Medicamentul este Rugăciunea.

Inima omului e centrul mişcărilor mai presus de fire, a celor după fire, şi a celor împotriva firii. Toate încep din inimă. Dacă inima se curăţeşte, atunci îl va vedea pe Dumnezeu; atunci ÎI vom vedea pe Dumnezeu. Cum îl vom vedea? Oare Dumnezeu are asemănare omenească sau înfăţişare omenească, pentru a-L vedea? Nu. Dumnezeu este duhovnicesc, noetic. Dumnezeu este Duh şi, ca Duh, se află în univers. Dar se află şi în inima omului, când aceasta devine vas primitor. Iar ca să devină vas primitor, inima trebuie să se curăţească. Nu s-o spălăm cu apă, ci să să se curăţească de gândurile necurate. Dar, ca să se curăţească, inima trebuie să bea un medicament. Medicamentul este Rugăciunea.  

 

Unde merge împăratul, de acolo sunt alungaţi duşmanii, iar unde merge Hristos, Numele Lui cel Sfânt, de acolo sunt puse pe fugă oştirile demonilor. Iar când înlăuntru S-a înscăunat definitiv Hristos, atunci toate I se supun Lui. La fel cum un împărat care a cucerit o ţară merge să se înscăuneze în capitală, supunându-i pe toţi răzvrătiţii de mai înainte şi umplând ţara de soldaţi şi arme şi, potolindu-se toate tulburările interne, va domni peste norod cu pace şi cu mulţumire. Atunci împăratul șade pe tron şi vede că toate îi sunt supuse, şi se bucură şi e mulţumit.

La fel şi cu ţara inimii noastre. Are înlăuntrul ei duşmani, are răzvrătiri, are gânduri, patimi, slăbiciuni, una-alta, răscoliri, furtuni, vijelii, tulburări şi contradicţii. Toate se petrec în inimă. Şi, ca să poată ţara aceasta a inimii să-i potolească şi să-i supună pe vrăjmaşi, trebuie să vină Hristos, împăratul, cu oştirile Lui, să cucerească ţara, să-l izgonească pe diavolul şi să domolească orice nelinişte venită de pe urma patimilor şi a neputinţelor, să domnească precum un monarh absolut, ca un Atotputernic. Starea aceasta, spun Părinţii, poartă numele de „isihia inimii”. Acest lucru se va numi „isihia inimii”, anume să domnească Rugăciunea fără a se întrerupe, iar Rugăciunea să odrăslească curăţia şi liniştea inimii.

„RUGAŢI-VĂ NEÎNCETAT”

Felurile de rugăciune sunt multe. Există, desigur, rugăciunea cu glas tare. Adică să spunem rugăciunea cu gura. Felul acesta trebuie să-l întrebuinţăm la început, când ne apucăm să lucrăm Rugăciunea, ca să ne atingem scopul nostru final.

Din pricină că mintea este veşnic în mişcare – şi nu din pricina firii, ci din pricina abuzului şi a neîngrijirii, dar şi a multei ignoranţe -, ea umblă de colo-colo, cutreieră lumea întreagă şi se complace în felurite plăceri. Când se pleacă spre cele trupeşti, când spre altă patimă. Din pricina împrăştierii, umblă de colo-colo, pierde vremea, cum se spune. Mereu însă, oriunde s-ar duce şi orice ar gândi, vede într-însa o oarecare plăcere şi mulţumire.

Pentru aceea, omul care are drept scop să-l dobândească pe acel „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tessaiomceni 5, 17) și să adune laolaltă praful acesta vagabond al minţii sale, care s-a împrăştiat pe toate uliţele, facându-l să se strângă cuminte şi supus, şi să se aşeze în bună-rânduială, trebuie să-i dăruiască minţii ceva, s-o îndulcească – fiindcă, precum am spus, mintea e mulţumită şi simte plăcere să umble de colo-colo. Trebuie s-o atragem tot cu ceva plăcut. De aceea, este nevoie pentru început să spunem Rugăciunea cu glas tare. începătorul care învaţă Rugăciunea trebuie să înceapă prin a spune cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, străduindu-se să-şi tragă mintea de la cele lumeşti. Cuvintele spuse cu glas tare vor atrage mintea la rugăciune. Sunetul produs de mişcarea limbii, încetul cu încetul, va aduna mintea din împrăştiere. Buna intenţie, silinţa, atenţia şi scopul pentru care urmărim să dobândim Rugăciunea neîncetată, toate acestea vor ajuta mintea noastră să înceapă să se adune.

însă rugăciunea aceasta va începe totodată să ne aducă şi o oarecare mulţumire, o bucurie, o anume pace, ceva duhovnicesc. Ei! Acesta-i Dumnezeu! Simţământul acesta de mulţumire duhovnicească atrage mintea. înaintând rugăciunea aceasta cu voce tare, atrăgând mintea spre cele dinlăuntru, i se dă o anume libertate minţii să spună şi ea Rugăciunea fără a mai deschide gura. începe, aşadar, să se ivească un oarecare rod. După ce o spune omul, când cu mintea, când cu gura, mintea începe încet-încet să stăpânească Rugăciunea. Tot rostind mintea neîncetat, Rugăciunea începe să intre şi în inimă. Şi omul, acolo unde şade, vede cum inima lui spune Rugăciunea.

METODA RUGĂCIUNII

Însă, ca să ajungem acolo, ne va ajuta mult felul cum se spune Rugăciunea, despre care, desigur, poate aţi mai auzit şi altădată, sau poate aţi citit deja. în orice caz, acum vom sistematiza lucrul acesta pentru a o pune în practică, fiindcă va aduce rezultate bune.

Am spus că inima este centrul tuturor mişcărilor, sufleteşti si noetice, dar si al durerilor trupului. Fiecare durere trupească loveşte în inimă. Şi când te doare dintele, tot în inimă loveşte. Şi mâna, când se răneşte, şi rinichiul, şi toate celelalte, în inimă vor lovi. Inima se mişcă prin intermediul respiraţiei, iar dacă omul încetează să mai respire, încet-încet se opreşte şi inima. Prin inspiraţie, inima omului primeşte aer curat, îl trage înăuntru, apoi primeşte altul, şi astfel, încet-încet, se menţine viaţa.

Atunci când lăsăm ritmul firesc al inspiraţiei şi expiraţiei, şi inspirăm şi expirăm mai rar, are loc o anume anomalie în inspirația şi expiraţia inimii. Prin urmare, câtă vreme există această anomalie, se iveşte o durere, o strângere, cum ar veni, în inimă, fiindcă inima nu mai primeşte aerul după ritmul firii. Adică, în loc să i-l dăm imediat, îi dăm aerul mai târziu. După această consecinţă firească, durerea care se iveşte atrage mintea să păzească inima, şi atragerea aceasta a minţii către inimă duce la unirea minţii cu inima. La fel cum, atunci când te doare dintele, mintea face ce face şi tot la durere se întoarce, la fel se întâmplă şi cu inima.

Când vom începe să spunem Rugăciunea cu o inspiraţie şi expiraţie lentă, se va ivi durerea aceasta, necăjirea aceasta a inimii, ca o consecinţă firească. Necăjirea aceasta ne va ajuta până ce mintea va păzi inima. Spunând, aşadar, Rugăciunea în chip ritmic, cu o inspiraţie şi expiraţie lentă, mintea se va coborî la durere, prin urmare împrăştierea va fi alungată.

Împrăştierea, fiind astfel alungată, mintea va găsi isihia şi nu va mai avea de ce să se împrăştie. Durerea o va strânge.

Metoda aceasta, prin inspiraţia şi expiraţia lentă, este un mijloc precis, împreună cu atenţia, ca mintea să nu fugă. Astfel vom putea să tăiem împrăştierea, care e „vampirul” esenţei Rugăciunii. Fiindcă împrăştierea ne fură folosul Rugăciunii pe care vrem să o săvârşim.

Rugăciunea şi Închipuirea

Înlăturând, aşadar, împrăştierea, îi dăm aer minţii, ca să se curâţească şi să păzească inima, începem, aşadar, să respirăm încet-încet, iar respirând, unim cu respiraţia şi Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Vom spune fie o rugăciune, fie două, fie trei pe inspiraţie. După aceea, expirând, iară ne vom uni mintea cu Rugăciunea. De trei ori vom spune în expiraţie şi de două ori în inspiraţie, după cum putem. În orice caz, astfel vom găsi ritmul Rugăciunii pe respiraţie.

Acum, dacă putem să spunem Rugăciunea cu mintea pe inspiraţie şi expiraţie, bine va fi. Dacă însă întâmpinăm greutăţi, fiindcă mintea simte vreo greutate din ispită, atunci să inspirăm pe gură, iar limba poate să se mişte puţin, puţin, spunând cuvintele, şi asta ne va ajuta în chip binefăcător la început.

După ce vom spune Rugăciunea cu această înţelegere, punând Rugăciunea pe ritmul inspiraţiei şi expiraţiei, va începe să se ivească în inima noastră o durere, iar mintea se va lipi de locul acela. Mintea se va sili să stea nemişcată în inimă.

Când tragem aer pe gură sau pe nas, vom spune Rugăciunea. Iar dacă mintea va fi în inimă, va urmări nu inima, nu forma ei, nu-şi va închipui forma inimii, ci mintea va fi cu luare-aminte în inimă, fără să şi-o închipuie. În chip simplu, mintea se va afla în inimă, şi nu ne vom închipui inima, fiindcă, de ne-o închipuim, încet-încet se va strecura înşelarea, şi vom face o rugăciune a închipuirii.

Neînşelată este Rugăciunea care se face fără împrăştiere, fără contururi, cu mintea fără de închipuire, fără nici o formă, fără nici o figură, absolut nimic. Mintea va fi curată de orice închipuire, fie dumnezeiască, fie omenească. Nici Hristos, nici Preasfânta, nimic. Numai mintea va sta noetic în inimă, în piept, nimic mai mult. Numai să fie cu luare-aminte că se găseşte acolo, înlăuntru. Ci, odată cu respiraţia, mintea va începe să spună Rugăciunea, fără să-şi închipuie nimic altceva. Inima, ca un motor, va lucra Rugăciunea, iar mintea, ca un simplu spectator, va urmări cuvintele Rugăciunii.

Când vom pune lucrul acesta în practică, vom întâmpina o oarecare dificultate la început, dar după aceea vom afla lărgime, lăţime, înălţime şi adâncime. Mai întâi se va ivi o bucurie amestecată cu durere, după care, încet- încet, doar bucurie, pace, seninătate. Dar şi mintea, după ce se va îndulci, n-o vom mai putea desprinde de Rugăciunea în inimă şi de „Doamne Iisuse…”.

„MINTEA, ORI UN DE SE VA AFLA, VA SPUNE RUGĂCIUNEA”

Se va ajunge la o asemenea stare, încât nu vom dori s-o mai pierdem. Ne vom pune într-un ungher, fie în picioare, fie şezând, ne vom pleca capul şi nu vom mai vrea să ne ridicăm de acolo ore întregi. Putem să stăm una, două, trei, patru, cinci, şase ore, şi să nu ne lase inima să ne ridicăm, nici mintea să nu mai vrea să se ducă nicăieri în altă parte. Îndată ce o vedem că pleacă în altă parte, imediat capul se pleacă în jos. Se ajunge, adică, la o înrobire din pricina Rugăciunii. Felul acesta de rugăciune este foarte eficient. Mai întâi va aduce după sine Rugăciunea neîmprăştiată, va aduce bucuria, pacea, şi va mai aduce totodată şi lacrimi de bucurie, străvederea minţii. Mintea va fi pregătită pentru vederile dumnezeieşti, se va naşte apoi isihia cea desăvârşită a inimii. Omul nu va mai vrea să audă absolut nimic. Va crede că se află într-un pustiu al Saharei. în acelaşi timp, Rugăciunea se va putea face şi mai scurt. Vreau să o spun mai repede, o vreau mai rar, cum se odihneşte sufletul, cum îi va plăcea în ceasul acela.

Spunem, aşadar: „Doamne — Iisuse – Hristoase — miluieşte-mă — Doamne — Iisuse…”, şi mintea va urmări Rugăciunea, la fel cum urmăreşte un inginer motorul în funcţiune. Mai târziu, dacă nu vom putea să luăm altă Rugăciune pe inspiraţie, vom expira, încet-încet: „Doamne — Iisuse — Hristoase — miluieşte-mă – Doamne – Iisuse… încât să ajungem la capăt. Şi iar vii cu altă inspiraţie, încet-încet. Nu cu grabă. Lin, cu pace, liniştit, fără să forţezi. „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi veţi vedea mai târziu, după puţină vreme, când vă veţi face treburile voastre, că, atunci când veţi trage aer, veţi spune şi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, iar apoi, în expiraţie, din nou Rugăciunea. Singură inima atât se va odihni, încât mintea, oriunde se va afla, va spune Rugăciunea atunci când veţi trage aer în piept. Desigur, se poate să nu spuneţi trei rugăciuni pe inspiraţie, totuşi măcar una tot veţi spune. Şi mai târziu se va dobândi un ritm, un mecanism ritmic făurit, şi veţi vedea apoi rezultatele pe care le va aduce Rugăciunea aceasta. Va trage totul către şi mai mult. Veţi spune: „A trecut un sfert de oră?”. Şi vor fi trecut două ore.

Aşa de mult nu va mai vrea omul să se despartă mintea lui de inimă şi din a asculta Rugăciunea. Ce să mai vrei psalmodii, ce să mai vrei altele? De aceea Părinţii în pustie nu aveau nevoie de astfel de lucruri. Desigur, acestea sunt adeverite de Biserică. însă oamenii care au găsit chipul acesta al Rugăciunii minţii, care e mult mai înaltă decât rugăciunea de tipic, au lăsat tipicul şi au prins esenţa. Noi, din cauză că am pierdut esenţa – poate pentru că nu am avut învăţători care să ne spună, sau poate pentru că nu am avut noi intenţia cea bună şi voinţă —, am pus mâna pe tipice. Astfel, monahii de azi îşi fac vecerniile lor, slujbele lor, dar în afară de asta, nimic. Îşi fac treaba şi spun că şi-au făcut datoria. Dar nu aşa se face datoria.

„VOR FI ARSE SI NEPUTINŢELE, Şl GÂNDURILE, Şl PATIMILE”

Sfântul Ioan cel Milostiv a întemeiat o mănăstire şi a zis:

— Părinţilor, faceţi-vă îndatoririle voastre duhovniceşti, iar eu vă voi hrăni, ca nu cumva să aveţi griji lumeşti şi să lăsaţi Rugăciunea pe planul al doilea. Eu vă voi da cele de trebuinţă, iar voi să vă rugaţi.

Şi zice igumenul:

— Preasfinţite Stăpâne, noi ne împlinim îndatoririle noastre. Citim Ceasul întâi, al Treilea, al Şaselea, al Nouălea, Vecernia, Pavecerniţa, Liturghia…

— A! spune Sfântul. Adeverit îmi este că sunteţi delăsători. Şi în celelalte ceasuri ce faceţi?

Ce-a vrut să spună Sfântul Ioan? Că nu-şi împlineau îndatorirea lor, fiindcă nu se rugau neîncetat.

Când ne sculăm pentru slujba noastră, îndată ce începem cu „Împărate Ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, Psalmul 50, vom înclina puţin capul spre piept, vom încerca să ne desprindem mintea de toate celelalte şi să o îndreptăm înlăuntrul pieptului, înlăuntrul inimii noastre. împreună cu înclinarea capului vom împinge şi mintea să intre acolo, înlăuntru. Îndată ce a intrat acolo, înlăuntru, vom începe, pe respiraţie: „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”, iar metanierul va lucra în mână. Şi veţi vedea. Desigur, la începuturi, se poate întâmpla să fie un pic mai greu, dar cu puţină stăruinţă şi răbdare vom avea şi roade. După aceea, ca şi cum ai lua foc, te vei îndulci puţintel şi vei intra în noima Rugăciunii, şi de-acum nu ţi-o mai ia nimeni, noaptea întreagă să tot stai. Şi atunci, veţi vedea, va trece vremea şi veţi spune: „De- abia am început Rugăciunea”. Şi veţi afla cel mai mare folos în felul acesta de rugăciune.

Şi oare care este scopul pentru care am venit aici? Nu am venit ca să-L găsim pe Dumnezeu? Nu am venit aici ca să găsim pacea? Ca să ne izbăvim de patimi?

Deci Rugăciunea aceasta, după această înţelegere, îndată ce va aduce înlăuntru căldură, va isca o flacără înlăuntrul sufletului, pentru că Rugăciunea va mişca căldura, iar căldura va naşte Rugăciunea. Şi, după ce se va face aceasta, veţi vedea că vor fi arse atunci şi neputinţele, vor fi arse şi gândurile, vor fi arse şi patimile, încetul cu încetul, şi vom ajunge la curăţia inimii, când vor veni Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi vor zidi mănăstire şi sălăşluire.

„ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU INLĂUNTRUL VOSTRU ESTE”

Spun Părinţii că mintea uşor se îmbolnăveşte şi uşor se curăţeşte. Inima însă greu se curăţeşte şi greu se îmbolnăveşte. îndată ce intră ceva rău în minte, îndată se îmbolnăveşte mintea, câtă vreme cu inima nu se petrece de îndată, ci numai cu părtăşia la gândul cel rău. Astfel, când inima are o dispoziţie duhovnicească iar mai târziu o pierde, începe şi mintea să se îmbolnăvească, dar inima nu se schimbă uşor, fiindcă mai înainte a fost preschimbată de dumnezeiescul har, şi astfel, încet-încet, înaintează răul. De aceea este nevoie de Rugăciune, fiindcă inima se preschimbă, din trupească, împătimită şi egoistă, în bună, încât ajunge să nici nu mai simtă patimă. Şi când se curăţeşte centrul, atunci toată cele dimprejurul lui şi din raza lui vor fi curate.

Rugăciunea va alunga deznădejdea, disperarea, delăsarea şi trândăvia, fiindcă va zămisli o nouă bună-intenţie, o nouă osteneală, o nouă luptă. Şi atunci, dacă vom simţi lucrul acesta, vom simţi efectiv rodul Rugăciunii, scopul Rugăciunii.

Atunci vom înţelege că împărăţia Cerurilor este înlăuntrul inimii noastre. „împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21). Acolo, înlăuntru, cu săpătura asta pe care o facem prin inspiraţie şi expiraţie, căutând să ţinem mintea înlăuntru, cu luare-aminte la cuvintele Rugăciunii, Rugăciunea urcă şi coboară, şi astfel săpăm, săpăm, şi vom găsi Mărgăritarul cel ascuns (cf. Matei 13, 46). Cine este Mărgăritarul? Este harul Sfântului Duh, pe care l-am primit la Botez. Dar pentru că nu am primit învăţătură despre aceasta, ori pentru că ne-am adâncit în patimi, dumnezeiescul har al Botezului s-a îndepărtat de la noi şi nu mai poate exista străvedere. Prin urmare, lucrează patimile noastre. însă tot căutând, prin inspiraţie şi expiraţie, cu silirea aceasta, aruncăm balastul. Dar se mai poate şi ca, atunci când tragem aer, inspirând, să vedem că aerul din nas coboară în laringe, coboară-coboară la plămâni, şi apoi intră în inimă. Acolo unde stăm, după ce tragem câteva inspiraţii, acolo să ne oprim cu mintea în inimă. Fiindcă vom începe să respirăm încet-încet, lin-lin, liniştit, fără a forţa. La început diavolul aduce supărare, inima simte o greutate, însă, încet-încet, greutatea aceasta începe să se destrame şi să se nască frumuseţea, după care nu mai este nevoie de dascăl. Însuşi sufletul vostru va deveni dascăl.

Veţi vedea că, vrând-nevrând, mintea singură şi inima vor dori felul acesta de Rugăciune, fiindcă vor simţi folosul ei mai mare decât tot ce vă închipuiţi. Fiindcă aici e mina, aici e aurul. Nu e nici cupru, nici argint, nici nimic altceva. Aici e aurul cel curat. Cine, aflând undeva, într-un loc, aur curat, nu se duce cu toată dorirea şi cu toată iubirea lui de câştig să-l adune?

„PĂRINŢII NOŞTRI AU DOBÂNDIT EROSUL’PENTftU DUMNEZEU”

Mă minunam de Stareţul meu. Aveam pentru Rugăciune nişte scăunele mici, la fel ca scaunele, dar mai joase, iar braţele erau mai înalte, ca să te poţi odihni. Stătea aici, pleca capul şi începea cu „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, ore întregi. Iar când lucra dumnezeiescul har, iar mintea era în străvedere, lăsa Rugăciunea şi începea vederea cu mintea sa. Dacă nu găsea însă vederea, iar mintea pleca, o aducea din nou în inimă, şi lua de acolo folosul. Aşa, fie lua plată din Rugăciune, fie din vedere — şi astfel treceau şapte, opt, nouă ore.

Te rogi, te rogi, şi crezi că abia ai început Rugăciunea. Ce înseamnă două, trei, patru ore? Iar dacă mintea vrea să fugă, să se odihnească, Rugăciunea iarăşi o va trage, de parcă ar fi un magnet deasupra inimii care o va atrage acolo. Începe să o atragă şi, încet-încet, prin această îndeletnicire şi prin Rugăciunea ce se săvârşeşte înlăuntru, inima se curăţeşte în întregime. Mai ales după ce dobândeşte Rugăciunea inimii, după aceea vin stările duhovniceşti. Mintea singură urmăreşte cum spune inima Rugăciunea, nu mai e nevoie de inspiraţie şi expiraţie când se ajunge la starea asta. Aceasta se numeşte Rugăciunea inimii.

Părinţii noştri, pentru că s-au îndeletnicit astfel de Rugăciune, au dobândit încet-încet căldura, apoi erosul pentru Dumnezeu, iar după aceea, după ce crescuse mult dumnezeiescul eros, şi-au ieşit din sine şi au ajuns la vederi, au ajuns la răpiri. Îi lua Dumnezeu cu sufletul, cu trupul, nu are importanţă, în orice caz, îşi ieşeau din sine. Omul nu poate să înţeleagă dacă urcă sus cu inima sau cu trupul. Înţelege numai că starea aceasta a Rugăciunii îl duce la vedere.

Şi-l vedem pe Sfântul Maxim Kavsokalivitul, pe care îl numeau „înşelat” şi aşa mai departe, iar când a mers acolo Sfântul Grigorie Sinaitul şi l-a văzut, i-a spus:

– Spune-mi, Gheronda, ţii Rugăciunea?

Acela i-a răspuns:

– Sfinte al lui Dumnezeu, eu sunt om înşelat, ai să-mi dai ceva de mâncare?

Atunci Sfântul Grigorie i-a răspuns:

– De-aş avea eu „înşelarea” ta! Nu vrei să-mi spui: ţii Rugăciunea?

– Ei, de aceea mă duc eu în pustie, ca să pot ţine Rugăciunea, a spus Sfântul Maxim.

– Cunoşti roadele Sfântului Duh? a întrebat din nou Sfântul Grigorie.

– Ei, acestea sunt ale lui Dumnezeu, a răspuns Sfântul Maxim.

– Şi unde merge mintea ta când ai Rugăciunea şi vine harul lui Dumnezeu?

– Suie la cele dumnezeieşti. Merge la Judecata lui Dumnezeu, la Rai, la Iad, la cea de a Doua Venire, o duce Dumnezeu în Lumina cerească, în starea cerească.

„SĂ ÎNCEPEM CU DOR, CU BUNĂVOINŢĂ, CU RÂVNĂ”

Toate izvorăsc din Rugăciunea minţii. Fără de ea, nimic nu se face.

Odată, când eram şi eu începător, scrisese Vriena, nepoata Stareţului meu. Mersese la o bisericuţă a Sfântului Nicolae, şi a spus cu voce tare Rugăciunea cu inspiraţie şi expiraţie, cu gura, adică, şoptea Rugăciunea, şi ajunsese la o stare duhovnicească înaltă.

Vedem cât ajută felul acesta de rugăciune pentru dobândirea Rugăciunii neîncetate.

Cine exersează astfel Rugăciunea, şi la treburile sale, şi la rucodelia sa, fără să vrea, va inspira şi expira pe Rugăciune. Se va lipi Rugăciunea de inspiraţie şi expiraţie. Cu inspiraţia pe care o va lua, va începe fără să vrea să spună şi Rugăciunea. Astfel de roade dulci aduce felul acesta de rugăciune.

Va trebui să începem cu dor, cu bunăvoinţă, cu râvnă. Puţină greutate la început, dar mai apoi se va deschide drumul, şi după aceea nimeni nu ne mai opreşte. Orice ar mai spune alţii pe urmă. Se va fi îndulcit sufletul nostru şi nimeni nu ne mai opreşte. O să vedeţi atunci că veţi găsi harul, veţi găsi uşurarea de patimi. Atâta uşurare de patimi veţi găsi, mai întâi din partea gândurilor josnice veţi găsi mare alinare. Cu timpul vor dispărea, vor dispărea din minte datorită Rugăciunii, iar inima se va face cu desăvârşire bună. Va deveni o inimă de copil, nu va simţi nimic. Le va vedea pe toate firesc.

Se întâmpla uneori la început, când mergeam să liturghisim, îndată ce spuneam ecteniile, urmând să spunem cele ce urmau, să spunem Rugăciunea cu inspiraţie şi expiraţie, şi cât pe ce, în loc să spunem cuvintele ecteniei, să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase…”, din pricina inspiraţiei şi expiraţiei, fiindcă s-a lipit Rugăciunea de respiraţie. Atât se obişnuieşte omul, că după aceea pentru nimic nu mai pleacă Rugăciunea. Atât de mult îl stăpâneşte pe om. Desigur, după puterea pe care o are omul. La început, va putea să o spună pentru o scurtă vreme, peste două zile mai mult, în altă zi şi mai mult, iar pe urmă o va spune neîncetat.

„TĂCEREA BUZELOR, LIPSA ÎNDRĂZNELII Şl A MÂNDRIEI”

Noi, în Sfântul Munte, când trăia Stareţul Iosif, făceam două, trei, patru, cinci ore de rugăciune cu inspiraţie şi expiraţie. Fireşte, când ne lupta somnul, ne ridicam şi ieşeam afară să spunem Rugăciunea cu voce, să spunem aşa, mai „distractiv”. Dar când nu era problema somnului, rămâneam toată noaptea.

Spune Sfântul Grigorie Palamâ că, atunci când Rugăciunea se spune pe inspiraţie şi expiraţie, în acelaşi timp se simte şi o mireasmă fină. Într-adevăr, aşa este. Se va simţi o mireasmă care nu e nimic altceva decât rodul Rugăciunii. Atunci, fie din pricina multei Rugăciuni, fie din pricina miresmei, omul va ajunge ca un motor care lucrează singur.

Când se va spune foarte mult Rugăciunea şi va obosi mintea şi pieptul din pricina acestei inspirări şi expirări, se lasă calea aceasta, de vreme ce „maşina” a luat-o înainte şi se roagă singură, nemaifiind nevoie să se exerseze felul acesta de rugăciune prin respiraţie.

Stă, aşadar, omul, şi ascultă inima, care lucrează. Ei, lucrarea aceasta ne va aduce dobândă. Cum punem o maşină în faţă şi lucrează singură, la fel se întâmplă şi când sporeşte meşteşugul Rugăciunii. După cum, la început, este nevoie la maşinării de lucru de mână şi de osteneală, dar când mecanicul le pune pe ritm, ca să lucreze automat, pe curent electric, atunci fac mai multă treabă şi fără nici o osteneală, la fel se întâmplă şi cu Rugăciunea. La început este nevoie de osteneală ca să găsească cineva ritmul Rugăciunii pe respiraţia sa, dar pe urmă lucrarea aceasta se face automat, iar mintea o va urmări, la fel cum urmăreşte inginerul maşina automată, între timp, dacă vă va fi greu să găsiţi ritmul, să-mi spuneţi. Voi să puneţi început bun, şi orice greutate veţi întâmpina, să-mi spuneţi, să-i dau ritmul ei, să intre apa în curticică, după care va curge singură.

Rugăciunea va fi ajutată, precum am spus, de tăcerea buzelor, de lipsa îndrăznelii şi a mândriei. Mândria e o mare piedică la rugăciune. Când vă veţi ruga, îndată ce creierul va naşte gânduri, să vă osândiţi pe voi înşivă tot timpul, tot timpul, ca mândria să nu-şi ridice înlăuntru capul. Varguţa, ciomagul: „Eşti aşa, eşti aşa, eşti aşa…”, pentru ca egoismul să nu-şi ridice deloc capul. Nimic să nu gândească omul în ceasul acela, doar să se silească să se roage cu cutremur. Pe cât de mult împodobeşte rugăciunea, pe atât de mare înaintare o să aibă. O veţi încerca şi veţi vedea, şi mă veţi ierta.

„SĂ ÎNVĂŢĂM PRIN FAPTĂ, NU PRIN TEORIE”

Aşa cum, atunci când mergem la cofetărie şi sunt acolo multe dulciuri, şi una, şi alta, şi prăjituri, şi caramele, şi ciocolate, la fel şi când mergem la cofetăria cea duhovnicească, vom da peste multe dulciuri pe care ni le va oferi cofetarul acela şi le vom lua. Noi să ne facem datoria noastră, să găsim un ritm al rugăciunii, să ne smerim, şi tot ce trimite Dumnezeu, aceea e simbria ta. Noi să facem toată rânduiala aceasta, iar Dumnezeu va da consistenţă rugăciunii noastre. Şi cu cât ne vom ruga mai smerit, cu atât vom avea mai mult folos. Este nevoie de atenţia minţii asupra cuvintelor Rugăciunii, fără să ne gândim la absolut nimic. Aici e miezul întregii chestiuni. „Cu neputinţă să se înşele omul care se roagă astfel”. Nu poate nicicum să pătrundă înşelarea în om dacă se roagă astfel. Numai când mintea îşi închipuie una şi alta în timpul rugăciunii, numai de-aici porneşte înşelarea. Şi atunci facem o rugăciune a închipuirii, şi credem că am văzut ceva, în vreme ce, de fapt, ne înşeală diavolul că L-am fi văzut pe Hristos, şi încă se va strădui să-L facă mai frumos, să-L pună şi pe tron. Şi diavolul va strica rugăciunea, iar omul se va lupta, va lovi, dar va trece ceasul şi nu va dobândi nimic.

Lucrurile acestea nu le ştiam pe când eram în lume, nu aveam subţirimea aceasta, învăţătura aceasta de la duhovnicul meu, şi mă rugam cu închipuiri, mă rugam aşa şi pe dincolo. Dumnezeu nu mi-o lua în nume de rău, desigur, fiindcă eram neştiutor. Dar problema e să învăţăm lucruri prin faptă, nu prin teorie. Orice ar izvorî din Rugăciunea aceasta va fi autentic şi nu va fi din închipuire, nici nu ni-l închipuim noi, fiindcă ne-ar fi venit ceva sentimental, când, de exemplu, am văzut vreo icoană frumoasă a Preasfintei şi ne-am fi închipuit-o apoi în rugăciune. Cine poate să pună asta pe seama dumnezeiescului har şi să spună că nu vine din închipuirea lui şi din plăcerea minţii şi din încântarea de sine? Însă ce va izvorî din mintea nerăspândită şi din Numele lui Hristos, aceea e autentic.

„CE ESTE RUGĂCIUNEA ACEASTA? ESTE NUMELE LUI HRISTOS!”

Deci aşa ne vom ruga. Felul acesta de rugăciune va fi mai mult decât canonul de rugăciune, fiindcă ne va ajuta mult să ne vedem patimile noastre, greşelile noastre. Toată osteneala aceasta ne va ajuta să ne adunăm mintea. Fiindcă lumina, mişcarea de colo-colo zăpăcesc mintea. Dar când omul stă, fie în picioare, fie aşezat, fie îngenuncheat, mintea nu se mai zăpăceşte. Felul acesta de rugăciune are multă consistenţă întru sine. Aceasta să o lucraţi şi, veţi vedea, mari lucruri veţi afla. Dacă mă credeţi, când spuneam Rugăciunea în felul acesta, începători şi noi, atâta mireasmă izvora, toate răspândeau mireasmă, bărbile noastre, încă şi pieptul scotea atât de multă mireasmă… Expiraţia care ieşea şi aerul care intra, toate răspândeau mireasmă. Şi spun: Ce este Rugăciunea aceasta? Este Numele lui Hristos! Şi ce nu are înlăuntru Numele lui Hristos? Cu Numele lui Hristos se sfinţesc Cinstitele Daruri, cu Numele lui Hristos se săvârşeşte Botezul, vine Duhul Sfânt, sfinţii înviază morţii. Cu Numele lui Hristos se fac toate.

Un Părinte niptic spunea: „Dacă stăpâneşte Rugăciunea, în ceasul când va ieşi sufletul omului, va ieşi cu rugăciune. Cum vor mai putea demonii să stea în preajma lui? Numele lui Hristos îi va fi lui armă. Va fi înarmat şi blindat cu rugăciune. Cum să mai poată demonii să se apropie de el?”. Atât de mare este folosul. De aceea, aşa cum spune îngerul care l-a învăţat pe Sfântul Pahomie, mulţi oameni învăţaţi au lăsat cărţile şi studiile lor şi s-au îndeletnicit cu Rugăciunea aceasta, şi s-au sfinţit.

Precum scrie pustnica Fotini, slujbele sunt simbria noastră zilnică. Am lucrat? Am luat şi am mâncat. Nu am lucrat? Mâine nu voi avea nimic de mâncare. Aşa e tipicul Bisericii. Însă Rugăciunea neîncetată a minţii nu este numai plată pentru o zi, ci aduce mulţi bani, pe care îi pui la bancă şi devii bogat. Numai prin Rugăciunea aceasta ajunge omul la nepătimire. Nici prin studiul cel mult, nici prin multa psalmodie n-a ajuns vreodată cineva la nepătimire. Nepătimirea vine numai prin Rugăciunea minţii. Singuri o să lăsăm vorba deşartă şi îndrăzneala. Omul va căuta să se retragă, ca să n-o piardă.

Asta mă rog să vă dea Dumnezeu, simţirea acestei Rugăciuni. Şi, când o veţi cunoaşte în practică, atunci veţi vedea şi veţi înţelege prea bine lucrurile pe care vi le spun. Acum se poate să nu mă înţelegeţi prea mult, dar, după ce va veni harul lui Dumnezeu, atunci veţi înţelege şi veţi spune: „Aaa, bine ne mai zicea Stareţul!”. Şi, în ziua în care veţi merge la treburile voastre, să spuneţi: „Doamne Iisuse Hristoase” în inspiraţie, şi „miluieşte-ma” în expiraţie. Va fi rugăciune fără metanier. Se va spune singură şi se va naşte căldura inimii, iar căldura va aduce după ea toate cele bune.

Starețul Efrem Filotheitul