Sinaxar 5 Octombrie

 

În această lună, în ziua a cincea, pomenirea Sfintei Muceniţe Haritina.

Aceasta a fost pe vremea împăratului Diocleţian si a lui Dometie comitul, slujnica fiind a unui oarecare Claudie, de care aflând comitul că este creştina, a scris stăpânului ei să o trimită la dânsul să-i facă cercetare, căci este creştina şi întoarce pe mulţi la credinţa creştinească. Iar stăpânul său întristându-se s-a îmbrăcat cu sac şi o plângea, iar ea mângâindu-l îi zicea: "Nu te mâhni, domnul meu, ci te bucură, că şi pentru păcatele mele şi pentru ale tale voi fi socotita jertfă bine-primită lui Dumnezeu". Deci zicând şi el: "Pomeneşte-mă şi pe mine la Cerescul Împărat", o trimise la comitul, la care sosind şi pe Hristos mărturisind, i-au ras capul, i-au turnat pe cap jăratic de cărbuni aprinşi şi cu frigări de fier înroşite i-au împuns sânii şi coastele, apoi i-au legat o piatra grea şi au aruncat-o în mare şi ieşind vie s-a arătat iarăşi comitului şi mult chinuind-o şi scoţându-i unghiile de la mâini şi de la picioare din rădăcina şi dinţii, şi-a dat duhul la Dumnezeu.

Tot în această zi, Sfânta Muceniţă Metodia din Kimolo.

Tot în această zi, Sfânta Muceniţă Mamelhta.

Aceasta a fost din Persida, preoteasă a capiştei Artemidei, având şi sora creştina şi văzu în vis îngerul lui Dumnezeu unde-i arăta tainele creştinilor şi sculându-se cu frică povesti surorii sale. Şi ea o duse la episcop şi botezându-se i se făcu singură soră-sa naşă de a o primi din botez. Pentru care pornindu-se elinii asupră-i cu mânie, o uciseră cu pietre, fiind încă îmbrăcată cu hainele sfântului Botez şi o aruncară într-o groapa adâncă din care abia au putut-o creştinii să o scoată. Iar episcopul, mergând la împăratul Perşilor, a luat stăpânire să strice capiştea Artemidei şi să zidească o biserică în care au pus cinstitele moaşte ale sfintei Muceniţe Mamelhta.

Tot în această zi, vedenia lui Cosma Monahul, înfricoşătoare şi folositoare.

În al treisprezecelea an al împărăţiei lui Romano, care ocârmuia cu cucernicie împărăţia romanilor, se afla un oarecare om la Constantinopol, fiind din cei ce slujeau la camera de culcare a lui Alexandru (ce fusese cu puţin mai înainte împărat, care era fiu al lui Vasile Macedon şi frate al lui Leon împăratul), şi din cele mai de casă slugi. Acesta alergând la viaţa călugărească, a ajuns egumen călugărilor, ce se aflau la mănăstirea ce este la apa Sangarului.

Trecând câţiva ani i s-a întâmplat de a căzut într-o boală foarte grea şi a zăcut multă vreme. După cinci luni, într-o zi la trei ceasuri s-a trezit puţintel şi venindu-şi în fire s-a sculat încetişor din pat, şi a şezut sprijinit şi de o parte şi de alta de către cei de casă. Şi aşa şezând îşi ieşi din fire şi era mintea lui dusă cu ochii aţintiţi în sus la podul casei de la trei ceasuri până la al nouălea şi şoptea cu gura cuvinte neîncheiate şi neînţelese, şi întru aceste ceasuri, ce s-au zis mai sus, mai venindu-şi în fire oarecum, ceru de la cei ce erau cu dânsul două bucăţi de pâine uscată, zicând: "Daţi-mi cele două bucăţi de pâine ce am luat de la bătrânul", şi zicând aceasta îşi băgă mâinile în sân pipăind şi cercând cele ce căuta. Iar un oarecare din cei ce stăteau acolo se ruga să le spună această mare taină, zicându-i: "Spune-ne, părinte, şi nu te îndura a nu ne fi de folos, unde ai fost atâtea ceasuri? Şi la ce vedenie îţi suiseşi gândul? Şi cu cine vorbeai mişcând din buze?" Iar el văzându-i pe ei foarte întristaţi şi plânşi a zis: "Încetaţi fiilor, că de va da Domnul sa îmi viu în fire, voi plini cererea voastră".

Deci când fu dimineaţa, se strânse la dânsul toata obştea frăţească şi începu el povestea aşa: "De voi vrea să le spun întocmai toate câte una cu gândul meu, părinţilor şi fraţilor, şi să le povestesc cu amănuntul, trece peste mintea şi limba omenească, dar câte voi ţine minte şi voi putea să povestesc, acestea vă voi povesti. Acolo unde şedeam pe patul meu sprijinit de doi fraţi, mi se păru ca vedeam în partea de-a stânga mulţime, de nişte omuleţi neînchipuiţi, cu obraji negri şi negreaţă nu era la toţi într-un fel, ci la unii mai multă şi la alţii mai puţină, şi unii erau cu obrajii schimonosiţi, alţii cu vânătăi la ochi, alţii cruntaţi de sânge, având căutătura groaznică şi sălbatecă şi unii cu buzele umflate, alţii cu buzele vinete, la unii cele de sus, la alţii cele de jos, aceştia dar veneau de se apropiau de patul meu şi se nevoiau sa mă ia de la voi şi întâi văzându-vă ca staţi împrejurul meu, mi se părea ca nu îmi era prea frică, nici nu mă temeam de pornirea lor. Apoi nu ştiu cum am rămas singur de voi şi am fost cuprins de dânşii, şi au cutezat şi m-au luat; deci unii mă trăgeau înainte legat, alţii mă împingeau dinapoi, şi unul de o parte, altul de alta parte mă strângeau tare şi aşa m-au dus la o râpă foarte mare; lăţimea ei nu era mai mult decât o aruncătură de piatră, iar adâncimea până la tartar şi mă trăgeau cu sila la acea râpă. Şi era dinspre acea râpă o cărăruie foarte strâmtă, atât cât nici o urmă de picior nu încăpea, deci pe acea cărăruie strâmtă mă trăgeau şi eu mă lăsam tot spre partea dreaptă, de mă cumpăneam, ca nu cumva să scapăt, ca să cad în acea prăpastie adâncă peste seamă; şi întru acea prăpastie se vedea un râu unde curgea cu mari şiroaie, zgomotoase. Deci trecând cu multă groază acea cărăruie strâmtă, se făcea că mergeam spre partea răsăritului şi aflarăm o poartă mare deschisă la capul acelei prăpăstii. Acolo şedea un om mare ca un uriaş, negru şi groaznic la chip, ai cărui ochi erau strâmbaţi şi foarte mari şi sângeraţi şi lăsau din ei pară de foc multă şi fum din nări, iar limba lui spânzura afară din gură de un cot şi mâna lui dreaptă era de tot seacă, iar cealaltă era umflată, ca un stâlp gol şi foarte întinsă, care apuca pe cei osândiţi de-i arunca în acea prăpastie şi toţi câţi se osândeau întru acea prăpastie, strigau: "Vai, vai!".

Apropiindu-mă eu de acel om înfricoşător şi groaznic, el striga tare către cei ce mă duceau, zicând: "Acesta este prietenul meu", tinzându-şi mâna cu poftă să mă apuce. Iar eu, spăimântându-mă de frică, m-am cutremurat şi m-am tras spre sine-mi şi îndată se arătară doi bărbaţi ca şi cum i-ar fi trimis cineva, oameni bătrâni şi cuvioşi, care socoteam să fie Andrei şi Ioan, Sfinţii Apostoli, semuindu-i după chipurile din sfintele icoane. Pe aceştia văzându-i acel scârnav şi groaznic, îndată s-a tras şi s-a ascuns. Deci luându-mă aceşti doi bătrâni şi trecând prin porţile de care am spus mai înainte, şi prin oraşul care era între porţi, am ieşit la un loc şes, unde erau nişte sate frumoase şi trecând până unde se sfârşea acea câmpie, am ieşit la o vale ierboasă cu pajişte foarte frumoasă, care frumuseţe şi darul ce-l avea, este peste putinţă a o povesti şi a o arăta cu cuvintele. Iar în mijlocul ei şedea un bătrân, om foarte vesel şi de cinste, având împrejurul lui mulţime de copii ca nisipul mării. Atunci părăsindu-mă frică, am întrebat cu smerenie pe cei ce mă purtau, cine era bătrânul acela? Şi ce era acea mulţime nenumărată dimprejurul lui? Şi ei ziseră: "Acesta este Avraam şi sânul lui Avraam, de care ai auzit", şi îndată fiind purtat de ei mă închinai cu plecăciune şi sărutai pe acel ce ziceau ei, ca este Avraam şi iarăşi mergând înainte noi pe cale şi sfârşindu-se valea, am aflat un pomet foarte mare de măslini, care precum mi se pare, erau mai mulţi pomi decât stelele cerului, şi la fiecare pom era ca un cort şi cu pat sub cort şi pe fiecare pat era un om, între care am cunoscut pe mulţi din cei ce se aflau la curtea împărătească şi pe mulţi din oraş şi pe unii din ţărani, încă şi pe unii dintre ai mânăstirii noastre, şi aceştia câţi am cunoscut sunt toţi morţi mai demult.

Cugetând eu să întreb, ce era pometul acela de măslini aşa de mare şi minunat, bătrânii apucară a vorbi înainte de întrebarea mea, zicând: "Ce cugeţi despre acest mare şi prea înfrumuseţat pomet de măslini? Şi care sunt toate câte sunt în el? Acestea sunt acele: "Multe locaşuri la Tine, Doamne, sunt, după vrednicia tuturor împărţite după măsura virtuţii"; şi după măslinişul acela era o cetate, a cărei frumuseţe şi împestritură şi încheietură şi tocmirea zidurilor cu neputinţă este a povesti cineva. Erau douăsprezece rânduri împrejurul a tot zidul, ca douăsprezece brâie din cele douăsprezece pietre scumpe, şi fiecare brâu dintre acestea era întreg făcut dintr-o piatra şi fiecare îşi făcea înconjurarea lui, şi ce pot să zic de netezitura zidului şi de bună alcătuire şi tocmire ce era la toate; şi în zidul acela erau porţi pestriţe, cu aur şi cu argint amestecătură, şi din porţi înăuntru era pardoseală de aur, şi case de aur cu scaune de aur, şi cu mese de aur, şi toată cetatea era plină de lumină nepovestită, plină de miros, plină de bucurie, prin care trecând n-am văzut nici om, nici vită, nici pasăre zburătoare, nici altceva nimic din câte se mişca pe pământ şi în văzduh; iar despre marginea cetăţii aceleia erau zidite curţi minunate împărăteşti, şi la intrarea curţilor era o boltă de lungă cât ai azvârli cu o piatră, şi din marginea bolţii până în cea margine era întinsă o masă de marmură ce se numeşte Romancon, de înaltă cât se rezema omul şi era plină de oaspeţi, ce şedeau, şi toată casa era plină de lumină foarte vie şi de un bun miros şi de daruri, iar în fundul bolţii era o scărişoara învârtită de ieşea într-un foişor fermecător care se vedea de la masă, din care plecându-se şi ivindu-se din afară doi tineri luminaţi la faţă ca fulgerul şi plini de toată strălucirea, ziseră bătrânilor care mă ţineau: "Să şadă şi acesta la masă", şi îndată cum ziseră au arătat şi locul, la care aducându-mă bătrânii m-au pus, iar el a şezut de o parte. Iar tinerii, au intrat până în casa cea dinăuntru de la fereastra soarelui, şi zăbovindu-se ei, eu mă uitam şi foarte luam aminte la masa aceea şi cunoşteam mulţi prieteni din cei ce şedeau şi din mireni şi din monahii cei din mânăstirea noastră, iar unii erau şi din cei ce se aflau la împărăţie.

Dupa aceea târziu iarăşi venind acei tineri strigară pe cei doi bătrâni, zicându-le: "Ridicaţi-l pe acesta, ca mult îl plâng fiii lui cei duhovniceşti şi împăratului i s-a făcut milă şi vrea să-l lase să petreacă cu monahii în viaţă şi ducându-l pe altă cale, luaţi în locul lui pe monahul Atanasie de la Traian". Şi îndată luându-mă bătrânii, degrabă am ieşit din bolta şi din cetate şi am mers pe altă cale, aflând şapte iezere pline de munci şi de chinuri, unul era plin de întuneric, altul plin de foc, altul de negura împuţită, altul cu viermi, altele cu alte feluri de munci şi toate erau pline de nenumărată mulţime, care plângea şi se tânguia cu jale. Deci trecând aceste iezere şi puţin loc mai înainte, iarăşi am aflat pe bătrânul acela ce zicea că este Avraam, şi închinându-mă la dânsul iarăşi l-am sărutat, iar el mi-a dat un pahar de aur, plin de vin mai dulce decât mierea, şi trei bucăţi de pâine uscată, din care una o am muiat în vin, precum mi se pare ca o am mâncat şi am băut şi vinul tot, iar celelalte două ce le ceream ieri, le-am băgat în sân; după aceea peste puţin iarăşi am mers la locul acela unde şedea uriaşul acela, ce era peste seamă de grozav, şi obrazul lui asemenea cu noaptea, care văzându-mă scrâşnea din dinţi greu împotriva mea, şi-mi zicea cu mânie şi cu amar: "De aicea mi-ai scăpat, dar de acum înainte nu voi înceta a face tot felul de uneltiri asupra ta şi asupra mânăstirii tale".

Până aicea, fraţilor au fost câte am cunoscut şi am ţinut minte de v-am spus, iar cum mi-am venit în fire nimic nu ştiu. Deci, trecând vedenia aceasta în acest chip, îndată am trimis la Mânăstirea lui Traian şi au aflat pe monahul Atanasie mort şi-l scoteau din chilie pe patul cel ce poartă morţii. Şi întrebând când a murit, au aflat ca a murit ieri pe la al nouălea ceas, în ziua în care a văzut părintele acesta vedenia şi şi-a venit în fire. Şi peste scurtă vreme s-au făcut aceste două mânăstiri tot una, fiind aproape una de alta, şi până în ziua de astăzi se chivernisesc de un egumen. Şi cârmuindu-se amândouă mânăstirile cu viaţa plăcută lui Dumnezeu, treizeci de ani, de către acest părinte ce a văzut aceasta vedenie, trăind el atâta vreme, mult au sporit aceste mânăstiri, atât cu petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu a monahilor cât şi cu veniturile din toate părţile spre chivernisirea şi hrana lor, întru slava iubitorului de oameni, Dumnezeului nostru. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna octombrie în 5 zile: Pomenirea Sfintei Mucenite Haritina (†304).

        Aceasta a trait in vremea imparatului Diocletian si a comitelui Dometie. Ramasa orfana de parinti, copila, in foarte tanara varsta fiind, Haritina a fost luata, ca slujnica in casa, de un om bun si milostiv, Claudie cu numele, care a crescut-o ca pe fiica sa si a ingrijit-o ca pe firescul sau copil. Si avea de ce s-o ingrijeasca astfel, ca era blanda, smerita, ascultatoare, tacuta, curata si inteleapta, dar, mai ales, ea era crestina in ascuns si, crezand, s-a jurat sa fie toata viata mireasa lui Hristos. Si se bucura Claudie de viata ei curata si sfanta. Iar ea in camara ei, pe cei ce o cercetau ii invata Legea Domnului, ziua si noaptea, aducand pe multi necredinciosi la credinta si fiind tuturor pilda.
        Deci, afland comitele ca este crestina, a scris stapanului ei sa o trimita la dansul, pentru cercetare. Iar Claudie nu vroia sa o dea pe mana ostasilor. Dar ea ii zicea: "Nu te mahni, domnul meu, ci te bucura ca ma voi socoti jertfa lui Dumnezeu si pentru pacatele tale si pentru ale mele". Deci, zicand el: "Pomeneste-ma si pe mine la cerescul Imparat", o trimise pe ea cu ostasii la dregator. Si, sosind ea inaintea acestuia si pe Hristos marturisind, i-au ras capul si i-au turnat pe cap jeratic de carbuni vii. Si, cu frigari de fier inrosit in foc, i-au impuns pieptul si coastele. Apoi, i-au legat de gat o piatra grea si au aruncat-o in mare. Si, iesind vie, s-a aratat iarasi comitelui, care mult a chinuit-o, scotandu-i din radacina unghiile de la maini si de la picioare si dintii, dupa care Sfanta si-a dat duhul la Dumnezeu.
.

 
 
 

Întru aceastã zi, vedenia lui Cosma Monahul, infricosãtoare si de folos.

        Intru al treisprezecelea an al imparatiei lui Roman (950-963), care ocarmuia cu cinste imparatia romanilor, se afla in Constantinopol un oarecare om, Cosma, unul din cei ce slujeau la iatacul lui Alexandru (acesta fusese imparat cu putin mai inainte, ca unul ce era fiu al lui Vasile Macedoneanul si frate al lui Leon cel intelept). Si era unul din cei mai de incredere slujitori. Acesta, alergand la viata calugareasca, a fost facut egumen calugarilor si se afla la manastirea de pe apa Sangarului.
        Deci, trecand cativa ani, i s-a intamplat sa cada intr-o boala foarte grea, si a zacut multa vreme, peste cinci luni, si s-a intamplat intr-o zi, pe la trei ceasuri, sa se trezeasca putin si, venindu-si in fire, s-a sculat incetisor din pat si a sezut sprijinit, si de o parte si de alta de cei din casa. Si, asa sprijinit, o vedenie a avut. Si era mintea lui dusa, iar ochii pironiti in sus, la podul casei, de pe la ceasul al treilea pana la al noulea, iar gura lui soptea cuvinte neincheiate si neintelese. Si, intru aceste ceasuri ce s-au zis mai sus, mai venindu-si oarecum in fire, a cerut de la cei ce erau cu dansul doua bucati de paine uscata, zicand: "Dati-mi cele doua bucati de paine ce am luat de la batranul". Si, zicand acestea, isi baga mainile in san, pipaind si cercetand cele ce cauta. Iar unii din cei ce stau acolo, socotind ca va fi fost vreo nalucire si nu o vedenie, se rugau sa le spuna si lor aceasta mare taina, zicandu-i: "Spune, parinte si nu suferi sa nu ne folosesti, unde ai fost vreme de atatea ceasuri? Si la ce vedenii iti suisesi gandul? Si cu cine vorbeai, miscandu-ti buzele"? Iar el, vazandu-i pe ei foarte intristati si plansi, a zis: "Incetati fiilor, ca de va da Domnul sa-mi vin in fire, voi plini cererea voastra."
        Deci, cand s-a facut dimineata, s-a strans la dansul toata obstea frateasca si a inceput el a povesti asa: "De voi vrea sa mi le amintesc iarasi, toate cate una, cu gandul meu, parintilor si fratilor, si sa le povestesc cu amanuntul, aceasta ar trece peste mintea si limba omeneasca, ci, numai cate voi tine minte si voi putea sa povestesc, aceasta va voi povesti. Acolo, unde sedeam pe patul meu, sprijinit de doi frati, mi se paru ca vedeam in partea stanga multime de mascarici, ce nu semanau a oameni, cu obraji negri; si negreata nu era la toti la fel, ci la unii mai multa, la altii mai putina. Si unii erau cu obraji schimonositi, altii cu vanatai la ochi, altii insemnati cu sange, avand cautatura groaznica si salbatica, unii cu buze umflate, altii cu buzele vinete, la unii buzele de sus, la altii buzele de jos, acestia, deci, veneau si se apropiau de patul meu si se nevoiau sa ma ia de la voi, si, vazandu-va ca stati imprejurul meu, mi se parea ca nu-mi era prea mult frica si ca nu ma temeam de apropierea lor Apoi, nu stiu cum, am ramas fara voi si singur si am fost cuprins de dansii si au cutezat de m-au luat. Deci, unii ma trageau legat, inainte, altii ma impingeau inapoi, unii de o parte, altii de alta parte si ma strangeau tare si asa m-au dus la o rapa foarte mare, latimea ei nu era mai mult decat o aruncatura de piatra, iar adancimea, pana la tartar, si ma trageau ci sila la acea rapa. Si era catre rapa o cararuie foarte ingusta, atat cat nici o urma de picior nu incapea.
        Deci, pe acea cararuie stramta ma trageau si eu ma lasam tot spre partea dreapta, de ma cumpaneam ca nu cumva sa scap, sa cad in acea prapastie adanca peste seama. Si, in prapastie se vedea un rau, care curgea cu mari caderi, sunand. Deci, trecand cu multa groaza acea cararuie stramta, se facea ca mergeam spre partea rasaritului, si am aflat o poarta mare, deschisa, la capatul prapastiei. Acolo sedea un om mare, ca un urias negru si groaznic la chip, ai carui ochi erau strambati si foarte mari si sangerati si lasa dintr-insii para de foc multa si fum din nari; iar limba lui spanzura afara din gura de un cot, iar mana lui cea dreapta era uscata de tot, iar cealalta era umflata, ca un stalp gol, si foarte intinsa. Si aceasta apuca pe cei osanditi de-i arunca in acea prapastie. Si strigau de-i arunca in acea prapastie. Si strigau toti cati erau osanditi in acea prapastie: "Vai, vai!"
        Deci, apropiindu-ma eu de acel om infricosator si groaznic, el striga tare catre cei ce ma duceau, zicand: "Acesta este prietenul meu, tinzandu-si mana cu pofta sa ma apuce". Iar eu, de frica inspaimantandu-ma, ma cutremuram si ma trageam inapoi si indata se aratara doi barbati, precum i-ar fi trimis cineva, oameni batrani si cuviosi, care socoteam sa fie Andrei si Ioan, Sfintii Apostoli, asemanandu-i dupa chipul lor de pe sfintele icoane. Pe acestia, vazandu-i acel scarnav si groaznic urias, indata se trase si se ascunse. Deci, luandu-ma dupa acesti doi batrani si trecand prin portile ce s-au zis mai sus, ca si prin orasul care era intre porti, am iesit la un loc ses, unde erau niste asezari foarte frumoase si, ajungand pana la locul unde se sfarsea acea campie, am iesit la o vale cu pajiste verde, a carei frumusete si daruri ce avea, este peste putinta a le povesti, si a le arata prin cuvinte. Iar in mijlocul ei sedea un batran, om foarte luminat la fata si de cinste, avand imprejurul lui multime de copii, ca nisipul marii. Atunci, pierindu-mi frica, intrebam cu smerenie pe cei ce ma purtau, cine este batranul acela? Si ce era acea multime nunumarata, dimprejurul lui? Si ei zisera: Aceasta este Avraam si sanul lui Avraam de care ai auzit. Si indata, ducandu-ma ei, ma inchinai cu plecaciune si sarutai pe acel ce ziceau ei ca este Avraam. Si iarasi, mergand noi mai inainte si sfarsind calea, am aflat o livada foarte mare de maslini, in care, precum mi se parea, erau mai multi pomi decat stelele cerului. Si la fiecare pom era un cort si un pat sub cort si pe fiecare pat era un om, intre care am cunoscut pe multi din cei ce se aflau la curtea imparateasca si pe multi din oras, si pe unii din tarani, inca si pe unii din ai manastirii noastre. Si acestia, pe care i-am cunoscut, sunt toti morti de mai multa vreme.
        Deci, gandind eu ca sa intreb ce era livada aceea de maslini, asa de mare si minunata, batranii, chiar inainte de intrebarea mea, au zis: "Te intrebi, ce este aceasta mare si preainfrumusetata livada de maslini? Si ce sunt acestea toate cate sunt intr-insa? Acestea sunt cele pe care le auzi: Multe lacasuri sunt la Tine, Doamne, impartite tuturor dupa vrednicie, dupa masura bunatatilor". Iar, dupa acea livada de maslini, era o cetate, a carei frumusete, si felurime de culori, incheietura si tocmirea zidurilor, este cu neputinta cuiva a le povesti. Insa, erau douasprezece caturi imprejurul intregului zid, ca douasprezece brae, impodobite cu cele douasprezece pietre scumpe. Si fiecare brau din acestea era intreg facut dintr-o piatra si fiecare brau isi facea inconjurarea sa; si ce trebuie sa spun, este netezitura zidului, buna alcatuire si tocmirea ce era in toate. Si in zidul acela erau porti cu amestecatura de aur si de argint. Si de la porti inlauntru era pardoseala de aur si casa de aur, cu scaune de aur si cu mese de aur si toata cetatea era plina de lumina nepovestita, plina de mireasma, plina de bucurie, prin care trecand, n-am vazut nici om, nici vita, nici pasare zburatoare, nici alt nimic din cate se misca pe pamant si in vazduh. Iar catre marginile cetatii aceleia erau zidite curti minunate, imparatesti. Si la intrarea curtilor era o incapere lunga, cat ai asvarli cu o piatra. Si din marginea incaperii pana la cealalta margine, era intinsa o masa de marmura, inalta cat se rezema omul si plina de oaspeti ce sedeau si toata casa era plina de o lumina de nedescris, de bun miros si de daruri. Iar in fundul incaperii era o scarisoara invartita, ce iesea intr-un foisor foarte desfatator, care se vedea de la masa. De aici, plecand, se ivira dinafara doi tineri luminati la fata ca fulgerul si plini de toata stralucirea. Si zisera batranilor, celor ce ma tineau: "Sa stea si aceasta la masa". Si indata, cum zisera, aratara si locul la care batranii, aducandu-ma, m-au asezat, iar ei ramasera de o parte. Si tinerii intrara pana in casa cea mai dinlauntru, de la fereastra Soarelui. Si, zabovind ei, eu ma uitam si luam aminte la masa aceea si cunosteam multi prieteni din cei ce sedeau si din mireni si din monahii cei din manastirea noastra, iar unii erau din cei ce se aflau la imparatie. Deci, tarziu, dupa aceea, venind iarasi, acei tineri strigara pe cei doi batrani, zicandu-le: "Ridicati-l pe acesta ca mult ii plang fiii lui cei duhovnicesti si Imparatului i se facu mila si va sa-l lasa sa petreaca in viata cu monahii si ducandu-l pe alta cale, luati in locul lui pe monahul Atanasie de la Traian. Si indata, luandu-ma batranii, degraba iesiram din bolta si din cetate si am mers pe alta cale, afland sapte iezere pline de munci si cu chinuri: unul era plin de intuneric, altul plin de foc, altul cu negura rau mirositoare, altul cu viermi ai altele cu tot felul de chinuri si toate rau pline de multime, care plangea si se tanguia cu jale.
        Deci, trecand aceste iezere si ajungand la un loc putin mai inainte, am aflat pe batranul acela ce zicea ca este Avraam si, inchinaciune facandu-i iarasi, l-am sarutat. Iar el mi-a dat un pahar de aur plin de vin, mai dulce decat mierea si trei bucati de paine uscata, din care una am muiat-o in vin si, precum mi se pare, am mancat-o si am baut si vinul tot. Iar celelalte doua bucati, pe care le ceream ieri, le-am bagat in san. Dupa aceea, peste putin, iarasi am mers la locul acela unde sedea uriasul cel negru, ce era peste masura de infricosator si avea obrazul asemenea cu noaptea, care vazandu-ma, scrasnea cu dintii asupra mea si-mi zicea cu manie si cu amar: "De aici mi-ai scapat, dar de acum inainte nu voi inceta a face tot felul de lucraturi maestre impotriva ta si asupra manastirii tale.
        Pana aici, fratilor, au fost cate am cunoscut si am tinut minte de v-am spus. Iar cum mi-am venit in fire, nimic nu stiu". Deci, trecand vedenia aceasta intr-acest chip, indata au trimis la manastirea lui Traian si aflara pe monahul Atanasie mort si-l scoteau afara pe o nasalie. Si, intreband cand a murit, auzira: "A murit ieri, pe la al noulea ceas, in ziua in care a vazut parintele Cosma vedenia si si-a venit in fire." Deci, peste scurta vreme, aceste doua manastiri s-au facut una, fiind aproape una de alta, si, pana in ziua de astazi, se carmuiesc de acelasi egumen. Si, parintele Cosma, ce a avut aceasta vedenie, ocarmuind treizeci de ani amandoua manastirile, a sporit mult aceste manastiri, atat cu viata cea placuta lui Dumnezeu a monahilor, cat si cu prinoasele venite din toate partile, toata indestularea avand, pentru hrana lor si a saracilor. Intru slava iubitorului de oameni Dumnezeului nostru. Amin.
 

 
 
 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Andrei, despre furul de morminte.

        In Constantinopol a murit fiica unui dregator, care isi petrecuse viata sa in feciorie curata. Iar cand murea, a rugat pe tatal sau ca sa o ingroape pe ea inaintea cetatii, la casa de saraci ce era in via lor. Si daca a adormit, luand-o, au dus-o la acel loc si au ingropat-o dupa obiceiul crestinesc. Si, intr-acea ???????? care fur de morminte care, dezgropand pe morti, dezbraca hainele de pe dansii. Acela, stand pe drum, pandea unde vor ingropa pe acea fecioara. Si, cunoscand mormantul ei, a gandit ca, ducandu-se noaptea, sa o dezgroape si sa ia de pe dansa imbracamintea.
        Deci, s-a intamplat ca mergea intr-acolo Sfantul Andrei, facand el pentru Hristos, obisnuitul sau mare zel. Si, cum l-a vazut pe acel fur de morminte, a cunoscut cu duhul gandul lui cel rau, si, vrand sa-l abata pe el de la acel lucru, cautand spre dansul cu chip salbatic, ca si cum s-ar fi maniat, i-a zis: "Asa graieste duhul judecatii, catre cel ce rapeste hainele celor ce zac in morminte:  De acum tu nu vei mai vedea soarele, de acum tu nu vei mai vedea ziua, nici fata omeneasca, pentru ca se vor inchide usile casei tale si mai mult nu se vor deschide, se va intuneca tie ziua si nu se va lumina in veci!" Iar el, auzind aceasta, n-a inteles ce graieste Sfantul si, neluand in seama cele zise, s-a dus. Dar Sfantul a zis catre el: "Deci pleci? Nu fura, ca ma jur pe Hristos, ca de vei face aceasta, nu vei mai vedea soarele". Iar el, cunoscand ce i-a zis, a inceput a se mira, cum de ii stie gandurile lui si, intorcandu-se catre cel "nebun" pentru Hristos, a inceput a-i zice: "Cu adevarat esti bolnav, indracitule, si graiesti cele nestiute si ascunse, din turburarea demonului. Dar eu ma voi duce acolo ca sa vad ce este adevarat din cuvintele tale." Iar Sfantul, sarind, a trecut alaturea. Apoi, ticalosul acela, facandu-se seara, a aflat vreme prielnica, si, ducandu-se, a pravalit piatra de pe mormant si a intrat intr-insul si mai intai a luat haina cea mai de deasupra si toata podoaba, ca de mult pret era; si, dupa ce a luat toate, a vrut sa plece. Apoi, i-a zis lui gandul: "Foarte buna este si camasa; sa o iei pe ea!". Si, luand camasa de pe fecioara, i-a lasat trupul gol si vrea sa iasa. Iar fecioara, moarta fiind, din porunca lui Dumnezeu si-a ridicat mana sa cea dreapta si l-a lovit pe el peste obraz si indata au orbit ochii lui. Si, inspaimantandu-se, ticalosul a inceput a tremura, incat, de frica aceea incepusera a i se mura falcile si dintii, genunchii si toate oasele. Si, deschinzandu-si gura sa, fecioara cea moarta a grait catre dansul asa: "Ticalosule, nu te-ai temut de Dumnezeu? Nici n-ai gandit ca si tu esti om? Se cadea tie sa te rusinezi de goliciunea fecioreasca si destul iti era ce mai intai ai luat, iar camasa sa o fi lasat trupul meu gol. Dar nu m-ai miluit si cumplit om te-ai aratat mie si ai gandit sa ma faci de ras, la a doua venire a Domnului, tuturor sfintelor fecioare. Deci, acum, eu te voi face sa nu mai furi niciodata, ca sa stii ca viu este Dumnezeul Iisus Hristos, ca dupa moarte este judecata, rasplatire si pedeapsa. "Si, aceasta zicandu-i, fecioara s-a sculat si, luandu-si camasa, s-a imbracat si, punandu-si pe sine toate podoabele si hainele, s-a culcat si a zis: "Tu Doamne, pe mine una spre nadejde m-ai salasuit." Si asa, cu pace, a adormit.
        Iar ticalosul acela abia a putut iesi din mormant si, afland gardul viei, a iesit la calea ce era aproape si asa, cercand cu mainile pe gard, a mers la poarta cetatii. Iar celor ce-l intrebau pricina orbirii lui, el altfel de cum fusese le spunea toate. Dar, mai pe urma, le-a spus toate, pe rand, a unui prieten al sau. Si de atunci a inceput a cere milostenie si asa se hranea. Iar odata, sezand singur, isi zicea lui insusi: "Blestemat sa fii, gatule, ca pentru tine am luat orbirea aceasta." Si iarasi zicea: "Cel ce-si hraneste pantecele sau sa munceasca si sa nu fure, ca sa-l hraneasca. "Si isi aducea aminte de Sfantul Andrei si se mira ca a vazut dinainte si i-a poruncit toate cele ce aveau sa i se intample lui. Si multi din vremea aceea, auzind aceasta minune, s-au lepadat de lucrul satanei si s-au facut mai buni cu fapte si cu obiceiul, pentru Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.