ce am ajuns jos.

După ce a băut cana cu lapte, pictorul Marin Stăndulescu a urcat din nou pe schelă şi a lucrat până seara târziu.

Serpii Maicii Domnului din Kefalonia

În Kefalonia (Grecia), în satul Markopulos, se află biserica Maicii Domnului cu hramul precinstitei sale Adormiri. Aici, în fiecare an, de la șase august – praznicul Schimbării la Față – și până la cinciprezece august, Adormirea Maicii Domnului, se petrece minunea cu „șerpii Maicii Domnului”. 

 

Despre ce este vorba de fapt?

Satul se află pe coasta unui deal. Aici, în urmă cu mulți ani, se aprinsese un copac și sătenii au alegrat în grabă spre locul unde se vedea focul. Erau înspăimântați, crezând că se aprinsese întreaga pădure. Când au ajuns la fața locului, nu mică le-a fost mirarea, căci, deși copacul arsese în întregime până la rădăcină, pe această rădăcină proaspăt rănită, se afla o icoană a Maicii Domnului, care nu suferise nici o arsură din pricina focului ce mistuise copacul.

După ce s-au închinat icoanei, oamenii au dus-o în biserica satului, unde au venit și alți închinători. A doua zi însă, nemaigăsind-o în biserică, sătenii au cautat-o la locul unde arsese copacul și au aflat-o șezând din nou pe rădcina acestuia. Ducând-o iar în biserică, de data aceasta, au încuiat-o acolo. Și iarăși, de dimineață căutând-o, nu au mai aflat-o în biserică, ci pe rădăcina aceluiași copac. Atunci, oamenii au hotărât să construiască acolo o biserică și să pună icoana în ea, socotind că aceasta este voia Maicii Domnului. Și așa au făcut. Ulterior, s-a ridicat aici o mănăstire de maici.

La un moment dat, s-au apropiat mai multe corăbii cu pirați care doreau să prade mănăstirea. Monahiile s-au rugat Maicii Domnului să fie izbăvite de urgia ce se plănuise asupra lor și a mănăstirii lor. Numaidecât, o mulțime de șerpi a înconjurat mănăstirea și pirații nu au mai îndrăznit să o atace, ci au fugit înspăimântați.

De atunci, șerpii vin în fiecare an pe șase august, intră chiar în biserică, iar pe cincisprezece august pleacă. Specialiștii care i-au cercetat nu-i pot încadra în vreo categorie. Alta decât aceea a „șerpilor Maicii Domnului”, desigur. Nu sunt primejdioși, sunt subțiri și nu sunt mai mari de un metru, sunt de culoare gri, cu pielea catifelată și sunt, în felul lor, adeveritori ai dreptei credințe, fiindcă au câte o cruce pe cap și la capătul limbii.

Când șerpii nu s-au arătat după obicei, s-au întâmplat nenorociri în Kefalonia. Îi putem numi, așadar, mesageri ai milostivirii Maicii Domnului și ai purtării ei de grijă față de locuitorii insulei.

Viaţa duhovnicească din închisori – Minuni : „Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici”

aflăm o întâmplare din închisoare, povestită de Părintele Sofian Boghiu.

„Istorioara”, cum o numește Părintele, se înscrie în seria minunilor pe care Maica Domnului le-a făcut cu aleșii săi, întemnițați în vremea prigoanei comuniste.

Este vorba despre cineva care a stat închis vreme de douăzeci de ani și căruia, în timpul unei anchete grele, i-a venit în minte, ca soluție salvatoare, gândul sinuciderii. Dar și-a adus aminte și de învățăturile bunicii sale, care îl sfătuia ades: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!„

 

Și omul s-a rugat din adâncul deznădejdii sale, punându-și durerea sufletului său chinuit înaintea Maicii Domnului: „Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile și presiunile care mi se fac aici. Ajută-mă!” Răspunsul Maicii Milostivirii a venit imediat. Aproape răpus de necaz, omul își transformase deznădăjduirea în neclintită nădejde în Maica Domnului. Și ea a intrat în celuă, cu dumnezeiescul său Prunc în brațe, făptură de cerească lumină și iubire, și l-a încredințat:  „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!”

După această întâmplare minunată, nu l-au mai chemat la anchetă, ci l-au mutat în alt loc, dând timp sufletului său să-și vindece rănile deznădejdii. Mai apoi, a mai avut greutăți exterioare în închisoare, dar, întărit de darul Maicii Domnului, sufletul său a rămas în pace și credința nu i s-a mai zdruncinat.

Acestea, Părintele Sofian le aflase chiar din gura celui ce le pătimise. Și conchide Părintele, dându-ne câteva sfaturi în privința rugăciunii: „Așa face Maica Domnului cea grabnic ajutătoare! Însă rugăciunea să fie făcută cu tot dorul, cu toată ființa, cu toată puterea, cu toată încrederea, chiar când suntem la disperare. Și rugăciunea se împlinește în momentul următor. Nu trebuie timp și rugăciuni prea lungi, uneori. Câteodată însă, avem nevoie de rugăciuni lungi, ca să ne potolim noi, să ne adunăm noi, să ne concentrăm către Dumnezeu. Alteori, în momente ca acestea foarte grele, pe loc îți raspunde.”

Maica Domnului, în grija căreia dumnezeiescul său Fiu ne-a încredințat în cele mai grele momente ale vieții Sale pământești, e gata să ne vină în ajutor în orice moment. Numai noi s-o strigăm.